Denunţarea unilaterală. Imprescriptibilitatea dreptului de denunţare unilaterală a contractului de vânzare–cumpărare cadru încheiat pe durată nedeterminată. Prescripţia dreptului de acţiune în restituirea prestaţiilor.

Decizie 806 din 16.10.2019


Denunţarea unilaterală. Imprescriptibilitatea dreptului de denunţare unilaterală a contractului de vânzare–cumpărare cadru încheiat pe durată nedeterminată. Prescripţia dreptului de acţiune în restituirea prestaţiilor.

Denunțarea unilaterală a contractului nu reprezintă un remediu acordat creditorului în caz de neexecutare, cum este cazul rezoluțiunii, ci un drept potestativ (secundar), care permite titularului său să se „răzgândească” după încheierea unui contract, chiar și după ce executarea a început și chiar dacă prestațiile ce trebuiau executate până la momentul în care contractul este denunțat nu au fost executate.

În contextul în care nu dau naştere direct şi imediat unui drept la acţiune, drepturile potestative (secundare) sunt imprescriptibile extinctiv, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, ele stingându-se atunci când se stinge situaţia juridică în legătură cu care au fost recunoscute.

În cazul vânzării–cumpărării, contract cadru încheiat pe perioadă nedeterminată, denunţarea unilaterală reprezintă un drept potestativ cu caracter imprescriptibil.

În actuala reglementare privind restituirea prestaţiilor, sunt incluse nu numai cazurile anulării /rezoluţiunii cu efecte retroactive a unui act juridic, ci toate situaţiile în care obligaţia executată este lipsită de cauză.

Cauza avansului plătit dispare ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de vânzare-cumpărare cadru încheiat pe durată nedeterminată şi dă naştere dreptului de a cere restituirea avansului,  acţiunea în restituirea prestaţiilor fiind prescriptibilă.

Prin sentinţa nr. 277/14 mai 2019 pronunţată de  Tribunalul Olt-Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 256/104/2019, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de pe reclamanta ESA, în contradictoriu cu  pârâta  RCPGQSRL, s-a constatat încetat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/2014, prin denunţare unilaterală şi a fost obligată pârâta la restituirea sumei de 1. 019. 985 lei, reprezentând avansul achitat de către reclamantă şi la plata taxei judiciare de timbru către reclamantă, cu titlul de cheltuieli de judecată, în cuantum de 14. 311 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că între pârâtă, în calitate de vânzător și reclamantă, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/2014, având ca obiect vînzarea-cumpărarea de saci și folie de plastic, contract încheiat pe perioadă nedeterminată. Conform art. 8. 1 din contract, de comun acord părțile pot conveni încetarea contractului și prin denunțarea unilaterală, cu condiția notificării în scris a celeilalte părți cu 90 de zile înainte de data încetării efective. Potrivit art. 9 din contract, prin comun acord părțile pot conveni la încetarea contractului, iar în al doilea caz, contractul putea înceta și prin denunțare unilaterală, cu condiția notificării în scris a celeilalte părți cu 30 de zile înainte de data încetării. Conform înscrisurilor aflate la filele 20 și 21 ale cauzei, reclamanta a plătit către pârâtă suma de 1. 019. 850 lei, în baza clauzelor contractuale, reprezentând avans marfă. Prin notificarea expediată în decembrie 2018, reclamanta a înțeles să denunțe unilateral contractul încheiat cu pârâta, în baza art. 9. 2 din contractul părților și a solicitat restituirea avansului plătit.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a recunoscut avansul primit, însă a arătat că reclamanta nu a solicitat livrarea de bunuri în temeiul contractului sau ștornarea avansului, pentru o perioadă mai mare de 3 ani. Pârâta a trecut suma respectivă la venituri, antrenând impozitarea sa. S-a invocat prescripția dreptului material la acțiune privind denunțarea contractului și restituirea avansului, la împlinirea termenului de 3 ani de la data încheierii contractului.

Instanța a reţinut că prescripția nu reprezintă o modalitate de încetare a unui contract, iar contractul încheiat de cele două părți a fost pe durată nedeterminată. Prescripția reprezintă instituția juridică ce sancționează pasivitatea titularului dreptului material la acțiune, de a nu solicita, conform formelor și în termenele legale, executarea obligației corelative acestui drept de către subiectul pasiv al raportului obligațional. Modalitățile de încetare a contractelor sunt cele enumerate limitativ de art. 1321 C. Civil, respectiv executarea contractului, acordul de voință al părților, denunțarea unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea/neîndeplinirea condiției, imposibilitatea fortuită de executare, alte cauze prevăzute de lege în acest sens.

Conform art. 1277 C. Civil, contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de către oricare din părți cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Aplicând această posibilitate în cazul litigiului de față, dreptul reclamantei de a denunța unilateral un contract încheiat pe durată nedeterminată, drept prevăzut de Codul civil și de contract însuși, este deplin justificat.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta RCPGQSRL, solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare a arătat că sentinţa este nelegală şi netemeinică deoarece nu cuprinde o analiză concretă a cauzei şi este lipsită de motivare în ceea ce priveşte anumite aspecte invocate prin întâmpinare. În ceea ce priveşte prescripţia, instanţa de fond nu a arătat motivele pe care a înţeles să-şi fundamenteze hotărârea, copiind aspectele înserate de reclamantă în răspunsul la întâmpinare.  A arătat că pretenţiile reclamantei se prescriu în termen de 3 ani de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui - art.2523 cod civil şi că în temeiul art.2500, dreptul material la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Raportat la aceste temeiuri de drept invocate, instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze, faţă de data naşterii dreptului material la acţiune, dacă reclamanta este sau nu în termenul legal de promovare a acestor „pretenţii". Susţine că nu are nicio importanţă că se solicită instanţei să se constate încetat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/2014 prin denunţare unilaterală, de vreme ce se formulează o cerere în pretenţii, respectiv restituirea sumei de 1.019.985 lei la aproximativ 5 ani de la data încheierii acestui contract, deci mult peste termenul general de prescripţie.Reclamanta, nu a solicitat marfa pentru care a achitat avansul, nu există înregistrată o comandă fermă, astfel că nu i se poate imputa o rea credinţă sau o neexecutare culpabilă a contractului. Arată că a contactat în repetate rânduri conducerea societăţii reclamante pentru a rezolva/încheia contractul, însă nu s-a ajuns la nicio întelegere, aceasta refuzând total să transmita comanda.

Totodată, a subliniat că factura nr.433 este o factură de avans, urmând să fie întocmită o factură finală, după primirea comenzii ferme şi livrarea mărfurilor. Mai arată că a înregistrat în contabilitatea proprie factura, a operat fiscal toate dările aferente acesteia, astfel că hotărârea pronunţată este nelegală şi sub acest aspect, deoarece, nu pot restitui sumele de bani reprezentând tva şi impozit, fiind achitate deja la organele fiscale.

A arătat, de asemenea, că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă.

Conform art. 1276 „ dacă dreptul de a denunţa contarctul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta paote fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început”. Susţine că între părţi a fost încheiat un contract de vânzare cumpărare, cu executare imediata si nu succesivă, a cărui executare a început prin emiterea facturii de avans şi plata efectivă a preţului.

Pct  9.2. din contractul litigant, nu derogă de la acest temei de drept cum în mod eronat a încercat reclamanta să motiveze propria culpa, ci, pur si simplu acest articol 9.2. prevede generic cauze de „încetare" ale contractului inserând evident şi denunţarea; această denunţare însă ne trimite la textul de lege de mai sus şi observăm în mod limpede că nu poate fi aplicată în speţă după începerea executării contractului, deoarece nu s-a făcut o derogare în acests ens. 

Consideră că reclamanta avea alte mijloace legale pentru promovarea acestor „pretenţii", însă cu respectarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de codul civil.

Or, conform contractului, reclamanta ar fi trebuit sa transmită o comandă fermă, în urma căreia să-i fie livrată marfa cu atât mai mult cu cât în factura din litigiu, nu se specifică nicio cantitate de marfă, ci doar un avans.

Astfel, a apreciat că în cauză s-a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, fără să fie administrate probe suficiente şi fără ca instanţa să facă o cercetare amănunţită asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept invocate de părţi.

În ceea ce priveşte suma de 1.019.985 lei, aceste sume au fost înregistrate în contabilitatea proprie deoarece nu s-a solicitat stornarea facturii respective în termenul de 3 ani şi au atras după sine obligaţii fiscale achitate deja de apelantă.

A arătat că în cauză s-a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, fără să fie adminsitarte probe suficiente şi fără ca instanţa să facă o cercetare amănunţită asupra tuturor aspectelor de fapt şi d ederpt invocate de părţi.

În consecinţă, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în tot a sentinţei apelate şi să se constate că acţiunea formulată este inadmisibilă raportat la obiect, încetarea prin denunţare a unui contract executat şi evident, să se constate intervenită prescripţia pretenţiilor solicitate.

În drept au fost invocate disp. art. 466,470,480 alin 2 C.proc.civ.

În probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi orice alte probe considerate utile cauzei.

Apelul s-a timbrat cu 4000 lei conform chit. nr. 2407880036 din 24.07.2019 f. 5.

La dispoziţia instanţei apelanta a completat taxa judiciară de timbru cu suma de 3.155 lei conform chit. 2608880078/26.08.2019 f. 13.

Intimata reclamantă  SCESA a depus întâmpinare, prin care a solicitat ca în urma administrării întregului probatoriu, să se  dispună, pe cale de excepţie, admiterea excepţiei insuficientei timbrării a cererii de apel, cu consecinţa anularii cererii de apel ca insuficient timbrată, admiterea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, cu consecinţa anularii cererii de apel, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de apel ca nefiind întemeiată, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 277/2019 pronunţata de Tribunalul OLT şi obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că prin sentinţa civilă nr. 277/14.05.2019, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei invocată prin întâmpinare, arătând motivat că aceasta este neîntemeiată, cu consecinţa respingerii ei. Faptul că instanţa de judecată a reţinut aceleaşi argumente juridice ca cele invocate de ESA pentru a soluţiona excepţia invocată de apelanta-pârâtă, nu echivalează cu o nemotivare a soluţiei cu privire la acest aspect, astfel cum în mod greşit susţine apelanta pârâtă.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia cererea ar fi inadmisibilă, a arătat că  art. 1276 alin. (I) C. civ., reglementează situaţia denunţării contractelor cu executare uno ictu, prevăzând că dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atâta timp cât executarea contractului nu a început.

A mai arătat că prin prevederea contractuală de la punctul 9.2 din contractul de vânzare nr. 1/2014 părţile au înţeles să deroge de la aceste dispoziţii supletive, caracter ce rezulta art. 1276 alin. (4) Cod civil. Voinţa părţilor a fost în sensul ca denunţarea unilaterală poate sa aibă loc oricând în perioada în care contractul este în fiinţă, cu condiţia respectării termenului de preaviz, convenit de părţi la 30 de zile. In privinţa contractelor încheiate pe durata nedeterminată, astfel cum este şi situaţia prezentului litigiu, devin incidente dispoziţiile, art. 1277 C. civ., iar nu cele invocate de apclanta-pârâtă de la care părţile au derogat prin contract, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond.

Conform art. 1277 C. civ., orice contract încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu condiţia respectării unui termen rezonabil de preaviz.

Încheierea pe durată nedeterminată a contractului de vânzare nr. 1/2014 este admisă atât de apelanta-pârâtă, cât şi de intimata-reclamantă, acest aspect fiind de necontestat si rezultând cu claritate din chiar clauzele contractului, respectiv din prevederea inserată la punctul 8.7 din contract.

Denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre părţi reprezintă una dintre principalele excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor civile bilaterale, iar reglementarea legală de la art. 1277 C. civ. nu condiţionează exercitarea acestui drept de neînceperea executării contractului, scopul acestei reglementari legale constând în prohibiţia angajamentelor contractuale perpetue. Singura cerinţă este respectarea unui termen rezonabil de preaviz, cerinţă ce a fost respectată de intimata-reclamantă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, apreciind justificată exercitarea acestui drept.

În ceea ce priveşte dreptul material la acţiune, calificat drept prescris de către pârâtă, arată că SCESA s-a prevalat în momentul formulării acţiunii pe dispoziţiile art. 1277.

Prin urmare, a arătat că atâta timp cât legea permite părţilor contractuale de a denunţa oricând şi în mod unilateral un contract încheiat pe durată nedeterminată, nu se poate vorbi despre prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la exercitarea respectivului drept subiectiv civil, respectiv, dreptul de a cere denunţarea unilaterală a contractului.

A mai arătat că dreptul material la acţiune pentru restituirea prestaţiilor s-a născut iniţial odată cu denunţarea unilaterală transmisa pârâtei în data do 09.05.2017, iar potrivit art. 2525: „Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau pentru altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă".

Termenul de prescripţie a început să curgă după expirarea celor 30 de zile prevăzute în contractul de vânzare SCESA se află în termenul de 3 ani de la data naşterii dreptului material la acţiune pentru restituirea prestaţiilor, întrucât acesta s-ar fi împlinit în data de 10.06.2020.

De asemenea, a arătat că obligaţiile fiscale despre care apelanta-pârâtă susţine că le-a suportat, nu pot constitui un motiv pentru respingerea cererii de obligare a acesteia de a  restitui suma achitată cu titlu de avans în baza unui contract între părţi.

Susţinerea apelantei-pârâte în sensul că nu au fost administrate suficiente probe este de înlăturat, pe de o parte pentru că aceasta, deşi a avut posibilitatea să solicite încuviinţarea oricăror probe pe care le considera necesare, a înţeles să se limiteze doar la proba cu înscrisuri, iar pe de altă parte instanţa nu are obligaţia săa dmnistreze probe din oficiu, aspectele de fapt relevante pentru soluţionarea acuzei şi reţinute de instanţa d ejudecată rezultând din înscrisurile depuse de părţi.

În concluzie, a solicitat respingerea cererii de apel ca nefiind întemeiată, cu consecinţa menţinerii sentinţei şi obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocaţial, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă;

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, precum şi art. 82,205 si 4711 alin. (3) din acelaşi act normativ.

De asemenea, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 1270, 1272,1276,1277,1321,1322, 1323,1635, 1636 si 1637 NCC şi dispoziţiile art. 23 din OUG 80/2013.

În probaţiune a solicitat admnistrarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Apelanta pârâtă a depus răspuns la întâmpinare f. 29 la care a ataşat în fotocopie carte de identitate f. 30 şi certificat constatator nr. 33476/19.09.2019 emis de ORC de pe lângă Tribunalul Olt f. 31 şi urm.

Curtea a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Analizând sentinţa, în raport de criticile formulate, apărările intimatei şi dispoziţiile legale incidente în materie Curtea a constatat că apelul nu este fondat pentru considerentele ce succed:

 Potrivit disp. art. 1276 N.C.civ. Denunţarea unilaterală: (1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.(3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată.(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară, iar potrivit disp. art. 1277 N.C.civ. Contractul pe durată nedeterminată: Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă.

 Din textele de lege sus redate rezultă că, în reglementarea Noului Cod civil, denunţarea unilaterală se diferenţiază în funcţie de cazul în care aceasta intervine într-un contract pe perioadă determinată sau într-un contract pe perioadă nedeterminată.

Astfel, într-un contract pe perioadă determinată, denunţarea unilaterală poate interveni doar dacă părţile au stabilit în contract posibilitatea denunţării unilaterale,  reglementându-se şi modul în care operează aceasta. În cazul contractelor cu executare dintr-o dată, dacă nu a început executarea contractului, dreptul de denunţare unilaterală este recunoscut părţii interesate.Dacă executarea contractului cu executare dintr-o dată s-a realizat în întregime, în principiu denunţarea unilaterală va fi lipsită de interes, întrucât contractul şi-a produs efectele şi obligaţiile părţilor au fost executate.În schimb, în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, acest drept este recunoscut chiar şi după începerea executării contractului, fiind condiţionat de respectarea unui termen de preaviz rezonabil cu consecinţa că prestaţiile executate nu se restituie („ce s-a executat rămâne bun executat”). Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată.

Un contract pe perioadă nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, chiar în lipsa unei clauze referitoare la denunţarea unilaterală, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Mai mult, orice clauză contrară sau stipularea unei prestatii în schimbul denunţării unilaterale a contractului se consideră nescrisă, contractul păstrându-şi totuşi efectele în rest.

Denunțarea unilaterală a contractului nu reprezintă un remediu acordat creditorului în caz de neexecutare, cum este cazul rezoluțiunii, ci un drept potestativ ( secundar) care permite titularului său să se „răzgândească” după încheierea unui contract, chiar și după ce executarea a început și chiar dacă prestațiile care trebuiau să se execute până la momentul în care contractul este denunțat nu au fost executate. Prin drepturi potestative sunt desemnate acele drepturi subiective civile care, ca regulă, nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege; dreptul terţilor de bună-credinţă, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real; dreptul de a ratifica o gestiune a intereselor altuia; dreptul de opţiune al utilizatorului, în contractul de leasing, ce constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de leasing; dreptul de a revoca o ofertă fără termen etc.

Întrucât nu dau naştere direct şi imediat unui drept la acţiune, drepturile potestative ( secundare)  sunt imprescriptibile extinctiv, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, ele stingându-se atunci când se stinge situaţia juridică în legătură cu care au fost recunoscut

În cauză, Curtea a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/2014 f. 18-19 d.f. având ca obiect (art.1) vânzarea-cumpărarea de saci şi folie plastic, contract încheiat pe  perioadă nedeterminată (a se vedea art. 8.7 din contract) coroborat cu faptul că din conţinutul său rezultă că este un contract cadru, care urma să guverneze toate livrările de produse ce urmau a fi făcute pe baza de: aviz de însoţire a mărfii; factura fiscală; certificat de calitate( a se vedea art. 3 din Contract).  Prin urmare, raportat la cele arătate mai sus, adică în temeiul disp. art. 1277 N.C.civ. ,  respectivul contract putea fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, chiar în lipsa unei clauze referitoare la denunţarea unilaterală, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Se constată că în chiar conţinutul contractului ( art. 8.1) părţile au stipulat: „ De comun acord părţile pot conveni încetarea contractului şi prin denunţare unilaterală cu condiţia notificării în scris a celeilalte părţi cu 90 de zile înainte de data încetării efective”, adică o clauză care nu contravine textului de lege. Raportat la aceste reţineri şi la cele arătate mai sus privind  natura juridică a denunțării unilaterale a contractului - aceea de drept potestativ- soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului de denunţare a contractului, motivată de altfel nesistematizat şi imprecis  de pârâtă, este legală  şi temeinică, cu această motivare substituită, dat fiind caracterul imprescriptibil al acestui drept, aşa cum s-a arătat mai sus.

Trimiterea pe care apelanta o face la disp. art. 2523 N.C.civ. şi respectiv art. 2500 N.C.civ. nu sunt aplicabile capătului de cerere privind constatarea încetării contractului ca urmare a denunţării unilaterale, aşa cum rezultă din cele arătate mai sus, ele fiind aplicabile doar cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 1.019.985 lei reprezentând avans preţ, dar cu privire la acesta în mod corect prima instanţă a făcut aplicaţia art. 2525 N.C.civ. Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor potrivit căruia:  Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune ori altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a dispus desfiinţarea actului,  ceea ce denotă că în ceea ce priveşte acest capăt de cerere prescripţia dreptul la acţiune a început să curgă la data formulării cererii introductive, fiind fără dubiu că nu s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de art. 2517 N.C.civ.

Raportat la aceste reţineri, Curtea a constatat că susţinerea apelantei potrivit căreia prima instanţă ar fi respins greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată.

Susţinerea apelantei potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar fi inadmisibilă, prin raportare la disp. art. 1276 N.C.civ., şi la faptul că între părţi ar fi fost încheiat un contract cu executare imediată şi nu succesivă, situaţie în care părţile nu s-ar mai putea prevala de instituţia „denunţării contractuale” este neîntemeiată.

Astfel,  este real că din  textul art. 1276 N.C.civ., redat anterior, rezultă că în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, dreptul de denunţare unilaterală este recunoscut părţii interesate  dacă nu a început executarea contractului,  dat fiind faptul că în cazul în care contractul este  realizat, în principiu denunţarea unilaterală va fi lipsită de interes, dar în cauză susţinerea apelantei este eronată, contractul nr. 1/2014 nefiind un contract cu executare  imediată (uno ictu), ci un contract cu executare continuă, încheiat pe o perioadă nedeterminată, cu privire la care din textele art. 1276 alin 2 şi respectiv 1277 N.C.civ. rezultă că dreptul de denunţare unilaterală poate fi exercitat, în condiţiile legii.

Susţinerea apelantei pârâte potrivit căreia reclamanta nu ar fi transmis o comandă fermă în urma căreia să-i fie livrată marfa este irelevantă în cauză, raportat la obiectul cererii introductive, respectiv constatarea încetării contractului ca urmare a denunţării unilaterale, în analiza căruia nu se impune cenzurarea culpei vreuneia din părţile contractului.

Curtea a constatat că şi susţinerea potrivit căreia sentinţa ar fi nelegală deoarece greşit s-a dispus obligarea la restituirea sumei de 1.019.985 lei nu este întemeiată.

 Potrivit disp. art. 1635 alin 2 N.C.civ. ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă, sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei.

 Din textul legii rezultă că, în actuala reglementare a restituirii prestaţiilor, sunt incluse nu numai cazurile anulării /rezoluţiunii cu efecte retroactive a unui act juridic, ci toate situaţiile în care obligaţia executată este lipsită de cauză. Prin urmare, restituirea prestaţiilor poate fi definită ca acea obligaţie care revine persoanei care a primit o prestaţie fără să existe o cauză ori în temeiul unei cauze ce a dispărut ulterior, de a înapoia emolumentul prestaţiei către persoana de la care a primit-o.

În speţă, cauza avansului plătit de către intimata reclamantă în sumă de 1.019.985 lei a dispărut ulterior, ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/2014, astfel că pârâta are obligaţia de a restitui prestaţia, adică de a restitui suma respectivă plătitoarei.

Susţinerea apelantei potrivit căreia ar fi înregistrat suma în contabilitatea proprie şi ar fi  achitat în consecinţă obligaţiile fiscale aferente nu are relevanţă în cauză, pe de o parte deoarece înregistrarea în contabilitate nu are efect constitutiv de drepturi, iar, pe de altă parte, că în aceeaşi evidenţă contabilă urmează a fi înregistrate modificările ulterioare ale raportul juridic iniţial, cu consecinţa regularizării obligaţiilor fiscale ale societăţii,  în condiţiile legii.

 Nici susţinerea potrivit căreia instanţa nu ar fi arătat motivele pe care a înţeles să-şi fundamenteze hotărârea, ci a copiat susţinerile reclamantei nu a fost considerată fondată, instanţa dezvoltând un rationament juridic propriu, cu preluarea din motivaţia reclamantei doar acelor aspecte care s-au încadrat în respectivul rationament.

 În raport de considerentele  de fapt şi de drept de mai sus, Curtea a constatat că criticile apelantei sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul disp. art. 480 C.proc.civ. a respins ca nefondat apelul formulat de aceasta împotriva sentinţei nr.  277/14 mai 2019 pronunţată de  Tribunalul Olt-Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 256/104/2019.