Cauzele care înlătură răspunderea penală. Prescripția răspunderii penale. Aplicarea legii penale mai favorabile. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26.04.2018.

Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 297/26.04.2018 nu s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 155 alin. 1 din Codul penal, ci numai soluția legislativă care prevedea că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale are loc prin îndeplinirea ”oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art. 155 alin. 1 Cod penal.

Așadar, restul dispozițiilor legale din cuprinsul textului de lege sunt în continuare în vigoare, ca, de altfel, și alineatul 1 al acestui articol, astfel încât, pentru viitor, întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale va opera ca urmare a unor acte procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în procesul penal, așa cum o ilustrează paragrafele 23, 28-32 și 34 din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, această soluție asigurând certitudine suspectului sau inculpatului cu privire la condițiile tragerii sale la răspundere penală.

Codul penal – art.5, art.153 și art.155

Constituția României – art.147

Legea nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Prin sentința penală nr.34/14.01/2020 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul penal nr. …/212/2019, în baza art.244 alin.1 și 2 Cod penal, au fost condamnați inculpații SG și PI, pentru infracțiunea de înșelăciune, la pedeapsa de 2 ani, respectiv 1 an închisoare.

În baza art.323 Cod penal, au fost condamnați inculpații, pentru infracțiunea de uz de fals, la pedeapsa de 6 luni, respectiv 3 luni închisoare.

În baza art.38 alin.1 șiart.39 alin.1 lit.b Cod penal, au fost contopite cele două pedepse cu închisoarea în pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat un spor de o treime din pedeapsa ce nu se execută, iar față de inculpatul PI s-a făcut aplicarea art.91 și următoarele Cod penal.

În baza art.397 Cod procedură penală, a fost admisă acțiunea civilă formulată de către părțile civile S S.a.R.L. și K S.A. prin KR S.R.L. și s-a dispus obligarea către părțile civile a inculpatului PI la plata daunelor materiale nerecuperate în sumă de 1.040,21 lei și a inculpatului SG la plata daunelor materiale în sumă de 97839,77 lei.

În baza art.274 Cod procedură penală, a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în fapt și în drept căinculpatul SG,la data de 10.05.2012, a solicitat și obținut un credit bancar de la B.C.R., în valoare de 43.000 lei, conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. .../10.05.2012 şi un card credit emis sub nr. ... în valoare de 17.000 lei, în baza unor documente cu conținut nereal, respectiv - contractul individual de îmbarcare din data de 04.12.2011, contractul individual de îmbarcare din data de 19.02.2011, adeverința nr. 80/08.05.2012, adeverința nr.91/10.05.2011, foaia matricolă nr.34385/27.04.2012, carnetul de marinar nr. ..., certificatele de competență seria M nr. ... și factura nr.2F2658844/11.04.2012, credit care ulterior nu a mai fost restituit, faptele inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. 1, 2 Cod penal şi uz de fals, prevăzută de art. 323 Cod penal, aflate în concurs, potrivit art. 38 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal.

De asemenea, s-a reținut că inculpatul PI, la data de 09.04.2012, a solicitat și obținut un credit bancar de la B.C.R., în valoare de 42.000 lei, conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. .../09.04.2012şi un card credit emis sub nr. ... în valoare de 11.000 lei,  în baza unor documente cu un conținut nereal, respectiv contractul de angajare din 03.01.2011, contractul de angajare din 17.07.2011, adeverința nr. .../02.04.2012, foaia matricolă nr.  .../04.04.2012, carnetul de marinar nr. ... - ..., certificatul de competență seria M nr. ... și factura emisă sub nr2 .../11.02.2012, credit care ulterior nu a mai fost restituit, aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de înşelăciune, prevăzută de art.244 alin.1,2 Cod penal şi uz de fals, prevăzută de art.323 Cod penal, aflate în concurs, potrivit art.38 alin.1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, criticând-o sub aspectul greșitei omisiuni a primei instanțe de a proceda la anularea înscrisurilor false folosite la săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals, precum și cei doi inculpați, solicitând, în principal încetarea procesului penal, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție a răspunderii penale, mai înainte ca în cauză să fi fost efectuate acte de urmărire penală in personam. În apelul inculpatului SG, se solicită însă, sub forma unor motive distincte, trimiterea cauzei spre rejudecare, ca urmare a nelegalei citări a inculpatului în fața primei instanțe, iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere, iar pe latură civilă, în cazul încetării procesului penal, lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile. De asemenea, sub forma unui motiv distinct de apel, inculpatul PI a solicitat redozarea modalității de executare a pedepsei, în sensul aplicării în cauză a dispozițiilor art. 83 Cod penal. Împotriva acestei sentințe penale adeclarat apel și partea civilă, solicitând obligarea inculpatului PI la plata în totalitate a sumelor cu care unitatea bancară prejudiciată s-a constituit inițial parte civilă în procesul penal.

Analizând actele și lucările dosarului, Curtea a reținutîn fapt și în drept că, în urma unui just examen al probelor dosarului, prima instanță a stabilit în mod corect existența faptelor, încadrarea lor juridică și vinovăția inculpaților în comiterea infracțiunilor deduse judecății, pe baza unui just examen al probelor administrate în faza urmăririi penale, însușite și necontestate în cursul judecății de către inculpatul PI, față de care procedura a fost parcursă în conformitate cu dispozițiile art.375 Cod de procedură penală, cu consecința reducerii limitelor speciale de pedeapsă cu o treime, potrivit art.396 alin.10 Cod de procedură penală.

Deși cei doi inculpați s-au prevalat de împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, drept cauză de încetare a procesului penal, Curtea a constatat nefondată această apărare.

Deși inculpații au susținut că termenul de prescripție specială a răspunderii penale ar fi fost deja împlinit, potrivit art. 154 alin. 1 lit. d Cod penal, instanța de apel constată prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 nu s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 155 alin.1 Cod penal, ci numai soluția legislativă care prevedea că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale are loc prin îndeplinirea ”oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. 1 Cod penal. Așadar, restul dispozițiilor legale dincuprinsul textului de lege sunt în continuare în vigoare, ca, de altfel, și alineatul 1 al acestui articol, astfel încât, în lipsa oricăror distincții legale și întrucât de putere retroactivă se bucură numai o lege penală mai favorabilă, Decizia Curții Constituționale își produce efectele numai pentru viitor, urmând a fi aplicată în lumina considerentelor sale.

Astfel, pentru viitor întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale va opera numai ca urmare a unor procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în procesul penal, așa cum o ilustrează paragrafele 23, 28 - 32 și 34 din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, această soluție asigurând certitudine suspectului sau inculpatului cu privire la condițiile tragerii sale la răspundere penală, dar și securitatea raporturilor juridice născute până la data publicării Deciziei în Monitorul Oficial al României.

Ca și în cazul altor decizii ale Curții Constituționale, cum sunt, cu titlu de exemplu, cele cu nr. 732/2014, nr. 21/2018, nr. 601/2018 sau nr. 405/2016, și Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 trebuie aplicată în lumina motivelor pe care se sprijină dispozitivul, or, în finalul considerentelor deciziei, Curtea constată că soluția legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.

Or, sub imperiul legii anterioare întreruperea cursului prescripţiei răspunderii reprezinta încetarea curgerii termenului prescripţiei răspunderii penale, prin înde¬plinirea de organele judiciare competente, înainte de împlinirea termenului de prescrip¬ţie, a oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau incul¬patului în cursul unei urmăriri penale începute in personam și că aceste acte care întrerup prescripţia trebuie să fie comunicate învinuitului sau inculpatului ori să fi fost efectuate în prezenţa acestuia.

Ca urmare, în faza actelor premergătoare și a urmăririi penale efectuate in rem cursul prescripției nu se întrerupea (a se vedea în acest sens și Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, decizia nr. 2218/2006, publicată pe www.legalis.ro), astfel că prin interpretarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.297/2018 s-a revenit practic la reglementarea întreruperii cursului prescripției din Codul penal anterior.

În susținerea acestei opinii, Curtea are în vedere că prin Decizia nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale instanța de contencios constituțional a invocat necesitatea stabilirii unui termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de tragere la răspundere penală a inculpatului, termen care să aibă o durată previzibilă pentru acesta, reglementarea actuală fiind de natură să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, principiu ce are în vedere nu doar norma de incriminare, ci și mecanismele prin intermediul cărora presupusul autor al faptei este informat cu privire la persistența în timp a efectelor sociale ale faptelor sale.

Astfel, în considerentele deciziei se arată, între altele:

(...) instituția prescripției răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere persoanele care săvârșesc infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite de efectele acestora, ca urmare a diminuării impactului lor asupra relațiilor sociale (paragraful 22).

(...) întreruperea cursului termenului de prescripție (...) reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale (paragraful 23).

Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie.

Or o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragraful 24 )

A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale (...).(paragraful 28).

Deşi dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr.297/26.04.2018 nu este unul specific unei decizii de interpretare, el trebuie corelat cu considerentele deciziei, rezultând concluzia că această decizie este una de interpretare, prin care Curtea constată că este neconstituțională o anume soluție legislativă. În această situație, efectele deciziei se produc direct, chiar şi în cazul lipsei unei intervenții a inițiatorului legislativ, cum este cazul în speţă, iar pentru identificarea soluției legislative apreciate drept constituţională trebuie analizate considerentele deciziei.

În numeroase decizii Curtea Constituțională a stabilit, cu valoare de principiu, că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (spre exemplu: Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).

În cazul de faţă, instanța de contencios constituțional a apreciat, în considerente, că soluţia legislativă ce corespunde exigenţele Constituţiei este cea reglementată în art. 123 alin. 1 Cod penal din 1968, fiind aduse argumente în acest sens, de unde reiese că opţiunea curţii a fost că în actuala reglementare se revine la practic la condiţiile întreruperii cursului prescripției din Codul penal anterior, aceasta fiind şi interpretarea ce ar trebui dată art. 155 alin. 1 Cod penal.

În situația dedusă judecății, mai înainte de împlinirea termenului general de prescripție de 5 ani a răspunderii penale, stabilit potrivit Codului penal actual, identificat drept lege penală mai favorabilă, în baza art. 5 Cod penal și art. 154 alin. 1 lit. d Cod penal, în faza de urmărire penală au fost efectuate acte care, potrivit legii, se comunică suspectului sau inculpatului în procesul penal și care au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, făcând că curgă un nou termen de prescripție, potrivit art. 155 alin. 2 Cod penal.

Astfel, termenul de prescripție de 5 ani, curge de la datele de 10.05.2012 și 09.04.2012, când au fost comise infracțiunile de înșelăciune și uz de fals, iar după ce urmărirea penală a fost începută in rem, prin ordonanța organului de cercetare penală din data de 02.04.2014, în cauză s-a procedat la emiterea unei ordonanțe de continuare a urmăririi penale in personam, la data de 22.11.2016, ordonanță confirmată de procurul de caz la data de 24.11.2016.

Astfel fiind, termenul general de prescripție a răspunderii penale a fost întrerupt prin aceste acte de urmărire penală, care se comunică, potrivit legii, suspectului sau inculpatului în procesul penal, chiar mai devreme de emiterea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpaților, la data de 18.10.2017.

În rezolvarea acestei probleme de drept, Curtea are în vedere că textul art. 155 alin. 1 Cod penal, în interpretarea dată prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 se referă la actele care potrivit legii, trebuie comunicate, persoanei având calitatea de învinuit sau inculpat în procesul penal, fără a distinge după cum aceste acte de procedură au fost sau nu comunicate în mod efectiv.

Din punct de vedere procedural, nu se justifică trimiterea cauzei spre rejudecare, ca efect al apelului declarat de inculpatul SG, întrucât citarea acestuia în fața primei instanțe s-a realizat chiar la adresa pe care acesta a comunicat-o organelor de urmărire penală, inculpatul fiind în culpă cu privire la eventuala schimbare de adresă, ca și cu privire la nerespectarea acelei obligații consfințite în sarcina sa prin dispozițiile art. 259 alin. 2 Cod procedură penală.

Solicitarea inculpatului apelant de a fi trimisă cauza spre rejudecare nu poate fi primită, întrucât, potrivit art. 282 din Codul de procedură penală, încălcarea dipsozițiilor legale privind legala citare se sancționează cu nulitatea relativă, care intervine doar sub condiția ca persoana interesată să dovedească existența unei vătămări care i s-a produs și care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Această vătămare trebuie dovedită de cel ce o invocă, or, în cazul de față, inculpatul nu a dovedit că înmânarea citațiilor unei alte persoane decât destinatarul i-a produs o vătămare, în condițiile în care citarea s-a realizat la aceeași adresă de domiciliu pe care inculpatul o indicase în cursul urmăririi penale și pe care acesta a reiterat-o și în declarația de apel.

Tot astfel, inculpatul nu a dovedit că a suferit o vătămare decurgând din faptul că celui care i s-a înmânat citația la adresa din ..., județul Constanța, nu i s-au menționat datele de identificare în dovezile atașate la dosar, iar câtă vreme inculpatul nici nu a încunoștiințat instanța cu privire la eventuala locuință din străinătate, potrivit 259 alin.2 Cod procedură penală, acesta este în culpă procesuală cu privire la schimbarea de adresă intervenită, care nici nu este dovedită și nici nu a fost cunoscută de organul judiciar.

Din analiza actelor aflate la dosar, Curtea reține și faptul că procedura de citare în etapa de cameră preliminară s-a realizat cu inculpatul SG la adresa cunoscută, dovada de citare fiind remisă destinatarului, o eventuală neregularitate procedurală neputând fi invocată în faza de judecată a apelului, în condițiile în care aceasta nu s-a invocat în calea de atac a contestației, pe care cel interesat o putea formula împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară.

Din perspectiva modalității de individualizare a pedepselor, Curtea apreciază că în cauză nu se justifică aplicarea dispozițiilor art.83 Cod penal, în condițiile în care inculpații s-au folosit de o serie de mijloace frauduloase la săvârșirea faptei de înșelăciune, iar prejudiciile consistente ca întindere nu au fost recuperate.

Prin urmare, nu există premise ca în contextul în care faptele de acest gen pun în pericol valori sociale importante, scopul preventiv și educativ prevăzut de legea penală să poată fi atins prin simpla stabilire a unor pedepse și supravegherea celor doi inculpați pe o perioadă de timp determinată, aceste funcții recunoscute pedepsei neputând fi atinse decât prin aplicarea art.91 și următoarele Cod penal, în raport cu ambii inculpați.

Având în vedere că inculpatul SG, absent în fața primei instanțe, și-a dat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, că acesta are în prezent un loc de muncă și nu posedă antecedente penale, Curtea a dat eficiență dispozițiilor art.91 și următoarele Cod penal și în ceea ce îl privește, observând, totodată, că executarea pedepsei în regim de detenție nu ar mai putea avea efectul scontat, în raport de data săvârșirii faptelor și durata îndelungată de timp dintre momentul săvârșirii acestor fapte și momentul judecății.

Curtea are în vedere că rezonanța negativă a faptelor s-a diminuat în mod semnificativ în perioada celor 8 ani de la momentul comiterii faptelor, o reacție severă a statului constituind o măsură punitivă excesivă și îndepărtându-se cu mult de la scopul și funcțiile pedepsei, putând avea efecte contrare scopului urmărit și neputând conduce la reintegrarea socială a infractorului.

În justa rezolvare a acțiunii penale, Curtea a avut în vedere că prima instanță a omis a se pronunța asupra desființării înscrisurilor false folosite de cei doi inculpați la săvârșirea faptei, contrar dispozițiilor imperative ale art. 25 alin. 3 Cod procedură penală, iar în justa rezolvare a acțiunii civile, Curtea a avut în vedere că odată cu transmiterea pe cale convențională a dreptului la repararea prejudiciului, exercitarea acțiunii civile în cadrul procesul penal de către apelantelepărți civile SS.A.R.L. și KR S.R.L. devine inadmisibilă, în conformitate cu normele imperative ale art. 20 alin.7 Cod procedură penală.

Astfel potrivit art. 20 alin.7 teza I Cod de procedură penală, dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal. 

În aceste condiții, acțiunea civilă exercitată în procesul penal de către cele douăpărți civile SS.A.R.L. și KR S.R.L a fost respinsă ca inadmisibilă, însă numai în raport cu inculpatul SG, care a înțeles să atace și latura civilă a cauzei, inculpatul PI înțelegând să atace numai latura penală, astfel că soluția pronunțată față de acesta pe latură civilă a rămas definitivă.

În justa soluționare a acțiunii civile, Curtea a mai observat că minuta comunicată părților civile poartă data de 03.01.2010, astfel încât apelul declarat de acestea la data de 02.03.2020, cu depășirea termenului legal de 10 zile, calculat de la data comunicării copiei minutei, prevăzut de art.410 alin.1 Cod procedură penală, este unul tardiv, motiv pentru care a fost respins.

Comentariu

Supremaţia Constituţiei, ca act fundamental, cu ocazia controlului constituţionalităţii legilor presupune nu doar infirmarea unui text de lege contrar Constituţiei şi care, astfel, devine inaplicabil, ci şi consolidarea înţelesului constituţional al unui text de lege, atunci când o situaţie mai complexă o impune, pe calea deciziilor interpretative. 

Deciziile interpretative sunt răspândite în practica instanţelor constituţionale europene, fiind consacrate în cadrul controlului „a priori”, exercitat în Franţa de Consiliul Constituţional, dar şi în cadrul controlului „a posteriori”, exercitat  în alte state, precum Germania, Italia sau Spania, care au servit ca modele de inspiraţie pentru alte ţări, între care şi România.

Deciziile interpretative, alături de deciziile simple, prin care se constată sau se infirmă neconstituţionalitatea unei legi, sunt caracteristice modelului european de control centralizat al constituţionalităţii legii, adoptat şi în România prin Constituţia din anul 1991, iar raţiunile care justifică acest tip de decizii sunt relativ simple.

Aşa cum s-a arătat adesea în doctrină, cercetând constituţionalitatea unei legi, jurisdicţia constituţională poate să constate că aceasta este contrară, în tot sau în parte, anumitor prevederi cuprinse în Constituţie, situaţie în care nicio interpretare nu o poate salva, Curtea fiind obligată să declare acea lege ca fiind neconstituţională, parţial sau total, după caz.

Este posibil, însă, ca legea supusă controlului să implice doar anumite consecinţe contrare Constituţiei, pe când alte consecinţe să nu vină în conflict cu Constituţia.

De aceea, a considera o întreagă lege ca fiind neconstituţională, doar pentru că unele dintre consecinţele sale sunt neconstituţionale, înseamnă a infirma şi înlătura o prezumţie de constituţionalitate acolo unde nu este cazul, prin distrugerea unui întreg eşafodaj pe care legea se întemeiază, dincolo de limitele raţionalităţii sale. În acelaşi timp însă, a lăsa efectele contrare Constituţiei şi interpretarea care se degajă să supravieţuiască doar pentru motivul că ele aparţin unei legi declarate constituţionale sau ale cărei efecte nu sunt în totalitate contrare Constituţiei, înseamnă o altă denegare a rolului justiţiei constituţionale.

În această din urmă situaţie, judecătorul constituţional devine legislator pozitiv, prin consacrarea unei anumite interpretări, ce asigură caracterul constituţional al textului de lege.

Aşadar, „veninul neconstituţional” al unui text de lege, localizat într-o anumită expresie din cuprinsul unui articol sau alineat ori părţi din articol sau alineat, exprimate sub forma unui cuvânt, teză ori sintagmă, este eliminat, asigurându-se înţelegerea textului de lege în deplină concordanţă cu imperativul dispoziţiilor constituţionale.

În practica instanțelor constituționale și în doctrină au fost evidențiate și trăsăturile pe care trebuie să le îndeplinească o decizie interpretativă, astfel încât aceasta să fie conformă cu rolul unei instanțe constituționale de ”legislator negativ” și anume interpretarea textului legal să fie indiscutabil necesară, interpretarea să nu ignore sau să altereze intenția legiuitorului, iar interpretarea să nu ducă la rescrierea textului examinat, condiție ilustrată și de legiuitorul român la art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Deşi dispozitivul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 297/26.04.2018 nu este unul specific unei decizii de interpretare, acesta trebuie totuși corelat cu considerentele deciziei, rezultând concluzia că această decizie este una de interpretare, prin care Curtea constată că este neconstituțională o anume soluție legislativă.

În această situație, efectele deciziei se produc în mod direct, chiar şi în cazul lipsei unei intervenții a inițiatorului legislativ, cum este cazul în speţă, astfel că pentru identificarea soluției legislative apreciate drept constituţională trebuie analizate considerentele deciziei.

În numeroase decizii Curtea Constituțională a stabilit, cu valoare de principiu, că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (spre exemplu: Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).

În cazul de faţă, instanța de contencios constituțional a apreciat, în considerente, că soluţia legislativă ce corespunde exigenţele Constituţiei este cea reglementată în art. 123 alin. 1 Cod penal din 1968, fiind aduse argumente în acest sens, de unde reiese că opţiunea curţii a fost că în actuala reglementare se revine practic la condiţiile întreruperii cursului prescripției din Codul penal anterior, aceasta fiind şi interpretarea ce ar trebui dată art. 155 alin. 1 Cod penal.

Având în vedere că prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 297/26.04.2018 nu s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 155 alin. 1 din Codul penal, ci numai soluția legislativă care prevedea că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale are loc prin îndeplinirea ”oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art. 155 alin. 1 Cod penal - restul dispozițiilor legale din cuprinsul textului de lege sunt fiind continuare în vigoare, ca, de altfel, și alineatul 1 al acestui articol - rezultă că pentru viitor, întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale va opera ca urmare a unor acte procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în procesul penal, așa cum o ilustrează paragrafele 23, 28 - 32 și 34 din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, această soluție asigurând certitudine suspectului sau inculpatului cu privire la condițiile tragerii sale la răspundere penală.

Domenii speta

Spete similare