Consecințele nedepunerii declarației fiscale în condiţiile art. 495 alin. (1) lit. a) C.fisc.

Consecințele nedepunerii declarației fiscale în condiţiile art. 495 alin. (1) lit. a) C.fisc.

- Codul fiscal, art. 458 alin. (1) și (4), 495

Nedepunerea declaraţiei fiscale în condiţiile art. 495 alin. (1) lit. a) C.fisc. nu atrage calcularea impozitului conform art. 458 alin. (4) C.fisc., acest articol fiind incident doar în situaţia în care valoarea clădirii nu poate fi stabilită pe baza niciuna dintre documentele menţionate în art. 458 alin. (1) C.fisc.. Prin urmare, depăşirea termenului limită de depunere a declaraţiei nu este ea însăși sancționată prin calcularea unui impozit majorat, cum greșit susține recurentul. Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus expuse, Curtea reţine că, în mod corect prima instanţă a stabilit că impozitul aferent (...) trebuia calculat conform art. 458 alin. (1) şi alin. (3) C.fisc. (…).

(Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

decizia civilă nr. 172 din data de 22 mai 2019)

Prin sentinţa civilă nr. 8297/11.12.2018 Tribunalul Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul (...) în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 5 Bucureşti, a anulat decizia nr. 465/11.07.2018 de soluţionare a contestaţiei şi decizia de impunere nr. 292463/04.04.2018 şi a oblicat pârâta (...) să emită o nouă decizie de impunere prin care să stabilească impozitul pentru imobilul situat în (...) în care funcţionează cabinetul medical, prin aplicarea unei cote de impozitare cuprinse între 0.2-1.3% din valoarea, conform art. 458 alin. (3) C.fisc. şi la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei a formulat recurs  prin care a solicitat casarea sentinţei şi în rejudecare, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat în esenţă că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că deşi intimatul-reclamant nu a depus în termen declaraţia fiscală — valoarea impozabilă este cea din actul adiţional nr. 1 (..) la contractul de concesiune nr. (..) conform art. 458 alin. (1) lit. c) C.fisc..

De asemenea instanţa de judecată a apreciat că nici punctul de vedere emis de MFP - Direcţia Generală Legislaţie nr. 692377/28.03.2017 nu este de natură a aduce o altă aplicare a dispoziţiilor art. 458 C.fisc., cu atât mai mult cu cât nu poate fi aplicat retroactiv şi cu atât mai mult cu cât punctul de vedere al unui minister nu este de natură a determina instanţa să acorde forţă juridică însă instanţa nu a ţinut cont de faptul că acest răspuns formulat de minister nu a fost decât pentru ca instituţia noastră să aplice unitar prevederile legale astfel cum legiuitorul a stabilit prin codul fiscal la propunerea acestui minister.

Un alt aspect greşit reţinut de instanţa de judecată a fost modul de stabilire a valorii de impunere pornind de la suprafaţa utilă.

Mai mult decât atât, instanţa de fond s-a limitat la a ţine cont de adresa nr.(..) emisă de PMB din care rezultă o valoare a imobilului de 211.021 lei de care nu a ţinut cont potrivit legislaţiei în materie de fiscalitate, însă această obligaţie îi revenea intimatului-reclamant cu mult înainte de data când a fost depus raportul de evaluare.

A susţinut că nu a interpretat şi aplicat greşit legea, dintr-o simplă verificare a dispoziţiilor art. 457 coroborate cu art. 458 C.fisc. se poate observa că este evidenţiată fără echivoc modalitatea de calcul a impozitului pornind de la valoarea rezidenţială la care se aplică coeficientul de 2% având în vedere că termenul de depunere a Declaraţiei fiscale a fost depăşit. Pornind de la suprafaţa din contractul de închiriere aspecte rezultate şi din adresa PMB se poate constatat faptul că suprafaţa utilă a imobilului este de 49,10 mp. Astfel, de la suprafaţa utilă de 49,10 mp s-a aplicat coeficientul de transformare de 1,40, rezultând astfel suprafaţa desfăşurată de 68,74 mp care a fost înmulţită cu coeficientul de corecţie de 2,60 (reprezentând rangul O, zona A în care se încadrează imobilul - 30% (cota de reducere pentru anul construcţiei), înmulţit cu valoarea impozabilă corespunzătoare clădirilor cu cadre din beton armat sau pereţi exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic cu instalaţii de apă, canalizare, electrice şi încălzire, respectiv 1000 lei/mp2 rezultând astfel valoarea de impunere de 125.106,80 lei, la care s-a aplicat valoarea de 2% pentru destinaţia nerezidenţială.

La valoarea de impune astfel rezultată - 125.106,80 lei - s-a aplicat cota de 2% rezultând un impozit anual de 2.502,14 lei/an - pentru clădirea nerezidenţială.

Ţinând cont de aspectele reţinute greşit de instanţa de fond, a susţinut că acesta a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C.pr.civ., prin nestăruirea în aflarea adevărului şi prevenirea unor astfel de greşeli.

Nu poate fi reţinută culpa instituţiei, care nu a informat pe fiecare contribuabil în parte (aici fiind toţi contribuabili înregistraţi ca plătitori de taxe şi impozite pe raza teritorială a (...), cu atât mai mult cu cât instituţia se confruntă cu un număr insuficient de personal coroborat cu faptul că legiuitorul a prevăzut o obligativitate în sarcina acestora în sensul că, orice plătitor de taxe şi impozite în România nu poate a se prevala de necunoaşterea legislaţiei române, în speţă Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.

La data de 14.02.2018, în urma verificărilor efectuate de inspectorii din cadrul (...) s-a constatat că imobilul situat în (...) deţinut în concesiune de intimatul-reclamant avea destinaţia rezidenţială şi s-a emis Invitaţia nr. 239705/14.02.2018 prin care i s-a solicitat recurentului-reclamant să se prezinte la sediul instituţiei în vederea stabilirii impozitului corespunzător destinaţiei imobilului, în vederea stabilirii corecta a impozitului datorat.

A precizat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantului în sensul că instituţia a realizat schimbarea destinaţiei imobilului începând cu anul 2016, în condiţiile în care acesta prin destinaţie era nerezidenţial, având în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, act normativ în vigoare până la data de 31.12.2015, legiuitorul nu făcea o distincţie între încadrarea imobilului.

Acest aspect a fost stipulat de legiuitor doar prin Codul fiscal care se aplică începând cu 01.01.2016 (Legea nr. 227/2015), respectiv obligativitatea depunerii Declaraţiilor fiscale cu privire la destinaţia imobilului: rezidenţial-nerezidenţial, acordând astfel şi termene în care se poate efectua această operaţiune.

Astfel, nu poate fi reţinută culpa instituţiei că a schimbat încadrarea imobilului începând cu anul 2016 acesta fiind prin destinaţie nerezidenţial, această obligaţie revenea recurentului-reclamant, respectiv de a depune declaraţia fiscală până la data de 31.05.2016, conform dispoziţiilor art. 458 alin. (41) şi art. 495 lit. a2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborate cu dispoziţiile pct. 171 alin. (1) lit. a3) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Ca urmare a invitaţiei transmise la data de 23.02.2018 recurentul-reclamant a depus Declaraţia fiscală (la data de 23.02.2018) însoţită de un set de înscrisuri, respectiv: Declaraţia fiscală pentru stabilirea taxei pe clădiri cu destinaţia nerezidenţială, Contractul de concesiune nr. (..), Actul adiţional nr. (..) la contractul de concesiune nr.(..), schiţe cadastrale, Certificatul de înregistrare fiscală pentru (...), şi copia C.I.

Astfel, la data de 04.04.2018, în urma analizării documentaţiei depusă a rezultat faptul că potrivit legislaţiei în materie de fiscalitate începând cu data de 01.01.2016, imobilul prin destinaţia sa este nerezidenţial, având o altă bază de impozitare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, s-a procedat la schimbarea destinaţiei imobilului situat la adresa din (...) din rezidenţial în nerezidenţial începând cu data de 01.01.2016.

Din întreaga documentaţie depusă de către recurentul-reclamant precum şi din Declaraţia fiscală, a rezultat faptul că schimbarea destinaţiei imobilului deţinut în concesiune nu a fost depusă în termenul legal stabilit prin normele legale în vigoare, respectiv 31.05.2016, conform dispoziţiilor art. 458 alin. (41) şi art. 495 lit. a2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborate cu dispoziţiile pct. 171 alin. (1) lit. a3) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel că impozitul începând cu anul 2016, 2017 inclusiv anul 2018 a fost stabilit ca fiind 2% din valoarea impozabilă a imobilului, Decizia de impunere nr. 292463/04.04.2018 fiind emisă în mod corect.

Cu privire la modul de calcul al impozitului pentru perioada 2016-2018, a precizat că a ţinut cont de dispoziţiile art. 457 coroborate cu art. 458 C.fisc. care evidenţiază fără echivoc modalitatea de calcul a impozitului pornind de la valoarea rezidenţială la care se aplică coeficientul de 2% având în vedere că termenul de depunere a Declaraţiei fiscale a fost depăşit.

În drept  au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi urm. din Codul de procedură civilă.

Recurenta-pârâtă a depus precizări prin care a indicat că toate criticile formulate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ..

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nemotivării arătând că niciuna dintre criticile formulate nu se circumscriu motivelor de casare prevăzut de art.488 alin. (1) C.pr.civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, a arătat că instanţa de fond în mod corect a apreciat că dispoziţiile art. 457 coroborat. cu art. 458 C.fisc. prin care se stabilesc modalitatea de calcul a impozitului în cazul depunerii cu întârziere a declaraţiei fiscale, nu-şi găsesc aplicabilitate în prezenta cauză, pe de o parte pentru că evaluarea imobilului se putea stabili în funcţie de valoarea de inventar, comunicată intimatului de către Primăria (...), prin Adresa nr. (..), din care rezultă că valoarea de inventar pentru întreg imobilul din (...) în care îşi desfăşoară activitatea peste opt cabinete medicale (tură-contratură) este de 211.021 lei, iar, pe de altă parte, prin aplicarea cotei de 2% din valoarea estimată eronat.

În privinţa art. 22 alin. (2) C.pr.civ. a arătat că instanţa de fond a administrat toate probele propuse de părţi, pentru a putea lua o decizie, partea nemulţumită având posibilitatea, în cadrul dezbaterii fondului, să propună şi să administreze propriile probe, pentru apărare intereselor sale.

Recurenta nu se poate prevala de rolul activ al judecătorului în vederea stabilirii adevărului, pentru a-şi justifica neputinţa dovedirii susţinerilor sale, aceasta, la momentul fazei procesuale în care a avut loc cercetarea judecătorească, a propus probe, iar înainte de începerea dezbaterilor privind fondul cauzei, nu a mai avut de formulat nicio altă cerere, fapt ce denotă că toate probele de care a înţeles să se folosească, au fost administrate.

În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la inexistenţa unei sancţiuni pentru nedepunerea, în termen, a declaraţiei fiscale a persoanelor fizice, acesta nu poate fi imputată instanţei de judecată, ci, eventual, legislativului.

În consecinţă, a apreciat că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, fiind dată cu respectarea normelor de drept material şi procedural.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 268 şi urm. C.pr.fisc., art. 281 C.pr.fisc. şi urm.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:

În privinţa criticilor referitoare la lipsa rolului activ în ceea ce priveşte aflarea adevărului Curtea reţine că se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., analiza urmând a se realiza din perspectiva acestor dispoziţii legale.

Curtea reţine, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că prima instanţă a respectat exigenţele impuse de art. 22 alin. (2) C.pr.civ. respectiv a stabilit situaţia de fapt pe baza probelor administrate (actele administrative fiscale contestate şi documentaţia care a stat la baza emiterii acestora) prin raportare la temeiurile de drept invocate de părţi (dispoziţiile codului fiscal referitoare la modalitatea de calcul a impozitului pe clădiri, raportat la destinaţia rezidenţială sau nerezidenţială a imobilului) nefiind identificate de instanţa de control judiciar elemente de fapt sau de drept care nu au fost lămurite. Curtea subliniază că formularea de către instanţa de fond a unor concluzii diferite decât cele propuse de parte. în urma administrării probelor, nu conduce la constatarea lipsei de rol activ din perspectiva lămuririi cauzei sub toate aspectele relevante şi nici nu deschide părţii calea recursului.

În privinţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., Curtea reţine că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 458 C.fisc., art.495 C.fisc. şi art. 171 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Potrivit art. 495 C.fisc. „În vederea stabilirii impozitelor și taxelor locale pentru anul fiscal 2016, se stabilesc următoarele reguli: a) persoanele fizice care la data de 31 decembrie 2015 au în proprietate clădiri nerezidențiale sau clădiri cu destinație mixtă au obligația să depună declarații până la data de 31 mai 2016 inclusiv, conform modelului aprobat prin ordin comun al ministrului finanțelor publice și al ministrului dezvoltării regionale și administrației publice, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod”.

Potrivit pct. 171 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, (1) În aplicarea art. 495 C.fisc., pentru stabilirea impozitelor și taxelor locale pentru anul fiscal 2016, se stabilesc următoarele reguli: a) persoanele fizice care au în proprietate clădiri nerezidențiale sau clădiri cu destinație mixtă au obligația să depună declarații până la 31 martie 2016. Depun declarații și persoanele fizice care au în proprietate clădiri cu destinație mixtă la adresa cărora nu se desfășoară nicio activitate economică; b) declarațiile depuse de persoanele menționate la lit. a) vor fi însoțite de unul dintre următoarele documente: (i) raportul de evaluare întocmit de un evaluator autorizat, în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării, care reflectă valoarea clădirii ulterioară datei de 1 ianuarie 2011; (ii) procesul-verbal de recepție finală, din care reiese valoarea clădirii, în cazul unei clădiri finalizate în ultimii 5 ani; (iii) actul de dobândire a dreptului de proprietate asupra unei clădiri, în ultimii 5 ani, din care reiese valoarea clădirii; în cazul în care valoarea clădirii nu se evidențiază distinct, impozitul pe clădiri se va stabili la valoarea totală din actul respectiv;

Potrivit art. 458 alin. (1) C.fisc. Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3% asupra valorii care poate fi: a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referinţă; b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă; c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă. (2) Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul (...), această atribuţie revine Consiliului General al (...). (3) Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate pentru activităţi din domeniul agricol, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a clădirii. (4) În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin. (1), impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform art.457.”

În plus, Curtea reţine că potrivit art. 455 alin. (2) C.fisc. pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri. În cazul transmiterii ulterioare altor entităţi a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă asupra clădirii, taxa se datorează de persoana care are relaţia contractuală cu persoana de drept public.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus citate Curtea reţine că nedepunerea declaraţiei fiscale în condiţiile art. 495 alin. (1) lit. a) C.fisc. nu atrage calcularea impozitului conform art. 458 alin. (4) C.fisc., acest articol fiind incident doar în situaţia în care valoarea clădirii nu poate fi stabilită pe baza niciuna dintre documentele menţionate în art. 458 alin. (1) C.fisc.. Prin urmare, depăşirea termenului limită de depunere a declaraţiei nu este ea însăși sancționată prin calcularea unui impozit majorat, cum greșit susține recurentul.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus expuse, Curtea reţine că, în mod corect prima instanţă a stabilit că impozitul aferent (...) trebuia calculat conform art. 458 alin. (1) şi alin. (3) C.fisc., prin raportare la valoarea impozabilă care rezultă din actul adiţional nr. 1 din 09.11.2011 la contractul de concesiune nr. (..) prin care se identifică suprafața cabinetului coroborat cu valoarea de inventar de 211,021 lei cu care figurează imobilul în evidenţele contabile ale (...). În aceste condiţii, valoarea imobilului putând fi determinată potrivit celor mai sus expuse, Curtea constată că nu se mai impune analizarea susţinerile recurentei-pârâte referitoare la stabilirea valorii impozabile conform art. 457 alin. (2) C.fisc..

Referitor la susţinerile recurentei-pârâte în sensul că prima instanţă nu a ţinut cont de punctul de vedere emis de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Legislaţie şi Reglementări Vamale nr. 692377/28.03.2017 cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 458 C.fisc., Curtea reţine că sunt neîntemeiate şi vor fi respinse, având în vedere că prima instanţă în mod corect a stabilit că acest punct de vedere priveşte situaţia în care se depune cu întârziere raportul de evaluare pentru anul 2016. Ori, în cauză nu se regăseşte această ipoteză, întrucât valoarea imobilului putea fi determinată pe baza documentelor existente, respectiv contract de concesiune coroborat cu valoarea de inventar de 211,021 lei cu care figurează imobilul în evidenţele contabile ale (...)

Cât priveşte susţinerile recurentei-pârâte referitoare la stabilirea destinaţiei imobilului începând cu 01.01.2016, Curtea reţine că în mod corect organul fiscal pe baza declaraţie fiscale depuse tardiv de intimatul-reclamant la data de 23.02.2018, a constatat că imobilul are destinaţie nerezidenţială şi a procedat la stabilirea impozitului începând cu 01.01.2016 raportat la această calificare, având în vedere că legiuitorul a instituit de abia prin Legea nr.227/2015 o modalitate diferită de calcul a impozitului pe clădiri în funcţie de destinaţia rezidenţială sau nerezidenţială. De altfel această interpretare a fost realizată şi de prima instanţă.

Cât priveşte susţinerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că intimatul-pârât a arătat în faţa primei instanţe că nu datorează impozit întrucât Cabinetul Medical Individual reprezintă o unitate sanitară privată, Curtea reţine că nu se impun a fi analizate, având în vedere că prima instanţă a respins această critică de nelegalitatea a actelor administrativ-fiscale, constatând că (...) este o unitate sanitară privată care nu beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe clădiri stabilită prin art. 456 alin. (1) C.fisc..

Faţă de modalitatea de soluţionare a cererii în privinţa debitului principal, Curtea reţine că în mod corect prima instanţă făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale a anulat actele administrativ-fiscale contestate şi în privinţa majorărilor de întârziere, astfel încât criticile formulate de recurenta-pârâtă în această privinţă vor fi respinse.

Pentru aceste motive, Curtea reţinând că motivele de casare invocate nu sunt incidente în cauză, în baza art. 496 alin. (1) C.pr.civ. va respinge recursul formulat, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare