Prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privind un drept de creanţă reprezentat de diferenţa de valoare dintre preţul imobilului vândut şi restituit deja şi valoarea reală a imobilului

DREPT CIVIL

1.1.1Prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privind un drept de creanţă reprezentat de diferenţa de valoare dintre preţul imobilului vândut şi restituit deja şi valoarea reală a imobilului, solicitat în condiţiile art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001. Nu poate fi considerată cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive condamnarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Statului pentru neexecutarea în timp rezonabil a hotărârii din dreptul intern prin care s-a dispus restituirea preţului imobilului, ulterior anulării contractului de vânzare cumpărare

- art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009

- art. 3 alineat 1 şi 7, art. 13, art. 14 şi art. 16 din Decretul nr.167/1958

Curtea reţine că în analiza temeiului de drept al prescripţiei extinctive în prezenta cauză se impune a se avea în vedere atât temeiul juridic al cererii cât şi natura juridică a dreptului pretins şi mai ales momentul la care se naşte dreptul la acţiune în sens material.

În fapt, prin cererea înregistrată la 22.12.2016 la Judecătoria (...) reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând diferenţa de valoare dintre valoarea de piaţă şi valoarea restituită efectiv de Primăria Municipiului (...) reclamantei la 29.03.2016, în urma anulării contractului de vânzare al locuinţei încheiat în condiţiile Legii 112/1995.

Acţiunea vizează deci un drept de creanţă reprezentat de diferenţa dintre valoarea de piaţă şi preţul imobilului restituit deja în anul 2016, ca efect al anulării contractului de vânzare cumpărare, temeiul legal invocat fiind art. 50 ind. 1 din Legea 10 din 2001, text de lege care îndreptăţea cumpărătorul de bună credinţă căruia i s-a anulat contractul la restituirea valorii de circulaţie a imobilului.

Prevederile art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001 care au creat îndreptăţirea la valoarea de piaţă a imobilului pentru fostul cumpărător de bună credinţă căruia i s-a anulat contractul, în detrimentul fostului proprietar deposedat pe nedrept, au intrat în vigoare în februarie 2009 odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Legii 1/2009 prin care a fost introdus art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001.

În consecinţă, îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, respectiv a diferenţei solicitate, s-a născut în februarie 2009, dată la care a început să curgă şi termenul de prescripţie.

Raportat la data începerii cursului prescripţiei extinctive, respectiv februarie 2009, în mod corect a reţinut instanţa de apel că sunt incidente dispoziţiile art. 3 alineat 1 din Decretul nr. 167/1958 care reglementează un termen general de prescripţie de 3 ani în cazul unui drept de creanţă, termen care a început să curgă potrivit art. 7 alineat 1 din acelaşi act normativ la data naşterii dreptului la acţiune adică la data intrării în vigoare a Legii 1/2009 în februarie 2009.

Nu poate fi reţinută susţinea recurentei în sensul că termenul de prescripţie ar fi început să curgă la 3.12.2015 data pronunţării deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia invocată respectiv în cauza (P.) ş.a. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reclamanţii s-au plâns de neexecutarea sau executarea cu întârziere a deciziilor interne prin care reclamanţii aveau dreptul la diferite sume ce urmau să fie plătite de Statul Român.

Practic Curtea a acordat despăgubiri pentru neexecutare în timp util a hotărârilor judecătoreşti care au recunoscut dreptul reclamatei la restituirea sumei de 9.127,18 lei care i s-a achitat potrivit declaraţiilor proprii la 29.03.2016 adică la aproape 10 ani de la pronunţarea sentinţei prin care s-a decis restituirea.

Or, atâta timp cât cauza la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a vizat şi a sancţionat pasivitatea Statului Român pentru neachitarea sumei de 9.127,18 lei, deşi a existat un titlu executoriu pronunţat de instanţe judecătoreşti cu mulţi ani anterior, această decizie nu poate avea efect întreruptiv de prescripţie pentru diferenţa de sumă până la valoarea de circulaţie a imobilului, aspect ce nu a făcut obiectul judecăţii în faţa Curţii Europene şi astfel Curtea nu a recunoscut nici un fel de îndreptăţire pentru reclamantă la valoarea de circulaţie a imobilului, ceea ce ar fi putut crea o eventuală îndreptăţire la revizuirea hotărârii iniţiale.

Curtea de Apel Oradea – Secţia I-a civilă

Decizia civilă nr. 81 din 26 martie 2019

Prin Sentinţa civilă nr. (...)/23.11.2017 pronunţată de Judecătoria (...), s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu.

S-a respins cererea formulată de reclamanta (...), împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată din oficiu, instanţa a admis-o, reţinând că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/28.11.1996 încheiat între antecesoarea reclamantei şi RAGCL (...), încheiat în temeiul Legii nr. 112 din 1996, având ca obiect imobilul situat în (...), (...).

Prin sentinţa civilă nr. (...)/07.06.2004 pronunţată de Judecătoria (...), în dosar nr. (...)/R/2000, definitivă prin decizia nr. (...)/R/13.12.2005 pronunţată de Curtea de Apel (...), în dosar nr. (...)/2005, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/28.11.1996 , fiind totodată obligat chematul în garanţie (...) (...) la restituirea avansului şa ratelor achitate de către cumpărător.

Prin prezenta acţiune, s-a reţinut că reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre valoarea de piaţă actuală a apartamentului şi valoarea restituită de către Primăria (...) la data de 29.03.2016.

În speţă sunt aplicabile prevederile din Legea nr. 1/2009, prin care a fost introdus art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, care prevede: ,,(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.”

Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr.167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege” –aşadar prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

S-a reţinut că principalul domeniu al prescripţiei extinctive, în categoria drepturilor patrimoniale, îl formează drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor.

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.

Ca orice termen, şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care începe să curgă prescripţia, o durată şi un sfârşit, marcat de data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă. Art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 dispune: „Termenul de prescripţie este de 3 ani ...” şi are un caracter general de aplicaţie.

Regula generală privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune are o dublă consacrare legislativă: în art.7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1886 Cod civil.

Potrivit art. 7 alin. 1: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune …”, iar potrivit art. 1886 Cod civil: „Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere”. Regula îşi găseşte aplicarea practică ori de câte ori nu se aplică o regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular.

Prin împlinirea prescripţiei extinctive, s-a reţinut că trebuie să se determine momentul în care expiră termenul de prescripţie. Această determinare implică un calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor elemente:

- termenul de prescripţie aplicabil în cazul dat,

- începutul acestui termen,

- dacă a intervenit, ori nu, vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei,

- regulile de calcul ale termenului de prescripţie.

Astfel, s-a reţinut că dreptul la acţiune privind restituirea preţului actualizat s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Cercetând cauzele de suspendare a cursului prescripţiei prevăzute de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958, s-a constatat că ele nu sunt incidente în cauză, aşa cum nu sunt incidente nici cauzele de întrerupere a prescripţiei reglementate de art. 16 din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu şi a respins cererea formulată de reclamanta (...), împotriva pârâtului MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, ca fiind prescrisă.

În baza art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă instanţa a respins solicitarea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, a luat act de faptul că pârâtele nu au solicitat astfel de cheltuieli.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta (...) solicitând admiterea prezentului apel, anularea sentinţei atacate şi pe cale de consecinţă, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în secundar modificarea în totalitate a sentinţei atacate, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei ce reprezintă diferenţa dintre valoarea de piaţă din prezent şi valoarea restituită de către Primăria Municipiului (...), la data 29.03.2016, pentru imobilul situat în (...), (...); cu obligarea paratei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ivite cu soluţionarea prezentei cauze.

Prin decizia civilă nr. (...) din data de 22 octombrie 2018, Tribunalul (...) a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanta (...), în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. (...)/23.11.2017 pronunțată de Judecătoria (...), pe care a păstrat-o în totalitate.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. (...)/2004 pronunţată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/R/2000, irevocabilă prin decizia civilă nr. (...)/R/2005 pronunţată de Curtea de Apel (...) în dosar nr. (...)/2005, chematul în garanţie API (...) a fost obligat să achite pârâtei (...), antecesoarea apelantei, suma de 1.128.098 lei şi ratele achitate din preţul imobilului cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/1996, la valoarea reactualizată la data plăţii.

În considerente s-a reţinut că este exclusă buna-credinţă a pârâtei cumpărătoare care cu minime diligenţe putea să afle că titlul statului a fost contestat prin demersurile făcute de adevăraţii proprietari la Comisia de aplicare a Legii. nr. 112/1995 şi în instanţă.

Instanţa a anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/1996, reţinând că la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ambele părţi au cunoscut situaţia juridică a imobilului în litigiu, acţionând în cunoştinţă de cauză, act nul absolut pentru cauză ilicită, conform art. 966 şi art. 968 Cod civil.

Urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, părţile au fost repuse în situaţia anterioară încheierii actului, unitatea vânzătoare fiind obligată la restituirea preţului achitat de cumpărător, în condiţiile în care contractul a fost încheiat cu rea-credinţă.

Aşadar, s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, care se referă la contractele încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, raportat la sentinţa civilă menţionată anterior.

În drept, apelanta-reclamantă a invocat art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 care a fost introdus prin Legea. nr. 1/2009 şi reţinând că termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, s-a împlinit în anul 2012, instanţa de fond a respins în mod corect cererea, ca prescrisă.

Referitor la susţinerile apelantei privind întreruperea termenului de prescripţie prin plăţile efectuate de vânzătoare, tribunalul a reţinut că în această cauză nu a operat nicio întrerupere a termenului de prescripţie care să fie echivalată cu recunoaşterea dreptului apelantei, vânzătoarea îndeplinindu-şi doar obligaţia instituită în sarcina sa prin sentinţa menţionată anterior, în sensul restituirii preţului către cumpărătorul de rea-credinţă.

Totodată, apelanta consideră în mod eronat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 03.12.2015, cu referire la hotărârea CEDO privind cauza (P.) şi alţii din 07.01.2016 în care s-au plâns de neexecutarea sau executarea cu întârziere a deciziilor privind plata diferitelor sume, hotărârea neavând relevanţă în cazul cererii privind obţinerea preţului de piaţă a imobilului.

Pentru aceste motive, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondat apelul civil.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta (...) solicitând admiterea prezentului recurs, casarea deciziei atacate şi pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar în urma rejudecării cauzei, solicită admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei ce reprezintă diferența dintre valoarea de plată din prezent şi valoarea restituită apelantei de către Primăria municipiului (...) la data 29.03.2016, pentru imobilul situat în (...), (...) (...).

Apreciază că decizia pronunțată de Tribunalul (...) este nelegală, impunându-se casarea acesteia, fiind incident cazul prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, apreciază că termenul de prescripție a început să curgă abia la sfârșitul anului 2015, respectiv în data de 03.12.2015 aceasta fiind data la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluționat cererea formulată de apelantă împotriva Statului Român, constatând încălcarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a articolului 1 din Protocolul adițional la Convenție şi obligând Statul român să achite suma de 3.600 Euro cu titlu de daune morale precum şi să restituie avansul şi ratele achitate de mama apelantei în temeiul contractului anulat. Așadar, în ceea ce privește legea aplicabilă, apreciază ca în mod eronat instanța de fond a stabilit-o ca fiind Decretul nr. 167/1958, aceasta fiind în realitate noul Cod de procedură civilă, întrucât prescripția dreptului la acțiune a început sa curgă cel mai devreme în anul 2015.

Mergând mai departe, chiar şi dacă s-ar reţine că termenul de prescripție a început să curgă odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, apreciază că acesta a fost întrerupt prin achitarea sumei de 9.127,18 Ron de către Primăria municipiului (...), începând să curgă un nou termen de prescripție care şi acesta se afla sub imperiul noului Cod de procedură civilă. Or, raportat la dispozițiile noului Cod de procedură civilă, instanța de judecată nu avea posibilitatea invocării din oficiu a prescripției dreptului material la acțiune.

Pe de altă parte, apreciază că achitarea acestei sume reprezintă atât un act începător de executare, cât, totodată are şi caracterul unui act de recunoaștere tacită a dreptului apelantei, de la momentul plății începând să curgă un nou termen de prescripție. Așadar, apreciază că în mod eronat instanța de fond și de apel au reținut că nu sunt incidente niciunul dintre cazurile de întrerupere prevăzute de Decretul nr. 167/1958. Dimpotrivă, apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (l) lit. a) şi c), dispoziții ce prevăd că: „Prescripția se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. c) printr-un act începător de executare.”

Pe fondul cauzei, solicită a se avea în vedere că prin decizia Curții de Apel (...), mama apelantei, defuncta (...) şi implicit apelanta, în calitate de unică moștenitoare a acesteia, a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului achiziționat prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu R.A.G.C.L. (...). Aşadar, apreciază că anularea titlului de proprietate a adus o ingerință gravă drepturilor apelantei, încălcându-se astfel art. I din Protocolul nr. I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi art. 44 din Constituția României. Conform jurisprudenței constante a instanței europene, orice ingerință în dreptul de proprietate trebuie să corespundă criteriilor de proporționalitate, or această proporționalitate este asigurată numai în măsura în care cumpărătorul primește o despăgubire echivalentă cu valoarea de plată a imobilului achiziţionat.

De asemenea, conform art. 501 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor ignobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”

Solicită a se avea în vedere că la data achiziționării imobilului, vânzătorul Statul Român a apreciat că acesta poate face obiect al vânzării în baza Legii nr. 112/1995. Astfel, nu se poate reţine existenţa vreunei rele-credințe în sarcina apelantei, ci, cel mult, eventual o minimă lipsă de diligență, însă această lipsă de diligenţă nu poate fi echivalată cu reaua credință cât timp vânzătorul, reprezentantul Statului Român a confirmat prin însăși încheierea contractului de vânzare cumpărare că imobilul este apt pentru vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Așadar, apreciază că reaua credință aparține Statului Român, iar culpa acestuia fiind majoră, exclude total eventuala lor lipsă de diligenţă. Aceste instituții ale statalului au fost parte în procesele prin care titlul Statului a fost rectificat în cartea funciară şi reînscris titlul în favoarea fostului proprietar şi, în același timp, și-au dat acordul pentru vânzarea unui bun în favoarea chiriașilor care-l ocupau. Instituțiile statului sunt cele care aveau competenţa şi totodată obligația de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile necesare vânzării în conformitate cu Legea nr. 112/1995. Așa fiind, apreciază că în prezenta cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, apelanta fiind de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare.

Într-adevăr, apelantei i-a fost restituită contravaloarea avansului şi a ratelor achitate în cuantum de 9.127,18 RON la data de 29.03.2016 (la aproape 10 ani de la data pronunțării sentinței prin care Statul Român a fost obligat la restituirea acestei sume), însă această indemnizație nu corespunde nici pe departe unei despăgubiri efective, reale şi proporționale.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul din perspectiva motivelor de casare invocate de recurentă, în lumina art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Recurenta susţine în esenţă că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au făcut o greşită aplicare a normelor de drept material concluzionând eronat că prezenta acţiune este prescrisă, deşi în viziunea recurentei termenul de prescripţie a început să curgă abia în anul 2015 când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluţionat cererea formulată de reclamantă împotriva Statului Român şi l-a obligat pe acesta din urmă la achitarea a 3600 euro cu titlu de daune morale.

Se mai susţine că eronat a stabilit instanţa de fond şi apel că legea aplicabilă prescripţiei în cauză este Decretul 167/1958, deşi în realitate aplicabil este Codul Civil iar excepţia nu putea fi invocată din oficiu. Se mai susţine că şi în situaţia în care s-ar reţine că prescripţia a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii 1/2009 trebuie avut în vedere că acest termen s-a întrerupt prin plata sumei de 9.127,18 lei de către Primăria Municipiului (...).

Toate criticile recurentei sunt nefondate.

Curtea a reţinut că în analiza temeiului de drept al prescripţiei extinctive în prezenta cauză se impune a se avea în vedere atât temeiul juridic al cererii cât şi natura juridică a dreptului pretins şi mai ales momentul la care se naşte dreptul la acţiune în sens material.

În fapt prin cererea înregistrată la 22.12.2016 la Judecătoria (...) reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând diferenţa de valoare dintre valoarea de piaţă şi valoarea restituită efectiv de Primăria Municipiului (...) reclamantei la 29.03.2016, în urma anulării contractului de vânzare al locuinţei încheiat în condiţiile Legii 112/1995.

În drept cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 50 ind. 1 din Legea 10 din 2001, art. 44 Constituţia României, art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acţiunea vizează deci un drept de creanţă reprezentat de diferenţa dintre valoarea de piaţă şi preţul imobilului restituit deja în anul 2016, ca efect al anulării contractului de vânzare cumpărare, temeiul legal invocat fiind art. 50 ind. 1 din Legea 10 din 2001, text de lege care îndreptăţea cumpărătorul de bună credinţă căruia i s-a anulat contractul la restituirea valorii de circulaţie a imobilului.

Prevederile art.50 ind. 1 din Legea 10/2001 care au creat îndreptăţirea la valoarea de piaţă a imobilului pentru fostul cumpărător de bună credinţă căruia i s-a anulat contractul, în detrimentul fostului proprietar deposedat pe nedrept, au intrat în vigoare în februarie 2009 odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Legii 1/2009 prin care a fost introdus art. 50 ind. 1 din Legea 10/2001.

În consecinţă îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, respectiv a diferenţei solicitate, s-a născut în februarie 2009 dată la care a început să curgă şi termenul de prescripţie.

Raportat la data începerii cursului prescripţiei extinctive, respectiv februarie 2009, în mod corect a reţinut instanţa de apel că sunt incidente dispoziţiile art. 3 alineat 1 din Decretul nr. 167/1958 care reglementează un termen general de prescripţie de 3 ani în cazul unui drept de creanţă, termen care a început să curgă potrivit art. 7 alineat 1 din acelaşi act normativ la data naşterii dreptului la acţiune adică la data intrării în vigoare a Legii 1/2009 în februarie 2009.

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel incidenţa în cauză a art. 3 alineat 1 şi art. 7 alineat 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, cât şi momentul de la care acesta a început să curgă, astfel încât la data de 22.12.2016, data introducerii acţiunii, acest termen general de prescripţie extinctivă era demult împlinit, în mod legal şi temeinic reţinând instanţa de fond că acţiunea este prescrisă.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că termenul de prescripţie ar fi început să curgă la 3.12.2015 data pronunţării deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia invocată respectiv în cauza (P.) ş.a. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reclamanţii s-au plâns de neexecutarea sau executarea cu întârziere a deciziilor interne prin care reclamanţii aveau dreptul la diferite sume ce urmau să fie plătite de Statul Român.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în decizia pronunţată în 7 ianuarie 2016 că „nu a găsit nici un fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea şi fondul acestor reclamaţii. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă autorităţile nu au desfăşurat toate eforturile necesare pentru a pune în aplicare pe deplin şi în timp util deciziile în favoarea reclamanţilor”.

Practic Curtea a acordat despăgubiri pentru neexecutare în timp util a hotărârilor judecătoreşti care au recunoscut dreptul reclamatei la restituirea sumei de 9.127,18 lei care i s-a achitat potrivit declaraţiilor proprii la 29.03.2016 adică la aproape 10 ani de la pronunţarea sentinţei prin care s-a decis restituirea.

Or, atâta timp cât cauza la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a vizat şi a sancţionat pasivitatea Statului Român pentru neachitarea sumei de 9.127,18 lei, deşi a existat un titlu executoriu pronunţat de instanţe judecătoreşti cu mulţi ani anterior, această decizie nu poate avea efect întreruptiv de prescripţie pentru diferenţa de sumă până la valoarea de circulaţie a imobilului, aspect ce nu a făcut obiectul judecăţii în faţa Curţii Europene şi astfel Curtea nu a recunoscut nici un fel de îndreptăţire pentru reclamantă la valoarea de circulaţie a imobilului, ceea ce ar fi putut crea o eventuală îndreptăţire la revizuirea hotărârii iniţiale.

Nepunându-se în discuţie aspectele cu care a fost investită instanţa în prezentul dosar în cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată, în mod evident ea nu putea avea un efect întreruptiv de prescripţie.

Pentru aceleaşi considerente nici plata sumei de 9.127,18 lei nu produce un efect întreruptiv al prescripţiei atâta timp cât ea a fost plătită în baza unei alte hotărâri judecătoreşti definitive cu alt obiect şi în baza deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului precitate.

De asemenea, este evident că, atâta timp cât termenul general de prescripţie a început să curgă în februarie 2009, anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, acest nou cod nu este aplicabil şi prescripţia extinctivă putea fi invocată şi din oficiu.

În consecinţă cu aplicarea corectă a normelor de drept material au reţinut instanţele de fond că acţiunea reclamantei este prescrisă extinctiv.

Pentru toate aceste motive de fapt şi de drept, reţinând că nu este incident motivul de casare invocat, respectiv art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea, în baza art.496 alineat 1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul civil.

Domenii speta

Spete similare