Decizie de impunere impozit construcţie. Motivarea deciziei. Informarea contribuabilului cu privire la baza de impozitare şi modul de calcul.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 30 mai 2018 sub nr. ../86/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B. prin primar, în temeiul Legii nr. 207/2015 şi a Legii nr. 554/2004, a solicitat să se dispună suspendarea executării efectelor deciziilor de impunere nr. 75383/31.01.2018 pentru anii 2016-2018 şi nr. 75383/ 71646 din 26.01.2018 referitoare la obligaţiile de plată accesorii şi anularea în parte a deciziei de impunere nr. 75383/31.01.2018 pentru anii 2016-2018 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele fizice întocmită de organul fiscal local din cadrul Primăriei mun. B. în sensul exonerării de la obligaţia de plată a următoarelor creanţe fiscale: sumele de 7918 lei reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2016 şi suma de 7918 lei reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2017, anularea deciziei nr. 75383/71646 din data de 26.01.2018 referitoare la obligaţiile de plată accesorii, anularea dispoziţiei nr. 1385/20.04.2018 privind respingerea contestaţiei, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Municipiul B. prin primar, prin întâmpinarea depusă la data de 2 iulie 2018, a solicitat respingerea cererii de suspendare, ca nefondată, raportat la prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi pe fondul cauzei a solicitat respingerea contestaţiei, ca nefondată.

 Prin sentinţa nr. 1210 din 22 noiembrie 2018, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B. prin Primar a anulat Dispoziţia nr. 1385/20.04.2018 emisă de Primarul Municipiului B, şi pe cale de consecinţă: a anulat în parte Decizia de impunere nr. 75383/31.01.2018 pentru anii 2018-2018 în sensul înlăturării sumei de 7918 lei, corespunzătoare impozitului pe clădiri pe anul 2016, şi al înlăturării sumei de 7918 lei, corespunzătoare impozitului pe clădiri pe anul 2017.

Prin aceeaşi sentinţă a fost dispusă anularea Deciziei nr. 75383/71646 din 26.01.2018 referitoare la obligaţiile de plată accesorii, decizie îndreptată potrivit îndreptării de eroare materială nr. 70100/24.04.2018 şi suspendarea executării deciziilor nr. 75383/31.01.2018 şi nr. 75383/71646 din 26.01.2018 până la soluţionarea definitivă a cauzei, obligând pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 870 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a promovat recursuri pârâtul Municipiul B. prin primar.

Motivând recursul formulat împotriva măsurii suspendării dispuse de prima instanţă, recurentul a susţinut că judecătorul fondului a aplicat eronat normele de drept material la situaţia analizată reţinând greşit că deciziile de impunere sunt nelegale, inclusiv sub aspectul dublei impuneri. Mai mult decât atât, instanţa a reţinut că este dovedită paguba iminentă întrucât actele contestate produc efecte patrimoniale dar şi conduita organului fiscal.

Faţă de motivele ce au stat la baza suspendării actelor contestate, a solicitat să se observe două aspecte, esenţiale în opinia recurentului în primul rând, contestatorul, prin motivarea cererii de suspendare, nu a făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre condiţiile impuse de legiuitor care să justifice măsura suspendării şi în al doilea rând, în mod esenţial, recuperarea debitelor restante pe calea executării silite este o măsură legală pe care organul fiscal o utilizează în momentul în care impozitul nu a fost achitat la timp. A precizat că la data de 19 octombrie 2017 organul de specialitate din cadrul instituţiei a emis somaţia nr. 71049/ 150176 şi titlul executoriu nr. 71050/150176. Acestea cuprindeau debitul restant în cuantum de 1112 lei plus majorările de întârziere calculate la data de 19 octombrie 2017- 44,48 lei.

Cu privire la condiţia cazului bine justificat, a învederat recurentul, Înalta Curte a statuat că pentru constatarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ; poate constitui un caz temeinic justificat: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Paguba iminentă, efectivă invocată de reclamant în susţinerea cererii sale ar trebui cuantificată sau măcar aproximată. Condiţia pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat. Înalta Curte a precizat că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, sub acest, aspect fiind lipsite de relevanţă motivaţiile generale, apreciative la modul universal.

A susţinut recurentul că în mod greşit instanţa a considerat că paguba iminentă este dovedită doar prin faptul că, în mod corect, instituţia a luat măsurile legale care se impun în cazul în care debitul ajunge la scadenţă.

A solicitat admiterea recursului formulat asupra măsurii dispuse de instanţa de fond având ca obiect suspendarea actelor administrative, modificarea acestei măsuri în sensul respingerii cererii de suspendare pe considerentul că în cauză nu sunt date motivele cazului bine justificat şi a pagubei iminente care ar impune măsura excepţională a suspendării.

Motivând recursul formulat împotriva măsurii anulării recurentul a susţinut că instanţa de fond a aplicat în mod eronat normele de drept material la situaţia analizată reţinând greşit că deciziile de impunere sunt nelegale inclusiv sub aspectul dublei impuneri.

În ceea ce priveşte dubla impunere s-a susţinut că în mod greşit prima instanţă a considerat că este dovedit faptul că organul fiscal a procedat la dubla impozitare a reclamantului în ceea ce priveşte impozitul pe construcţii.

În urma constatării faptului că existau persoane fizice care pretindeau că nu au cunoştinţă despre obligaţia completării declaraţiei de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri cu destinaţia mixtă sau nerezidenţială, pe parcursul anului 2017, organul fiscal a efectuat deplasări şi verificări pe teren, în urma unui astfel de demers constatându-se că cel puţin o parte din imobilul situat în municipiul B., str. .. nr. .. are destinaţie nerezidenţială, în interiorul acestuia funcţionând o cafenea şi un cabinet de avocatură. Urmare a prezentării reclamantului la Serviciul fiscalitate la 15 noiembrie 2017 şi a completării declaraţiei de impunere pe clădiri cu destinaţia mixtă / nerezidenţială, organul fiscal a procedat la recalcularea / stabilirea impozitului pe clădiri, astfel încât la acea dată impozitul pe clădiri a fost în cuantum de 14.724 lei la care sau adăugat majorări de întârziere de 1450,83 lei.

A precizat recurentul că în conformitate cu prevederile art. 165 din Codul de procedură fiscală, suma achitată cu titlu de impozit pe clădiri la data de 29 noiembrie 2017 a stins parţial debitul restant al anului 2016, aşa încât la 31 decembrie 2017 contribuabilul figura cu un debit restant de 13.567,52 lei şi majorări de întârziere de 1.586,51 lei, neputând fi vorba despre o dublă impozitare.

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul a impozitului pe clădiri a susţinut recurentul că în mod eronat a reţinut prima instanţă că nu a fost calculat în mod corect.

A precizat recurentul că impozitul pe clădiri cu destinaţie mixtă este reglementat de art. 459 din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal cu modificările şi completările ulterioare şi, dat fiind faptul că reclamantul nu a depus în termenul prevăzut de lege raportul de evaluare având ca obiect clădirea cu destinaţie mixtă, pentru anii 2016-2017, au devenit aplicabile şi prevederile art. 457 şi 458 din acelaşi Cod Fiscal.

Prin întâmpinarea depusă la 1 martie 2019, intimatul a invocat în primul rând excepţia nulităţii, pentru nemotivare a recursului ce priveşte măsura suspendării.

În motivarea excepţiei a susţinut că, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei de fond, însă în cauză nu se poate considera că afirmaţiile generice ale recurentei reprezintă o motivare în sensul exigenţelor legale.

Pe fond, intimatul a arătat că în cauză sunt pe deplin îndeplinite condiţiile legale pentru acţiunea în suspendare în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat (nelegalitatea deciziei) şi paguba iminentă, cât şi condiţia plăţii unei cauţiuni, ce a fost depusă la termenul stabilit de instanţă.

 Cu privire la recursul promovat împotriva soluţiei de anulare, în opinia intimatului, nici acesta nu este fondat.

În susţinerea acestui punct de vedere intimatul a arătat că prin decizia de impunere pentru anii 2016-2018 pentru stabilirea taxelor datorate de persoane fizice au fost stabilite creanţe fiscale suplimentare faţă de cele constând în impozit pe clădiri, stabilite prin deciziile aferente anilor 2016 şi 2017 (necomunicate), debitul fiind achitat integral; că la data emiterii somaţiei şi titlului executoriu din 18 octombrie 2017 nu figura nici o restanţă de plată la impozitul pe clădiri şi că nu s-a depus vreo dovadă a verificării în teren a situaţiei de fapt, cu atât mai mult cu cât organul fiscal nu are competenţe în ceea ce priveşte constatările referitoare la persoanele fizice.

Prin încheierea de şedinţă din 17 aprilie 2019, instanţa a respins excepţia nulităţii recursului cu privire la măsura suspendării, apreciind că recursul cu privire la această măsură răspunde exigenţelor de motivare prevăzute de lege.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit contestaţiei promovate, recurentul contestator a formulat critici de nelegalitate cu privire la modalitatea în care s-a stabilit şi calculat impozitul pe clădiri aferent anilor fiscali 2016-2017 potrivit Deciziei de impunere nr. 75383 din 31 ianuarie 2018, precum şi a accesoriilor stabilite prin Decizia nr. 75383/71646/2018.

Art. 495 introdus prin Legea nr. 227/2015 privind Noul Cod fiscal reglementează regulile în vederea stabilirii impozitelor şi taxelor locale pentru anul fiscal 2016, sens în care, la lit. a) stabileşte: „a) persoanele fizice care la data de 31 decembrie 2015 au în proprietate clădiri nerezidenţiale sau clădiri cu destinaţie mixtă au obligaţia să depună declaraţii până la data de 31 mai 2016 inclusiv, conform modelului aprobat prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale, administraţiei publice şi fondurilor europene, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.”

 Art. 171 din Normele Metodologice de aplicare a art. 495 a Noului Cod fiscal detaliază, înscrisurile pe care trebuie să le depună persoanele fizice care se află în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 495 din Noul Cod fiscal.

 Faţă de cerinţele şi datele limită pentru depunerea declaraţiilor în vederea stabilirii impozitului pe clădiri, reclamantul a depus cu întârziere aceste declaraţii, respectiv la datele de 20 noiembrie 2017 (înregistrată sub nr. 128410) şi respectiv la 26 ianuarie 2018 (înregistrată sub nr. 74651) la aceasta din urmă ataşând şi raportul de evaluare a imobilului din Suceava, str. .. nr. .. din care rezultă valoarea impozabilă a acestei clădiri precum şi faptul că această clădire este cu destinaţie mixtă.

 În ipoteza nedepunerii declaraţiilor de impunere la termenele stabilite prin lege, organul fiscal este îndreptăţit să procedeze la stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale, prin decizie de impunere (art. 107 alin. 1 Cod procedură fiscală), iar pentru clarificarea şi stabilirea reală a situaţiei fiscale a contribuabilului organul fiscal poate utiliza orice mijloc de probă prevăzut de lege. (art. 6 alin. 1 Cod procedură fiscală).

 La data emiterii Deciziei de impunere contestată, organul fiscal avea înregistrate declaraţiile fiscale precum şi raportul de evaluare al imobilului proprietatea reclamantului, aşa încât, în pofida faptului că acestea au fost depuse cu întârziere, organul fiscal nu putea să le ignore, în condiţiile în care conţinutul lor oferă informaţii relevante în vederea stabilirii situaţiei fiscale reale a construcţiei proprietatea reclamantului.

 Curtea confirmă raţionamentul primei instanţe care constată că în conţinutul Deciziei de impunere contestată nu se regăsesc a fi indicate baza de impozitare şi modul de calcul al impozitului pe clădiri, identificându-se în acest sens, flagrante contradicţii în susţinerile organului fiscal prezentate fie în Dispoziţia privind respingerea contestaţiei administrative formulate de reclamant, fie în adresa nr. 276053 din 13 noiembrie 2018 transmisă la dosar, urmare a solicitărilor instanţei privind explicitarea modului de calcul al impozitului pe clădiri.

 Curtea confirmă de asemenea şi statuările primei instanţe cu privire la faptul că, în lipsa informării reclamantului cu privire la baza de impozitare şi la modul de calcul al impozitului pe clădiri, organul fiscal a emis Decizia de impunere prin încălcarea dreptului reclamantului de a fi ascultat şi de a-şi formula apărări anterior emiterii Deciziei.

 Inexistenţa datelor mai sus indicate din conţinutul Deciziei de impunere care echivalează cu lipsa motivării actului administrativ fiscal – art. 416 Cod procedură fiscală – încălcarea dreptului contribuabilului de a fi ascultat anterior emiterii Deciziei, precum şi încălcarea principiului certitudinii impunerii reprezintă suficiente motive care afectează legalitatea Deciziei, iar vătămarea reclamantului nu poate fi înlăturată decât prin anularea parţială a Deciziei nelegale.

Cu privire la criticile recurentului care vizează măsura suspendării executării Deciziei de impunere dispusă de prima instanţă în temeiul art. 278 (2) din Codul de procedură fiscală cu trimitere la art. 15, 14 din Legea nr.554/2004, Curtea le găseşte nefondate şi le va respinge ca atare.

Curtea face trimitere la considerentele expuse în precedent, sens în care reţine că absenţa din conţinutul Deciziei de impunere a datelor care vizează baza de impunere şi modul de calcul al impozitului pe clădiri aferent anilor fiscali 2016-2017, echivalează cu lipsa motivării actului administrativ-fiscal – împrejurare care poate fi încadrată în „caz bine justificat” astfel cum este definit de dispoziţiile art.2 (1) lit.t din Legea nr.554/2004.

Greşita aplicare a normelor fiscale în privinţa modului de calcul al impozitului pe clădiri cu efecte patrimoniale (dubla impozitare/2017; executarea silită a creanţelor fiscale) se încadrează în condiţia „pagubei iminentă” definită de dispoziţiile art.2 (1) lit.ş din Legea nr.554/2004.

Îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de dispoziţiile art.14 din Legea nr. 554/2004 justifică măsura suspendării executării Deciziei de impunere, astfel încât recursul intimatei formulat în acest sens va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare