Constatare contraventie si aplicare sanctiuni

Decizie 496 din 19.09.2019


Prin sentinţa civilă nr. X din 19.03.2019, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2018, s-a respins plângerea contravenţională formulată de petentul C C, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean O, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională seria POTX nr. X, întocmit la data de 11.10.2018, petentul C C a fost sancţionat contravenţional, în temeiul art. 100 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. X/2002, cu amendă de 580 de lei şi suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile, reţinându-se în sarcina sa că la data de 11.10.2018, ora 10:56, a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare OT-X-X, pe str. A din mun. S, iar la trecerea de pietoni marcată şi semnalizată corespunzător, din zona unităţii  militare, nu a acordat prioritate de trecere pietonilor aflaţi în traversarea regulamentară. Totodată, autovehiculul nu era dotat cu trusă medicală şi stingător pentru incendii. (fila 6)

În drept, conform dispoziţiilor art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. X/2002, conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritate de trecere în situaţia în care pietonul care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat lui, atunci când acesta se află pe sensul de mers al vehiculului, iar potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. X/2002, constituie contravenţie neacordarea priorităţii de trecere pietonilor angajaţi în traversarea regulamentară a drumului public prin locurile special amenajate şi semnalizate, aflaţi pe sensul de deplasare a autovehiculului, tractorului agricol sau forestier ori tramvaiului.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) pct. (13) din O.U.G. nr. X/2002 constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a II-a de sancţiuni conducerea unui autovehicul şi tractor agricol sau forestier care nu este dotat cu trusă medicală, triunghiuri reflectorizante şi stingător pentru incendii, omologate.

De asemenea, potrivit art. 109 alin. 1 din O.U.G. nr. X/2002 privind circulaţia pe drumurile publice ,,Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac direct de către poliţistul rutier...’’

În conformitate cu aceste dispoziţii legale faptele au fost constate personal de către agentul constatator, întocmindu-se în acest procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională ce face obiectul prezentei plângeri.

Instanţa investită,  în mod legal,  în conformitate cu prevederile art. 31 raportat la art. 34 din O.G. nr. 2/2001 va proceda la verificarea legalităţii si temeiniciei procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională seria POTX nr. X, întocmit la data de 11.10.2018, constatând că plângerea a fost promovată cu respectarea termenului de 15 zile, prevăzut de art. 31 alin.1 din actul normativ menţionat.

Sub aspectul legalităţii, instanţa de fond a constatat că procesul-verbal a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 16 şi art. 17 din O.G. nr. 2/2001, cuprinzând toate menţiunile prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel cum au fost interpretate prin decizia Secţiilor Unite ale ÎCCJ  nr. X/2007, respectiv numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârşite, data comiterii acesteia şi semnătura agentului constatator.

În ceea ce priveşte susţinerea petentului potrivit căreia procesul-verbal este lovit de nulitate absolută întrucât agentul constatator nu ar fi notat obiecţiunile acestuia, instanţa reţine că potrivit art. 16 alin. 7 din O.G.2 /2001 ,,agentul este obligat să aducă la cunoştinţa contravenientului dreptul de formula obiecţiuni, acestea fiind consemnate în procesul-verbal la rubrica „alte menţiuni” sub sancţiunea nulităţii’’.

În acord cu Decizia nr. XXII/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, nerespectarea cerinţelor pe care trebuie să le întrunească procesul verbal de contravenţie (altele decât cele prevăzute la art. 17 din OG 2/2001 anterior analizat)  atrage nulitatea condiţionată de dovedirea unei vătămări produse părţii, vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Prin urmare, anularea actului intervine în condiţiile art. 179 C. proc. civ., doar în măsura dovedirii unei vătămări care să decurgă din viciul constatat şi care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Prima instanţă a apreciat că nu s-a produs nici o vătămare având în vedere că petentul are posibilitatea de a arăta, în mod direct, în faţa instanţei, obiecţiunile pe care ar fi dorit să le formuleze în faţa agentului constatator, cu atât mai mult cu cât în procesul verbal este indicat  corect termenul de contestare şi instanţa competentă- Judecătoria Slatina. În plus petentul nu a indicat în concret care este prejudiciul suferit, ci s-a rezumat la a invoca că procesul verbal este nul din cauza acestei omisiuni.

Cu privire la condiţiile de fond ale procesului-verbal, acestea se subsumează corectei încadrări juridice a faptei, astfel cum aceasta a fost reţinută de agentul constatator. Instanţa constată că agentul constatator a indicat în mod corect temeiurile de drept atunci când a precizat textele de lege care prevăd drept contravenţie faptele reţinute în sarcina petentului, respectând astfel principiul legalităţii care trebuie să guverneze încheierea oricărui act de autoritate.

Sub aspectul temeiniciei, instanţa de fond a reţinut că, deşi O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, acesta se bucură de o prezumţie de legalitate, în virtutea calificării sale drept act administrativ, prezumţie ce presupune că procesul-verbal în cauză face dovada deplină a situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară. Motivul pentru care actele administrative se bucură de prezumţia de legalitate şi temeinicie este încrederea că autoritatea statală, respectiv agentul constatator, consemnează cu exactitate şi în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 - 36 din O.G. nr. 2/2001, persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional.

În analiza principiului proporţionalităţii, trebuie observat că dispoziţiile O.U.G. nr. X/2002 au drept scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public. 

O astfel de prezumţie nu încalcă dreptul petentului la un proces echitabil, fiind în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO. Astfel, aşa cum s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Anghel c. României, statul poate conferi procesului-verbal de constatare a contravenţiei o prezumţie de legalitate, cu obligaţia de a-i da posibilitatea petentului de a solicita şi administra în apărare un probatoriu apt a naşte un dubiu rezonabil cu privire la veridicitatea celor reţinute în cuprinsul actului prin care s-a constatat săvârşirea contravenţiei.

În acelaşi sens, în Cauza Haiducu şi alţii contra României (Cererea nr. 7.034/07, decizia de inadmisibilitate din 13 martie 2012), Curtea Europeană a precizat că prevederile art. 6 paragraful 2 din Convenţie nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumţie relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumţie fără de care ar fi practic imposibilă sancţionarea încălcărilor legislaţiei în materia circulaţiei rutiere

Astfel, cu condiţia respectării dreptului la un proces echitabil, ce presupune, în speţă, respectarea limitei proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional, este absolut permisă operarea cu prezumţii privind legalitatea proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

 Având în vedere faptul că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de o prezumţie de legalitate şi ţinând seama de prevederile art. 249 C.proc. civ. coroborat cu art. 10 alin. 1 C.proc. civ., prima instanţă a reţinut că petentul are sarcina probei în prezenta cauză, în sensul că trebuie să dovedească cele susţinute prin plângerea contravenţională în contradictoriu cu procesul-verbal în discuţie.

Instanţa de fond i-a încuviinţat petentului probatoriul solicitat, respectiv proba cu înscrisuri, proba cu martori, precum şi proba cu înregistrarea video a camerelor de supraveghere video din zona săvârşirii faptei contravenţionale, fiindu-i garantată astfel posibilitatea de a arăta că situaţia de fapt reţinută în actul contestat nu corespunde modului real de desfăşurare a evenimentelor.

În privinţa probei cu înregistrarea video, deşi la primul termen de judecată instanţa a făcut demersuri în acest sens, din adresa emisă de Consiliul Local al municipiului Slatina, Direcţia Poliţia Locală reiese că, imaginile video de la data săvârşirii faptei contravenţionale, respectiv 11.10.2018, nu mai există, întrucât termenul de stocare este de maxim 30 de zile după care se şterg automat. Instanţa reţine lipsa de diligenţă a petentului care ar fi putut solicita Primăriei Slatina stocarea acestor imagini sau s-ar fi putut adresa instanţei cu o cerere de asigurare probe în temeiul art. 359 C. proc. civ..

În ceea ce priveşte aprecierea probelor, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 264 alin. (2) din C.pr.civ. în vederea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare, iar potrivit art. 324 din C.pr.civ., în aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.

Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a reţinut că instanţa este datoare să verifice fiecare probă în conţinutul său, ţinând seama şi de izvorul din care provine, ajungându-se, prin confruntarea tuturor probelor, fie la înlăturarea îndoielilor, fie la menţinerea acestora cu consecinţa imposibilităţii aflării adevărului obiectiv în cauză pe baza respectivei probe.

Astfel, în procesul de formare a convingerii, instanţa poate să pună la îndoială relatările unui martor, anume dacă acestea sunt sincere sau nu, deci dacă sunt conforme sau nu cu realitatea.

În mod special, sinceritatea unui martor trebuie raportată atât la împrejurările cauzei, cât şi la persoana sa, anume posibilitatea de a fi influenţat, legătura pe care o are cu una dintre părţi sau interesul avut.

Prin urmare, în cazul existenţei unei suspiciuni cu privire la sinceritatea martorilor audiaţi, instanţa are obligaţia de a analiza critic declaraţiile martorilor, de a verifica fiecare relatare în parte, explicând orice nepotrivire.

În cauză, instanţa de fond  nu a putut acorda credibilitate declaraţiei martorei audiate, întrucât a apreciat că declaraţia acesteia se caracterizează prin subiectivism şi există posibilitatea ca martora să fi fost influenţată de către petent, dat fiind faptul că se afla în autovehicul cu petentul la momentul la care acesta a fost sancţionat, şi nu poate fi de natură a contrazice aspectele constatate în mod direct şi nemijlocit de către agentul constatator, în lipsa vreunui alt mijloc de probă cu care să poată fi coroborată.

Astfel, s-a constatat atitudinea nesinceră a martorei încă de la începutul declaraţiei, aceasta declarând că nu este rudă sau în vreo relaţie cu petentul, nici măcar de prietenie, cu toate că, astfel cum a declarat ulterior, se afla în autovehiculul petentului, chiar pe bancheta din faţă, la momentul la care acesta a fost oprit de agenţii de poliţie.

De asemenea, deşi martora a arătat că a văzut când petentul i-ar fi arătat poliţistului trusa medicală şi extinctorul, iar poliţistul deşi le-ar fi avut în faţa ar fi afirmat că petentul nu deţine aceste obiecte, această situaţie de fapt nu a fost expusă nici măcar de către petent prin plângerea contravenţională formulată, petent care s-a limitat la a susţine doar că nu se face vinovat de niciuna dintre contravenţiile reţinute în sarcina sa, fără a prezenta o altă situaţie de fapt din care să rezulte că este nevinovat. Mai mult, este greu de crezut că agentul de poliţie, având în faţă trusa medicală şi extinctorul, ar fi putut să afirme că petentul nu deţine aceste obiecte.

Prima instanţă a constatat că declaraţia martorei nu se poate corobora cu alte probe pentru răsturnarea prezumţiei relative de temeinicie a procesului-verbal.

Necesitatea coroborării rezultă imperios datorită forţei probatorii a declaraţiei. Situaţia de fapt expusă prin declaraţia martorei nu a fost expusă nici măcar de către petent prin plângerea contravenţională formulată, petent care s-a limitat la a susţine doar că nu se face vinovat de niciuna dintre contravenţiile reţinute.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a apreciat declaraţia martorei ca nesinceră.

În concluzie, prima instanţă a constatat că petentul nu a probat împrejurări contrarii celor cuprinse în procesul-verbal de contravenţie

Având în vedere forţa probantă conferită procesului-verbal de aspectul constatării personale a săvârşirii contravenţiei de către agentul constatator, pe de o parte, şi faptul că petentul nu a făcut dovada existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în sarcina sa prin procesul-verbal de contravenţie, pe de altă parte, având în vedere ansamblul probator administrat în prezenta cauză, astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de fond a apreciat că nu a fost răsturnată prezumţia de veridicitate de care se bucură procesul-verbal de contravenţie atacat în privinţa faptei constate personal de către agentul constatator.

Prin urmare, în mod legal fost reţinută răspunderea contravenţională a petentului fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din OG 2/2001.

Raportat la fapta reţinută prin procesul verbal de contravenţie,  prima instanţa  a constatat  că sancţiunea aplicată petentului este proporţională cu gradul de pericol al faptei săvârşite şi este  corect individualizată conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din OG 2/2001

Instanţa de fond a constatat că petentului i-a fost aplicată amenda minimă prevăzută de lege pentru una dintre contravenţii şi avertisment pentru cealaltă, astfel încât nu se pune problema reindividualizării sancţiunilor având în vedere gradul concret de pericol social al faptei săvârşite, precum şi circumstanţele personale ale petentului, care a mai săvârşit contravenţii la regimul rutier, conform cazierului auto al acestuia.

Totodată, prima instanţă a avut în vedere că normele juridice de reglementare a circulaţiei rutiere sunt norme de pericol, de avertizare, de prevenţie, finalitatea respectării lor asigurând în principal protejarea vieţii, integrităţii si a sănătăţii persoanelor, a mediului şi, în subsidiar, a bunurilor acestora, iar nerespectarea acestor norme poate conduce la producerea unor accidente de circulaţie, ceea ce implica o responsabilitate deosebită, atât din partea autorităţilor statului, cât si a participanţilor activi sau pasivi la traficul rutier de a respecta şi aplica normele rutiere.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa de fond a respins plângerea ca neîntemeiată, procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională seria POTX nr. X, întocmit la data de 11.10.2018, fiind menţinut în totalitate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul-petent C C, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii plângerii contravenţionale formulate de petent împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria POTX nr. X/11.10.2018, anularea procesului verbal atacat, exonerarea petentului de plata amenzii contravenţionale aplicate şi anularea măsurii complementare a reţinerii permisului de conducere.

În subsidiar, în situaţia în care analizând probatoriul administrat în cauză instanţa de apel va aprecia că s-ar face vinovat de săvârşirea vreunei fapte de natură contravenţională, în temeiul art. 21 al. 3 prin raportare la art. 7 din OG2/2001 având în vedere şi dispoziţiile art. 480 alin. 2 Cpc, a solicitat să-i fie aplicată sancţiunea avertismentului şi anularea sancţiunii complementare a reţinerii permisului de conducere.

În fapt, prin sentinţa civilă X/19.03.2019 pronunţată de Judecătoria Slatina, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de apelantul-petent împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria POTX nr. X/11.10.2018.

Sentinţa civilă apelată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

La data de 11.10.2018, orele 10:56, a fost emis procesul-verbal seria POTX nr. X de către un agent constatator din cadrul IPJ O - Serviciul Rutier , prin care am fost sancţionat cu amendă contravenţională şi reţinerea permisului de conducere, pe motiv că aş fi condus auto cu nr. de înmatriculare OT-X-X în localitatea S, şi nu aş fi acordat prioritate de trecere la pietoni angajaţi în traversare, precum şi faptul că faptul că nu ar fi avut în dotare extinctor auto.

Prin cererea introductivă, apelantul-petent a solicitat şi instanţa de fond a admis administrarea probei testimoniale cu martora D L, care a fost audiată la data de 13.03.2019 şi a cărei declaraţie se regăseşte la dosarul cauzei.

În mod eronat instanţa de fond a apreciat ca nesinceră declaraţia martorei, martor ocular, care a putut observa în mod nemijlocit împrejurările de fapt care fac obiectul plângerii contravenţionale, respectiv neacordarea priorităţii de trecere şi lipsa dotării autoturismului cu extinctor auto, fapte reţinute de agentul constatator în actul atacat.

Astfel că din declaraţia martorei audiate reiese fără echivoc faptul că petentul nu se face vinovat de neacordarea priorităţii de trecere pietonilor, aspect pe care instanţa de fond nu l-a analizat, ci a considerat fără echivoc că declaraţia martorei ar fi fost subiectivă.

A precizat că martora a arătat faptul că petentul i-ar fi prezentat agentului constatator trusa medicală şi extinctor, iar că agentul constatator ar fi spus că nu le are, însă este vorba de o modalitate de exprimare care depinde în bună parte de vârsta martorului, de educaţia acestuia, de siguranţa şi fluenţa exprimării verbale.

Pe cale de consecinţă, declaraţia martorului răstoarnă prezumţia de veridicitate a actului atacat, relevând o cu totul altă situaţie de fapt.

A precizat că instanţa de fond, în mod neîntemeiat a apreciat că declaraţia martorei este nesinceră, în contextul în care intimata nu a propus alte probe care să susţină constatările agentului de circulaţie. Numai în această situaţie s-ar fi putut reţine forţa probantă a actului atacat care să înfrângă probele administrate de petent.

S-a mai arătat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Ozturk contra Germaniei din 21 februarie 1984, se reţine în mod clar şi constant că indiferent de distincţiile care se fac în dreptul intern între contravenţii şi infracţiuni, persoana acuzată de comiterea unei fapte calificate în dreptul intern ca fiind contravenţie trebuie să beneficieze de garanţiile specifice procedurii penale. Recent şi România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Anghel Contra România, pe motiv că s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie într-o procedură contravenţională ( de observat paragr. 66-69 - Hotărârea Anghel împotriva României, publicată pe site-ul oficial al Curţii Europene a Drepturilor Omului.)

Faţă de cele expuse mai sus, a concluzionat apelantul că acuzaţia adusă petentului este o acuzaţie penală în sensul Convenţiei, iar aceasta beneficiază de prezumţia de nevinovăţie care a fost instituită cu scopul de a proteja persoanele fizice şi juridice faţă de posibilele abuzuri ale autorităţilor, motiv pentru care sarcina probei în procedura contravenţională desfăşurată în faţa instanţei de judecată revine în primul rând organului constatator şi nu petentului.

În privinţa probaţiunii, este de remarcat că petentul ar trebui să facă dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal doar în situaţia în care probele administrate de organul constatator pot convinge instanţa în privinţa vinovăţiei „acuzatului" dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În plus fiind vorba despre o acuzaţie penală, organul constatator avea obligaţia de a informa petentul în cel mai scurt timp posibil, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei formulate împotriva sa şi de a-i prezenta probele pe care se bazează acuzaţia.

În acest sens este de remarcat că în jurisprudenţa Curţii se reţine în mod constant că prezumţiile nu sunt în principiu contrare Convenţiei. Astfel, în Hotărârea pronunţată în cauză Salabiaku c. Franţei, Curtea reţine că prezumţiile sunt permise în Convenţie , dar nu trebuie să depăşească limitele rezonabile ţinând seama de gravitatea mizei şi prezervând drepturile apărării.(paragraf. 28)

Prin urmare, prezumţia de nevinovăţie nu are caracter absolut, după cum nici prezumţia de veridicitate a faptelor constatate de agent şi consemnate în procesul verbal nu are caracter absolut, dar prezumţia de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situaţia ca persoana învinuită de săvârşirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal, deşi din probele „administrate" de „acuzare" judecătorul nu poate fi convins de vinovăţia „acuzatului", dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În dovedire a înţeles să se folosească de probele administrate la instanţa de fond.

 În apărare, a formulat întâmpinare intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean O, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Instanţa de fond, în mod corect, a respins plângerea contravenţională formulată de apelantul-petent, având în vedere faptul că acesta nu a răsturnat prezumţia de temeinicie şi adevăr de care se bucură actul de constatare contestat.

Ca atare, toate criticile, respectiv susţinerile apelantului-petent sunt nefondate.

Art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. X/2002 prevede: „Dispoziţiile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului"'.

Nerespectarea regulilor de circulaţie rutieră privind acordarea de trecere pietonilor angajaţi regulamentar în traversarea străzii, constituie una din principalele cauze generatoare de accidente rutier din care rezultă chiar decesul participanţilor la traficul rutier.

Petentul, deşi a formulat plângere împotriva actului sancţionator pe care 1-a calificat ca netemeinic, nu a propus niciun mijloc de probă împotriva acestuia prin care să poată dovedi netemeinicia celor consemnate de agentul constatator şi nici nu a făcut dovada vreunei cauze exoneratoare de răspundere în sensul art. 1din O.G. nr. 2/2001, astfel că procesul verbal de contravenţie este legal şi temeinic.

Au fost avute în vedere dispoziţiile art. 269 alin.(l).C.pr.civ. conform cărora „înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului,, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei constituie un înscris autentic.

În conformitate cu prevederile art.270 alin.(l) C.pr.civ. „ înscrisul autentic face deplină dovadă, fată de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii,,.

Prin urmare, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor este un înscris autentic ce se bucura de prezumţia de veridicitate si temeinicie cu privire la cele constatate şi consemnate până la declararea sa ca fals sau până la proba contrară ce revine celui care contestă înscrisul respectiv.

În conformitate cu dispoziţiile art.249 C.pr.civ. „ Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.,,.

Prin urmare, apelantul-petent avea obligaţia să dovedească cele sesizate în plângerea contravenţională adresată instanţei de judecată, lucru pe care însă nu 1-a făcut.

Pe cale de consecinţă, având în vedere aspectele expuse mai-sus şi pe baza argumentelor reţinute de instanţa de fond în hotărârea atacată, s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art.411 alin.(l) pct.2 din Codul de procedură civilă, s-a  solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Examinând sentinţa apelată  în raport cu actele dosarului şi dispoz. art 476 şi urm. din Codul de procedură civilă, Tribunalul va respinge apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Apelul reprezintă o cale ordinară de atac, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare. Apelul exercitat în termen determină o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii.

Ca prim motiv al apelului său, apelantul a criticat modul în care instanţa de fond a interpretat declaraţia martorului audiat. Acest prim motiv de apel nu este întemeiat, deoarece judecătorul fondului a înlăturat argumentat declaraţia martorei. Declaraţia martorei a fost analizată minuţios şi au fost expuse mai multe argumente logice, corecte juridic, dezvoltate în câteva paragrafe ale hotărârii instanţei de fond.

La cel de-al doilea motiv al apelului său, apelantul a invocat aplicarea în cauză a art. 6 CEDO. Instanţa de apel constată că instanţa de fond a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor convenţiei. Într-adevăr, fapta pentru care a fost sancţionat apelantul reprezintă, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, o acuzaţie în materie penală. Pentru a decide dacă contravenţia dedusă judecăţii constituie o acuzaţie în materie penală, instanţa va aplica cele trei criterii clasice ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi va analiza şi împrejurările concrete ale speţei. Cele trei criterii, al căror rol este decisiv în stabilirea naturii penale a unei acuzaţii, sunt următoarele: calificarea faptei în dreptul intern, natura faptei şi caracterul normei interne care sancţionează fapta iar, în al treilea rând, natura şi gradul de gravitate al sancţiunii la care contravenientul se expune (Cauza Öztürk impotriva Germaniei nr.8544/79; cauza Salabiaku împotriva Franţei, nr. 10519/83). Cele trei criterii nu trebuie îndeplinite cumulativ pentru a ne afla în faţa unei acuzaţii penale, ci dacă fapta întruneşte trăsăturile unei acuzaţii penale în urma analizării unui singur criteriu, soluţionarea procesului trebuie să se facă cu aplicarea garanţiilor prevăzute de articolul 6 din Convenţie. Calificările făcute de dreptul intern au valoare relativă, astfel încât deşi fapta este considerată contravenţie în temeiul acestuia, ea poate reprezenta o acuzaţie penală în accepţiunea autonomă cu care operează Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Determinant în stabilirea caracterului de acuzaţie în materie penală a contravenţiei este criteriul privind natura şi gradul de gravitate al sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză. Principala caracteristică a sancţiunii penale este caracterul său punitiv şi scopul de a preveni în viitor săvârşirea unor fapte similare.

Dacă judecătorul ajunge la concluzia că soluţionând o plângere contravenţională se află în prezenţa unei acuzaţii în materie penală, acesta trebuie să asigure respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6 CEDO. Prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este consacrată de art. 6 paragraful 2 din CEDO, are trei componente: instanţa să nu pornească de la prejudecata că petentul a săvârşit contravenţia, agentul constatator să dovedească săvârşirea contravenţiei astfel cum a fost reţinută, iar îndoiala să profite petentului.

Dat fiind impactul sancţiunilor aplicate prin procesul-verbal de contravenţie şi natura OUG X/2002, instanţa apreciază că se află în prezenţa unei acuzaţii în materie penală. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, adresându-se în mod diferenţiat tuturor cetăţenilor în calitatea lor de participanţi la traficul rutier (caracterul general al normei) şi având un caracter represiv şi disuasiv (scopul sancţiunii) întreaga procedură de aplicare şi sancţionare a contravenienţilor cu amenzi administrative în temeiul legilor rutiere trebuie să fie supusă exigenţelor art. 6 (cauzele Öztürk c. Germaniei şi Lutz c. Germaniei).

În această situaţie, întrucât procedura de soluţionare a unei plângeri contravenţionale este calificată drept o procedură penală, contravenientul se bucură de protecţia oferită în cadrul unei astfel de proceduri, printre care şi prezumţia de nevinovăţie. Prezumţia de nevinovăţie nu este o prezumţie absolută, ci una relativă care poate fi răsturnată prin probe certe de vinovăţie. Prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este consacrată de art. 6 paragraful 2 din CEDO, adaptată materiei contravenţionale, are trei componente: instanţa să nu pornească de la prejudecata că petentul a săvârşit contravenţia, agentul constatator să dovedească săvârşirea contravenţiei astfel cum a fost reţinută, iar îndoiala să profite contravenientului.

În prezenta speţă, intimatul a făcut dovada săvârşirii acestei contravenţii de către apelant, prin procesul-verbal de contravenţie şi raportul administrativ întocmit de agentul constatator.  Apelantului-reclamant i s-a respectat dreptul la proba contrară celor reţinute în procesul-verbal de contravenţie, însă tocmai prin această probă, convingerea judecătorului în sensul săvârşirii contravenţiilor de către apelant s-a consolidat. Or, într-o asemenea situaţie de fapt şi de drept nu se regăseşte nici un element contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 din Convenţie.

Pe cale de consecinţă, Tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

Data publicarii pe portal: 15.10.2019