Decontare cheltuieli de transport poliţişti. Aplicarea prevederilor art. 6 din hg nr. 1292/2003 privind drepturile de transport ale poliţiştilor, elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţământ pentru formarea poliţiştilor

Rezumat:

Art. 4 din OMAI nr. 51/2014 enumeră persoanele îndreptățite la decontarea cheltuielilor de transport, iar la alin. 2 sunt stabilite condițiile cumulative în care se acordă decontarea: unitatea la care poliţiştii au fost numiţi, mutaţi, împuterniciţi, repartizaţi ori încadraţi nu le poate asigura locuinţă de serviciu sau de intervenţie ori nu li se poate asigura cazarea în căminul de garnizoană sau în incinta unităţii, într-un spaţiu de locuit corespunzător; au aprobarea şefului unităţii, prin dispoziţie zilnică, pentru deplasarea zilnică la şi de la locul de muncă în localitatea în care au domiciliul sau reşedinţa.

Aceste două condiții cumulative de acordare a decontării pentru transport, stabilite de art. 4 alin. 2 din OMAI nr. 51/2014 se completează cu condițiile impuse de OMAI nr. 136/2004. Astfel, prin art. 19 alin. 1 lit. a teza finală sunt excluși de la beneficiul dreptului de decontare „polițiștii mutați la cerere sau care, din motive personale, își stabilesc domiciliul în altă localitate decât cea prevăzută în ordinul de mutare”.

La data de 15.12.2011, urmare a reorganizării instituţionale, Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră B. a fost desfiinţat prin Legea 280/2011, în drepturile şi obligaţiile acestei instituţii subrogându-se Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră I.

În subordinea acestei instituţii au fost înfiinţate sectoare şi servicii. La nivelul localităţilor D. şi R., în aceleaşi sedii, au rămas în continuare S.P.F. D. şi S.P.F. R. P, însă de această dată subordonate Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră I. La această dată, reclamanţii aveau domiciliile neschimbate.

Din economia celor expuse, a rezultat că reclamanţii nu au fost mutaţi fizic în interesul serviciului în altă localitate decât cea de domiciliu, astfel că înainte de reorganizarea unităţii la data de 15.12.2011, reclamanţii au fost mutaţi la cerere în localităţile unde îşi desfăşurau activitatea, deci au ajuns acolo ca urmare a voinţei proprii.

Prin urmare, în mod corect comisia de analiză a constatat că reclamanţii nu se încadrează în situaţia poliţiştilor ce pot beneficia de acest drept, potrivit dispoziţiei art. 4, din Ordinul nr. 51/2014.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 21.112018, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual – I.J.P.F. B. prin preşedinte A. în numele şi pentru ...., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră I. a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea actelor administrative de încetare a dreptului de decontare a cheltuielilor de transport comunicate cu nr. 2084046/23.02.2018: 2084048/23.02.2018: 2084169/31.07.2018: 2100781/31.05.2018: 989161/17.05.2017;

- admiterea cererilor administrative înregistrate la instituţia pârâtă, prin care s-a solicitat decontarea cheltuielilor de transport la si de la locul de muncă;

- obligarea instituţiei pârâte la recunoaşterea dreptului la decontarea cheltuielilor de transport efectuate în scopul deplasării la si de la locul de muncă începând cu data solicitării acestuia şi, pe cale de consecinţă: obligarea pârâtei la calculul şi plata contravalorii cheltuielilor efectuate cu transportul la şi de la locul de muncă, începând cu data de 19.11.2015, dată la care pârâta a refuzat şi a încetat efectiv plata drepturilor băneşti reprezentând echivalentul cheltuielilor de transport efectuate în scopul deplasării la şi de la locul de muncă şi pentru viitor până la noi modificări legislative;

- obligarea instituţiei pârâte la plata sumelor solicitate mai sus actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data scadenţei acestor sume până la data plătii efective.

Prin sentinţa nr. 102 din 5 martie 2019, Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual - IJPF B. prin preşedinte A. cu sediul în ... în numele şi pentru reclamanţii .... în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră I. cu sediul în ...

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului contractual din M.A.I. – Biroul Teritorial I.J.P.F. B., cu sediul în..., prin preşedinte A., în numele şi pentru membrii de sindicat indicaţi în memoriul de recurs.

În motivarea căii de atac promovată, sindicatul a arătat că soluţia primei instanţe este nelegală şi netemeinică întrucât, în speţă, nu este vorba de o simplă reorganizare a instituţiei angajatoare, reclamaţii fiind puşi în situaţia de a susţine un examen, care putea fi promovat sau nu, pentru a fi numiţi pe un post în cadrul noii instituţii create. Nu a fost vorba despre o simplă preluare; în urma reorganizării poliţiştii de frontieră au susţinut examene, unii dintre ei fiind disponibilizaţi ca şi consecinţă a nepromovării examenului.

Condiţiile de acordare a dreptului de navetă se aplică în mod unitar tuturor poliţiştilor, şi una dintre aceste condiţii este ca angajatul sa fie mutat în interesul serviciului, aspect ce reiese clar pentru fiecare reclamant în parte din ultimul act administrativ emis de către I.T.P.F. I. Mutarea fizică a poliţistului nu este reglementată în lege şi, mai mult, poliţistul reclamant nu se mută fizic de către instituţie, el nu este un obiect cu valoare de inventar, ci se deplasează singur, face naveta ca şi ceilalţi colegi ai săi care beneficiază de acest drept. Argumentul că anterior mutării în interesul serviciului a fost emis un alt act administrativ de mutare la cerere nu este relevant în speţă, întrucât se aplică principiul neretroactivităţii legii, prevăzut atât de Codul Civil cât şi de Constituţia României. De remarcat, faptul că noile dispoziţii de mutare în interesul serviciului emise după 15.12.2011 sunt noi acte administrative care produc efecte juridice ca şi legi noi, mutarea fiind sub efectul legii. Şi tot sub efectul legii trebuie să se aplice orice modificare ce intervine ca urmare a schimbărilor condiţiilor care au preexistat, respectiv actul administrativ de mutare la cerere versus actul administrativ de mutare în interes de serviciu şi nu mutarea fizică a unui obiect. Actul administrativ în vigoare este cel la care se raportează reclamanţii, iar conform acestuia poliţiştii reclamanţi au fost mutaţi în interesul serviciului. Emiterea unui nou act administrativ de mutare în interesul serviciului anulează practic în mod tacit actul administrativ emis anterior, respectiv cel de mutare la cerere, act administrativ ce a fost anulat cu ocazia modificării raportului de serviciu în urma susţinerii concursului pentru ocuparea unei funcţii la data reorganizării. Actul administrativ de mutare în interesul serviciului este ultimul emis şi în consecinţă produce efecte pentru viitor.

Astfel, Sindicatul a solicitat a fi avut în vedere că ultimul act de mutare în interesul serviciului îi obligă pe reclamanţi să nu mai fie pe acelaşi loc de muncă pentru care optaseră iniţial, solicitarea reclamanţilor vizând un loc de muncă anume şi nu localitatea.

Poliţiştii reclamanţi au fost mutaţi într-o localitate diferită celei de domiciliu, şi având în vedere logica expusă de instanţa de fond, se poate aprecia că poliţistul este mutat şi fizic din localitatea unde îşi are domiciliul, deoarece acesta se află în mod normal la domiciliu, iar pentru a ajunge la serviciu se deplasează/face naveta la sectorul unde lucrează, sectorul având sediul în altă localitate decât cea în care poliţistul domiciliază, fapt ce reiese din cartea de identitate a acestuia.

Potrivit susţinerilor intimatului pârât, reclamanţii nu au fost mutaţi fizic în interesul serviciului în altă localitate decât cea de domiciliu, ajungând la unităţile unde îşi desfăşoară activitatea ca urmare a voinţei proprii. Cu toate acestea, urmează a fi avut în vedere faptul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi sa beneficieze de decontarea cheltuielilor de transport în condiţiile in care, prin reorganizarea Politiei de Frontieră din decembrie 2011, toţi poliţiştii de frontieră, independent de voinţa acestora, au fost mutaţi în interesul serviciului la alte structuri nou înfiinţate ale Politiei de Frontieră, în speţa de faţă la Inspectoratul Teritorial al Politiei de Frontieră I.

Din punct de vedere legal, fără putinţă de tăgadă şi fără a se permite completarea textelor legale incidente, este incontestabil faptul că în anul 2011 au fost modificate raporturile de serviciu, acest aspect fiind prevăzut în O.M.A.I. nr. 298 din 23 decembrie 2011 privind procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor. Reclamanţii se deplasează pe rute ce cuprind distanţe între 5-70 km, nu există nicio modalitate de a fi transportaţi cu mijloace de transport în comun rutiere sau feroviare, deplasarea a fost aprobată tuturor prin dispoziţia zilnică pe unitate de către şeful de sector, au autoturisme personale sau deţinute cu orice titlu cu care să îşi asigure transportul, angajatorul nu poate oferi locuinţe de serviciu, au întocmit rapoarte prin care solicită decontarea, iar legea prevede că au dreptul la decontarea cheltuielilor de transport.

Mutarea în interesul serviciului naşte dreptul de a beneficia de decontarea plăţii transportului, ceea ce instituţia angajatoare a şi pus in aplicare dar, Comisia constituită cu ocazia analizării rapoartelor privind decontarea cheltuielilor de transport la şi de la locul de muncă conform prevederilor Ordinului 51/2014, a hotărât încetarea dreptului la decontarea cheltuielilor de transport. Neacordarea acestor drepturi băneşti este rezultatul interpretării nelegale a textelor de lege de către Direcţia Generală Financiară din cadrul M.A.L, interpretare care contravine legii, subminează puterea legiuitorului, nu poate constitui o obligativitate pentru ordonatorul de credite, pentru pârât, care trebuie să se supună legii, nu interpretării eronate a acestei Direcţii.

Prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, chiar şi I.T.P.F. I. recunoaşte în pagina 5, ultimul alineat că o parte dintre reclamaţi au beneficiat de decontarea cheltuielilor de transport şi, ca urmare a interpretării textelor de lege de către Direcţie nu se mai acordă acest drept -aceasta fiind cauza care a generat litigiul. Este inadmisibil ca aceasta interpretare sa fie peste lege, mai mult decât legea şi să oblige I.T.P.F. I. la neplată. Comportamentul M.A.I., prin subunităţi trebuie sa fie în conformitate cu litera şi spiritul legii, ori din litera legii rezultă tocmai contrariul opiniei Direcţiei Generale Financiare, anume ceea ce s-a invocat prin acţiune în acţiune.

Fiind demonstrată temeinicia pretenţiilor prin prisma textelor de lege enunţate în cerere, Sindicatul a apreciat că cererea reclamanţilor de decontare a cheltuielilor de transport este admisibilă.

Intimatul pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră I. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acestei căi de atac ca nefondată, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe, ca fiind legală şi temeinică, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi faptul că deşi reclamanţii din prezentul dosar au beneficiat pentru o perioadă de decontarea cheltuielilor de transport, „în mod justificat instituţia pârâtă a reanalizat situaţia particulară a acestora, ocazie cu care s-a constatat că prin mutarea lor cu ocazia reorganizării instituţionale nu a avut loc o mutare efectivă, în sensul edictat dc legiuitor, ci a avut loc o repunere în statul de organizare ce nu a produs efecte şi consecinţe juridice în ceea ce priveşte localitatea de domiciliu a reclamanţilor", măsura sistării acordării acestui drept fiind legală a fost menţinută de judecătorul fondului.

Aşa cum s-a arătat şi prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, toţi reclamanţii din prezentul dosar îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor sectoare ale poliţiei de frontieră din cadrul I.T.P.F. I., fiind mutaţi la cererea lor la aceste sectoare.

Este eronată susţinerea reclamanţilor, potrivit cărora „ultimul act de mutare în interesul serviciului îi obligă pe reclamanţi să nu mai fie pe acelaşi loc de muncă unde au dorit prima data, solicitarea reclamanţilor vizând un loc de muncă anume şi nu localitatea", atât timp cât condiţiile stabilite prin HG 1292/2003 şi prin Ordinul 51/2004 vizează efectiv "mutarea în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau reşedinţă".

Condiţiile prevăzute de HG 1292/2003 şi de Ordinul 51/2004 fac referire Ia două repere, respectiv domiciliul şi locul de muncă şi, fiind efectuate verificări în acest sens, a rezultat că reclamanţii nu au fost mutaţi fizic în interesul serviciului în altă localitate decât cea de domiciliu, întrucât înainte de reorganizarea unităţii la data de 15.12.2011, aceştia au fost mutaţi la cerere în localităţile unde îşi desfăşurau activitatea, deci au ajuns acolo ca urmare a voinţei proprii. Prin urmare, în mod corect comisia de analiză a constatat că reclamanţii nu se încadrează în situaţia poliţiştilor ce pot beneficia de acest drept, potrivit dispoziţiei art. 4, din Ordin.

Pentru toate apărările formulate prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei atât la instanţa de fond cât şi în calea de atac, intimatul pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul şi constatând că motivele de critică pot fi încadrate între cele prevăzute la pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat.

Curtea reţine că potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Textul vizează acele situaţii în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate.

În cauză, pentru a stabili legalitatea actelor administrative contestate, Curtea reţine că doctrina şi jurisprudenţa au stabilit unanim că un act administrativ este emis în condiţii de legalitate atunci când: a) este emis în baza şi în executarea legii; b) actul administrativ este emis pe baza tuturor actelor organelor de stat care sunt superioare organului administrativ emitent; c) actul administrativ este emis de organul administrativ numai în limitele competenţei sale; d) actul administrativ este conform scopului legii ca şi al celorlalte acte normative ale organelor superioare organului administrativ emitent; e) actul administrativ respectă cerinţele legale referitoare la forma sa; f) actul administrativ este oportun.

Respingerea cererii de decontare a cheltuielilor de transport urmează a fi așadar analizată prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data emiterii actelor administrative contestate, respectiv HG nr. 1292/2003 și a OMAI nr. 136/2004 și OMAI nr. 51/2014.

Conform art. 6 alin. 1 lit. f din HG nr. 1292/2003 privind drepturile de transport ale poliţiştilor, elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţământ pentru formarea poliţiştilor:

”Poliţiştii au dreptul la decontarea cheltuielilor de transport, dus şi întors, în contul unităţilor din care fac parte şi în situaţiile în care se deplasează: (...) f) la şi de la locul de muncă, pe o distanţă de 5 - 70 km, pentru poliţiştii mutaţi în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă, cărora nu li se pot asigura locuinţe în localitatea în care au fost mutaţi. ”

În aplicarea dispozițiilor din HG nr. 1292/2003 a fost emis OMAI nr. 136/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind drepturile de transport, acordarea indemnizației de delegare, indemnizației de detașare și decontarea cheltuielilor de cazare polițiștilor, elevilor și studenților din instituțiile de învățământ pentru formarea polițiștilor și OMAI nr. 51/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind decontarea cheltuielilor de transport în unele situaţii în care cadrele militare, poliţiştii şi personalul civil se deplasează la şi de la locul de muncă. După cum se poate observa, OMAI nr. 51/2014 nu înlătură de la aplicare prin abrogare expresă OMAI nr. 136/2004 dar nici prin abrogare tacită datorită obiect de reglementare mai restrâns.

Conform art. 1 alin. 1 lit. c din OMAI nr. 51/2014 ”Prezentele norme metodologice reglementează modalitatea de decontare a cheltuielilor de transport, dus şi întors, în contul unităţilor din care fac parte, în situaţiile în care cadrele militare, personalul civil sau poliţiştii, după caz, se deplasează: (...) c) la şi de la locul de muncă, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) şi f^1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.292/2003, cu modificările şi completările ulterioare”.

Art. 4 din același act normativ enumeră persoanele îndreptățite la decontarea cheltuielilor de transport:

”În situaţiile prevăzute la art. 1 lit. c) se realizează decontarea abonamentelor lunare sau săptămânale pe zone kilometrice, pentru deplasarea cu trenuri Regio, ori a abonamentelor lunare, pentru deplasarea cu mijloace de transport în comun, auto sau navale, la şi de la locul de muncă, pe o distanţă cuprinsă între 5 şi 70 km, în cazul poliţiştilor aflaţi în următoarele situaţii:

  a) au fost numiţi în prima funcţie într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă;

  b) au fost mutaţi în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă;

  c) au fost împuterniciţi să îndeplinească funcţii într-o altă unitate decât cea din care fac parte, situată într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă;

  d) au fost repartizaţi la unităţi aflate într-o altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă, la absolvirea instituţiilor de învăţământ pentru formarea poliţiştilor;

  e) au fost încadraţi la structurile teritoriale ale unor unităţi, dacă structurile teritoriale sunt situate în altă localitate decât cea de domiciliu sau de reşedinţă.”

În continuare, la alin. 2 al articolului 4 sunt stabilite condițiile cumulative în care se acordă decontarea: unitatea la care poliţiştii au fost numiţi, mutaţi, împuterniciţi, repartizaţi ori încadraţi nu le poate asigura locuinţă de serviciu sau de intervenţie ori nu li se poate asigura cazarea în căminul de garnizoană sau în incinta unităţii, într-un spaţiu de locuit corespunzător; au aprobarea şefului unităţii, prin dispoziţie zilnică, pentru deplasarea zilnică la şi de la locul de muncă în localitatea în care au domiciliul sau reşedinţa.

Aceste două condiții cumulative de acordare a decontării pentru transport, stabilite de art. 4 alin. 2 din OMAI nr. 51/2014 se completează cu condițiile impuse de OMAI nr. 136/2004. Astfel, prin art. 19 alin. 1 lit. a teza finală sunt excluși de la beneficiul dreptului de decontare „polițiștii mutați la cerere sau care, din motive personale, își stabilesc domiciliul în altă localitate decât cea prevăzută în ordinul de mutare”.

Raportând aceste texte legale la situaţia analizată, Curtea reţine că, la data de 15.12.2011, urmare a reorganizării instituţionale, Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră B. a fost desfiinţat prin Legea 280/2011, în drepturile şi obligaţiile acestei instituţii subrogându-se Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră I.

În subordinea acestei instituţii au fost înfiinţate sectoare şi servicii. La nivelul localităţilor C. şi D., în aceleaşi sedii, au rămas în continuare S.P.F. C. şi S.P.F. D., însă de această dată subordonate Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră I. La această dată, reclamanţii aveau domiciliile neschimbate.

Din economia celor expuse, rezultă că reclamanţii nu au fost mutaţi fizic în interesul serviciului în altă localitate decât cea de domiciliu, astfel că înainte de reorganizarea unităţii la data de 15.12.2011, reclamanţii au fost mutaţi la cerere în localităţile unde îşi desfăşurau activitatea, deci au ajuns acolo ca urmare a voinţei proprii.

Prin urmare, în mod corect comisia de analiză a constatat că reclamanţii nu se încadrează în situaţia poliţiştilor ce pot beneficia de acest drept, potrivit dispoziţiei art. 4, din Ordinul 51/2014.

Chiar dacă o parte dintre reclamanţi au beneficiat iniţial de dreptul pretins, ulterior s-a reanalizat situaţia particulară a acestora, ocazie cu care s-a constatat că prin mutarea lor cu ocazia reorganizării instituţionale nu a avut loc o mutare efectivă, în sensul edictat de legiuitor, ci a avut loc o repunere în statul de organizare ce nu a produs efecte si consecinţe juridice în ceea ce priveşte localitatea de domiciliu a reclamantului.”

Concluzionând, toţi reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor sectoare ale poliţiei de frontieră din cadrul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră I., fiind mutaţi la cererea lor la aceste sectoare, astfel încât în mod corect a fost sistată acordarea dreptului pretins prin prezenta cauză.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale când a hotărât că reclamanţii nu se află în ipoteza normelor care enumeră beneficiarii dreptului de decontare a transportului ci, dimpotrivă, sunt în situația în care norma legală exclude acest drept.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă nu este incident cauzei, motiv pentru care în temeiul art. 496 Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare