Acţiune în recuperarea pagubei produse unei instituţii publice de către managerul sau angajatul acesteia, promovată în urma emiterii raportului Curţii de Conturi. Momentul de început al termenului de prescripţie a răspunderii

Ordonanţa Guvernului nr. 26/2005 privind managementul instituţiilor publice de cultură

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 189/2008 privind managementul instituţiilor publice de cultură

Legea nr. 286/2009 privind Cod civil, rep.: art. 2.528,

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, rep.: art.8

Potrivit dispoziţiilor art. 2.528 C.civ. şi ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi nu de la data controlului Curţii de Conturi.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

Deşi pot fi imaginate situaţii în care paguba să fie descoperită de o instituţie publică numai în urma controlului Curţii de Conturi, fără a se putea reţine o culpă în sarcina acesteia în îndeplinirea obligaţiilor de a descoperi la timp şi a lua măsuri în vederea recuperării pagubei, de cele mai multe ori Curtea de Conturi constată tocmai culpa instituţiei în îndeplinirea acestor obligaţii.

 (Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 485 din 20 aprilie 2021,

rezumată de Judecător Oana Sanda Avramescu)

Prin cererea înregistrată la data de 23.10.2018 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamantul Muzeul […] Timişoara a solicitat obligarea pârâtului A... la plata sumei de 7.536,67 lei actualizată cu indicele de inflaţie cu dobânda legală calculată până la data plăţii efective a debitului.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că pârâtul A... a deţinut calitatea de director-manager al reclamantului în perioada 06.10.2006-10.06.2011.

În cursul anului 2016, în urma unei proceduri de audit întreprinsă de Camera de Conturi Timiş cu privire la activitatea Judeţului Timiş s-au constatat existenţa unor prejudicii rezultate din nevalorificarea de către conducerea instituţiei, în termenul general de prescripţie cerut imperativ de lege, a unor drepturi de creanţă.

A mai arătat că prejudiciul este compus din sumele datorate de către societatea B... SRL cuprinse în facturile emise în perioada iulie-septembrie 2005.

Reclamantul a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în persoana pârâtului, deoarece acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la art. 2, art. 4, art. 9 pct. 2 lit. a), art. 9 pct. 2 lit. i) din contractul de management încheiat la data de 01.04.2007 şi obligaţiile prevăzute la art. 2, art. 7 alin. (2) lit. a) şi art.19 alin. (1) din contractul de management nr. 343/14.04.2009.

La data de 28.03.2019, reclamantul a formulat o completare de acţiune prin care a invocat aceleaşi pretenţii şi împotriva pârâtului C...

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în persoana pârâtului C..., care ocupa funcţia de contabil şef din anul 2007, deoarece acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în contractul său individual de muncă şi în fişa postului.

Pârâţii au invocat prin întâmpinare excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa civilă  nr. 15769/19.12.2019 Judecătoria Timișoara a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea pe acest temei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Muzeul […] Timișoara.

Prin Decizia civilă nr. 1193/29.09.2020, Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa primei instanţe şi rejudecând, a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond a admis acţiunea.

În motivare instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pârâtul intimat A... a fost manager al apelantului reclamant în perioada în care putea să facă demersuri pentru recuperarea prejudiciului, ceea ce înseamnă că el era reprezentantul legal în operaţiunile respective, fiind practic una şi aceeaşi persoană. Din moment ce se confunda cu însăşi instituţia iar, ca reprezentant nu a întreprins acţiunile care puteau duce la realizarea creanţei, nu se poate pretinde instituţiei, Muzeul […] Timişoara, să fi acţionat anterior momentului auditului din anul 2016, sub sancţiunea prescripţiei reglementate de Decretul nr. 167/1958 sau de Codul civil, în funcţie de momentul naşterii dreptului.

În interpretarea primei instanţe şi care a fost avansată de pârâtul intimat A... s-ar ajunge la situaţia în care instituţia prin manager se îndreaptă împotriva reprezentantului, managerul în discuţie, cu consecinţa producerii unui nonsens faptic, imposibil şi din punct de vedere juridic.

Prin urmare, instanţa de apel însușindu-şi argumentele apelantului reclamant, a reţinut că  instanţa de fond nu a luat în considerare că apelantul reclamant a aflat de paguba produsă din culpa celor doi intimați abia în anul 2017, cu ocazia procedurii de audit întreprinsă de către Camera de Conturi Timiș.

Tribunalul a apreciat, în acord cu apelantul reclamant, că acesta nu aveam cum, în mod obiectiv să cunoască existența pagubei și persoanele răspunzătoare înainte de auditul efectuat de către Camera de Conturi Timiș în anul 2016, având în vedere calitatea celor două persoane răspunzătoare, persoane care făceau parte din conducerea instituției şi care nu trebuiau să raporteze nimănui din cadrul instituţiei, ceea ce a determinat o imposibilitate obiectivă de aflare a situației contabile din perspectiva relației cu societatea B... SRL până la momentul efectuării auditului de către o instituție terță, în speță Camera de Conturi Timiș.

A considerat Tribunalul că momentul în care Camera de Conturi Timiș a finalizat procedura de audit  având ca obiect activitatea Județului Timiș și a entităților din subordinea acestuia iar Consiliul Județean Timiș l-a informat pe apelantul reclamant prin dispoziția nr. 556/22.11.2017 despre măsurile dispuse de Camera de Conturi Timiș, prin decizia nr. 28/2016, reprezintă punctul de reper pentru începutul curgerii termenului de prescripţie.

Reţinând că, potrivit art. 2517 din Codul civil, acesta era momentul de început al termenului general de prescripție de 3 ani şi că acţiunea a fost depusă la instanţa competentă la data de 23.10.2018, Tribunalul a constat că excepţia prescripţiei este nefondată, motiv pentru care în temeiul art. 480 alin. (3) C. pr. civ., a anulat hotărârea primei instanţe.

Pe fondul cauzei a reţinut ca fiind întemeiate pretenţiile reclamantului.

Împotriva Deciziei civile nr. 1193/29.09.2020 au declarat recurs pârâţii A... şi C....

Decizia civilă nr. 485 din 20 aprilie 2021, Curtea de apel a casat în tot hotărârea recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării.

A reţinut Curtea că principala critică formulată de către ambii recurenţi pârâţi, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. pr. civ., vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către aceştia prin întâmpinare şi reţinută, în mod corect, în opina dumnealor, de către prima instanţă.

Curtea a observat că tribunalul a considerat ca punct de plecare al termenului de prescripţie momentul în care Camera de Conturi Timiș a finalizat procedura de audit având ca obiectiv analiza activităţii Județului Timiș și a entităților din subordinea acestuia.

În esenţă instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu aveam cum, în mod obiectiv, să cunoască existența pagubei și persoanele răspunzătoare înainte de auditul efectuat de către Camera de Conturi Timiș în anul 2016, având în vedere calitatea celor două persoane răspunzătoare, persoane care făceau parte din conducerea instituției şi care nu trebuiau să raporteze nimănui din cadrul instituţiei. A concluzionat Tribunalul că acest fapt a determinat o imposibilitate obiectivă de aflare a situației contabile din perspectiva relației cu societatea B... SRL, până la momentul efectuării auditului de către o instituție terță, în speță Camera de Conturi Timiș.

O primă observaţie pe care Curtea a subliniat-o este aceea că reclamantul, Muzeul […], instituţie publică aflată în subordinea Consiliului Judeţean Timiş a formulat o acţiune în despăgubiri împotriva pârâtului A..., întemeiată pe contractul de management încheiat de acesta cu Consiliul Judeţean Timiş, invocând dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 26/2005, înlocuită şi abrogată de O.U.G. nr. 189/2008 şi împotriva pârâtului C... întemeiată pe contractul de muncă încheiat cu reclamantul, invocând răspunderea angajatului pentru prejudiciile aduse angajatorului.

Cu toate acestea instanţa de apel nu a făcut referire, în stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie, la dispoziţiile legilor speciale invocate, în mod expres, de către reclamant, faţă de fiecare dintre pârâţi, soluţionând această chestiune exclusiv prin raportare la constatările Curţii de Conturi, reţinute atât ca moment în care reclamanta a cunoscut producerea pagubei cât şi ca probă de vinovăţie împotriva pârâţilor şi dovadă a existenţei şi întinderii pagubei.

Curtea a reţinut că pot fi imaginate situaţii în care paguba să fie descoperită de o instituţie publică numai în urma controlului Curţii de Conturi, fără a se putea reţine o culpă în sarcina acesteia în îndeplinirea obligaţiilor de a descoperi la timp şi a lua măsuri în vederea recuperării pagubei, însă de cele mai multe ori Curtea de Conturi constată tocmai culpa instituţiei în îndeplinirea acestor obligaţii.

Este ceea ce rezultă şi din dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunţată în recurs în interesul legii, de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 860/24 octombrie 2019 şi invocată de către pârâţi în apărare atât în etapele anterioare ale judecăţii cât şi în susţinerea recursului.

Prin această decizie, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a statuat că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv a art. 2526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”.

Curtea de apel a reţinut că această decizie a fost pronunţată în materia dreptului muncii şi vizează prescripţia dreptului angajatorului de a recupera paguba produsă de un angajat prin încasarea unor drepturi salariale necuvenite, însă raţionamentul acesteia este incident în speţă, cu atât mai mult cu cât pârâtul C... avea şi are în continuare calitatea de angajat al reclamantului iar contractul de management încheiat de pârâtul A… era asimilat, cel puţin iniţial, prin disp. art. 1 alin. (2) din O.G. nr.  26/2005, contractului individual de muncă.

A mai reţinut că atât potrivit dispoziţiilor art. 2.528 C.civ. şi ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi nu de la data controlului Curţii de Conturi.

Astfel începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, şi anume un moment subiectiv, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi un moment obiectiv, acela la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

În speţă, Curtea a observat că Tribunalul s-a mărginit la prelua afirmaţiile reclamantului potrivit cărora pârâţii, având funcţii de conducere nu erau controlaţi decât de Curtea de Conturi, motiv pentru care a considerat că reclamantul nu este în culpă pentru omisiunea de a descoperi fapta, anterior controlului.

Această concluzie a instanţei de apel nu poate fi înţeleasă decât din perspectiva menţinerii unei practici anterioare care valoriza, în mod absolut, raportul Curţii de Conturi, atât în ceea ce priveşte începutul termenului de prescripţie, cât şi în privinţa existenţei şi întinderii pagubei, practică ce nu-şi mai găseşte însă suport legal în urma interpretării date de către Înalta Curte prin decizia citată anterior.

Numai în acest context se poate înţelege omisiunea instanţe de apel de a analiza incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 6 din O.G. nr. 26/2005, potrivit cărora activitatea managerului este supusă unor evaluări periodice de către comisii special constituite la nivelul autorităţii publice în subordinea sau, după caz, în coordonarea căreia funcţionează instituţiile publice de cultură. Prevederea este similară cu cea din Capitolul 4 al O.U.G. nr. 189/2008, denumit „Evaluarea managerului” în care se arată că autoritatea în subordinea căreia se află instituţia publică are dreptul şi îndatorirea de a verifica periodic, printr-o comisie constituită în acest scop, respectarea de către manager a obligaţiilor asumate prin contract.

Or, cel puţin raportat la aceste dispoziţii legale nu se poate susţine, cu temei, că activitatea pârâtului A... nu este supusă nici unui control.

De altfel atât denumirea legală a contractului „de management” cât şi încheierea sa cu o autoritate publică, alta decât instituţia de cultură administrată, ar fi trebuit să fie suficiente indicii că activitatea managerului nu este lipsită de control din partea autorităţii contractante.

Este adevărat că activitatea organelor de conducere a oricărei persoane juridice nu este suspusă controlului acesteia, însă ceea ce omite Tribunalul este că, organele de conducere sunt controlate de către cei care i-au numit în funcţie şi care, prin poziţia pe care o deţin în cadrul persoanei juridice, au dreptul de control şi de dispoziţie asupra acesteia. Exemplul cel mai la îndemână este cel al unei societăţi comerciale ai căror administratori sunt numiţi sau aleşi de către adunarea generală a asociaţilor şi tot aceasta este cea care le controlează activitatea, având dreptul ca, în numele societăţii, să îi acţioneze pe administrator în judecată pentru recuperarea pagubelor produse în patrimoniul social.

Aşadar nu este un nonsens faptic şi cu atât mai puţin juridic a considera că instituţia se poate întoarce împotriva managerului pentru recuperarea pagubei chiar şi în timpul mandatului acestuia, însă, într-adevăr, instituţia nu o face prin manager, întrucât acesta ar avea calitatea de pârât, ci prin persoanele care l-au numit în funcţie şi care au descoperit, în urma controlului, paguba produsă instituţiei.

În speţă, contractul de management al pârâtului A... a fost încheiat de către Consiliul Judeţean Timiș prin reprezentatul acestuia, respectiv Preşedintele Consiliului, în subordinea căreia se află reclamantul Muzeul […] şi potrivit dispoziţiilor legilor speciale indicate anterior, Consiliul Judeţean avea dreptul şi obligaţia de a verifica activitatea pârâtului printr-o comisie de evaluare constituită în acest scop. Raportat la cele reţinute anterior, Curtea a constatat că, în mod nelegal, a considerat tribunalul că activitatea pârâtului nu era supusă nici unui control.

În ceea ce priveşte situaţia pârâtului C…, contractul de muncă încheiat cu reclamanta, exclude „de facto” inexistenţa controlului, indiferent de obiect, deci chiar şi atunci când acesta reprezintă exercitarea funcţiei de contrabil şef. Aşadar şi în privinţa acestui pârât tribunalul a constatat în mod greşit inexistenţa controlului.

Faţă de cele reţinute anterior, concluzionând că tribunalul a stabilit ca moment de început al termenului de prescripţie constatările Curţii de Conturi, în lipsa unei dispoziţii legale exprese care să le confere această calitate şi fără a analiza raporturile dintre pârâţi şi reclamant prin raportare la dispoziţiile legilor speciale incidente în cauză, Curtea a constatat că devin aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. pr. civ. potrivit cărora „instanţele vor casa cu trimitere o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului”.

Domenii speta

Spete similare