Acţiune în constatare clauze abuzive - comisionul de acordare în cuantum fix constituie un element al pretului, iar prevederea din contract cu privire la acesta este clară si redactată fără echivoc, fiind însusită de reclamanti prin semnarea contractului;

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 08.12.2016, sub nr. …/299/2016*, reclamanţii A şi B în contradictoriu cu pârâtul C SA (fosta D) au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute de art. 1.3 lit b, d şi e din Contractul de credit nr. ... referitor la comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de conversie, cu consecinţa restituirii sumelor achitate de reclamanţi începând cu data de 13.07.2007, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzii legale calculate de la data plăţii acestor sume şi până la restituirea lor efectivă, constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 7.2 din contractul de credit nr. ..., în ceea ce priveşte stabilirea unui drept în favoarea băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit nr. ..., referitor la dreptul băncii de a utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz, îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/Leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractul de credit nr. ... la valoarea de la data încheierii acestui act adiţional, precum şi calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii acestui act adiţional, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în plus pârâtei, rezultate din diferenţa dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil de la data încheierii contractului, actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea efectivă a debitului de către pârâtă, constatarea nulităţii absolute a art. 3 din Actul adiţional nr. 1/09.07.2009, a art. 2 din Actul adiţional nr. 2/10.02.2010, a art. 2 din Actul adiţional nr. 3/29.04.2011, a art. 1 din Actul adiţional nr. 4/22.06.2012, a art. 1 din Actul adiţional nr. 5/27.05.2013, restituirea sumelor achitate de reclamanţi începând cu data de 09.07.2009, actualizate cu indicele de inflaţie, calculate fără a se ţine cont de clauzele cuprinse în articolele arătate la capătul 7 al cererii, precum şi plata dobânzii legale aferente acestor sume, emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului fără a se ţine cont de clauzele constate ca fiind abuzive, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii au arătat că apare ca fiind abuzivă clauza privind perceperea de către bancă a unui comision de acordare a creditului, întrucât plăţii acestui comision de către consumator nu îi corespunde o contraprestaţie din partea băncii, reprezentând, de fapt, o dobândă mascată. Se observă că, în conţinutul contractului de credit nu este definit acest comision, nu este precizat motivul pentru care este perceput şi nu sunt arătate transparent serviciile sau activităţile prestate de către bancă pentru perceperea acestui comision.

Şi clauza privind perceperea de către bancă a unui comision de rambursare anticipată a creditului este abuzivă, întrucât plăţii acestui comision de către consumator nu îi corespunde o contraprestaţie din partea băncii, reprezentând, de fapt, o dobândă mascată. Se observă că, în conţinutul contractului de credit nu este definit acest comision, nu este precizat motivul pentru care este perceput şi nu sunt arătate transparent serviciile sau activităţile prestate de către bancă pentru perceperea acestui comision.

Posibilitatea băncii de a modifica unilateral acest comision este de natură a crea un dezechilibru major între părţile contractului pentru că nu este prevăzut în contract nici un element de referinţă care să permită cuantificarea acestor schimbări.

Au menţionat că perceperea unui comision de rambursare anticipată este contrară dispoziţiilor art. 68 lit. c din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Şi clauza privind perceperea de către bancă a unui comision conversie este abuzivă, întrucât plăţii acestui comision de către consumator nu îi corespunde o contraprestaţie din partea băncii, reprezentând, de fapt, o dobândă mascată. Se observă că, în conţinutul contractului de credit nu este definit acest comision, nu este precizat motivul pentru care este perceput şi nu sunt arătate transparent serviciile sau activităţile prestate de către bancă pentru perceperea acestui comision.

Clauza menţionată la art. 7.2 din contractul de credit este prezumată în mod absolut ca fiind abuzivă, întrucât dă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar să interpreteze clauzele contractului de credit – fără a fi arătate transparent situaţiile în care banca ar putea declara scadenţa anticipată a creditului. Clauza creează un dezechilibru semnificativ întrucât banca poate declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea de către consumator a oricărei obligaţii, indiferent de importanţa acesteia în economia mecanismului contractual, cu atât mai mult cu cât clauza respectivă nu este clară şi inteligibilă.

Clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat, nu a fost negociată direct cu reclamanţii, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractului de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la contractul tipizat fără a avea posibilitatea de a influenţa natura clauzelor. Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF – fenomen previzibil pentru experţii, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată de dreptul european şi naţional. Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizare CHF este contrară dispoziţiilor legale, întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi, în consecinţă, să îşi asume în cunoştinţă de cauză riscul valutar.

Conform art. 970 Vechiul Cod civil, în vigoare la momentul încheierii contractului între părţi, acestea trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Au mai arătat că este abuzivă clauza privind perceperea de către bancă a unui comision de restructurare, întrucât plăţii acestui comision de către consumator nu îi corespunde o contraprestaţie din partea băncii (deşi în actele adiţionale la contractul de credit se vorbeşte despre prestarea serviciului suplimentar), reprezentând, de fapt, o dobândă mascată. Se observă că, în conţinutul contractului de credit nu este definit acest comision, nu este precizat motivul pentru care este perceput şi nu sunt arătate transparent serviciile sau activităţile prestate de către bancă pentru perceperea acestui comision.

Au arătat că apare ca fiind abuzivă clauza privind perceperea de către bancă a unui comision de administrare a creditului, întrucât plăţii acestui comision de către consumator nu îi corespunde o contraprestaţie din partea băncii, reprezentând, de fapt, o dobândă mascată. Se observă că, în conţinutul contractului de credit nu este definit acest comision, nu este precizat motivul pentru care este perceput şi sunt arătate transparent serviciile sau activităţile prestate de către bancă pentru perceperea acestui comision. Comisionul de administrare este calculat retroactiv, începând cu data semnării contractului de credit, prin raportare la valoarea imobilelor aduse drept garanţie, iar nu prin raportare la valoarea soldului, creându-se astfel un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract.

În condiţiile modificării contractului, ca urmare a constatării nulităţii absolute a unor clauze contractuale, se impune, ca o urmare firească, emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului fără a se ţine cont de clauzele declarate nule, întrucât împrumutatul trebuie să cunoască întinderea obligaţiilor sale, rezultată în urma modificării contractului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul acţiunii.

În susţinere, reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri (f. 10-24) expertiză contabilă.

Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

La data de 06.01.2017, pârâta a depus întâmpinare (f. 29-51). Pe cale de excepţie a invocat netimbrarea capătului de cerere privind stabilizarea/îngheţarea cursului CHF, nulitatea cererii, inadmisibilitatea capătului de cerere privind stabilizarea/îngheţarea cursului CHF, prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capetele de cerere privind comisionul de acordare credit, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de conversie şi comisionul unic (la termenul de judecată din data de 13.03.2017 instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării, nulităţii cererii şi prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane şi a apreciat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect stabilizarea/îngheţarea cursului CHF ca fiind a apărare de fond pe care o va avea în vedere la momentul soluţionării cauzei; la termenul din data de 08.05.2017, instanţa a pus în discuţia părţilor şi a admis excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de rambursare anticipată).

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivarea întâmpinării, după ce a expus istoricul privind încheierea contractului şi modificarea acestuia prin cele şase acte adiţionale, a arătat că aceste clauze contractuale contestate fac parte din obiectul contractului şi sunt excluse de la controlul judecătoresc, fiind negociate cu consumatorul. Anterior semnării contractului, reclamanţilor li s-a prezentat oferta contractuală a băncii la depunerea cererii de credit nr. 10344/02.03.2007, aceştia având posibilitatea de a reflecta asupra principalelor clauze contractuale. Prin urmare, reclamanţii au avut suficient timp pentru a se putea hotărî dacă încheie sau nu contractul. Împrejurarea că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Reclamanţii au beneficiat de şase facilităţi la rambursarea sumelor creditate, constând în perioade de graţie şi eşalonarea sumelor restante. Mai mult, clauzele nu creează, prin ele însele sau împreună cu alte revederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici nu încalcă exigenţele bunei-credinţe.

Referitor la ultima condiţie, a menţionat că aceste clauze referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului.

Chiar şi în cazul în care instanţa va considera că este oportun să facă o analiză a acestor clauze, urmează să se observe că au fost exprimate în termeni clari şi inteligibili, respectiv clauza prevăzută de art. 1.3 este cât se poate de clară, orice persoană înţelegând că trebuie să achite un comision de acordare la data tragerii creditului, al cărui cuantum era fixat la suma de 530 CHF. În ceea ce priveşte cuantumul comisionului de restructurate, acesta a fost prevăzut în mod explicit şi clar în fiecare dintre actele adiţionale, din cuprinsul acestora rezultând cu certitudine faptul că această sumă este percepută în considerarea acordării unor facilităţi reclamanţilor la condiţiile agreate iniţial. Iar, în cazul reclamanţilor, având în vedere că aceştia au cel puţin studii medii, reclamantul A având absolvite studii postuniversitare, cu atât mai mult este evident că au avut cunoştinţă de aceste costuri.

Referitor la comisionul de acordare credit, s-a prevăzut că legislaţia în materie în vigoare la momentul încheierii contractului nu interzicea perceperea şi introducere în contractul de credit a unui asemenea element de cost.

Neîntemeiate sunt şi susţinerile referitoare la caracterul abuziv al comisionului de conversie şi al clauzei referitoare la dreptul băncii de a rezilia contractul, cât timp art. 7.1 detaliază cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor asumate de reclamanţi.

Referitor la perceperea comisionului unic pentru prestarea serviciilor de restructurare, a menţionat că acesta era permis atât de legislaţia de la momentul perceperii, cât şi de legislaţia în vigoare la acest moment. Mai mult, acesta a avut un cuantum fix, despre care reclamanţii au avut cunoştinţă la momentul semnării actelor adiţionale.

A solicitat respingerea cererii de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, având în vedere că este în neconcordanţă cu prevederile contractuale şi cu principiul nominalismului monetar (art. 1578 Vechiul Cod civil). De altfel, chiar reclamanţii au solicitat prin cererea de acordare a creditului, acordarea împrumutului în moneda CHF, fiind alegerea acestora de a contracta în această valută, pentru avantajele pe care le prezenta un astfel de împrumut la acea vreme.

În susţinere, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri (f. 52-93), interogatoriul reclamanţilor.

Instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamanţilor şi proba cu expertiză contabilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între reclamanţii A şi B şi pârâtul C SA (fosta D), a fost încheiat Contractul de credit nr. ... (filele 10-13), având ca obiect acordarea unui împrumut pentru nevoi personale, în cuantum de 26500 CHF, pentru o perioadă de 302 luni. Contractul de credit a fost modificat prin şase acte adiţionale (f. 14-23).

Art. 1.3 din contract arată că pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii, următoarele comisioane:

Pct. b) – comisionul de acordare 530 CHF se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat

Pct. e) – în situaţia în care împrumutatul solicită şi banca acceptă, modificarea valutei, duratei sau altor condiţii ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 de euro sau echivalentul USD/RON/CHF) aplicat la soldul creditului.

Art. 6.1 din contract arată că împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare.

Art. 6.3 din contract arată dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz.

Art. 7.2 din contract arată că în situaţia apariţiei unui caz de neîndeplinire care nu este remediat de împrumutat/co-plătitor/garant/garant ipotecar în mod satisfăcător pentru bancă într-un termen de maxim 30 de zile de la notificarea transmisă împrumutatului de către bancă prin scrisoare recomandată, prezentul contract se poate rezilia de plin drept de către bancă, fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, iar întreaga sumă a ratelor de credit şi dobânzilor aferente devine exigibilă.

Art. 3 din Actul adiţional nr. 1/09.07.2009 arată că împrumutatul/co-plătitorul/garantul ipotecar este/sunt de acord să plătească băncii un comision de restructurare de 1% din valoarea sumei rămase de rambursat, dar nu mai mic de 35 CHF.

Art. 2 din Actul adiţional nr. 2/10.02.2010 arată că se modifică art. 1.3 lit. c din contractul de credit astfel: comisionul de administrare stabilit ca un procent de 0,03% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanţie şi perceput lunar, la data scadenţei odată cu rata lunară de plată. Noua valoare a comisionului de administrare va fi actualizată începând cu data de 13.03.2007, data semnării contractului de credit.

Art. 2 din Actul adiţional nr. 3/29.04.2011 arată că prin prezenta restructurare/reeşalonare împrumutatul/co-plătitorul este de acord să plătească băncii comisionul pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat în valoare de 250 de euro sau echivalentul în moneda creditului calculat la cursul de schimb al băncii la data semnării actului adiţional.

Art. 1 din Actul adiţional nr. 4/22.06.2012 arată că se completează art. 1.3 din contractul de credit menţionat cu următorul paragraf: împrumutatul/co-plătitorul declară că a luat cunoştinţă de obligaţia achitării unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeşalonare, în valoare de 400 euro sau echivalentul în moneda creditului calculat la cursul de schimb al băncii din data semnării prezentului act adiţional.

Art. 1 din Actul adiţional nr. 5/27.05.2013 arată că se completează art. 1.3 din contractul de credit menţionat cu următorul paragraf: împrumutatul/co-plătitorul declară că a luat cunoştinţă de obligaţia achitării unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeşalonare, în valoare de 400 euro sau echivalentul în moneda creditului calculat la cursul de schimb al băncii din data semnării prezentului act adiţional.

Banca a notificat împrumutaţii privind declararea scadenţei anticipate a tuturor sumelor datorate în baza contractului de credit la data de 17.05.2016.

În drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 4 alin. 1 din acest act normativ stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, în ce priveşte noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din ambele reglementări rezultă aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În speţă, instanţa reţine că reclamanţii se circumscriu noţiunii de consumator în accepţiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât sunt persoane fizice şi au încheiat contractele de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

Referitor la caracterul nenegociat, instanţa stabileşte că acesta se regăseşte cu privire la clauzele cuprinse în contract, întrucât acesta se încadrează în categoria contractelor preformulate.

Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune. 

Instanţa reţine că serviciile de creditare contractate de reclamanit vizează un domeniu strict reglementat şi controlat, cel bancar, iar pe piaţa aferentă acestor servicii, pârâtă nu deţine o poziţie de monopol, consumatorii având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în raport de propriile interese.

Însă, aducerea la cunoştinţa consumatorului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare, iar posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii aflate pe piaţa bancară nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.

Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acesteia (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de această directivă, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract.

Prin urmare, instanţa reţine că pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul existenţei unei negocieri în cazul contractelor de credit pentru persoane fizice, nefiind depusă la dosar corespondenţa specifică unei asemenea etape anterioare încheierii contractului sau contracte încheiate cu alţi clienţi, în aceeaşi perioadă, şi care să cuprindă modificări ale clauzelor a căror înlăturare se solicită de către reclamanti.

Pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 1.3 lit. b şi e, respectiv art. 6.3, 7.2 din Contractul de credit, precum şi al articolelor din cuprinsul actelor adiţionale este necesar ca reclamanţii să justifice şi să probeze faptul că aceste clauze prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei având ca obiect dreptul băncii de a încasa comisonul de acordare de 530 CHF, instanţa reţine următoarele:

Art. 1.3 din contract arată că pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii, următoarele comisioane:

Pct. b) – comisionul de acordare 530 CHF se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat.

Cât priveşte solicitarea de constatare ca fiind abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare a creditului, pentru a se putea trece la analiza  caracterului eventual  abuziv al acestei clauze,  se impune  o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul national a cerintelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil".

Acest text de lege transpune în legislatia natională dispozitia comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia  "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului si împreună cu marja de profit formează pretul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept nationale si  comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei în raport cu serviciul furnizat, cu conditia ca aceste clauze să fie clar si inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera notiunii de pret a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestatii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit.g si i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE : „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.

În cauza dedusă judecăţii, comisionul perceput constituie un element al pretului, iar prevederea art. 1.3 lit b  din contract cu privire la comisionul de acordare este clară si redactată fără echivoc, fiind însusită de reclamanti prin semnarea contractului.

Se va reţine totodată că acest comision a fost stabilit în sumă fixă de 530 CHF, astfel ca suma pe care reclamanţii au achitat-o cu acest titlu era cunocută încă de la acel moment, astfel încât nu se poate susţine împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Prin urmare, comisionul, ca şi componentă a preţului creditului, este exceptat în speţă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili si apţi de a fi înteleşi cu ajutorul gândirii logice.

Asadar, potrivit celor mai sus reţinute, fiind incidentă în spetă exceptia prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva  93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art.6.1 din contractul încheiat de părţi, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.

Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanta consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv.

Cât priveşte prima conditie prevăzută de lege, instanta apreciază că, într-adevăr, fată de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile inserate la art. 1.3 lit b  din contract au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba despre clauze care au fost impuse reclamanţilor în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art.4.2. din lege.

Cu toate acestea, în opinia instanţei, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligaţiei de plată (o singură dată) a unei sumei fixe, cu titlu de comision pentru acordarea (procesarea) creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, deşi prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr.193/2000, instanţa constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.1 alin.3, art.4 alin.1 şi 2 şi art.1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, dispoziţia amintită nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică si servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfăşurare a activităţii Băncii.

 Tocmai pentru acest motiv, faptul că nu este indicată în mod expres în contract contraprestaţia băncii pentru perceperea comisionului de acordare nu este de natură să imprime acestuia caracter abuziv.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanţa apreciază că prevederile art. 1.3 lit b din contract au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pun probleme de interpretare.

Simpla împrejurare că suma reprezentând comisionul de acordaree reprezintă un cost suplimentar pentru reclamanţi nu poate constitui un argument pentru admiterea acţiunii, cu atât mai mult cu cât cuantumul a fost cunoscut de la momentul contractării creditului şi asumat de împrumutati prin semnarea contractului.

Mai mult, un asemenea comision este permis în mod expres în legislaţia actuală, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Pentru considerentele anterior expuse, instanţa va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului acordare, prevăzut la art. 1.3 lit b din contractul de credit încheiat de părţi şi va respinge şi capetele de cerere referitoare la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de procesare, respectiv obligarea pârâtei la plata dobânzii legale cu privire la aceste sume.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei având ca obiect dreptul băncii de a încasa comisionul de conversie de 3%, instanţa reţine următoarele:

Art. 1.3 din contract arată că pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii, următoarele comisioane:

Pct. e) – în situaţia în care împrumutatul solicită şi banca acceptă, modificarea valutei, duratei sau altor condiţii ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 de euro sau echivalentul USD/RON/CHF) aplicat la soldul creditului.

Instanţa observă că raportul de expertiză întocmit în cauză a concluzionat că nu au existat plăţi făcute de reclamanţi cu titlu de comision de conversie de la data contractării creditului şi până la momentul declarării scadenţei anticipate a acestuia.

Pentru a aprecia caracterul abuziv al acestei clauze, instanţa trebuie să analizeze dacă a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, având în vedere că acest comision nu a fost perceput niciodată şi pârâta a procedat la declararea scadenţei anticipate a creditului, instanţa apreciază că aceasta condiţie este neîndeplinită, în condiţiile în care, prin inserarea acestuia, banca nu a dobândit un avantaj nejustificat faţă de situaţia celeilalte părţi.

Pentru aceste motive, va respinge acest petit ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar cuprinsă la art. 6.1 din Contractul de credit, instanţa constată că aceasta nu are caracter abuziv, întrucât clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind restituirea sumelor de bani împrumutate.

Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamanţi la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, consumatorul fiind obligat la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.

Analiza cu privire la impactul financiar privind moneda de împrumut a fost făcută de reclamanţi anterior acordării creditului, având în vedere solicitarea acordării în franci elveţieni a unui credit pentru nevoi personale, împrumutatul asumându-şi aceste riscuri ale produsului de creditare.

Instanţa are în vedere că reclamanţii au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditului, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb (naţională sau în valută), alegând, în final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, creditele cu caracteristicile pe care le-au considerat potrivite nevoilor lor. Astfel, în speţa de faţă, instanţa stabileşte, în afara oricărui dubiu, că acordarea creditului în moneda CHF s-a făcut la solicitarea reclamanţilor, acest credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.

Această opţiune a fost făcută în mod conştient de către consumator, în considerarea avantajelor pe care acest tip de credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât si de alţi furnizori de produse bancare: cost mai redus şi acces la o sumă mai mare de bani.

Prin urmare, instanţa nu va reţine lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului şi riscul valutar, fiind evident faptul că a fost opţiunea împrumutatului de a accesa un credit în franci elveţieni.

Instanţa apreciază că nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât acest dezechilibru trebuie raportat la momentul încheierii contractului şi trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, ceea ce invocă reclamanţii reprezintă un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor conform cărora riscul valutar a fost stabilit în sarcina consumatorului, întrucât modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie, riscul fiind în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda naţională. Faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuaţia cursului valutar a fost defavorabilă reclamanţilor nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât raportarea nu se poate realiza la situaţiile concrete ivite la un moment dat, ci la conţinutul juridic al drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Instanţa are în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-415/11 – Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa)), în sensul că noțiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare, iar pentru a ști dacă dezechilibrul este creat „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

În speţă, instanţa reţine că, având în vedere contractarea unui credit în CHF şi virarea sumei în această monedă de către bancă, este rezonabil să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanţii ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind regula în dreptul român şi pe piaţa financiară, prevăzută de dispoziţiile supletive ale art. 1578 Cod civil din 1864.

Astfel, lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidenţiată şi de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorul într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost incluse în contract şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, prevederile incidente din Codul civil de la 1864 impun restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă.

De asemenea, în condiţiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuaţii, nu se poate reţine un dezechilibru nici din această perspectivă şi, cu atât mai puţin, faptul că a acţionat contrar cerinţelor bunei-credinţe sau că nu a informat şi consiliat consumatorii.

În acord cu Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C‑186/16 (Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Românești S.A.), instanţa consideră întemeiate apărările formulate de pârâtă, prin care a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.

În cazul contractului de credit, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii (care reprezintă preţul creditului). Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda. Totodată, clauzele contractuale nu presupun dificultăţi de înţelegere, fiind clare şi inteligibile, iar cel mai puţin avizat consumator putea să înţeleagă că are obligaţia de a achita, lunar, sumele în franci elveţieni, aspect menţionat în mod expres atât în clauzele contractuale, cât şi în graficul de rambursare. Fluctuaţia cursului valutar nu este de natură a afecta caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate şi al monedei creditului, întrucât profesionistul nu putea să prevadă modalitatea concretă în care cursul va varia, pentru a introduce în contractul de credit.

Astfel, clauzele deduse judecăţii nu pot fi considerate abuzive nici din perspectiva art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, instanţa apreciază că nu sunt incidente prevederile alin. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive acele clauze care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Este adevărat că reclamanţii nu au putut cunoaşte la momentul încheierii contractului modalitatea în care va fluctua cursul valutar, însă nu s-a făcut dovada că pârâta avea cunoştinţă de aceste aspecte, astfel încât să le poată comunica în mod efectiv clienţilor săi. Este evident că acest text de lege se referă la acele condiţii contractuale care puteau fi cunoscute şi care depind de voinţa părţilor, nevizând şi evoluţiile viitoare ale cursului valutar.

Astfel, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. De altfel, reclamanţii au acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul, având acces la informaţiile publice privind evoluţia anterioară a cursului de schimb pentru moneda CHF, care a înregistrat creşteri similare.

În prezenta cauză nu este aplicabilă hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, întrucât situaţia de fapt şi cea juridică din prezenta pricină sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă.

Cauza analizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinţi şi o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinţi maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. În acest context, împrumutatul era ţinut să suporte diferenţele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător.

Această situaţie nu se regăseşte în cazul contractului dedus judecăţii, întrucât reclamanţii au contractat creditul în CHF, le-a fost virată în cont suma exprimată în CHF şi şi-au asumat obligaţia de a achita ratele în CHF, având totodată posibilitatea de a-şi procura liber această valută.

Mai mult, în prezenta cauză, reclamanţii contestă chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială de a restitui ratele în aceeaşi monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele contractuale care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare diferite la vânzare şi la cumpărare.

Clauza cuprinsă la art. 6.1 din Contractul de credit nu are caracter abuziv, întrucât reglementează obligaţia esenţială a împrumutatului de a rambursa creditul în rate lunare, în moneda în care împrumutul a fost acordat şi la data stabilită de părţi.

Întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), conform căruia obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii.

Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.

Aşadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată abuzivă, în conformitate cu art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.

Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma BNR nr. 10/2005, Norma BNR nr. 20/2006, Regulamentul BNR nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 şi alin. 11 din Regulamentul valutar nr. 4/2005, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută, iar plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu). Însă, conform art. 3 alin. 2 din Regulament, toate celelalte operaţiuni între rezidenţi care nu fac obiectul alin. 1 şi alin. 11 pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută.

Instanţa concluzionează că dezechilibrul contractual invocat de reclamanţi nu rezultă din clauza de risc valutar, ci din evoluţia defavorabilă a cursului de schimb.

Pentru aceste motive, va respinge acest petit ca neîntemeiat.

Cu privire la solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-RON la valoarea de la data încheierii actului adiţional, respectiv de denominare a plăţilor în moneda naţională, instanţa va reţine că aceasta este contrară clauzei cuprinse la art. 6.1 din Contractul de credit, clauză care este valabilă, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 şi de art. 1584 Cod civil din 1864.

Astfel, având în vedere acordarea creditului în franci elveţieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.

În prezenta cauză, nu este vorba despre credit care ar fi doar „denominat” în CHF, cum se încearcă să se inducă ideea în cererea de chemare în judecată. „Denominat” înseamnă că suma creditului a fost înregistrată şi calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului şi restituirea acestuia prin plata ratelor s-ar face în moneda naţională, pe când reclamanţii achită ratele de credit în franci elveţieni.

Solicitarea de aplicare a cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit pentru restituirea ratelor de credit până la finalizarea contractului apare ca fiind nelegală şi inechitabilă, reclamanţii urmărind transformarea unui credit acordat în monedă străină, cu dobândă variabilă specifică, într-un credit în lei. Or, conform art. 969 Cod civil din 1864, contractul valabil încheiat între părţi are putere de lege, acesta neputând fi modificat de către instanţă, în funcţie de voinţa uneia dintre părţi.

Modificarea solicitată de către reclamanţi apare ca fiind inechitabilă, având în vedere că rata dobânzii a fost stabilită pentru un credit acordat în CHF, valoarea redusă a dobânzii fiind şi unul dintre motivele pentru care consumatorul a ales produsul de creditare în valută străină.

Totodată, în lipsa unei minime motivări în fapt cu privire la modalitatea în care s-au derulat raporturile contractuale dintre părţi, în concret, instanţa constată că situaţia din prezenta cauză nu justifică aplicarea teoriei impreviziunii pentru exonerarea reclamanţilor de la respectarea clauzei de risc valutar, având în vedere că riscul valutar a fost asumat în mod expres de către împrumutaţi, precum şi că modificarea situaţiei avute în vedere la încheierea contractului nu poate fi calificată ca fiind excesiv de oneroasă pentru consumator, obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat fiind justă şi conformă dispoziţiilor legale aflate în vigoare atât la data încheierii contractului, cât şi la data soluţionării prezentei cauze.

Este adevărat că, în urma creşterii cursului de schimb al francului elveţian, sunt afectate interesele financiare ale persoanelor care au beneficiat de credite în această monedă, însă această situaţie nu poate fi remediată în temeiul Legii nr. 193/2000, ci doar prin acordul de voinţă al părţilor sau prin intervenţia legiuitorului.

În concluzie, având în vedere că prin demersul judiciar iniţiat de reclamanţi se urmăreşte modificarea contractului de credit, deşi clauza care stipulează obligativitatea rambursării creditului în moneda în care a fost acordat nu este abuzivă, solicitarea acestora fiind contrară art. 969, art. 1073 şi art. 1578 Cod civil din 1864, instanţa stabileşte că sunt neîntemeiate şi capetele de cerere nr. 4, nr. 5 şi nr. 6.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, observând că reclamanţii nu au motivat în concret şi nu au dovedit existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în conformitate cu art. 4 alin. 1 şi alin. 6 din Legea nr. 193/2000, instanţa va respinge ca neîntemeiat şi acest petit.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei cuprinsă la art. 6.3 din Contractul de credit, instanţa reţine următoarele:

Art. 6.3 din contract arată dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz.

Instanţa reţine că această clauza nu apare ca fiind abuzivă din moment ce este o consecinţă firească a obligaţiei reclamanţilor de a achita ratele scadente la termenul şi în moneda convenite. Observă instanţa că alineatul 3 al acestui articol se aplică doar în cazul în care reclamanţii nu îşi îndeplinesc obligaţia menţionată la alineatul 1 al aceluiaşi articol, aceea de a constitui suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, cel mai târziu în ziua scadenţei, în valuta prevăzută în graficul de rambursare.

Rezultă de aici că reclamanţii puteau procura valuta necesară achitării ratei de la orice instituţie de profil dorită, fiind evident că, în cazul în care nu o făceau, pârâta nu putea utiliza decât propriul curs CHF de la acea dată pentru a realiza conversia în situaţia în care moneda contului difera de moneda în care erau datorate obligaţiile de plată, respectiv CHF.

Pentru aceste motive, va respinge acest petit, ca neîntemeiat.

Referitor la clauza prevăzută de art. 7.2 din contractul de credit , instanţa reţine următoarele:

Art. 7.2 din contract arată că în situaţia apariţiei unui caz de neîndeplinire care nu este remediat de împrumutat/co-plătitor/garant/garant ipotecar în mod satisfăcător pentru bancă într-un termen de maxim 30 de zile de la notificarea transmisă împrumutatului de către bancă prin scrisoare recomandată, prezentul contract se poate rezilia de plin drept de către bancă, fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, iar întreaga sumă a ratelor de credit şi dobânzilor aferente devine exigibilă.

Aşa cum a concluzionat instanţa şi în cazul comisionului de conversie, va reţine că până la momentul declarării scadenţei anticipate a contractului de credit, urmare a neîndeplinirii de către reclamanţi a obligaţiei principale, aceea de restituire a ratelor aferente sumei împrumutate, banca nu a pus în aplicarea dispoziţiile 7.2 din contract.

Pentru a aprecia caracterul abuziv al acestei clauze, instanţa trebuie să analizeze dacă a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, având în vedere că pârâta a procedat la declararea scadenţei anticipate a creditului ca urmare a neîndeplinirii de către reclamanţi a obligaţiei principale de restituire a ratelor aferente sumei împrumutate şi până la acel moment nu a dat eficienţă altor cazuri de neîndeplinire prevăzute de art. 7.1 din contract, instanţa apreciază că această condiţie este neîndeplinită, în condiţiile în care, prin inserarea acesteia, banca nu a dobândit un avantaj nejustificat faţă de situaţia celeilalte părţi.

Pentru aceste motive, va respinge acest petit, ca neîntemeiat.

Referitor la clauza prevăzută de art. 2 din Actul adiţional nr. 2/10.02.2010 (perceperea unui comision de administrare lunar în valoare de 0,03% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanţie şi perceput lunar), reţine următoarele:

Art. 2 din Actul adiţional nr. 2/10.02.2010 arată că se modifică art. 1.3 lit. c din contractul de credit astfel: comisionul de administrare stabilit ca un procent de 0,03% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanţie şi perceput lunar, la data scadenţei odată cu rata lunară de plată. Noua valoare a comisionului de administrare va fi actualizată începând cu data de 13.03.2007, data semnării contractului de credit.

Instanța reține că pârâta a introdus comisionul de administrare credit, stabilit într-un cuantum procentual, abia prin actul adiţional nr. 2/10.02.2010,  fără ca explicaţia acestui comision să se regăsească în Convenţia semnată şi fără a menţiona de ce încasarea acestuia a devenit necesară după trei ani de la momentul încheierii convenţiei de credit, astfel că se evidenţiază caracterul neclar şi ambiguu al clauzelor în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

În conţinutul contractului nu sunt arătate motivele pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate şi de ce valoarea acestuia se raportează la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanţie, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

 În concluzie, obligarea reclamanţilor la plata comisionului de administrare lunară a creditului, comision care a majorat costurile de creditare, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faptul că reclamanţii au avut cunoştinţă despre perceperea comisionului de administrare nu echivalează cu o negociere directă, în sensul legii, în condiţiile în care nu a avut puterea de a schimba sau de a exclude încasarea lui.

În aceste condiţii instanţa va reţine caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului.

De altfel instanţa reţine că, deși legalitatea acestui tip de comision a fost confirmată în mod explicit odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010 care,  în cuprinsul art. 36, alin. 1 și 2 prevede că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, totuși, în cuprinsul alineatului 3 se specifică expres faptul că acest comision de administrare, în cazul în care se calculează procentual (cum este și cazul speței de față), acest procent va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Or, în speță, astfel cum rezultă din cuprinsul actului adiţional la contract, cuantumul comisionului de administrare a fost calculat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanţie, atât înainte cât și după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010.

Astfel, chiar dacă în virtutea principiului neretroactivității legii civile, la data încheierii actului adiţional la contractul de credit nu era în vigoare OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, faptul că, ulterior, printr-o lege prin care s-a urmărit transpunerea în legislația națională a Directivel 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivel 87/102/CEE a Consiliului, s-a stabilit concret modalitatea justă de determinare a acestui tip de comision, aspect care constituie un argument în plus în sensul că prin perceperea sa se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pe cale de consecință, instanța va constata că este abuziva clauza prevăzută de art. 2 din Actul adiţional nr. 2/10.02.2010 (perceperea unui comision de administrare lunar în valoare de 0,03% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanţie şi perceput lunar), cu consecinţa înlăturării sale.

Nulitatea care afectează clauzele abuzive dintr-un contract de credit încheiat între consumator şi comerciant este o nulitate absolută, iar acţiunea în restituirea prestaţiilor, întemeiată pe plată nedatorată şi grefată pe cererea principală de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este imprescriptibil.

Constatând întrunirea condiţiilor care reglementează plata nedatorată şi care rezultă din dispoziţiile art.1092 C.civ.de la 1864 şi având în vedere principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, ca efect a declarării nulităţii clauzei prevazute la art. 4 din contractul de credit, instanţa va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, sens în care va obliga pârâta la plata către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare în perioada 10.02.2010 – 17.05.2016, în cuantum de 2682,77 CHF, în echivalent lei la cursul stabilit de B.N.R. în ziua plăţii efective (sumă preluată din cuprinsul raportului de expertiză dispus a fi întocmit în cauză, în care s-a reţinut şi că suma este exprimată în unităţi monetare străină, astfel că nu mai este necesară actualizarea cu indicele preţurilor de consum).

Cu privire la cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, instanţa reţine următoarele:

Conform art. 1082. C .civ de la 1864: „Debitorul este osandit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru intarzierea executarii, cu toate ca nu este rea-credinta din parte-i, afara numai daca nu va justifica ca neexecutarea provine din o cauza straina, care nu-i poate fi imputata.”

Conform art. 1088. C.civ de la 1864:” La obligatiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, afara de regulile speciale in materie de comert, de fidejusiune si societate. Aceste daune-interese se cuvin fara ca creditorul sa fie tinut a justifica despre vreo paguba; nu sunt debite decat din ziua cererii in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept.”

Instanţa reţine că, întrucât, în cazul repunerii părţilor în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii, obligaţia de a restitui suma în temeiul unei clauze nule se naşte de la data încasării sumei şi dobânda legală penalizatoare este datorată de debitorul obligaţiei de plată tot de la această dată.

În speţă, instanţa constată că sunt pe deplin îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor penalizatoare şi anume: obligaţia pârâtei constă în plata unei sume de bani, este lichidă şi exigibilă, iar prin neplata la scadenţă a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosinţă a acesteia a produs reclamantului un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale penalizatoare calculate pe durata întârzierii în executare.

Pentru aceste motive, va obliga pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente sumei de 2682,77 CHF, calculată de la data încasării fiecărei sume de către pârâtă şi până la data restituirii efective către reclamanţi.

Cu privire la solicitarea reclamanţilor privind constatarea caracterului abuziv al art. 3 din Actul adiţional nr. 1, art. 2 din Actul adiţional nr. 3 şi art. 1 din Actele adiţionale nr. 4 şi 5,  instanţa retine urmatoarele:

Art. 3 din Actul adiţional nr. 1/09.07.2009 arată că împrumutatul/co-plătitorul/garantul ipotecar este/sunt de acord să plătească băncii un comision de restructurare de 1% din valoarea sumei rămase de rambursat, dar nu mai mic de 35 CHF.

Art. 2 din Actul adiţional nr. 3/29.04.2011 arată că prin prezenta restructurare/reeşalonare împrumutatul/co-plătitorul este de acord să plătească băncii comisionul pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat în valoare de 250 de euro sau echivalentul în moneda creditului calculat la cursul de schimb al băncii la data semnării actului adiţional.

Art. 1 din Actul adiţional nr. 4/22.06.2012 arată că se completează art. 1.3 din contractul de credit menţionat cu următorul paragraf: împrumutatul/co-plătitorul declară că a luat cunoştinţă de obligaţia achitării unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeşalonare, în valoare de 400 euro sau echivalentul în moneda creditului calculat la cursul de schimb al băncii din data semnării prezentului act adiţional.

Art. 1 din Actul adiţional nr. 5/27.05.2013 arată că se completează art. 1.3 din contractul de credit menţionat cu următorul paragraf: împrumutatul/co-plătitorul declară că a luat cunoştinţă de obligaţia achitării unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeşalonare, în valoare de 400 euro sau echivalentul în moneda creditului calculat la cursul de schimb al băncii din data semnării prezentului act adiţional.

În ceea ce priveşte aceste acte adiţionale, instanţa reţine că acestea s-au încheiat ca urmare a cererilor reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia deja înregistrau întârzieri la plată. Având în vedere facilităţile pe care pârâta i le-a acordat reclamanţilor, respectiv acordarea unor perioade de graţie succesive, perioade în care aceştia plăteau lunar o sumă fixă, pârâta a înţeles să perceapă un comision de restructurare.

Astfel, se constată că pentru aceste prevederi contractuale, nu se poate reține un eventual caracter abuziv, clauzele din actele adiţionale supuse analizei fiind clar exprimate, în termeni ușor inteligibili și prevăd în mod neechivoc modul de calcul al comisionelor de restructurare, fiind totodată justificată de criterii obiective. De asemenea, au fost însuşite de către părţi prin semnătură.

Aşa cum s-a menţionat anterior, dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera notiunii de pret a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestatii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit.g si i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE :„g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.

Se va reţine totodată că prin Actul adiţional nr. 1, acest comision a fost stabilit în procent aplicabil la o valoare expres determinată, astfel ca suma pe care contestatorul a achitat-o cu acest titlu putea fi cunoscuta printr-un calcul matematic elementar, astfel încât nu se poate susţine împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului. De asemenea, ulterior, prin actele adiţionale 3-5 a fost stabilit ca sumă fixă de 250, respectiv 400 euro.

Încasarea acestui comision este pe deplin justifică, având în vedere că prin restructurarea creditului reclamanţii au avut anumite beneficii acordate de bancă, cum ar fi acordarea unei perioade de graţie. Totodată, va mai avea în vedere că la momentul restructurării, banca efectuează aceeaşi analiză necesară pentru acordarea creditului, analiză pentru care prevederile art. 36 din OUG nr. 50/2010 permit perceperea unui comision de analiză, în sumă fixă.

Şi pârâta a afirmat că încasarea comisionului de restructurate a fost prevăzut în mod explicit şi clar în fiecare dintre actele adiţionale, din cuprinsul acestora rezultând cu certitudine faptul că această sumă este percepută în considerarea acordării unor facilităţi reclamanţilor la condiţiile agreate iniţial.

Pentru aceste motive, instanţa va respinge în rest pretenţiile reclamanţilor, ca neîntemeiate.

În baza dispoziţiilor Art. 453 alin. 1 NCPC, având în vedere soluţia de admitere în parte a pretenţiilor formulate de părţile reclamante, instanţa va obliga pârâtul la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1126 lei, reprezentând onorariu de avocat, onorariu expert, contravaloare fotocopiere înscrisuri şi cheltuieli poştale, acordate proporţional cu cuantumul pretenţiilor admise, în baza înscrisurilor depuse de reclamanţi în dovedire (f. 229-232 vol III).

Având în vedere că pretenţiile reclamanţilor au fost admise numai în parte şi că se consideră că aceştia sunt în culpă procesuală pentru petitele respinse, constată că şi pârâta este îndreptăţită la cheltuieli de judecată, astfel că va obliga reclamanţii la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1434,61 lei reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli poştale, proporţional cu cuantumul pretenţiilor respinse, în baza înscrisurilor depuse de pârât în dovedire (f. 119-120 volum I).

Instanţa va dispune compensarea obligaţiilor având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, urmând ca reclamanţii să achite pârâtei suma de 308,61 lei cu acest titlu.

Va respinge cererea de majorare onorariu formulată de expertul Gheorghe Sandu, ca neîntemeiată, nefiind susţinută de înscrisuri în dovedire, apreciind că onorariul achitat este proporţional cu munca efectiv prestată de către expertul judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A şi B, ambii cu domiciliul ales la ….. în contradictoriu cu pârâtul C SA (fosta D), cu sediul în ….

 Constată caracterul abuziv al prevederilor art. 2 din Actul adiţional nr. 2/10.02.2010 la contractul de credit nr. ..., cu consecinţa înlăturării sale.

 Obligă pârâta la plata către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare în perioada 10.02.2010 – 17.05.2016, în cuantum de 2682,77 CHF, în echivalent lei la cursul stabilit de B.N.R. în ziua plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării fiecărei sume de către pârâtă şi până la data restituirii efective către reclamanţi.

Respinge restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

Obligă pârâtul la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1126 lei, reprezentând onorariu de avocat, onorariu expert, contravaloare fotocopiere înscrisuri şi cheltuieli poştale, acordate proporţional cu cuantumul pretenţiilor admise.

Obligă reclamanţii la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1434,61 lei reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli poştale, proporţional cu cuantumul pretenţiilor respinse.

Dispune compensarea obligaţiilor având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, urmând ca reclamanţii să achite pârâtei suma de 308,61 lei cu acest titlu.

Respinge cererea de majorare onorariu formulată de expertul Gheorghe Sandu, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, astăzi, 22.07.2019.

PREȘEDINTE GREFIER

Domenii speta

Spete similare