Contestatie decizie de sanctionare. Invocarea de către angajator a părăsirii locului de muncă. Netemeinicia deciziei contestate. Obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale reţinute în temeiul acestei decizii.

Fiind în discuţie un aspect al dreptului la protecţia vieţii private la locul de muncă, limitarea exerciţiului acestui drept nu poate fi considerată legitimă decât în condiţii de proporţionalitate cu scopul urmărit, în condiţiile art. 8 par. 2 din CEDO. Când specificul activităţii nu reclamă, în împrejurările concrete din momentul respectiv, ca un superior ierarhic să autorizeze utilizarea unuia sau a altui moment pentru ca un salariat să meargă la toaletă, impunerea unei astfel de cerinţe nu este proporţională cu scopul urmărit, care se poate circumscrie cel mult unui sens foarte larg al asigurării disciplinei muncii, ca drept al angajatorului. În absenţa unor împrejurări concrete care să dovedească contrariul, disciplina muncii nu are cu nimic de suferit dacă un salariat îşi satisface necesităţile fiziologice într-un moment sau în altul, fără înştiinţarea sau acordul expres al superiorului ierarhic.

De aceea, fapta salariatului, astfel descrisă, nu constituie părăsire a locului de muncă nici când acesta, deplasându-se pe teren între mai multe obiective, alege să utilizeze o toaletă publică aflată peste drum de unul dintre acestea, care nu este dotat cu toaletă.

Art. 8 par. 2 din CEDO

I. Sentinţa apelată:

Prin sentinţa civilă nr. 2413/17.10.2018 Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins ca nefondată cererea formulată la 2.07.2018 de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâta [...], prin care a solicitat anularea deciziei pârâtei nr. 214/28.06.2018 şi obligarea acesteia să plătească reclamantului drepturile salariale reţinute în baza acestei decizii, precum şi drepturile salariale aferente a două ore, reţinute în cursul lunii iunie 2018.

În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia emisă de pârâta [...] sub nr. …/28.06.2018, s-a aplicat reclamantului [...], având meseria de operator reţele termoficare, sancţiunea disciplinară a reducerii salariului de bază cu 10% pentru o perioadă de două luni, în temeiul art. 248 al. 1 lit. c din Codul muncii.

În sarcina reclamantului s-a reţinut săvârşirea abaterii disciplinare constând în părăsirea locului de muncă în timpul programului de lucru, fără aprobare, fiind încălcate astfel prevederile Contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul societăţii - Cap. V, art. 5.8, ale Regulamentului Intern - Cap. VIII, art. 65, ale contractului individual de muncă - lit. M, pct. 2, precum şi ale Procedurii Operaţionale de constatare a abaterilor disciplinare şi de sancţionare a acestora PO-CTE-86.

Procedând la analiza  legalităţii actului decizional contestat, raportat la disp. art. 252 din Codul muncii, care reglementează con?inutul obligatoriu al unei decizii de sancţionare, s-a constatat că decizia contestată îndepline?te condi?iile prevăzute de lege.

Potrivit art. 252 alin. 2 din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Astfel, in con?inutul deciziei contestate se regăsesc men?iunile obligatorii referitoare la precizarea prevederilor din regulamentul intern care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, termenul in care poate fi contestată şi instan?a judecătoreasca la care se contestă.

Verificând temeinicia deciziei, instanţa a reţinut că reclamantul nu contestă părăsirea locului de muncă fără aprobare, ci învederează că a fost nevoit să procedeze în acest fel, întrucât trebuia să-şi satisfacă nevoile fiziologice.

În cuprinsul procesului-verbal din data de 30.05.2018 privind rezultatul cercetării disciplinare prealabile sunt detaliate circumstanţele în care a fost săvârşită abaterea disciplinară sancţionată.

Astfel, reclamantul a arătat că la data de 14.02.2018 a fost trimis împreună cu colegul său [...] pentru verificarea tronsonului de termoficare Magistrala I de la Gară la strada … şi strada ….

În dreptul magazinului ”[...]” de pe strada [...], cei doi ar fi luat hotărârea să treacă strada pentru a merge la toaleta de la magazin, iniţiativa fiind a reclamantului.

Reclamantul a arătat că a lipsit numai cinci minute, însă la ieşirea din magazin a fost sunat de şeful său [...], căruia nu i-a spus că a părăsit locul de muncă, întrucât nu a considerat necesar să-i spună acest lucru.

Fiind audiat de comisie, numitul [...] confirmă discuţia avută cu reclamantul la telefon, însă după finalizarea acesteia l-a văzut pe reclamant ieşind din magazinul ”[...]”, motiv pentru care a dorit să afle care este motivul pentru care acesta nu era la locul de muncă, pe tronsonul respectiv. Cu această ocazie, a aflat că reclamantul l-a minţit, cu argumentul că nu mai sunt la vârsta la care să anunţe necesităţile fiziologice.

Comisia a respins apărările salariatului, reţinând ca era imposibil ca salariatul să fi lipsit atât de puţin, ţinând seama că artera care desparte locaţiile este în general intens circulată, luând în considerare şi timpul efectiv petrecut în magazin.

Fiind audiat în faţa instanţei, martorul [...] confirmă că salariaţilor li s-a adus la cunoştinţă fişa postului, Regulamentul intern şi s-a semnat pentru luare la cunoştinţă, contrazicând astfel susţinerile reclamantului din acţiune.

La dosar a fost anexat înscrisul intitulat „Fişă pentru comunicarea Cod etic, ROF, ROI”, din care rezultă că reclamantul a luat la cunoştin?ă prin semnătură.

În ceea ce priveşte circumstanţele în care s-a săvârşit abaterea, declaraţiile martorului sunt parţial nesincere şi lipsite de credibilitate. Astfel, susţine că nu a fost presat de reclamant pentru a pleca la toaletă, însă nu aveau nimic de păzit şi au plecat împreună.

Tribunalul a apreciat însă că este de neînţeles hotărârea reclamantului de a pleca împreună cu colegul său, plecând de la premisa că iniţiativa părăsirii locului de muncă a aparţinut reclamantului, concluzia fiind că în realitate cei doi au urmărit satisfacerea unor interese personale, iar timpul cât aceştia au lipsit a fost în consecinţă mult mai mare.

De altfel, reclamantul a men?ionat că martorul [...] a părăsit locul de muncă la ini?iativa sa şi s-a deplasat în realitate la magazinul Vodafone din incinta [...].

La dosar a fost anexată şi decizia nr. 404/20.12.2018, prezumată ca fiind legală până la proba contrară, din care reiese că reclamantul a săvârşit aceeaşi abatere la scurt timp, fiindu-i desfăcut în consecinţă contractul individual de muncă.

Potrivit art. 247 din Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă în legătura cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care a cesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Potrivit fişei postului, reclamantul avea obligaţia de a utiliza optim timpul de lucru şi de a elimina activităţile care nu au legătură cu munca desfăşurată, realizarea la timp şi în mod corespunzător a atribuţiilor de serviciu.

Chiar şi în ipoteza în care susţinerile reclamantului ar corespunde realităţii, conform Normei de muncă pentru operator reţele de termoficare, Cap. 6, pct. 6.2.2., în timpul prestării serviciului de tură operatorul reţele de termoficare se subordonează din punct de vedere operativ Dispecerului Şef de tură pe centrală şi nu poate părăsi zona de deservire sau locul de muncă unde execută manevrele decât cu încuviinţarea Dispecerului Şef de tură pe centrală (pe o perioadă scurtă de timp).

Activitatea reclamantului implică fără doar şi poate necesitatea respectării riguroase a regulilor de conduită la locul de muncă şi a programului de lucru, orice abatere de la acestea şi de la atribuţiile stabilite în sarcina sa prin fişa postului, regulamentul intern, contractul colectiv de muncă etc., putând produce consecinţe grave.

Observând art. 248 din Codul muncii, Tribunalul a reţinut că sancţiunile sunt enumerate de lege în mod gradual, de la cea mai blândă la cea mai severă, astfel că la alegerea uneia dintre ele, pentru a corespunde abaterii săvârşite, trebuie să se recurgă la criteriile generale pe care tot legea le prevede, împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală la serviciu a salariatului, eventualele sancţiuni disciplinare aplicate anterior acestuia, conduita în fa?a comisiei de cercetare disciplinară etc.

Sub aspectul individualizării sancţiunii disciplinare aplicate, prezintă relevanţă atât conduita reclamantului, care a ales să disimuleze realitatea în discuţia telefonică avută cu superiorul său, cât şi importanţa valorilor ocrotite.

Sub acest aspect, s-a constatat că în Norma de muncă menţionată anterior se stipulează expres că cel care învoieşte are obligaţia de a asigura supravegherea instalaţiilor şi executarea operaţiilor şi lucrărilor necesare asigurării funcţionării normale, ceea ce înseamnă că în evaluarea activităţii desfăşurate de operatorii reţelelor de termoficare exigenţele sunt sporite, în directă legătură cu importanţa serviciului prestat de angajator pentru întreaga comunitate şi cu posibilele consecinţe grave pe care le poate avea orice abatere de la regulile de disciplină a muncii.

În acelaşi sens, în contractul individual de muncă al salariatului este trecută obligaţia acestuia de a respecta disciplina muncii.

Or, în noţiunea de indisciplină în muncă se încadrează şi părăsirea locului de muncă fără încuviinţarea prealabilă la care face referire Norma de muncă, iar o asemenea faptă este considerată abatere disciplinară conform Procedurii PO-CTE-86/01.04.2016.

Din cuprinsul Rapoartelor de tură rezultă că reclamantul şi colegul său primiseră anumite bunuri necesare desfăşurării activită?ii (grup electrogen, motopompă etc.), astfel că părăsirea locului de muncă putea avea drept eventuală consecin?ă şi păgubirea societă?ii.

Instanţa a reţinut că societatea pârâtă a exercitat în mod corect prerogativa disciplinară, iar în concret sancţiunea aplicată este justificată în raport cu gravitatea abaterii disciplinare.

Reţinând că sunt întrunite condiţiile răspunderii disciplinare în persoana reclamantului şi că sancţiunea aplicată a fost corect dozată în raport de toate circumstanţele reale şi personale deduse judecăţii, instanţa reţine că decizia contestată este legală şi temeinică.

Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea banilor opriţi pentru două ore, martorul audiat în cauză relevă existenţa unei în?elegeri între salaria?i, în sensul că tura se schimba mai devreme, pentru ca navetiştii să nu piardă ultimul traseu.

Cu toate acestea, nu rezultă din niciun înscris re?inerea sumelor de bani la care face referire reclamantul, iar în?elegerile salaria?ilor nu sunt opozabile angajatorului, fiind op?iunea acestuia să le tolereze sau nu.

II. Apelul:

1. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul [...], solicitând schimbarea acesteia în tot, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea cererii de apel, reclamantul a arătat că activitatea acestuia se desfăşoară pe domeniul public şi constă în verificarea vizuală a reţelei prin ridicarea capacelor gurilor de vizitare cu un cârlig, spre a vedea dacă sunt pierderi pe reţea, iar altă secţie, cea de reparaţii, se ocupă de remedierea acestora. Astfel, nu este adevărat că a pus în pericol instalaţiile CET Palas. Instanţa a fost indusă în eroare prin fişa postului depusă de intimată, întrucât nu este operator de turbine. La dosar au fost depuse înscrisuri cu caracter mincinos în sensul că apelantul şi colegul său, care au fost la toaletă, ar fi avut pe inventar un grup electrogen şi o motopompă sau electropompă. În dreptul magazinului [...] nu sunt guri de vizitare ale reţelei de termoficare. Singura gură de vizitare se află în mijlocul intersecţiei şi nu se poate vizualiza la ora de vârf din cauza traficului auto. Pe gurile de vizitare sunt uneori parcate maşini şi nu se pot verifica. Niciun salariat, până la data concedierii ilegale a apelantului, nu a văzut contractul colectiv de muncă pe anii 2017 - 2019 şi nici regulamentul intern. Martorului [...], la cercetarea disciplinară, sub ameninţare, i s-a dictat ce să spună şi a scris în declaraţie un cumul de neadevăruri pe care le-a retractat apoi sub jurământ.

Apelantul a mai arătat că nu are pauză de masă şi acces la minima igienă şi nu se specifică în niciun înscris al intimatei că, dacă salariatul are o nevoie fiziologică, trebuie să-şi anunţe şeful. Regulamentul intern se aplică discreţionar, în acest sens apelantul făcând referire la două cazuri în care s-au aplicat sancţiuni uşoare. Apelantul a mai susţinut că a folosit o toaletă publică aflată peste drum de reţeaua de termoficare, la circa 40-50 de metri, şi nu a fost plecat mai mult de 5 minute. De asemenea, a arătat că, în urma sesizării conducerii unităţii printr-un memoriu, a fost ameninţat cu concedierea de către maistrul [...].

Totodată, apelantul a solicitat şi „restituirea banilor popriţi, adică cei 10% pe două luni şi implicit banii pe cele două ore despre care se spune că a plecat mai devreme”, întrucât există o cutumă care se respectă de către toţi salariaţii, astfel cum a declarat şi martorul audiat în primă instanţă.

2. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că a aplicat corect norma legală privind regimul sancţionator al abaterilor disciplinare. Regulile aplicabile activităţii desfăşurate de operator la instalaţiile de termoficare sunt precizate şi detaliate cu suficientă claritate în norma de muncă aplicabilă la nivelul societăţii. Deşi apelantul cunoştea regulile imperative impuse de funcţia ocupată, norma de muncă, conduita adoptată a fost de a nu le respecta, şi nu o sigură dată. A procedat astfel la o derogare proprie de a nu cere voie de la superiori. Faţă de prevederile specifice postului, conduita pe care trebuie să o adopte operatorii de reţele de termoficare, chiar şi atunci când părăsesc zona de deservire pentru scurt timp, este de a cere şi obţine încuviinţarea dispecerului şef de tură pe centrală. S-a dovedit că apelantul a lipsit de la locul de muncă un timp mult mai mare decât cel al satisfacerii nevoilor fiziologice. Acesta cunoştea că trebuie să anunţe şefii că a părăsit locul de muncă, dar nu a respectat această regulă. La stabilirea sancţiunii s-au avut în vedere circumstanţele săvârşirii abaterii: nerespectarea cu intenţie a regulilor imperative izvorând din normele interne, gradul de pericol social, faptul că apelantul a refuzat să conştientizeze fapta, consecinţele acesteia şi faptul că locul de muncă este un loc cu reguli impuse de angajator, care trebuie respectate, consecinţele negative care pot rezulta ca urmare a nerepectării la timp şi cu maximă celeritate a sarcinilor de serviciu. Raportat la natura şi specificul activităţii intimatei, care este o componentă a infrastructurii critice naţionale, obiectiv strategic naţional, ceea ce presupune şi măsuri de disciplină specifice, care să asigure desfăşurarea activităţii în mod continuu, fără disfuncţionalităţi, abaterea a fost calificată ca fiind gravă. Abaterea s-a repetat după 4 luni, astfel că apelantului i s-a desfăcut contractul individual de muncă în urma unei noi sancţiuni. Potrivit intimatei, apelul nu conţine motive şi argumente pertinente de natură a le susţine. 

3. În cadrul judecăţii în apel a fost ataşat dosarul de fond şi au fost depuse la dosar procesul-verbal privind rezultatul cercetării disciplinare a salariatului [...] şi încheierea nr. 283/24.05.2019 a Tribunalului Constanţa.

III. Analiza apelului:

1. Prin decizia contestată nr. …/28.06.2018, intimata a aplicat apelantului sancţiunea disciplinară a reducerii salariului de bază cu 10% pentru 2 luni, ca urmare a săvârşirii abaterii disciplinare constând în părăsirea locului de muncă.

2. Faptul în sine că apelantul, împreună cu colegul său [...], s-a deplasat la magazinul [...] de pe bd. [...] din Constanţa, în timpul serviciului şi fără a avea aprobarea unui superior ierarhic, nu este contestat.

Raportat la motivele de apel formulate în cauză, problema care se pune este dacă fapta apelantului, constatată de intimată prin decizia de sancţionare disciplinară, poate fi calificată sau nu ca părăsire a locului de muncă. În acest sens, este consemnat şi în decizia contestată că apelantul consideră că nu trebuia să-i spună şefului ierarhic că s-a abătut de la drum pentru necesităţi fiziologice.

3. Apelantul susţine că motivul deplasării la magazinul [...] a fost utilizarea toaletei publice din incinta acestuia. Această împrejurare este confirmată prin declaraţia martorului [...], audiat în faţa primei instanţe, şi nu este contrazisă de către intimată, care o consideră în schimb irelevantă. În consecinţă, ea trebuie considerată dovedită.

4. Din apărările concordante ale părţilor, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar, Curtea reţine că activitatea apelantului apropiată în timp de momentul săvârşirii pretinsei abateri disciplinare era localizată la un punct de lucru situat vizavi de magazinul [...] (de cealaltă parte a bd. [...]), fapt consemnat în procesul-verbal de cercetare disciplinară).

Din declaraţia apelantului dată în cadrul procedurii de cercetare disciplinară, reprodusă în procesul-verbal de cercetare, rezultă că, la 14.02.2018, acesta şi [...] au fost trimişi să verifice tronsonul de termoficare magistrala 1, de la gară la str. … şi str. …, iar în dreptul magazinului [...] – [...], au hotărât să meargă la toaleta din magazin. Din declaraţia maistrului [...], redată în aceaşi loc rezultă de asemenea că apelantul şi [...] formau una dintre echipele trimise să verifice tronsonul de termoficare C2-C8, în zona [...], aflat pe magistrala 1.

5. Din nicio probă nu rezultă că, la momentul respectiv, apelantul îşi începuse deja lucrul efectiv la punctul de lucru de vizavi de magazinul [...], nefiind combătută cu nicio probă susţinerea acestuia că el şi [...] au mers la toaleta din incinta acestui magazin până să ajungă la punctul de lucru situat peste drum.

Or aceasta constituie cel mult o abatere de la traseul care includea punctul de lucru situat vizavi de magazinul [...], care se poate analiza ca părăsire a locului de muncă doar într-un sens larg, în care ea ar fi avut ca obiect întregul traseu programat în ziua respectivă, iar nu exclusiv acel punct de lucru.

6. Curtea apreciază că situaţia unui loc de muncă pe care angajatorul îl controlează în întregime şi care conţine soluţii la o serie de necesităţi practice nu poate fi analizată în aceiaşi termeni cu cea a unei deplasări în teren, care poate impune salariatului să identifice singur modalităţi de depăşire a dificultăţilor practice, în condiţiile în care angajatorul nu l-a înzestrat cu soluţii în acest sens. Cu deosebire în această din urmă ipoteză, salariatul se bucură de un grad mai mare de autonomie decât în cadrul unui loc de muncă controlat în întregime de angajator şi care oferă astfel de soluţii.

7. Raportat la datele speţei, salariatul care se deplasează în teren trebuie să identifice singur soluţii cu privire la locul de satisfacere a nevoilor fiziologice, de vreme ce angajatorul nu i-a pus la dispoziţie şi nici nu i-a indicat un astfel de loc pe parcursul traseului. Este necontestat că în incinta punctului de lucru în cauză nu exista o toaletă, astfel că necesitatea în sine de a folosi o toaletă publică nu poate fi contestată. Totodată, nu s-a dovedit că exista o toaletă publică mai apropiată decât cea din incinta magazinului [...].

8. Rămânând în discuţie chestiunea necesităţii de a solicita şi obţine acordul superiorului ierarhic pentru a merge la toaletă, Curtea consideră că această chestiune nu poate fi abordată nenuanţat, fără deosebire în funcţie de specificul activităţii profesionale desfăşurate de salariat.

9. Există activităţi profesionale care necesită participarea nemijlocită a salariatului pe parcursul unei perioade de timp neîntrerupte, al căror specific este incompatibil cu întreruperea lor, fie şi de scurtă durată, pentru ca salariatul să-şi poată satisface necesităţile fiziologice. Este cazul salariaţilor care sunt obligaţi să supravegheze sau să păzească persoane sau bunuri supuse unui pericol care nu poate fi înlăturat altfel, iar întreruperea activităţii nu este posibilă sau prezintă inconveniente semnificative pentru angajator. Aceşti salariaţi trebuie să respecte o anumită disciplină inclusiv cu privire la alegerea momentului în care îşi pot satisface necesităţile fiziologice, un rol important în asigurarea acestei discipline revenind relaţiei de subordonare ierarhică cu salariaţii având atribuţii de coordonare şi organizare a timpului de muncă.

În cazul acestor salariaţi, întreruperea activităţii pentru a merge la toaletă, fără aprobarea superiorului ierarhic, poate constitui părăsire a locului de muncă, astfel încât şi timpul lor de muncă trebuie să fie organizat astfel încât să le fie asigurată, la nevoie, utilizarea în acest scop a unor intervale de timp.

10. Există însă şi activităţi profesionale în raport cu specificul cărora alegerea momentelor în care salariaţii îşi satisfac necesităţile fiziologice este, cel puţin de regulă, lipsită de orice importanţă, întrucât nu influenţează desfăşurarea muncii.

Acesta este, între altele, cazul salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea în teren, deplasându-se dintr-un loc în altul, la mai multe puncte de lucru care nu sunt dotate cu toaletă. Întrucât oricum salariatul trebuie, de regulă, să-şi satisfacă necesităţile fiziologice la un moment dat în timpul programului, potrivit unei condiţionări biologice fireşti, alegerea acestui moment este lipsită de interes pentru angajator, în absenţa unor împrejurări concrete care reclamă prezenţa urgentă sau continuă a salariatului într-un anumit loc, într-un moment determinat.

În lipsa unei astfel de împrejurări speciale, salariatul avut aici în vedere poate alege liber momentul în care îşi satisface necesităţile fiziologice, utilizând de exemplu o toaletă publică aflată pe traseul pe care îl urmează în acea zi sau care implică o abatere minimă de la acest traseu.

Curtea nu apreciază că, într-o asemenea ipoteză, salariatul îşi părăseşte locul de muncă, astfel încât nici nu are de ce să solicite aprobarea unui superior ierarhic.

11. Fiind în discuţie un aspect al dreptului la protecţia vieţii private la locul de muncă, limitarea exerciţiului acestui drept nu poate fi considerată legitimă decât în condiţii de proporţionalitate cu scopul urmărit, în condiţiile art. 8 par. 2 din CEDO. Când specificul activităţii nu reclamă, în împrejurările concrete din momentul respectiv, ca un superior ierarhic să autorizeze utilizarea unuia sau a altui moment pentru ca un salariat să meargă la toaletă, impunerea unei astfel de cerinţe nu este proporţională cu scopul urmărit, care se poate circumscrie cel mult unui sens foarte larg al asigurării disciplinei muncii, ca drept al angajatorului. În absenţa unor împrejurări concrete care să dovedească contrariul, disciplina muncii nu are cu nimic de suferit dacă un salariat îşi satisface necesităţile fiziologice într-un moment sau în altul, fără înştiinţarea sau acordul expres al superiorului ierarhic.

De aceea, fapta salariatului, astfel descrisă, nu constituie părăsire a locului de muncă nici când acesta, deplasându-se pe teren între mai multe obiective, alege să utilizeze o toaletă publică aflată peste drum de unul dintre acestea, care nu este dotat cu toaletă.

12. În speţă, nu s-a relevat nicio împrejurare care, caracterizând abaterea de la traseu a apelantului în scopul menţionat, să poată conduce la concluzia că activitatea profesională a apelantului, activitatea altor colegi sau obiectivele angajatorului în general ar fi avut de suferit în vreun fel. De nicăieri nu a reieşit că momentul ales de apelant pentru a merge la toaleta publică a pus în pericol bunurile sau interesele angajatorului ori a impietat cu ceva asupra desfăşurării activităţii. Nu a rezultat că exista vreo situaţie urgentă care ar fi reclamat necondiţionat prezenţa apelantului la punctul de lucru respectiv, astfel încât acesta să nu poată merge la toaletă, ori că alt salariat şi-a prelungit efortul profesional pentru a compensa efectele lipsei acestuia, datorată satisfacerii necesităţilor fiziologice.

Nu a reieşit din nicio probă că, la momentul în care apelantul şi colegul său [...] au intrat în magazinul [...] spre a merge la toaletă aveau asupra lor bunuri ale angajatorului pe care să le fi lăsat nesupravegheate. Nu s-a dovedit şi nici măcar nu s-a reţinut de către intimată în cuprinsul deciziei contestate că aparatele care au făcut obiectul predării-primirii între salariaţii intimatei, între care şi apelantul, potrivit rapoartelor de tură depuse la dosarul primei instanţe, s-ar fi aflat în pericol ca urmare a faptului că acesta a mers la toaleta din incinta magazinului şi nici măcar că cei doi salariaţi le deţineau asupra lor în acel moment.

13. Cu privire la intervalul de timp în care apelantul s-a aflat în incinta magazinului [...], intimata a susţinut că a fost mai mare decât cel necesar scopului invocat. Cu toate acestea, martorul [...], audiat în faţa primei instanţe, a declarat că cei doi salariaţi nu au lipsit mai mult de 10 minute, ceea ce se corelează cu constatarea intimatei din cuprinsul procesului-verbal de cercetare disciplinară, prin care a argumentat în sensul că „părăsirea locului de muncă pentru a merge la WC la magazinul [...]” nu putea să fi fost de doar 5 minute, cum susţinuse apelantul, dat fiind că „este nevoie de traversarea bd. [...], care are 4 benzi de circulaţie şi o circulaţie intensă”.

14. În acelaşi înscris, intimata a reţinut şi declaraţia maistrului [...], care declarase că „durata prăsirii locului de muncă” a fost de aproximativ 20 de minute.

Totuşi, intimata însăşi nu a tras o concluzie cu privire la acest aspect, astfel încât în decizia contestată nu a consemnat intervalul de timp în care a reţinut că apelantul s-a deplasat la magazinul [...] şi apoi către punctul de lucru de peste drum. În acelaşi timp, nici maistrul mai sus nominalizat, nici altcineva a cărui declaraţie să fi fost luată în considerare în cursul cercetării disciplinare, nu a consemnat în concret acel interval de timp, în sensul indicării orei şi minutului în care s-a constatat lipsa apelantului, până când acesta a ajuns la punctul de lucru.

În aceste condiţii, instanţa nu are de ce să se îndoiască de realitatea declaraţiei martorului audiat în cauză, potrivit căruia intervalul respectiv nu a depăşit 10 minute, ceea ce în opinia Curţii nu poate fi considerat nejustificat în condiţiile mai sus descrise. Prin urmare, nu se poate reţine că deplasarea apelantului la magazinul [...] a durat mai mult decât era necesar pentru satisfacerea necesităţilor fiziologice.

15. De altfel, ipoteza unui interval de 20 de minute este neverosimilă chiar valorificând declaraţia salariatului [...], reprodusă în procesul-verbal de cercetare disciplinară. Acesta a arătat că l-a contactat telefonic pe apelant şi l-a întrebat unde se află el şi colegul său [...]; apelantul a răspuns că se află pe traseul stabilit; după finalizarea convorbirii telefonice, [...] i-a zărit pe cei doi salariaţi ieşind din magazinul [...].

Din această declaraţie nu reiese însă că [...] i-a văzut intrând în magazin, spre a putea constata obiectiv intervalul petrecut de ei în interior. În plus, dacă după terminarea convorbirii telefonice i-a văzut ieşind şi a putut reţine că au lipsit aproximativ 20 de minute, ar însemna că [...] i-a aşteptat la ieşirea din magazin timp de aproximativ 15 minute după ce a încheiat convorbirea telefonică cu apelantul (scăzând aproximativ 5 minute necesare ulterior pentru traversarea bd. [...]), deşi nu ştia că ei se află în magazin. Or, nici maistrul [...] nu a susţinut că a aşteptat un astfel de interval de timp la ieşirea din magazin, caz în care aprecierea celor 20 de minute apare subiectivă, existând cel puţin un dubiu cu privire la acest aspect, care profită celui acuzat (in dubio pro reo).

16. Cu privire la împrejurarea relatată de maistrul [...] în declaraţia sa dată în cursul cercetării disciplinare cu privire la conţinutul convorbirii telefonice cu apelantul, din care rezultă că acesta nu a recunoscut că se află în incinta magazinului [...], deci adoptând o poziţie nesinceră, Curtea constată că acest fapt nu prezintă relevanţă în cauză.

De vreme ce apelantul nu a fost sancţionat pentru că l-a minţit pe maistrul [...] în legătură cu locul unde se afla, sancţiunea aplicată prin decizia contestată nu poate fi explicată prin acest element de fapt.

Văzând însă dezvoltarea ulterioară a evenimentului, constând în sancţionarea apelantului ca urmare a utilizării unei toalete publice fără acordul unui superior ierarhic, acord pe care Curtea constată în cele din urmă că nu era obligatoriu să-l ceară în împrejurările concrete care au conturat activitatea sa profesională din acel moment, nu se poate exclude o anume legătură de cauzalitate între atitudinea nesinceră adoptată de apelant, pe care de altfel Curtea nu o aprobă, şi interesul acestuia de a preveni respectiva dezvoltare ulterioară a evenimentului.

În orice caz, cu toată atitudinea nesinceră a apelantului faţă de maistrul [...], căruia i-a ascuns că se afla la toaletă (lucru pe care apelantul l-a recunoscut apoi în faţa comisiei de cercetare disciplinară, după cum reiese din procesul-verbal de cercetare, depus la dosarul primei instanţe), adevărul a fost aflat, iar acesta nu justifică concluzia că apelantul şi-a părăsit locul de muncă.

17. Rezultă prin urmare că decizia contestată este netemeinică, motiv pentru care se impune să fie anulată, sentinţa apelată urmând a fi reformată în acest sens, urmând a se dispune, în consecinţă, şi obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale reţinute în temeiul acestei decizii.

18. În ceea ce priveşte drepturile salariale aferente celor două ore din cursul lunii iunie 2018, care nu au fost plătite apelantului ca urmare a faptului că a plecat de la locul de muncă cu două ore mai devreme la 20.06.2018, Curtea constată că acest capăt de cerere (adiţional, întrucât a fost formulat prin cererea din 12.09.2018, intitulată „întâmpinare”, ulterior depunerii cererii de chemare în judecată) este unul principal, întrucât soluţionarea lui nu depinde de soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de sancţionare disciplinară nr. 214/28.06.2018.

19. Apelantul a susţinut că există o cutumă la nivelul societăţii în sensul că salariaţii intră şi ies din tură cu două ore mai devreme.

Indiferent însă de orice înţelegeri între salariaţi, prerogativa organizării timpului de lucru revine angajatorului, astfel cum rezultă din prevederile art. 40 alin. 1 lit. a) – c) Codul muncii. Salariaţii nu pot stabili între ei, cu privire la acest aspect, reguli opozabile angajatorului.

De aceea, nefiind contestat faptul în sine că apelantul a plecat mai devreme de la locul de muncă, cu două ore înainte să se încheie programul de lucru stabilit de angajator, în mod corect intimata nu i-a plătit drepturile salariale aferente celor două ore. Salariul este contraprestaţia plătită de angajator pentru munca prestată de salariat, astfel încât el nu este datorat pentru partea din programul de lucru în care salariatul, din proprie iniţiativă, nu a muncit, plecând de la locul de muncă.

20. În consecinţă, constatând că sentinţa apelată este în parte netemeinică, în baza art. 480 alin. 2 C. proc. civ., Curtea va admite apelul formulat în cauză şi va schimba în parte sentinţa apelată în sensul că va admite în parte acţiunea, va anula decizia pârâtei nr. 214/28.06.2018 şi va obliga pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale reţinute în baza acestei decizii.

Totodată, Curtea va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Domenii speta

Spete similare