Malpraxis medical. Vătămare corporală din culpă. Răspundere civilă delictuală

DREPT CIVIL

Malpraxis medical. Vătămare corporală din culpă. Răspundere civilă delictuală

- art. 1373, art. 1381, art. 1382, art. 2226 din Codul civil

- art. 653 - 655 din Legea nr. 95 din 2006

- art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului 

În mod corect instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâților față de reclamantul prejudiciat urmare faptei ilicite săvârșite cu vinovăție de pârâta (...) în exercitarea profesiei de medic.

Răspunderea civilă delictuală este angajată și pentru cea mai ușoară culpă, culpa levissima, în acest sens fiind practica judiciară și doctrina dezvoltate sub imperiul Codului civil din 1864.

Curtea a reținut că în cauză sunt întrunite toate cele patru condiții ale angajării răspunderii civile delictuale ale pârâtei (...).

Cu privire la daunele morale acordate de instanța de fond Curtea a apreciat că acestea sunt corect cuantificate reflectând atât importanța cât și gravitatea pierderii unui organ, suferințele fizice și psihice ale reclamantului, și reprezintă o despăgubire justă și echitabilă pentru reclamantul care, la vârsta de 28 de ani, și-a pierdut un ochi și nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a acestuia, astfel cum au invocat pârâții apelanți.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere și împrejurarea că leziunile care au determinat pierderea ochiului reclamantului s-au produs și din culpa acestuia, radiografia inițială nu a prezentat existența unui corp străin intraocular, iar procedurile medicale inițiale efectuate de pârâtă se circumscriu protocoalelor medicale instituite pentru astfel de cazuri.

În mod corect la plata despăgubirilor, în temeiul art. 1000 alin. 3 vechiul Cod civil a fost obligat de prima instanță și comitentul Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) pentru prepusul său, pârâta (...) și, în limita răspunderii angajate prin contractul de asigurare, corect a fost obligat asigurătorul Societatea Asigurare Reasigurare (...) SA, întrucât în perioada în care era în ființă contractul de asigurare între pârâtă și asigurător s-a produs riscul asigurat, fapta ilicită de malpraxis care a făcut obiectul prezentei cauze.

Curtea de Apel Oradea – Secția I-a civilă

Decizia nr. 777 din 29 octombrie 2019

Prin Sentința civilă nr. (...)/C din 20 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul (...), a fost respinsă excepția netimbrării acțiunii invocată de pârâta (P1) și excepția prescripției dreptului material la acțiune a cererii principale invocată de pârâți și chemata în garanție (Societate de asigurare) SA, precum și a cererii de chemare în garanție invocată de chemata în garanție (Societate de asigurare) SA.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul (R), în contradictoriu cu pârâții (P1) și Spitalul Clinic Județean de Urgență (...).

Au fost obligați în solidar pârâții să plătească reclamantului suma de 30.000 euro echivalent în lei la data plății reprezentând daune morale.

Au fost respinse ca neîntemeiate restul pretențiilor.

A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta (P1) în contradictoriu cu chemata în garanție (Societate de asigurare) SA.

A fost obligată chemata în garanție să achite pârâtei (P1) suma de 20.000 euro echivalent în lei la data plății reprezentând daunele morale parțiale pe care pârâtele în solidar trebuie să le achite reclamantului, precum și suma de 2.930 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost obligați în solidar pârâții să achite Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici suma de 660 lei reprezentând taxă aviz din 28.01.2019. Executorie cu privire la plata taxei aviz în sumă de 660 lei.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele :

Potrivit art. 29 lit. i) din OUG nr. 80/2013, sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru, cererile referitoare la cauze penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea.

Întrucât cererea reclamantului vizează despăgubiri pentru prejudicii decurgând dintr-o cauză penală în care s-a dispus clasarea pentru împlinirea termenului de prescripție privind răspunderea penală, instanța a constatat că cererea este scutită de plata taxelor de timbru, astfel că a respins excepția netimbrării cererii.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a constatat că potrivit art. 688 din Legea nr. 95/2006, actele de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni.

Serviciul medical a fost acordat în anul 2008, iar în anul 2010 reclamantul a formulat o plângere la parchet, sub dosar nr. (...)/P/2010, ultimul act în cauza penală fiind încheierea penală nr. (...)/2016 prin care s-a schimbat temeiul clasării din art. 16 lit. b) Cod procedură penală în art. 16 lit. f) Cod procedură penală, iar cererea a fost înregistrată la instanță la data de 04.05.2017.

Reținând că potrivit încheierii penale, fapta pârâtei (P1) reprezintă infracțiune și având în vedere prevederile art. 688 din Legea nr. 95/2006, instanța a constatat că termenul de prescripție a început să curgă din anul 2016 când s-a pronunțat încheierea penală, astfel că cererea reclamantului și cererea de chemare în garanție nu sunt prescrise.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că prin încheierea penală nr. (...)/2016 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/(...)/2016, s-a reținut că fapta pârâtei (P1) întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, reținând că a ignorat datele culese de la pacient, a urmat un tratament fără a avea rezultatul radiografiei, nu s-a consultat cu un medic din specialitatea radiologie, încălcând reguli de prudență uzuale care se impun în astfel de cazuri.

Prevederile art. 22 alin. (1) din vechiul Cod de procedură penală arată că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, numai cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Prin încheierea penală, judecătorul a analizat dacă fapta reținută în sarcina pârâtei întrunește sau nu, elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, ajungând la concluzia că fapta penală există, întrunește elementele constitutive ale infracțiuni de vătămare corporală din culpă și a fost săvârșită de pârâta (P1), din culpă.

Prin urmare, există autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Infracțiunea de vătămare corporală din culpă s-a produs în exercitarea profesiei de medic, la locul de muncă a medicului, ceea ce în civil poată denumirea de malpraxis medical, definit de art. 653 din Legea nr. 95/2006 ca eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.

Instanța a constatat că nu a fost antrenată răspunderea penală a medicului, întrucât s-a reținut prescripția răspunderii penale, însă este posibilă antrenarea răspunderii civile.

Dreptul pacientului la protecția sănătății sale este reglementat prin Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului și reprezintă pilonul central al construcției juridice privind malpraxisul profesional. Specificitatea activităților medicale conferă noi valențe regulilor aplicabile răspunderii civile, activate ori de câte ori se reclamă existența unui prejudiciu datorat îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor specialistului.

Relația dintre medic și pacient are ca principal obiectiv acordarea îngrijirilor medicale, efectuarea intervenției sau tratamentului corespunzător diagnosticului care trebuie corect stabilit, medicul trebuind să manifeste o preocupare aparte față de fiecare pacient al său, să se folosească de toate cunoștințele sale, competența și experiența dobândite, pentru a aplica cel mai eficient tratament, pentru a realiza cea mai bună intervenție.

În alin. 2, 3 și 4 ale art. 653 din Legea nr. 95/2006 a fost detaliat și explicitat conținutul noțiunii de eroare, cu mențiunea că „prejudiciile produse din eroare includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic și tratament”.

Vinovăția personalului medical reprezintă fundamentul acestei răspunderi, un fundament subiectiv justificat în principal pe asumarea unor obligații de mijloace, în raport de care, în mod proporțional, poate fi angajată răspunderea civilă, astfel cum statuează art. 654 alin. 1.

Legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu rezultă din însăși materialitatea faptei.

În stabilirea prejudiciului, instanța a avut în vedere circumstanțele în care s-a produs fapta ilicită, respectiv deficiențele în activitatea medicului.

Datorită anamnezei efectuate, reținându-se că reclamantului i-a sărit o bucată de fier în ochi, existând suspiciuni de corp străin, pârâta a solicitat efectuarea unei radiografii care nu era însoțită de nicio interpretare, aplicând un tratament specific în cazul nedepistării unui corp străin intraocular, deși, datorită modului de producere a accidentării și a suspiciunilor avute, trebuia să facă demersuri pentru a obține mai întâi o interpretare a radiografiei, acesta fiind punctul de plecare în stabilirea diagnosticului și tratamentului adecvat.

Lipsa demersurilor pentru a obține o interpretare a radiografiei a determinat existența faptei ilicite comise de medic prin inacțiune, ceea ce constituie o eroare profesională săvârșită în exercitarea actului medical, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a medicului.

Instanța a constatat că reclamantul a fost internat în spitalul din (...) timp de 5 zile și în ziua externării s-a internat în spitalul din (...), unde s-a constatat existența unui corp străin în globul ocular care a fost extras.

Prin urmare, pârâta (P1) a neglijat lipsa interpretării radiografiei, ceea ce reprezintă o faptă ilicită, deși trebuia să solicite o astfel de interpretare de la medicul radiolog, Comisia de la Institutul de Medicină Legală (...) apreciind și că se impunea repetarea investigațiilor mai ales în contextul agravării simptomatologiei, ceea ce nu s-a făcut.

Aceeași comisie a menționat că, chiar dacă se depista în primă instanță corpul străin, șansele de vindecare completă erau rezervate, ceea ce însemnă că existau totuși șanse de vindecare completă sau de vindecare incompletă, care să nu ducă la pierderea globului ocular, șanse care au fost anulate, urmare a neglijenței medicului. Comisia a apreciat și că procedura urmată de medic a fost incorectă.

Pârâta (P1) a arătat prin întâmpinare că primirea unei radiografii neinterpretată de către un medic specialist radiolog a fost consecința faptului că radiografia a fost efectuată în urgență, fiindu-i înmânată reclamantului personal, iar la acea dată nu era disponibil în unitate un medic specialist radiolog. Însă, potrivit înscrisului de la fila 94, exista un medic specialist radiolog de serviciu, angajat al spitalului, situație în care pârâta trebuia să-i solicite interpretarea radiografiei iar dacă medicul radiolog a părăsit spitalul imediat după efectuarea radiografiei, pârâta trebuia să solicite conducerii spitalului să-l cheme pe medicul radiolog să finalizeze activitatea, respectiv să interpreteze radiografia, ceea ce nu s-a întâmplat, medicul pârât dând dovadă de neglijență în acest caz. Nici în situația în care, datorită unei conivențe între personalul medical, era o obișnuință în a nu se proceda la interpretarea radiologiei întrucât medicul radiolog nu respectă programul de lucru și nu este în spital, fapta pârâtei (P1) nu este scuzabilă de vreme ce stabilirea diagnosticului și tratamentul de urmat depind de interpretarea rezultatului.

Martora (M), medic primar oftamolog a declarat că niciunul dintre oftamologi nu deține competență în interpretarea imagistică, iar radiologiile ar trebui interpretate de medicii radiologi.

Întrucât medicul pârât a primit o radiografie fără interpretare și nu a depus diligențele profesionale pentru a se confirma sau infirma suspiciunea de corp străin, nu a discutat cu medicul radiolog și nu a dispus repetarea radiografiei, pentru această faptă ilicită i s-a aplicat o sancțiune de către Comisia superioară de disciplină a Colegiului medicilor din România, care a reținut abateri de la regulile de bună practică profesională.

Prejudiciul constă în efectele negative morale și patrimoniale pe care o persoană le încearcă urmare a conduitei ilicite a medicului iar potrivit art. 1381 Cod civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparație.

Instanța a constatat că reclamantul a solicitat recuperarea prejudiciului material constând în decontarea călătoriilor efectuate și a medicamentelor cumpărate, dar nu a depus niciun înscris doveditor în acest sens, astfel că s-a respins obligarea pârâtei la plata prejudiciului material. Reclamantul a mai depus decont spitalizare însă acest înscris nu atestă că ar fi suportat cheltuielile de spitalizare, astfel că instanța nu a acordat sumele solicitate reprezentând despăgubiri materiale.

Cererea de obligare a pârâtelor la plata rentei viagere a fost respinsă de instanță întrucât reclamantul nu a dovedit cu înscrisuri că a fost angajat înainte de producerea evenimentului, nici faptul că i s-a desfăcut contractul individual de muncă din cauza infirmității și nici piedicile la angajare.

Referitor la prejudiciile morale, nepatrimoniale, acestea sunt consecințe negative ale încălcării drepturilor personale nepatrimoniale ale pacientului la sănătate și integritate fizică și psihică.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei. În ceea ce privește proba prejudiciului moral, Înalta Curte a precizat că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Fapta ilicită a medicului care nu a făcut demersuri pentru obținerea unei interpretări a radiografiei sau pentru repetarea acesteia, a contribuit la nașterea unei infirmități permanente a reclamantului, care a pierdut globul ocular, a pierdut vederea la ochiul drept afectat, ceea ce a determinat un prejudiciu fiziologic, constând în deficitul permanent suferit, de natură a-i produce durere, suferință, diminuarea funcțiilor biologice normale ale corpului său și schimbarea radicală a calității vieții sale, astfel că instanța a admite în parte cererea și reținând răspunderea comitentului pentru fapta prepusului care are legătură cu atribuțiile încredințate, în temeiul art. 1373 Cod civil și art. 655 alin. 2 din Legea 95/2006, art. 1382 Cod civil, a obligat pârâta (P1) să plătească în solidar cu spitalul, suma de 30.000 euro echivalent în lei la data plății reprezentând daune morale.

În ceea ce privește cauzele exoneratoare de răspundere ale medicului prevăzute de art. 653 și 654 din Legea 95/2006, menționate prin întâmpinarea de la fila 153 dosar, instanța a constatat că existența faptei și a vinovăției a fost stabilită prin încheierea penală și nu s-a reținut nicio cauză exoneratoare de răspundere.

Oricum, analizând cazurile de exonerare de răspundere, instanța civilă a constatat că, raportat la art. 653, a fost un caz de urgență însă nu se poate spune că nu era disponibil personal medical competent, pârâta referindu-se probabil la medicul radiolog care tocmai efectuase radiologia.

Nici cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 654 nu sunt incidente în cauză întrucât medicul trebuia să depună diligențe pentru a avea un rezultat interpretat, iar deficiențele ulterioare care au fost constatate în cazul aparatului de radiologie (nu s-a putut stabili dacă acestea puteau sau nu puteau influența rezultatul) nu erau cunoscute de medic în acel moment, astfel că lipsa de reacție a medicului aflat în fața unei radiografii neinterpretate, care înseamnă un dezinteres față de actul medical, nu putea să se datoreze unor prezumtive deficiențe constatate ulterior și necunoscute în acel moment.

Totodată, nu se poate spune că medicul a acționat cu bună-credință în situația de urgență, cu respectarea competenței acordate, întrucât pasivitatea medicului care a determinat un diagnostic și un tratament greșit nu poate fi asimilată bunei-credințe.

În ceea ce privește avizul Comisiei Superioare Medico-Legale Mina Minovici care cuprinde concluzii contrare comisiei anterioare, instanța a considerat că nu poate înlătura autoritatea de lucru judecat cu privire la existența faptei ilicite, a vinovăției și a persoanei vinovate, astfel cum rezultă din încheierea penală. De altfel, instanța a constatat că, fără nicio explicație, comisia superioară a susținut că nu sunt elemente obiective din care să rezulte existența unor deficiențe în acordarea asistenței medicale de specialitate.

Întrucât pârâta în calitate de medic deținea polița de asigurare nr. MM(...)/2007 încheiată cu chemata în garanție (Societate de asigurare) SA, în temeiul art. 2226 Cod civil, a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei (P1) suma de 20.000 euro, în cazul în care pârâta (P1) dovedește chematei în garanție că l-a despăgubit pe reclamant.

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, a obligat chemata în garanție să achite pârâtei (P1) suma de 2.930 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

Având în vedere că pârâtele au căzut în pretenții, au fost obligate în solidar să achite Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici suma de 660 lei reprezentând taxă aviz din 28.01.2019.

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, întrucât reclamantul a formulat în scris cererea accesorie de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, iar avocatul acestuia nu a prezentat un mandat special de renunțare la judecarea acestei cereri, conform art. 81 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat asupra cererii și, reținând că nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli de judecată, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termen, au formulat apel reclamantul (R), pârâții (P1), Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) și asigurătorul (...) – (Societate de asigurare) SA.

1. Apelantul reclamant a solicitat modificarea în parte a sentinței instanței de fond și admiterea cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, în sensul obligării pârâților în solidar la plata sumei de 700.000 euro reprezentând daune morale; 5.000 lei reprezentând daune materiale și rentă viageră în cuantum egal cu salariul mediu pe economie, la care să se adauge obligațiile fiscale datorate de salariați, până la data pensionării pentru limită de vârstă.

În motivarea apelului reclamantul a reiterat starea de fapt prezentată în acțiunea introductivă, etapele parcurse anterior investirii instanței, sesizarea făcută la Colegiul Medicilor (...) apoi contestarea soluției în fața Colegiului Medicilor din România, precum și procedurile penale parcurse, finalizate cu Încheierea penală nr. (...)/2016, dată de judecătorul de cameră preliminară la data de 07.10.2016, prin care s-a constatat prescrierea răspunderii penale a pârâtei (P1), astfel că singura cale pentru a-și recupera prejudiciul, rămasă deschisă pentru reclamant, este prezenta acțiune civilă.

A detaliat reclamantul că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de art. 998 și art. 1000 alin. 1 și 3 vechiul Cod civil, existând toate cele patru elemente ale angajării răspunderii civile delictuale a pârâților.

Astfel, a precizat apelantul, există faptă ilicită constatată prin hotărârea dată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria (...), Încheierea penală nr. (...)/2016 dată în dosar nr. (...)/(...)/2016, prin care s-a constatat culpa medicală a pârâtei (P1), medic oftalmolog, raportat la Codul internațional al eticii medicale adoptat de Asociația Mondială a Medicilor în anul 1983 dar și de Codul de deontologie al Colegiului Medicilor din România, pârâta nu a depus diligență maximă în stabilirea diagnosticului și tratamentul adecvat, urmare acestei neglijențe reclamantul pierzându-și un ochi.

Prin urmare, există faptă ilicită comisă din culpă de către pârâta medic oftalmolog, de asemenea există prejudiciu constând în pierderea în parte unui simț esențial pentru viață, acela al văzului, reclamatul pierzându-și ochiul drept, și există și raport de cauzalitate între fapta comisă din culpă medicală de pârâtă și pierderea ochiului de către reclamantul apelant.

A mai invocat apelantul că sunt întrunite și condițiile răspunderii civile ale comitentului pentru prepusul său, Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) este angajatorul pârâtei, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1000 vechiul Cod civil.

Cu privire la cuantumul daunelor morale a apreciat apelantul că acestea i se cuvin în întregime, cât timp a rămas cu un handicap permanent, și-a pierdut locul de muncă, pierderea ochiului a avut consecințe negative asupra sa atât pe plan fizic cât și psihic, a suportat suferințe fizice și psihice accentuate, inclusiv prin faptul că timp de 9 ani nimeni nu a răspuns în niciun fel pentru vătămarea corporală gravă care i s-a cauzat.

Și renta viageră i se cuvine, a apreciat apelantul, întrucât dat fiind handicapul grav de care suferă nu-și găsește loc de muncă în zona în care locuiește, fiind astfel în imposibilitate de a se întreține de la vârsta de 28 de ani când și-a pierdut ochiul urmare culpei medicale a pârâtei.

Și daunele materiale solicitate sunt justificate, fiind dovedite, constând în prețul medicamentelor pe care reclamantul le-a cumpărat și contravaloarea deplasărilor din localitatea de domiciliu (...), la (...) și (...), și retur.

2. Pârâta (P1) a solicitat admiterea apelului și, în principal, anularea sentinței și trimiterea cauzei la Judecătoria (...) pentru competentă soluționare, iar în subsidiar, admiterea apelului, reținerea cauzei spre rejudecare, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

2.1. În motivarea apelului s-a susținut în principal că Tribunalul (...) este necompetent material să judece litigii de malpraxis în primă instanță; potrivit dispozițiilor art. 687 din Legea nr. 95/2006 litigiile care au ca obiect eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical se judecă în primă instanță de judecătoria în a cărei rază teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat. A precizat pârâta că deși excepția de necompetență materială a judecătoriei a fost invocată de chemata în garanție prin întâmpinare și de către apelantă, prima instanță în mod greșit a respins această excepție prin încheierea de ședință din 04 decembrie 2017 și prin încheierea din 12 februarie 2018.

2.2. A mai invocat apelanta că în mod greșit prima instanță a reținut autoritatea de lucru judecat rezultată din Încheierea penală de cameră preliminară nr. (...)/2016, pronunțată în dosar nr. (...)/(...)/2016, deși încheierea respectivă avea complet alt obiect decât prezența speță, viza verificarea competenței și legalității sesizării instanței penale iar, potrivit dispozițiilor Noului Cod de procedură penală, activitatea judecătorului de cameră preliminară nu privește fondul cauzei, în această fază procesuală neputând fi stabilite fapta, persoana și vinovăția celui inculpat.

A invocat apelanta și că judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat încheierea citată și-a depășit competența și s-a pronunțat asupra vinovăției apelantei.

A mai invocat apelanta și decizii ale Curții Constituționale, potrivit cărora autoritatea de lucru judecat poartă numai asupra fondului cauzei, neputând izvorî din procedura de cameră preliminară reglementată de art. 344 și 347 Cod procedură penală.

A concluzionat apelanta că, în contra prevederilor și garanțiilor prevăzute de art. 6 din CEDO, judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria (...) i-a încălcat prezumția de nevinovăție și în același timp a încălcat garanțiile imparțialității și procesului echitabil prevăzute atât în Convenție cât și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 24 din Constituția României.

2.3. A mai invocat apelanta că, în speță, dreptul material la acțiune al apelantei este prescris raportat la art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, art. 5 și art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 6 Noul Cod civil, respectiv decizia RIL nr. 1/2014 a ÎCCJ.

A criticat apelanta că sunt greșite reținerile instanței de fond potrivit cărora termenul de prescripție începe să curgă din anul 2016, de la data pronunțării Încheierii penale nr. (...)/2016, și în soluționarea acestei excepții prima instanță a reținut, în mod greșit, că încheierea citată ar avea autoritate de lucru judecat în prezenta speță.

A precizat apelanta și că, în ce privește prescripția, aplicabile sunt dispozițiile Decretului Lege nr. 167/1958, sub imperiul căruia a început să curgă termenul de prescripție.

A invocat apelanta și dispozițiile art. 19 Cod procedură penală, precizând că a căpătat calitate de suspectă la data de 06.11.2015, aceasta fiind data la care acțiunea civilă putea fi exercitată, solicitarea despăgubirilor înainte de data punerii în mișcare a acțiunii penale neavând valoarea constituirii de parte civilă, întrucât nu putea fi exercitată.

A concluzionat apelanta că acțiunea reclamantului este prescrisă.

2.4. A procedat apelanta, în continuarea motivelor de apel, la analiza probelor, criticând reținerile instanței de fond ca fiind contrare acestor probe.

A invocat că pârâta nu are nicio culpă întrucât diagnosticul inițial a fost unul corect, investigațiile comandate au fost de asemenea corecte, aparatul cu care s-a efectuat radiologia prezenta defecțiuni, iar radiologia efectuată nu a evidențiat existența unui corp străin intraocular.

De asemenea, radiografia efectuată nu a fost interpretată de un medic radiolog, ceea ce se întâmpla frecvent la locul de muncă al pârâtei și, conform opiniilor de specialitate aflate la dosarul cauzei, rezultatul interpretării ar fi fost același indiferent cine l-ar fi făcut, în sensul că nu era evidențiat nici un corp străin intraocular.

Urmare acestei radiografii, pârâta, în calitate de medic specialist oftalmolog, a intervenit de urgență potrivit protocoalelor medicale.

De asemenea a invocat apelanta că în anul 2008 la nivelul Spitalului Clinic de Urgență (...) nu exista posibilitatea efectuării unor investigații suplimentare cu computerul tomograf (CT) întrucât nu exista un atare aparat în dotarea acestei unități spitalicești. Și investigațiile ulterioare efectuate la Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) au fost investigații radiologice, prin care s-a evidențiat existența corpului străin în ochiul reclamantului.

A concluzionat apelanta că interpretarea dată de prima instanță probațiunii efectuată în cauză a fost sumară, totalmente greșită, făcută în cheia presupusei autorități de lucru judecat din încheierea penală citată.

2.5. Asupra fondului cauzei, apelanta a reiterat punctual starea de fapt reținută de instanță, împrejurarea că radiografia oculo-orbitală efectuată reclamantului atunci când s-a prezentat la urgențe nu a evidențiat că ar fi existat un corp străin, urmare acestui fapt intervenția pârâtei a fost una corectă, aceasta a procedat la toaletarea ochiului drept și la suturarea plăgii corneene, secționarea membranelor herniate, iar post operator a dispus tratament cu antibiotice, evoluția pacientului în ziua următoare fiind bună.

Ulterior, în a doua zi de internare, observându-se agravarea stării pacientului, pârâta a schimbat schema de tratament cu antibiotice de spectru larg și a demarat procedurile pentru investigații la computerul tomograf însă pacientul, reclamantul (R), s-a externat la cerere internându-se în clinica de urgență din (...), unde, în urma refacerii investigațiilor s-a relevat existența unui corp străin, acesta a fost extras cu magnetul iar ulterior i-a fost eviscerat globul ocular și a fost protezat.

A invocat apelanta și netemeinicia cererii de chemare în judecată, aceasta fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999 vechiul Cod civil, deși în speță sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 642 - 643 din Legea nr. 95/2006.

A precizat apelanta că nu există în speță faptă ilicită, deoarece radiografia efectuată nu a evidențiat existența unui corp străin, iar toate procedurile medicale efectuate de pârâtă au fost corecte și conforme cu protocoalele medicale.

Nu există nici prejudiciu, a invocat apelanta, întrucât, potrivit concluziilor Comisiei superioare medico-legale Mina Minovici București, leziunile suferite de reclamant ar fi avut ca urmare pierderea vederii globului ocular afectat, indiferent de atitudinea terapeutică adoptată de personalul medical.

Nu există nici legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, la fel cum nu există nici vinovăția pârâtei ca element al răspunderii civile delictuale.

A invocat apelanta că malpraxis-ul medical trebuie raportat la comportamentul pe care ar fi trebuit să-l aibă un medic bun, plasat în aceleași condiții, prin urmare, raportat la momentul realizării actului medical și nu ulterior, la producerea rezultatului.

Or, din toate probele administrate în cauză rezultă că pârâta și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau, nici un medic oftalmolog aflat în situația sa nu ar fi procedat în alt mod, reluând aspecte care au fost detaliate și anterior în cadrul motivelor de apel.

A mai arătat apelanta că decizia nr. (...)/2012 a Comisiei superioare de disciplină a Colegiului Medicilor din România nu a stabilit vinovăția pârâtei, aceasta având doar un rol administrativ și nu are valoarea probatorie într-un proces penal sau civil, având doar valoarea constatării unei abateri disciplinare, urmare încălcării unor norme de etică profesională și care nu poate angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

A concluzionat apelanta că se impune respingerea ca nefondată a acțiunii formulată de reclamant.

3. Apelantul pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței instanței de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

3.1 A invocat apelantul că este prescris dreptul material la acțiune față de dispozițiile art. 688 din Legea nr. 95/2006 care prevăd că actele de malpraxis se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor care reprezintă infracțiuni, or, în speță, instanța nu s-a raportat la data producerii prejudiciului, anul 2008, ci la data Încheierii penale nr. (...)/2016, reținând că față de data de 07.10.2016, când s-a pronunțat încheierea, cererea reclamantului este în termen, aceasta fiind înregistrată la data de 04 mai 2017.

3.2. Această reținere a instanței de fond este netemeinică, întrucât pornește de la premisa greșită că încheierea mai sus precizată are autoritate de lucru judecat raportat la dispozițiile art. 22 alin. 1 din vechiul Cod penal care prevedeau însă, că doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile și numai cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. A arătat apelantul că Încheierea penală nr. (...)/2016 nu este o hotărâre definitivă, nu a judecat fondul procesului penal și, de altfel, nu există nicio hotărâre penală definitivă care să fi judecat fondul și care să atragă incidența dispozițiilor art. 22 din vechiul Cod penal.

3.3. Asupra fondului cauzei pârâtul apelant a reiterat apărările pârâtei (P1), potrivit cărora radiologia efectuată nu a evidențiat existența vreunui corp străin în ochiul reclamantului, actele medicale efectuate de pârâtă au fost acte medicale corecte care ar fi fost efectuate în aceleași condiții de orice profesioniști competenți iar pârâta s-a aflat într-o eroare de fapt cât timp radiografia nu a evidențiat existența corpului străin.

A arătat apelantul că față de modul cum s-a desfășurat actul medical efectuat de pârâtă nu rezultă că ar fi existat vreun element de malpraxis, pârâta a avut o conduită medicală corectă, în acest sens fiind și Raportul Comisiei Superioare Medico Legale din cadrul INML Mina Minovici care a concluzionat că nu există elemente obiective din care să rezulte existența unor deficiențe în acordarea asistenței medicale de specialitate și că, indiferent de atitudinea terapeutică, evoluția leziunii oculare ar fi determinat rezecția ochiului reclamantului raportat la gravitatea leziunii suferite de acesta.

4. Pârâta (Societate de asigurare) SA a solicitat în principal anularea cererii de chemare în judecată ca fiind netimbrată; admiterea excepției de necompetență materială și teritorială a Tribunalului (...); respingerea cererii de chemare în judecată și a cererii de chemare în garanție ca fiind prescrise; în subsidiar ca fiind neîntemeiate și, în măsura în care instanța va aprecia că cererea de chemare în judecată este întemeiată, să se procedeze la reducerea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță.

4.1. Cu privire la netimbrarea cererii de chemare în judecată apelanta a invocat că instanța de fond în mod greșit a reținut că despăgubirile din prezenta cauză decurg dintr-o faptă penală, deși nu este cazul, întrucât a existat o cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prescripția, prin urmare nu este vorba despre o faptă penală și astfel nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 29 lit. i) din OUG nr. 80/2013, în acest sens fiind și Decizia CCR nr. 387/2015 prin care s-a condiționat acordarea scutirii de la plata taxei de timbru de ipoteza în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, ceea ce nu a fost cazul în speță.

4.2. Cu privire la necompetența Tribunalului (...) de a judeca pricina, apelanta a arătat că potrivit art. 687 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, competența în cazurile de malpraxis revine judecătoriei în primă instanță, astfel că în mod greșit prin încheierea din 04.12.2017 instanța de fond a respins excepția.

4.3. A mai invocat apelanta că în speță este incidentă prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, raportat la dispozițiile art. 688 din Legea nr. 95/2006 care prevăd că actele de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament, se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni.

Toate reținerile instanței de fond cu privire la această excepție sunt greșite, a invocat apelanta, care a reiterat criticile formulate de ceilalți apelanți pârâți cu privire la împrejurarea că prin Încheierea penală nr. (...)/2016, dată în dosarul penal nr. (...)/(...)/2016, s-a dispus clasarea cauzei pentru că a intervenit prescripția răspunderii penale, ceea ce nu echivalează cu o condamnare penală definitivă, în speță nu s-a constatat că s-ar fi comis vreo infracțiune, astfel că, întrucât faptele au fost săvârșite în anul 2008, acțiunea introdusă de reclamant în anul 2017 este evident prescrisă.

În subsidiar a mai invocat apelanta că termenul de prescripție în civil nu poate fi în niciun caz mai lung decât cel al prescrierii răspunderii penale, în materia asigurărilor prescripția este de 2 ani, prin urmare mai scurtă decât termenul general de prescripție de 3 ani, iar pârâta apelantă nu a fost parte în dosarul de urmărire penală, așadar asigurătorul nu poate fi obligat în anul 2017 la plata unor daune în baza unei polițe încheiate în anul 2008.

A mai invocat apelanta că este prescrisă și cererea de chemare în garanție, prescripția operând și în materia răspunderii contractuale, poliția de asigurare încheiată între pârâtă și asigurătorul apelant, seria MM nr. (...)/31.12.2007, a fost încheiată pe perioadă de un an, prin urmare a expirat la 31.12.2008 răspunderea contractuală a asigurătorului.

A mai invocat apelanta și dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 prin care s-a statuat că termenul de prescripție este de 2 ani în cazul raporturilor ce izvorăsc din contracte de asigurare, în afara acelor raporturi care izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare.

A reiterat apelanta că pe parcursul cercetărilor penale nu a avut cunoștință despre existența dosarului, așadar nu a fost întrerupt cursul prescripției față de ea, prin urmare cererea de chemare în garanție este prescrisă.

Asupra netemeiniciei acțiunii formulate, apelanta a formulat critici cu privire la considerentele hotărârii instanței de fond, reiterând criticile formulate de pârâții (P1) și Spitalul Clinic Județean de Urgență (...), privind inexistența indiciilor din care să rezulte malpraxisul pârâtei (P1), aceasta și-a îndeplinit toate obligațiile medicale, a acționat cu bună credință și a depus toate diligențele pentru ca reclamantul să fie tratat medical corespunzător.

A mai invocat apelanta că instanța de fond nu a avut în vedere concluziile expertizelor medicale efectuate în cauză și, în mod greșit, a reținut existența culpei medicale a pârâtei, de asemenea, în mod greșit a reținut autoritatea de lucru judecat a Încheierii penale nr. (...)/2016 cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, deși aceasta nu era o hotărâre definitivă de condamnare și astfel nu putea să aibă autoritate de lucru judecat în speță.

Cu privire la daunele morale acordate de prima instanță, apelanta a criticat acest cuantum, acesta nefiind rezonabil raportat la practica judiciară în materie, suma acordată devenind o sursă de îmbogățire fără just temei pentru reclamant.

A invocat apelanta că deși nu există criterii expres prevăzute de lege privind cuantificarea daunelor morale, acestea trebuie să fie totuși juste și echitabile, iar în speță reclamantul nu a făcut dovada unei situații deosebit de grave care să justifice un cuantum al daunelor morale de 30.000 euro.

În susținerea acestui capăt de apel, apelanta a invocat decizii de speță ale Curții de Apel București – Secția penală și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă.

 Cu privire la limita răspunderii asigurătorului, apelanta a solicitat să se aibă în vedere că limita răspunderii sale este 20.000 euro, limită de care instanța urmează să țină seama.

Prin întâmpinarea depusă reclamantul (R) a reiterat susținerile din motivele de apel și a solicitat respingerea apelurilor pârâților.

Prin întâmpinarea depusă (Societate de asigurare) S.A. a solicitat respingerea apelului reclamantului, a reiterat argumentele din motivele de apel invocând caracterul neîntemeiat al pretențiilor reclamantului și împrejurarea că se impune diminuarea cuantumului acestora față de motivele pe care le-a invocat în apelul formulat.

Analizând sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate și, din oficiu, în limitele legii, Curtea a reținut următoarele:

I.Starea de fapt dedusă judecății

La data de 12.09.2008, în jurul orei 23:00, reclamantul împreună cu alte persoane au încercat să scoată roata unei semiremorci folosindu-se de ciocane. La un moment dat reclamantul a simțit un deranj, o furnicătură în ochiul drept, căruia nu i-a acordat atenție, însă, după aproximativ 2 ore, a pierdut temporar și total vederea la ochiul drept.

Urmare acestui fapt, după ce i-a revenit vederea, acesta s-a deplasat spre (...), iar în jurul orei 04:30, în data de 13.09.2008, a ajuns la spital fiind internat la ora 05:28 în aceeași dată, suspectându-se existența unui corp străin intraocular drept.

După preluarea gărzii, medicul specialist oftalmolog dr. (P1) din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență (...), 1-a diagnosticat pe reclamant la internare cu plagă perforantă, astfel că a solicitat efectuarea unui examen radiologic, așa cum rezultă din Buletinul de analize medicale din data de 13.09.2008.

Reclamantului i-a fost efectuată o radiologie oculo orbitală cu scoică în aceeași zi, în cadrul spitalului, cu aparatul Roentgen Multix Compact K Siemens, fără însă a se emite și o interpretare a filmului de către un medic radiolog. În urma acestei radiologii, pârâta medic a intervenit chirurgical de urgență și a practicat la ochiul drept toaleta și sutura plăgii corneene precum și secționarea membranelor herniate și, ulterior operației, i-a administrat reclamantului tratament cu antibiotice, așa cum rezultă din Foaia de observație nr. (...).

La o zi după intervenția chirurgicală au apărut complicații, respectiv a apărut chemozis conjunctival, edem palpebral, hipopion, motiv pentru care pârâta (P1) i-a schimbat tratamentul cu antibiotice dispunând administrarea de antibiotice cu spectru larg, însă evoluția ulterioară a reclamantului a fost nesatisfăcătoare, starea acestuia agravându-se.

La data de 17.09.2008 reclamantul s-a externat la cerere din Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) și, în aceeași zi, s-a internat la clinica de Oftalmologie din (...), unde i s-a fixat diagnosticul panoftalmie (infecție supurativă acută care cuprinde în întregime ochiul) la ochiul drept (după plagă oculară perforantă cu retenție de corp străin intraocular, veche de 5 zile). În cadrul acestei clinici, reclamantului i s-au efectuat mai multe investigații, respectiv ecografie oculară, care a evidențiat un corp străin radiopac metalic de 4,5/1,5/4 mm proiectat intraorbital dreapta, astfel, cadrele medicale (...) au intervenit chirurgical de urgență în vederea extragerii corpului străin cu un magnet, operația având succes, însă din cauza leziunilor a fost necesară eviscerarea ochiului drept respectiv înlocuirea acestuia cu o proteză, la data de 14.10.2008.

La data de 22.12.2008, reclamantul a înregistrat, inițial la Parchetul de pe lângă Judecătoria (...), plângerea penală formulată împotriva pârâtei medic (P1), pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prev. și ped. de art. 184 alin. 2 și 4 Cod penal, și s-a constituit parte civilă în dosar. În urma declinării competenței către Parchetul de pe lângă Tribunalul (...), această plângere a fost înregistrată sub dosar nr. (...)/P/2010.

Totodată, reclamantul s-a adresat și Colegiului Medicilor (...) cu o sesizare înregistrată la această instituție sub nr. (...)/27.10.2008, soluționată în ședința din data de 17.11.2009, prin Decizia nr. (...)/2009, potrivit cu care Comisia de disciplină nu a reținut niciun element de culpă medicală în sarcina medicului.

Împotriva acestei soluții reclamantul a formulat contestație care a fost admisă de către Comisia superioară de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România, prin Decizia nr. (...)/28.09.2012, constatându-se că au existat abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală și de la regulile de bună practică profesională, pârâtei medic fiindu-i aplicată sancțiunea avertismentului conform cu art. 447 alin. 1 lit. b) din Legea 96/2006 și art. 100 lit. b) din Statutul Medicilor din România.

Plângerea penală formulată de reclamant a fost, la data de 14.11.2014, clasată de procurorul de caz, soluție contestată de reclamant inclusiv în instanță.

Prin Încheierea penală nr. (...)/CP/2015 judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei (...), în dosar nr. (...)/(...)/2015, a admis plângerea formulată de către reclamant împotriva Ordonanței de clasare din data de 14.11.2014, pronunțată în dosarul nr. (...)/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul (...), menținută prin Ordonanța prim-procurorului aceleiași unități de parchet din data de 27.03.2015, în sensul că au fost desființate aceste soluții și s-a restituit cauza la procuror în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale.

Procurorul de caz nu s-a conformat dispozițiilor instanței și, prin Ordonanța de clasare din data de 29.12.2015, a dispus, din nou, clasarea cauzei, soluție împotriva căreia reclamantul a formulat plângere la prim-procuror, care a menținut soluția procurorului de caz prin Ordonanța din 11.04.2016.

Împotriva acestei din urmă ordonanțe, reclamantul a formulat plângere, care a fost admisă de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei (...), prin Încheierea nr. (...)/2016 pronunțată la data de 07.10.2016, care, constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale potrivit prevederilor art. 124 din Codul penal 1968, a constatat ca fiind stinsă acțiunea penală și, în ceea ce privește latura civilă din dosarul penal, judecătorul a reținut că „singura posibilitate rămasă petentului este aceea de a se adresa instanțelor civile cu o cerere de chemare în judecată”.

La data de 4 mai 2017 reclamantul a formulat împotriva pârâților (P1), Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) și asigurătorul (...) – (Societate de asigurare) SA acțiunea civilă pendinte, solicitând ca, în temeiul art. 998 și art. 1000 alin. 1 și 3 din vechiul Cod civil, să fie obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a 700.000 euro reprezentând daune morale; 5.000 lei reprezentând daune materiale și rentă viageră în cuantum egal cu salariul mediu pe economie, la care să se adauge obligațiile fiscale datorate de salariați, până la data pensionării pentru limită de vârstă.

Tribunalul (...), prin sentința apelată, a admis în parte acțiunea reclamantului, conform dispozitivului și această sentință face obiectul analizei Curții, ca instanță de apel.

II.Analiza legalității și temeiniciei sentinței și a criticilor formulate de apelanți

 În prealabil, Curtea a constatat că dispozițiile legale aplicabile în speță, atât cu privire la răspunderea civilă delictuală, cât și cu privire la excepțiile invocate sunt cele ale vechiului Cod civil, dispozițiile Decretului Lege 167/1958, privitor la prescripția extinctivă și ale Legii nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății.

Astfel, în temeiul art. 103 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a noului Cod civil, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite, iar art. 6 alin. (4) Cod civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că prescripțiile extinctive (precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În acest sens sunt și statuările Deciziei in interesul legii nr. 1/2014 a ICCJ, invocată de apelanți: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”

Prin urmare, orice referință a apelanților la Codul civil în vigoare este străină cadrului procesual.

1. În baza art. 248 Cod procedură civilă, Curtea s-a pronunțat, cu prioritate, asupra excepțiilor invocate de apelanții pârâți, excepții privind netimbrarea acțiunii, necompetența materială a Tribunalului (...) în primă instanță, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția prescripției chemării în garanție.

Excepțiile mai sus precizate au fost invocate de apelanții pârâți prin motivele de apel, Curtea urmând să le analizeze sintetic și grupat.

1.1. Excepția netimbrării cererii de chemare în judecată este nefondată.

Art. 29 alin. 1 din OUG 83/2013, privind taxele judiciare de timbru, prevede:

Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la:

(...)

i) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea.

Prin Încheierea penală nr. (...)/2016, pronunțată în dosarul penal nr. (...)/(...)/2016 de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria (...), a fost schimbat temeiul clasării cauzei din art. 16 lit. b) în art. 16 lit. f) Cod procedură penală, constatându-se că a intervenit prescripția răspunderii penale a pârâtei (P1).

Judecătorul de cameră preliminară nu i-a încălcat apelantei pârâte (P1) prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil prevăzut de Constituție și de CEDO și nici nu a fost lipsit de imparțialitate, astfel cum aceasta susține în apel. Judecătorul, în limitele investirii, a analizat sesizarea petentului (R), a răspuns criticilor acestuia împotriva ordonanțelor de clasare și menținere a clasării, s-a conformat obligațiilor legale ce îi incumbau, și, în final a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale a pârâtei medic.

Astfel, în speță nu este vorba despre o hotărâre penală de condamnare definitivă, la fel cum nu este vorba despre o hotărâre de achitare a persoanei cercetate penal, care este prezumată ca fiind nevinovată până la pronunțarea unei hotărârii definitive de condamnare, dar aceste aspecte sunt nerelevante, pentru argumentele ce succed.

Chestiunea interpretării sintagmei „cauze penale” din cuprinsul dispozițiilor legale precitate ale OUG 83/2013, a fost definitiv dezlegată prin chiar Decizia CCR 387/2015, invocată de apelanta asiguratoare în sprijinul admiterii excepției. Astfel, prin decizia CCR, pronunțată în contextul dezincriminării unor fapte penale, s-a statuat ca dispozițiile art. 29 lit. i) din OUG nr. 80/2013 sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.

În concluzie, scutirea de la taxa judiciară de timbru nu are legătură cu constatarea vinovăției penale a pârâtei medic, singura condiție cerută în interpretarea CCR general obligatorie, fiind ca fapta cauzatoare de prejudiciu să fi fost prevăzută ca infracțiune la data săvârșirii acesteia și, în speță, pârâta a și fost cercetată penal pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și pedepsită de art. 184 alin. 2 și 4 Cod penal, pentru fapta din care a rezultat prejudiciul invocat de reclamant.

1.2. Excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului (...) este nefondată pentru considerentele ce urmează.

Este adevărat că dispozițiile art. 687 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, statuează că litigiile prevăzute în lege au ca instanță de drept comun judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat, dar această excepție a fost invocată de chematul în garanție, Societatea de Asigurare (...) SA, prin întâmpinarea depusă la data de 06.11.2017, după ce la termenul din 09 octombrie 2017 Tribunalul (...), în temeiul art. 131 alin. 1 Cod procedură civilă, a constatat că este competent din punct de vedere material, general și teritorial să soluționeze cauza în primă instanță.

Așa fiind, Curtea, în acord cu considerentele primei instanțe din Încheierea din data de 04.12.2017, a reținut că excepția invocată nu mai poate fi primită raportat la prevederile art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă potrivit cărora necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în speță, termenul ultim la care putea fi invocată excepția a fost ședința publică din 09 octombrie 2017, termen la care niciuna din părțile citate nu a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului (...).

1.3. Excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Analizând această excepție, Curtea, în acord cu prima instanță, a reținut că aceasta este nefondată, termenul de prescripție prevăzut de art. 688 din Legea nr. 95/2006 precum și termenul general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, incidente în speță, ambele norme legale prevăzând un termen de prescripție de 3 ani, fiind întrerupt în cauză pe perioada desfășurării anchetei penale.

Potrivit art. 16 din Decretul Lege 167/1958 lit. c), prescripția extinctivă este întreruptă printr-un act începător de executare. Or, formularea plângerii penale și constituirea ca parte civilă în procesul penal este un act prin care reclamantul a încercat să obțină despăgubiri de la pârâți, pentru prejudiciul pe care a invocat că l-a suferit, fiind un act care a întrerupt prescripția.

Interpretarea dată de apelanți curgerii termenului de prescripție nu a putut fi primită de Curte.

Prescripția este o sancțiune civilă împotriva pasivității beneficiarului unui drept prevăzut de lege și pe care acesta nu l-a exercitat în termenul prescris. Or, în speță, reclamantul a formulat plângere penală și s-a constituit parte civilă, prin urmare nu a stat în pasivitate.

Nicio culpă nu a avut reclamantul că Statul, prin instituțiile sale, nu și-a îndeplinit obligațiile în termen intervenind astfel prescripția răspunderii penale a pârâtei (P1) și este inadmisibil să fie sancționat reclamantul pentru pasivitatea Statului și a instituțiilor prepuse, pentru neîndeplinirea în termen a obligațiilor legale ce le incumbau.

Pe de altă parte, nu se putea impune reclamantului, aflat în cursul unor proceduri penale a căror finalitate nu avea cum să o prevadă, sarcina excesivă și injustă de a formula o acțiune civilă preventiv, doar pentru a nu ieși din termenul de prescripție de 3 ani, cu atât mai mult cu cât o astfel de acțiune nu ar fi avut șanse de succes, cat timp, potrivit art. 19 alin. 4 Cod procedură penală: „Acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului.”, regula fiind, așadar, că acțiunea civilă se soluționează alăturat și concomitent celei penale și doar excepția este soluționarea acțiunii civile, separat, de către instanța civilă.

Nu au putut fi primite nici criticile apelantei asigurătoare potrivit cărora dacă răspunderea penală s-a împlinit în cauză, cu atât mai mult se impune constatarea împlinirii în cauză a prescripției răspunderii civile, cele două instituții nefiind în acest mod condiționate reciproc de nicio dispoziție legală.

În concluzie, termenul de 3 ani, cel special prevăzut de Legea nr. 95/2006 cât și cel general prevăzut de Decretul nr. 167/1958, a început să curgă nu din anul 2008, cum susțin pârâții apelanți, ci de la data de 07 octombrie 2016 când s-a pronunțat Încheierea penală nr. (...)/2016, în dosarul nr. (...)/(...)/2016 al Judecătoriei (...), dată față de care acțiunea înregistrată în 04 mai 2017 este formulată înlăuntrul termenului de prescripție.

1.4. Nici excepția prescripției chemării în garanție nu este fondată.

Este adevărat că data expirării poliței de asigurare seria MM nr. (...), din 31 decembrie 2007, este 31 decembrie 2008, polița fiind încheiată pentru o perioadă de un an, având limita răspunderii asigurătorului la suma de 20.000 euro, dar sunt nefondate susținerile apelantei asigurătoare potrivit cărora răspunderea sa contractuală s-a prescris la împlinirea termenului de un an.

Condiția angajării răspunderii asiguratorului este că riscul asigurat, fapta imputată ca fiind malpraxis pârâtei medic, să se fi produs în perioada de valabilitate a contractului de asigurare, or, această condiție este îndeplinită, actele medicale fiind efectuate de pârâtă la data de 13 septembrie 2008.

Doar după angajarea efectivă a răspunderii contractuale a asigurătorului, prin stabilirea unor despăgubiri, convențional sau de către instanțe, în sarcina asiguratului care deține un contract valabil cu asiguratorul, devine relevantă data stabilirii cuantumului creanței și, în ce privește punerea acesteia în executare, curge termenul de prescripție extinctivă stabilit de lege.

În speță, cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant nu a fost definitiv stabilit, ci face obiectul prezentului litigiu.

De asemenea nu sunt incidente nici dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 la care s-a făcut referire prin motivele de apel, polița de asigurare va ajunge la termen, devenind exigibilă, la data rămânerii definitive a hotărârii prin care, eventual, se va stabili că s-a produs riscul asigurat și a fost angajată răspunderea efectivă a asigurătorului in numele asiguratului său.

În concluzie, susținerile apelantei asiguratoare sunt fie nefondate, fie străine de pricină.

2. Cu privire la temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, Curtea a constatat că în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâților față de reclamantul prejudiciat urmare faptei ilicite săvârșite cu vinovăție de pârâta (P1) în exercitarea profesiei de medic.

Potrivit art. 653 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 95/2006: „malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale sanitare și farmaceutice” iar art. 654 prevede condițiile în care poate fi angajată răspunderea civilă a medicului pentru prejudiciile cauzate în exercitarea actului medical.

Dispozițiile legale precitate se completează cu cele de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, răspunderea instituită pentru malpraxis fiind o categorie a răspunderii civile delictuale, astfel cum aceasta era reglementată de dispozițiile Codului civil din 1864.

Potrivit art. 998 vechiul Cod civil: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara” iar potrivit art. 999 „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

Prin urmare, răspunderea civilă delictuală este angajată și pentru cea mai ușoară culpă, culpa levissima, în acest sens fiind practica judiciară și doctrina dezvoltate sub imperiul Codului civil din 1864.

Raportat la starea de fapt detaliată la punctul I, Curtea a reținut că în cauză sunt întrunite toate cele patru condiții ale angajării răspunderii civile delictuale ale pârâtei (P1):

a.Existența faptei ilicite.

Dovada existenței faptei ilicite și a culpei pârâtei rezultă, în primul rând, din considerentele Încheierii penale nr. (...)/2016 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/(...)/2016.

Deși încheierea penală mai sus precizată nu are autoritate de lucru judecat în cauză, atât considerentele cât și dispozițiile acesteia sunt investite cu putere executorie, potrivit art. 433 Cod procedură civilă, și are forța probantă a unui înscris autentic, potrivit art. 434 Cod procedură civilă, revenind unui terț care o contestă obligația de a face dovada contrară în condițiile legii, conform art. 435 alin. 2 Cod procedură civilă, ceea ce pârâții nu au produs în cauză.

În al doilea rând existența faptei ilicite rezultă din împrejurările în care au fost îndeplinite actele medicale de către pârâtă, din constatările Colegiului Național al Medicilor și din concluziile expertizei efectuată de Institutul de Medicină Legală (...).

În speță, pârâta (P1) în calitate de medic, chiar dacă a intervenit de urgență și a toaletat și suturat plăgile corneene și a secționat membranele herniate, după care a administrat reclamantului (R) antibiotic, deși, ulterior, reclamantului i s-a agravat starea, nu a făcut demersuri urgente pentru a continua investigațiile, inclusiv prin efectuarea acestora în altă unitate medicală.

În condițiile în care reclamantul s-a prezentat la urgență fiind suspectat de existența unui corp străin intraocular drept, pârâta medic avea obligația să dispună continuarea investigațiilor pentru depistarea acestuia, iar împrejurarea că, după agravarea stării pacientului, doar i-a înlocuit medicația este dovada neglijenței sale medicale.

De altfel, expertiza efectuată de IML (...) (fila 24, vol. II, dosar fond) a concluzionat că era posibil și obligatoriu să se continue investigațiile paraclinice față de agravarea stării pacientului, existând posibilitatea transferării acestuia către o clinică superioară, ori a repetării examenului radiologic. Niciuna din aceste proceduri nu au fost urmate de către pârâtă, aceasta nici nu contestă că le-a îndeplinit, ci doar se apără cu aceea că Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) nu avea dotări corespunzătoare pentru efectuarea examinării CT, că radiologia efectuată nu a fost interpretată de un medic radiolog și că nu a fost identificată existența unui corp străin intraocular.

Pârâta (P1) nu s-a aflat în eroare de fapt, astfel cum susține apelantul Spitalul Clinic Județean de Urgență (...), faptele acesteia ilicite constând nu atât în modul cum a acționat și a toaletat rana oculară a reclamantului cât în inacțiune, pasivitatea acesteia, ulterioare agravării evidente a stării de sănătate a reclamantului, când pârâta nu a depus toate diligențele pentru reluarea investigațiilor medicale, în condițiile în care deținea date și indicii că reclamantul avea un corp străin în ochiul drept.

Pârâta nu avea voie, din punct de vedere medical și etic, să excludă, în baza unei singure radiologii, neinterpretate de medicul specialist radiolog, posibilitatea ca reclamantul să aibă un corp străin în ochi.

b.Culpa pârâtei (P1).

Culpa pârâtei este dovedită de probele administrate în cauză.

În acest sens sunt concluziile expertizei efectuate de IML (...), în care se precizează că, urmare agravării stării de sănătate a reclamantului, se impunea ca: „Întreg algoritmul de diagnostic și tratament trebuia întrerupt în acest punct intermediar și continuate investigațiile paraclinice pentru determinarea existenței sau nu a unui corp străin intraocular. În caz de imposibilități tehnice, pacientul trebuia referit către o clinică superioară. Conform informațiilor probate ca fiind deținute de medicul Dr. (P1), la momentul respectiv, procedura urmată de aceasta apreciem că a fost incorectă”.

Curtea a înlăturat concluziile Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici potrivit căruia „evoluția acestei leziuni, indiferent de atitudinea terapeutică ar fi fost cu pierderea vederii globului ocular afectat, deoarece o plagă corneană cu herniere de membrane care necesită rezecția membranelor herniate, face imposibilă menținerea vederii utile”, întrucât aceste concluzii se bazează pe manevrele medicale efectuate de pârâtă în baza unei radiografii oculare nerelevante, atare concluzie este o presupoziție care nu-și are suportul în probele de la dosar, fiind doar o presupunere a experților care au avizat expertizele efectuate în cauză.

Ar fi lipsit de sens și etică actul medical dacă s-ar presupune că finalitatea acestuia ar fi oricum inutilă, ceea ce contrazice obligația legală medicilor de a depune toate diligențele și a face tot ce le stă în putere și competență pentru salvarea sănătății și vieții pacienților.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. (...)/28.09.2012 a Colegiului Medicilor din România, constatându-se că au existat abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală și de la regulile de bună practică profesională, pârâtei medic i-a fost aplicată sancțiunea avertismentului conform cu art. 447 alin. 1 lit. b) din Legea 96/2006 și art. 100 lit. b) din Statutul Medicilor din România.

Așadar, Colegiul Medicilor a constatat că există culpa pârâtei în administrarea actului medical, iar criticile acesteia privind distincția între culpa administrativă și cea civilă nu au putut fi primite de Curte cât timp răspunderea civilă delictuală se angajează chiar și în cazul existenței oricărei culpe, chiar minime, iar răspunderea administrativă nu o exclude pe cea civilă.

Prin urmare au fost înlăturate criticile apelanților pârâți cu privire la inexistența culpei pârâtei, precum și apărările acesteia privind existența unor culpe concurente la săvârșirea faptei ilicite, fără a se indica expres persoanele sau instituțiile culpabile, eventualele fapte ilicite culpabile concurente neexcluzând culpa proprie a pârâtei.

Instanța de apel, în baza acestor considerente cu privire la starea de fapt, a apreciat că, în speță, culpa pârâtei în exercitarea actului medical este dovedită.

c. Prejudiciul este deplin dovedit în cauză.

Urmare tratamentului medical necorespunzător ce i-a fost aplicat, reclamantul și-a pierdut globul ocular drept și a suferit un număr de 80 de zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din probele de la dosar.

d. Există și legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant și fapta ilicită săvârșită de pârâta medic; prin inacțiunea acesteia și lipsa de diligență medicală, reclamantul și-a pierdut un ochi.

Tragerea la răspundere civilă a medicului antrenează și răspunderea angajatorului, în temeiul răspunderii comitentului pentru prepusul său, conform art. 1000 din vechiul Cod civil, precum și a societății de asigurare, în baza contractului de asigurare pentru malpraxis în vigoare în anul 2008.

Cu privire la daunele morale acordate de instanța de fond Curtea a apreciat că acestea sunt corect cuantificate reflectând atât importanța cât și gravitatea pierderii unui organ, suferințele fizice și psihice ale reclamantului, și reprezintă o despăgubire justă și echitabilă pentru reclamantul care, la vârsta de 28 de ani, și-a pierdut un ochi și nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a acestuia, astfel cum invocă pârâții apelanți.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere și împrejurarea că leziunile care au determinat pierderea ochiului reclamantului s-au produs și din culpa acestuia, radiografia inițială nu a prezentat existența unui corp străin intraocular, iar procedurile medicale inițiale efectuate de pârâtă se circumscriu protocoalelor medicale instituite pentru astfel de cazuri.

În concluzie, în acord cu prima instanță, Curtea a apreciat că daunele morale în sumă de 30.000 euro sunt echitabile și proporționale, atât cu prejudiciul suferit de reclamant cât și culpei pârâtei (P1).

În mod corect la plata acestora, în temeiul art. 1000 alin. 3 vechiul Cod civil a fost obligat de prima instanță și comitentul Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) pentru prepusul său, pârâta (P1) și, în limita răspunderii angajate prin contractul de asigurare, 20.000 euro, corect a fost obligat asigurătorul Societatea Asigurare Reasigurare (...) SA, întrucât în perioada în care era în ființă contractul de asigurare între pârâtă și asigurător s-a produs riscul asigurat, fapta ilicită de malpraxis care face obiectul prezentei cauze.

În ce privește daunele materiale de 5.000 lei și rentă viageră în cuantum egal cu salariul mediu pe economie, la care să se adauge obligațiile fiscale datorate de salariați până la data pensionării pentru limită de vârstă, solicitate de reclamatul apelant, Curtea a reținut că daunele materiale nu au fost dovedite iar, cu privire la renta viageră, reclamantul nu a probat că și-a pierdut în întregime capacitatea de muncă pentru a fi îndreptățit la o astfel de compensare.

Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă au fost respinse ca nefondate toate apelurile.

Domenii speta

Spete similare