Contracte. Recurs. Funcţia probatorie a facturii fiscale.

Contracte. Recurs. Funcţia probatorie a facturii fiscale.

A. Este adevărat că factura fiscală este un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, dar, totodată, este și un mijloc de probă cu privire la existenţa unui contract pentru care părţile nu au confecţionat un alt înscris constatator.

B. Astfel, împrejurarea că factura nu este un act juridic nu duce la concluzia că nu poate constata un act juridic precum cel reținut în speță. Factura constituie un înscris în sensul art. 265 C.pr.civ. apt de a dovedi existența unui act juridic pentru care legea nu prevede o formă ad validitatem.

(Secţia a VI-a civilă,decizia civilă nr. 501/R din data de 20 mai 2019)

Prin cererea înregistrată la data de 09.08.2016 pe rolul acestei instanţe, sub nr. de mai sus, reclamanta N.CO. LTD, în contradictoriu cu pârâta SC E.C. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 49.476 USD, echivalentul a 198.126,64 lei, cu titlu de debit principal, precum şi a dobânzii legale de la data introducerii cererii şi până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1172/23.03.2017, Judecătoria Cornetu a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat schimbarea, în tot, a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2580 din 06.06.2018, Tribunalul Ilfov – Secția Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, prin care a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta a arătat următoarele :

Prima instanță a apreciat că acţiunea formulată “nu poate fi primită pe calea acţiunii în răspundere civila delictuală, ci numai in temeiul răspunderii civile contractuale, dat fiind faptul ca între părți s-a încheiat un contract consensual, neredactat în formă scrisă”.

Aceste statuari ale instanţei de fond, menţinute de instanţa de apel, sunt în mod vădit neîntemeiate.

Factura fiscală nu poate avea caracterul juridic al unui contract, nici măcar în formă simplificată, aceasta având numai calitatea de document justificativ de plată, nefiind un act juridic stricto sensu, ci un înscris în baza căruia se efectuează o operaţiune (de vânzare-cumpărare in speţă), reprezentând numai un mijloc de proba cu privire la operaţiunea de vânzare efectuată.

În sensul celor arătate mai sus s-a pronunţat si Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.

În mai multe rânduri Înalta Curte de Casaţie si Justiţie s-a pronunţat in sensul ca factura fiscala nu are calitatea de act juridic, neputând fi considerată contract nici măcar in formă simplificată, ci are numai caracterul unui document justificativ care sta la baza înregistrării in contabilitate, reprezentând numai un mijloc de proba cu privire la operaţiunile efectuate.

Aşadar, interpretarea data de instanţa de fond si de apel este lipsita de orice temei juridic, in speţă neputându-se aplica răspunderea contractuală, întrucât nu a fost încheiat între părți un contract în sensul de instrumentum, respectiv un înscris constatator al manifestării de voinţa al pârtilor, care sa aibă caracterul unui suport material care consfinţeşte voinţa părților și să redea operaţiunea juridica în forma agreată de acestea.

Prin urmare, este evident ca raportul juridic este guvernat de răspunderea civilă delictuală, dispoziţiile art. 1349 si 1357 C.civ. fiind incidente in prezenta cauză.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun in materie de răspundere civila, aceasta urmând a se aplica ori de cate ori între părți nu există încheiat contract, având caracterul unei norme generale, în timp ce răspunderea contractuală reprezintă norma specială, care se aplică în mod strict și limitativ numai in ipoteza existentei unui raport contractual intre părţile aflate in conflict.

În continuare, recurenta s-a referit la fondul cauzei, respectiv la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Motivarea întâmpinării privește fondul cauzei.

Analizând decizia recurată, în raport de motivele de recurs formulate, Curtea reţine următoarele :

În analiza recursului trebuie avute în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C.pr.civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună instanței de recurs examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu şi a aspectelor de fapt.

Din observarea cererii de recurs se constată că recurenta critică aprecierea instanței în sensul că în speță raportul juridic dintre părți este de natură contractuală, susținând natura delictuală a acestuia, critici care se încadrează la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ..

Este adevărat că factura fiscală este un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, dar, totodată, este și un mijloc de probă cu privire la existenţa unui contract pentru care părţile nu au confecţionat un alt înscris constatator.

Instanța de apel a avut în vedere această din urmă natură juridică ca fiind incidentă în speță, respectiv că factura emisă constată un contract de vânzare-cumpărare între părți, conținând toate elementele necesare în acest sens.

Afirmațiile de ordin teoretic ale recurentei sunt, în esență, corecte, dar concluzia la care aceasta a ajuns este greșită.

Astfel, împrejurarea că factura nu este un act juridic nu duce la concluzia că nu poate constata un act juridic precum cel reținut în speță. Factura constituie un înscris în sensul art.265 C.pr.civ., apt de a dovedi existența unui act juridic pentru care legea nu prevede o formă ad validitatem.

În ce privește aprecierea acesteia din punct de vedere probator, aceasta se face exclusiv de către instanțele de fond, iar nu de către cea de recurs.

În condițiile în care, pe baza acestui înscris, instanța de apel a reținut existența unui contract între părți, doar răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte poate fi atrasă, iar răspunderea civilă delictuală invocată de către recurenta-reclamantă este exclusă.

Raportat la considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C.pr.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare