Cerere de revizuire

Cerere de revizuire

- art. 509 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă

- art. 6 alin. 1 CEDO

În motivarea cererii, revizuenta - reclamantă S.C. (...) S.R.L. a susţinut că: instanţa de recurs a judecat altceva decât cererea de recurs cu care a fost investită, că s-a pronunţat asupra legalităţii hotărârii instanţei de fond faţă de ceea ce nu s-a cerut, făcându-se astfel posibil ca ceea ce a fost dominant la aprecierea nelegalităţii actelor administrativ fiscale să fie considerat inexistent, cu consecinţa firească a soluţiei pe care instanţa de recurs a pronunţat-o.

Art. 509 Cod procedură civilă: (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

Curtea a constatat că, prin Sentinţa nr. (...)/CA din 21.06.2018 pronunţată de Tribunalul (...) s-a reţinut în motivare că „În cazul SC (...) SRL s-a constatat că locul de muncă pentru persoanele la care nu s-au acceptat deductibil cheltuielile cu cazarea şi diurna este la sediul societăţii din (...) şi de aici au fost delegate pentru perioade succesive de sub 60 de zile în alte locaţii pentru muncă. Aceste locaţii erau, în toate cazurile analizate în RIF, la o distanţă mai mare de 50 de km de locul lor de muncă stabilit prin contractul de muncă al persoanelor în cauză, deci conform contractului, individual de muncă, a contractului colectiv de muncă pe societate şi a regulamentului intern a societăţii, au avut dreptul la acoperirea cheltuielilor de delegare, cuantumul acestor fiind stabilit prin Decizia Administratorului din 6/03.01.2012, încadrându-se în limitele legale prevăzute de Codul fiscal.

Actele utilizate ca şi acte justificative pentru evidenţierea în contabilitate a cheltuielilor de cazare şi delegare, în perioada 01.04.2012 - 31.12.2014, sunt în conformitate cu O.M.F.P. nr. 3512/2008 care reglementează tipurile de acte justificative pentru contabilitate, forma şi conţinutul acestora, pentru perioada 2008 - 2015. Diferenţele suplimentare stabilite sunt rezultatul aplicării cotelor şi procentajelor asupra valorii totale a sumelor asimilate salariilor în R.I.F., neprocedându-se la refacerea statelor de plată prin cumularea efectivă a sumelor reconsiderate ca şi salarii cu salariile aferente lunilor în care aceste sume au fost acordate salariaţilor.

În urma analizei actelor depuse la dosarul cauzei şi a evidenţei contabile şi primare a reclamantei, a legislaţiei în vigoare pentru perioada respectivă (Codul fiscal, Codul muncii, O.M.F.P. nr. 3512/2008), s-a reţinut că societatea a respectat atât contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă pe societate, cât şi actele normative care reglementează delegarea, deţine actele justificative cerute de legislaţie pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor ocazionate de delegarea angajaţilor; aceste cheltuieli se încadrează în prevederile art. 21 din Codul fiscal şi sunt în limitele stabilite de art.55 alin. 2 lit. i) din Codul fiscal. În consecinţă, s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile asimilării ca şi salarii a cheltuielilor acordate sub formă de diurnă şi cazare, pentru personalul delegat de societate pentru lucrări în alte locaţii decât locul lor de muncă înscris în contractul individual de muncă.”

Prin recursul declarat împotriva sentinţei, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...) a învederat că „Este evident că nici una din persoanele angajate nu a desfăşurat vreo activitate la sediul societăţii. Aşa cum rezultă din actul de control, pentru persoanele angajate în calitate de maiştri, mecanici utilaje, şoferi, etc. cu domiciliul în (...) sau în zonă, care au desfăşurat lucrări în alte localităţi s-a acceptat plata de diurnă şi cheltuieli de cazare. Apreciază că modalităţile de achitare a sumelor de bani ca diurnă şi cazare este un subterfugiu pentru a nu achita contribuţiile pentru persoanele în cauză.”

În motivarea deciziei nr. (...)/06.12.2018 ce face obiectul prezentei revizuiri, instanţa a reţinut că, „Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, Curtea constată că doar diurna a fost reconsiderată de organul fiscal drept de natură salarială, nu şi contravaloarea cazării, aspect care rezultă din Raportul de inspecţie fiscală nr. F-(...)/21.08.2015 (f.90, 93, vol. I dosar fond) şi anexele la acesta (filele 99-113 vol. I dosar fond). Potrivit acestor acte diurna internă acordată salariaţilor care au efectuat lucrările pentru (...) este în valoare totală netă de 176.833 lei (fila 113 vol. I dos. fond), baza impozabilă în cuantum de 182.064 lei, iar salariul total brut în valoare de 218041 lei. Diurna salariaţilor ce au desfăşurat activitate în cadrul lucrărilor de canalizare şi instalaţii pentru Primăria (...) a fost în valoare totală netă de 152.934 lei, baza impozabilă în valoare de 210.515 lei iar salariul brut în valoare de 252.114 lei. Astfel, suma totală de 470.155 lei reprezintă venitul total brut rezultat ca urmare a recalificării diurnelor în cuantum total de 329.767 lei ca venit de natură salarială şi recalculării obligaţiilor fiscale datorate, prin metoda sutei micşorate.”

Concluzionând, Curtea a reţinut că cererea de revizuire având ca temei dispoziţiile art. 509 alin. l pct. 1 Cod procedură civilă nu este fondată dacă revizuentul invocă săvârşirea unei erori de judecată de către instanţă. De asemenea, nu constituie motiv de revizuire faptul că instanţa, după ce a cercetat toate capetele de cerere, a admis pretenţiile numai în parte sau a respins un capăt de cerere.

Dreptul la judecarea procesului într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa precum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară principiul preeminenţei dreptului. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, Roşca v. Moldova).

Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea, ca şi cale extraordinară de atac, nu trebuie considerată un apel camuflat. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Cauza Popov contra Republicii Moldova nr. 2. Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2005), în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 215 din 11 martie 2019

Prin Decizia nr. (...) din 06.12.2018 pronunţată în dosar nr. (...)/2016* Curtea de Apel (...) a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...), în contradictoriu cu intimata-reclamantă (...) SRL, împotriva Sentinţei nr. (...)/CA din 21.06.2018 pronunţată de Tribunalul (...), pe care a casat-o în tot şi, rejudecând fondul, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC (...) SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...). Fără cheltuieli de judecată în fond şi în recurs.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamanta S.C. (...) S.R.L., solicitând admiterea acesteia şi anularea deciziei nr.(...)/CA/2018 a Curţii de Apel (...); rejudecând recursul, respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii ca legale a hotărârii instanţei de fond.

În motivele cererii de revizuire a arătat următoarele:

În fapt, pentru a aprecia asupra nelegalităţii hotărârii instanţei de fond, cu consecinţa admiterii recursului, în sensul respingerii acţiunii, instanţa de recurs a apreciat că hotărârea pronunţată pe fond este consecinţa interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material incidente.

În concret, instanţa de recurs a considerat faptul că norma de drept material interpretată greşit este cea reglementată prin art. 43 din Legea nr.53/2003, sub aspectul că nu a avut în vedere faptul că delegarea reprezintă exercitarea cu caracter temporar, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului de muncă.

Această soluţie vine în contextul în care soluţia instanţei de fond a fost consecinţa interpretării şi aplicării mai multor norme de drept material, circumstanţiată de obligaţia ce i-a fost stabilită prin decizia de casare, cea care i-a trasat ca şi principal reper de verificare a admisibilităţii acţiunii dovedirea caracterului temporar al exercitării unor activităţi în afara locului de muncă.

Instanţa de fond a reţinut că a fost stabilit un loc fix de muncă, respectiv la sediul societăţii, aşa cum rezultă din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern, acte juridice care au stat la baza emiterii de către angajator a Dispoziţiei nr. 6/2012, privind aprobarea cuantumului cheltuielilor de delegare, context în care a fost apreciată eronată aprecierea organului fiscal, aceea că ar fi fost incidente prevederile art. 20 şi 25 din Legea nr. 53/2003, privind clauza de mobilitate.

În mod surprinzător, contrar bunului simţ juridic, instanţa de recurs răstălmăceşte raportul juridic fiscal, conţinutul normativ al prevederilor art. 218 Cod procedură fiscală şi, astfel, reuşeşte să judece asupra legalităţii hotărârii pronunţate de instanţa de fond dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea propusă de recurentă şi contrar faptului că actul administrativ atacat a fost decizia de soluţionare a contestaţiei, act care precizează expres că suma stabilită suplimentar ca bază de impozitare pentru contribuţiile de asigurări sociale datorate de angajator, ce a stat la baza stabilirii obligaţiilor bugetare suplimentare, este compusă din reconsiderarea naturii cheltuielilor cu indemnizaţia de delegare, denumită generic „diurnă" şi cu indemnizaţia de cazare, aşa cum sunt definite prin art. 5 alin. 1 lit. a) din HG nr. 518/1995.

Potrivit art. 218 Cod procedură fiscală:

(1) Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 44, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.

(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

(3) În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desfiinţarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluţiei de desfiinţare emise în procedura de soluţionare a contestaţiei se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă.

Citează din conţinutul argumentelor juridice ce au justificat admiterea recursului (pag. 11 alin. 4) „Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, Curtea constată că doar diurna a fost reconsiderată de organul fiscal drept de natură salarială (adică drept care nu intră sub beneficiul facilităţilor fiscale), nu şi contravaloarea cazării, aspect care rezultă din Raportul de inspecţie fiscală nr. F-(...)/21.08.2015 şi anexele la acesta. Potrivit acestor acte, diurna internă acordată salariaţilor care au efectuat lucrările pentru (...) este în valorare totală netă de 176.833 lei, baza impozabilă în cuantum de 182.064 lei, iar salariul total brut în valoare de 218.041 lei. Diurna salariaţilor ce au desfăşurat activitate în cadrul lucrărilor de canalizare şi instalaţii pentru Primăria (...) a fost în valoare netă de 152.934 lei, baza impozabilă în valoare de 210.515 lei, iar salariul brut în valoare de 252.114 lei. Astfel, suma totală de 470.155 lei reprezintă venitul total brut realizat ca urmare a recalificării diurnelor în cuantum total de 329.767 lei, ca venit de natură salarială şi recalculării obligaţiilor fiscale datorate, prin metoda sutei micşorate”.

Prin recursul declarat, recurenta a criticat legalitatea hotărârii instanţei de fond motivat de aplicarea greşită a normelor de drept material, în contextul în care pentru unul din martorii audiaţi, (...), nu a fost stabilită vreo obligaţie suplimentară cu privire la plata diurnei şi cazării, iar pentru martorul (...) au fost calculate contribuţii suplimentare pentru diurna şi cazarea acordată pentru munca prestată pe raza localităţii (...) şi nu pentru munca prestată în localitatea (...), motiv pentru care declaraţiile acestor martori nu puteau fi considerate.

Recurenta a mai criticat hotărârea instanţei de fond faţă de faptul că nu a considerat faptul că societatea reclamantă nu a putut răsturna constatările inspecţiei fiscale cu privire la înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor cu cazarea angajaţilor, pentru caz de delegare, fără să prezinte documente din care să rezulte datele de identificare ale persoanelor care au fost cazate, numărul de nopţi de cazare şi tariful practicat de societăţile prestatoare de servicii de cazare, cu privire la următoarele sume:

- 83.366,97 lei pe anul 2012;

- 165.922,96 lei pe anul 2013;

- 177.760,85 lei pe anul 2014.

Este evident, din conţinutul motivant al recursului, contrar argumentului juridic al instanţei de recurs, acela că „doar diurna a fost reconsiderată de organul fiscal drept de natură salarială, nu şi contravaloarea cazării, aspect care rezultă din Raportul de inspecţie fiscală nr. F (...)/21.08.2015 şi anexele la acesta .... Potrivit acestor acte diurna internă acordată salariaţilor care au efectuat lucrările pentru (...) este în valorare totală netă de 176.833 lei, baza impozabilă în cuantum de 182.064 lei, iar salariul total brut în valoare de 218.041 lei. Diurna salariaţilor ce au desfăşurat activitate în cadrul lucrărilor de canalizare şi instalaţii pentru Primăria (...) a fost în valoare netă de 152.934 lei, baza impozabilă în valoare de 210.515 lei, iar salariul brut în valoare de 252.114 lei. Astfel, suma totală de 470.155 lei reprezintă venitul total brut realizat ca urmare a recalificării diurnelor în cuantum total de 329.767 lei, ca venit de natură salarială şi recalculării obligaţiilor fiscale datorate, prin metoda sutei micşorate”.

Raportându-ne la suma totală de 470.155 lei, ca şi referenţială pentru baza de impozitare suplimentară, constatăm că din această sumă 427.050,78 lei reprezintă costul cu cheltuielile de cazare achitate pentru angajaţii care au desfăşurat activităţi în alt loc decât cel indicat în CIM ca fiind locul desfăşurării activităţii, cu consecinţa firească că la compunerea sumei suplimentare a bazei de impozitare diurna compune suma de 470.155 lei doar cu suma de 43.104,22 lei.

Este evident în acest context faptul că instanţa de recurs a judecat orice altceva decât cererea de recurs cu care a fost investită, că s-a pronunţat asupra legalităţii hotărârii instanţei de fond faţă de ceea ce nu s-a cerut, făcându-se astfel posibil ca ceea ce a fost dominant la aprecierea nelegalităţii actelor administrativ fiscale să fie considerat inexistent, cu consecinţa firească a soluţiei pe care instanţa de recurs a pronunţat-o.

Aprecierea că baza de impunere suplimentară este doar consecinţa reconsiderării diurnei ca venit salarial, face ca soluţia instanţei de recurs să fie viciată, o veritabilă modalitate de răsturnare a echilibrului procesual dintre participanţii la proces, de exercitare abuzivă a controlului judiciar asupra hotărârii unei instanţe judiciare inferioare, în afara motivelor de fapt, ce susţin motivul de casare invocat de recurentă. Practic, abordarea propusă de instanţa de recurs stigmatizează dreptul la un proces echitabil, valoarea juridică a unei hotărâri judecătoreşti de fond, pe care o lipseşte de legalitate pe considerente care nu ţin de ceea ce s-a cerut în justificarea aplicării greşite a normelor de drept material, atâta timp cât baza de impunere suplimentară de 470.155 lei este consecinţa reconsiderării cheltuielilor cu cazarea ca fiind drepturi salariate, în sumă totală de 427.050,78 lei şi doar a reconsiderării cheltuielii cu diurna, în sumă totală de 43.104,22 lei, în timp ce instanţa de recurs a verificat legalitatea hotărârii instanţei de fond doar faţă de faptul că nu a apreciat corect raportul juridic fiscal, pe motiv că baza de impunere suplimentară este doar consecinţa diurnei achitate.

Această alegere a instanţei de recurs, respectiv aceea de a considera că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea pe motiv că „doar diurna a fost reconsiderată de organul fiscal drept de natură salarială, nu şi contravaloarea cazării, aspect care rezultă din Raportul de inspecţie fiscală nr. F (...)/21.08.2015 şi anexele la acesta ...”. Potrivit acestor acte diurna internă acordată salariaţilor care au efectuat lucrările pentru (...) este în valorare totală netă de 176.833 lei, baza impozabilă în cuantum de 182.064 lei, iar salariul total brut în valoare de 218.041 lei. Diurna salariaţilor ce au desfăşurat activitate în cadrul lucrărilor de canalizare şi instalaţii pentru Primăria (...) a fost în valoare netă de 152.934 lei, baza impozabilă în valoare de 210.515 lei, iar salariul brut în valoare de 252.114 lei. Astfel, suma totală de 470.155 lei reprezintă venitul total brut realizat ca urmare a recalificării diurnelor în cuantum total de 329.767 lei, ca venit de natură salarială şi recalculării obligaţiilor fiscale datorate, prin metoda sutei micşorate”, nu este întâmplătoare, deoarece doar pronunţându-se pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv pe faptul că baza de impunere suplimentară de 470.155 lei este consecinţa exclusivă a diurnei plătite, instanţa de recurs a putut apoi să aprecieze ca nelegală hotărârea instanţei de fond.

Dacă ar fi acceptat faptul că, din baza de impozitare suplimentară, suma de 427.050,78 lei sunt cheltuieli de cazare, ce au fost achitate exclusiv către prestatorii de servicii de cazare şi nu angajaţilor, instanţa de recurs nu putea apăra cu atâta înverşunare legalitatea actelor fiscale, putând fi apreciat că acestea sunt nelegale tocmai pentru că au considerat plata unor servicii de cazare ca fiind cheltuieli de delegare, deşi nu au fost plătite angajaţilor, cu excepţia cazului (...), ca astfel să poată fi apreciate apoi ca fiind drepturi salariate mascate sub plata unei sume fixe pentru cazare/angajat delegat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 509 alin. l pct. 1 Cod procedură civilă.

Intimatul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...) - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE (...) prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilității cererii de revizuire cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibile, pentru următoarele motive:

Prin cererea de revizuire formulată revizuenta solicită admiterea acesteia, anularea deciziei atacate, urmând a dispune respingerea recursului şi menţinerea în totalitate, ca legală şi temeinică, a Sentinţei civile nr. (...)/CA/21.06.2017 pronunțată de Tribunalul (...), dat fiind faptul ca hotărârea pronunțată în recurs este rezultatul unei erori materiale.

Căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinitiv, judecata unui proces.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispoziţiile art. 509 din Codul de procedură civilă.

Revizuirea poate fi promovată în doua ipoteze: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admitandu-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Apreciază că textele de lege care reglementează revizuirea au în vedere greşelile materiale, în legătură cu aspecte formale ale judecății recursului, sensul noţiunii fiind unul restrictiv, care nu poate fi extins la greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de apreciere a faptelor sau a unor dispoziţii legale, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului. Pe calea revizuirii nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanţa fondului raportului juridic dedus judecății.

 Intimatul consideră că în prezenta cauză, aspectul invocat de către revizuentă nu se circumscrie noțiunii de eroare materială reglementată de art. 503, alin. 2, pct. 2 Cod procedură civilă, deoarece vizează modul în care instanţa de recurs a apreciat probele cu înscrisurile existente la dosar, chestiune ce nu poate face obiectul aprecierii instanţei investite cu soluţionarea contestaţiei în anulare.

Mai precizează faptul că împotriva Deciziei civile nr. (...)/CA/2018 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosar (...)/2016* contestatoarea a promovat şi o contestaţie în anulare înregistrată pe rolul Curţii de Apel (...) sub dosar nr. (...)/2019.

În drept, invocă dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul întâmpinării.

Prin notele scrise depuse la dosar pentru termenul de judecată din 11.03.2019, reprezentantul revizuentei - reclamante S.C. (...) S.R.L. a reiterat susţinerile din cererea de revizuire şi a depus înscrisuri în probaţiune.

A indicat dispoziţiile art. 509 alin. 1 pct. 1 teza a II-a Cod procedură civilă.

Examinând cererea de revizuire formulată, Curtea a apreciat că este nefondată, pentru următoarele considerente:

În motivarea cererii, revizuenta - reclamantă S.C. (...) S.R.L. a susţinut că: instanţa de recurs a judecat altceva decât cererea de recurs cu care a fost investită, că s-a pronunţat asupra legalităţii hotărârii instanţei de fond faţă de ceea ce nu s-a cerut, făcându-se astfel posibil ca ceea ce a fost dominant la aprecierea nelegalităţii actelor administrativ fiscale să fie considerat inexistent, cu consecinţa firească a soluţiei pe care instanţa de recurs a pronunţat-o.

Art. 509 Cod procedură civilă: (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

Curtea a constatat că, prin Sentinţa nr. (...)/CA din 21.06.2018 pronunţată de Tribunalul (...) s-a reţinut în motivare că „În cazul SC (...) SRL s-a constatat că locul de muncă pentru persoanele la care nu s-au acceptat deductibil cheltuielile cu cazarea şi diurna este la sediul societăţii din (...) şi de aici au fost delegate pentru perioade succesive de sub 60 de zile în alte locaţii pentru muncă. Aceste locaţii erau, în toate cazurile analizate în RIF, la o distanţă mai mare de 50 de km de locul lor de muncă stabilit prin contractul de muncă al persoanelor în cauză, deci conform contractului, individual de muncă, a contractului colectiv de muncă pe societate şi a regulamentului intern a societăţii, au avut dreptul la acoperirea cheltuielilor de delegare, cuantumul acestor fiind stabilit prin Decizia Administratorului din 6/03.01.2012, încadrându-se în limitele legale prevăzute de Codul fiscal.

Actele utilizate ca şi acte justificative pentru evidenţierea în contabilitate a cheltuielilor de cazare şi delegare, în perioada 01.04.2012 - 31.12.2014, sunt în conformitate cu O.M.F.P. nr. 3512/2008 care reglementează tipurile de acte justificative pentru contabilitate, forma şi conţinutul acestora, pentru perioada 2008 - 2015. Diferenţele suplimentare stabilite sunt rezultatul aplicării cotelor şi procentajelor asupra valorii totale a sumelor asimilate salariilor în R.I.F., neprocedându-se la refacerea statelor de plată prin cumularea efectivă a sumelor reconsiderate ca şi salarii cu salariile aferente lunilor în care aceste sume au fost acordate salariaţilor.

În urma analizei actelor depuse la dosarul cauzei şi a evidenţei contabile şi primare a reclamantei, a legislaţiei în vigoare pentru perioada respectivă (Codul fiscal, Codul muncii, O.M.F.P. nr. 3512/2008), s-a reţinut că societatea a respectat atât contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă pe societate, cât şi actele normative care reglementează delegarea, deţine actele justificative cerute de legislaţie pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor ocazionate de delegarea angajaţilor; aceste cheltuieli se încadrează în prevederile art. 21 din Codul fiscal şi sunt în limitele stabilite de art.55 alin. 2 lit. i) din Codul fiscal. În consecinţă, s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile asimilării ca şi salarii a cheltuielilor acordate sub formă de diurnă şi cazare, pentru personalul delegat de societate pentru lucrări în alte locaţii decât locul lor de muncă înscris în contractul individual de muncă.”

Prin recursul declarat împotriva sentinţei, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...) a învederat că „Este evident că nici una din persoanele angajate nu a desfăşurat vreo activitate la sediul societăţii. Aşa cum rezultă din actul de control, pentru persoanele angajate în calitate de maiştri, mecanici utilaje, şoferi, etc. cu domiciliul în (...) sau în zonă, care au desfăşurat lucrări în alte localităţi s-a acceptat plata de diurnă şi cheltuieli de cazare. Apreciază că modalităţile de achitare a sumelor de bani ca diurnă şi cazare este un subterfugiu pentru a nu achita contribuţiile pentru persoanele în cauză.”

În motivarea deciziei nr. (...)/06.12.2018 ce face obiectul prezentei revizuiri, instanţa a reţinut că, „Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, Curtea constată că doar diurna a fost reconsiderată de organul fiscal drept de natură salarială, nu şi contravaloarea cazării, aspect care rezultă din Raportul de inspecţie fiscală nr. F-(...)/21.08.2015 (f.90, 93, vol. I dosar fond) şi anexele la acesta (filele 99-113 vol. I dosar fond). Potrivit acestor acte diurna internă acordată salariaţilor care au efectuat lucrările pentru (...) este în valoare totală netă de 176.833 lei (fila 113 vol. I dos. fond), baza impozabilă în cuantum de 182.064 lei, iar salariul total brut în valoare de 218041 lei. Diurna salariaţilor ce au desfăşurat activitate în cadrul lucrărilor de canalizare şi instalaţii pentru Primăria (...) a fost în valoare totală netă de 152.934 lei, baza impozabilă în valoare de 210.515 lei iar salariul brut în valoare de 252.114 lei. Astfel, suma totală de 470.155 lei reprezintă venitul total brut rezultat ca urmare a recalificării diurnelor în cuantum total de 329.767 lei ca venit de natură salarială şi recalculării obligaţiilor fiscale datorate, prin metoda sutei micşorate.”

Concluzionând, Curtea a reţinut că cererea de revizuire având ca temei dispoziţiile art. 509 alin. l pct. 1 Cod procedură civilă nu este fondată dacă revizuentul invocă săvârşirea unei erori de judecată de către instanţă. De asemenea, nu constituie motiv de revizuire faptul că instanţa, după ce a cercetat toate capetele de cerere, a admis pretenţiile numai în parte sau a respins un capăt de cerere.

Dreptul la judecarea procesului într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa precum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară principiul preeminenţei dreptului. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, Roşca v. Moldova).

Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea, ca şi cale extraordinară de atac, nu trebuie considerată un apel camuflat. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Cauza Popov contra Republicii Moldova nr. 2. Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2005), în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

În consecinţă, Curtea a apreciat că cererea revizuentei întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă este nefondată, urmând a fi respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare.

Domenii speta

Spete similare