Acțiune în constatare clauze abuzive - inserarea unei asemenea clauze referitoare la obligația de plată (o singură dată) a unui comision de acordare 1,5% din valoarea totală a creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drep

INSTANŢA,

Deliberând asupra cererii de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 04.11.2019, sub nr. …./299/2019, reclamanții A, B și C au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta D S.A., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa : să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în contractul  de credit nr. 70426011 din data de 19.11.2008, privind  comisionul de acordare-art. 3.2 din contract, comisionul de administrare- art. 3.3 lit. i din contract și art. 1.9 din actul aditional nr.2 la contract, precum si cele privind intelegerea pe deplin, de catre imprumutati a clauzelor din contract-art. 8.1 lit.b; să dispună eliminarea lor din cuprinsul contractului ; să dispună restituirea sumelor percepute în baza comisioanelor abuzive, precum si  plata dobânzii legale pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului.

În motivarea cererii, în esență, reclamanții au învederat instanţei că au încheiat cu pârâta contractul de credit nr. 70426011/19.11.2008, prin care li s-a acordat suma de 60.800 Euro. Pe parcursul derulării contractului, au constatat faptul că au fost inserate de către creditoare mai multe clauze în mod abuziv. Au mai arătat că pârâta a refuzat expres eliminarea comisionului de administrare, precum și soluționarea litigiului pe cale amiabilă.

În legătură cu comisionul de administrare, au arătat că Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a dispus sancționarea D S.A. pentru faptul că modalitatea de redactare a acestuia este una neclară, lipsind o modalitate de determinare a formulei de calcul.

În privința comisionului de acordare de 1,5% (912 Euro) din valoarea creditului, au solicitat restituirea sumei de 912 Euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data plății, întrucât nu există un temei pentru aplicarea sa și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În continuare, au arătat că,, în cuprinsul contractului nu este menționat cuantumul acestui comision ce creează o obligație vădit disproporționată și în defavoarea debitorului.

Au mai precizat că banca avea obligația de a elimina comisionul de acordare, precum și de a stopa comisionul de administrare ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanței nr. 50/2010. Totodată, au adăugat că acest comision de acordare este o dobândă mascată, că disimularea dobânzii echivalează cu un dol și că perceperea comisionul este interzisă de legislația în vigoare. De asemenea, cuantumul comisionului ar trebui să fie fix.

 În privința art.8.1 lit. b), prin care banca a inserat faptul că debitorii au înțeles pe deplin clauzele din contract, reclamantii au subliniat că, în lipsa unei informări prealabile din partea pârâtei, este o veritabilă clauză abuzivă ce nu a fost negociată anterior cu debitorii, încercându-se cu rea-credință, inducerea în lor în eroare.

Referitor la dreptul băncii de a percepe un comision de administrare, reclamantii opinează că acesta apare în flagrantă disproporție față de serviciile pe care pârâta le-a acordat  cu ocazia încheierii convenției de credit.

Au mai adăugat reclamanții că toate clauzele sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat și creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Totodată, au învederat că banca ar trebui să facă dovadă că s-a negociat natura clauzei, iar negocierea este diferită față de respectarea obligației de informare.

De asemenea, reclamanții au precizat că sunt în drept să primească sumele incasate nelegal de catre pârâtă, precum si dobânzile legale, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive din cuprinsul contractului.

În drept, au invocat dispozițiile art. 194, 196 C.proc.civ., O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, OUG nr. 21/1992, C.civ.

În dovedire, reclamanții au depus un set de înscrisuri (f. 12-42).

La data de 18.12.2019, pârâta a depus întâmpinare-f. 51, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

În motivare, în esență, pârâta a arătat că pentru dovedirea caracterului negociat al contractului trebuie avute în vedere, pe de o parte, conduita generală a băncii, iar, pe de altă parte, propria conduită a consumatorului, care trebuie să aibă inițiativă și să solicite profesionistului un exemplar al contractului pe care îl propune. Contractul în cauză nu este unul de adeziune, ci un acord juridic ale cărui clauze contractuale au fost preformulate, însă existența acestor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligației de a oferi consumatorului posibilitatea de a influența natura și conținutul prevederilor contractuale. Dimpotrivă, conduita reclamanților a fost una dezinteresată, acceptând fără ezitare oferta Băncii chiar fără a manifesta vreun interes în negocierea vreunei clauze.

A mai precizat că buna-credință se prezumă, iar în cazul unei clauze abuzive dezechilibrul trebuie să fie semnificativ. În privința comisionului de acordare, clauza este pe deplin predictibilă și exclude existența vreunui dezechilibru.

Mai mult, clauzele contractuale sunt clar exprimate, iar la momentul semnării contractului, cu clauzele stipulate, nu a existat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește prețul contractului, a arătat că nu pot fi considerate abuzive clauzele care vizează prețul serviciilor oferite. Prin graficul de rambursare a creditului, pus la dispoziție reclamanților înainte de momentul contractării creditului, a existat posibilitatea de a cunoaște toate sumele pe care aceștia sunt obligați să le plătească lunar, în acest sens invocând și practică judiciară.

În privința clauzei referitoarea la comisionul de acordare, a menționat că aceasta a fost redactată în termeni clari, nu necesită cunoștințe de specialitate și este o componentă a costului creditului, neinterzisă de lege și care nu poate fi constatată drept abuzivă. Rațiunea economică ce justifică solicitarea comisionului de acordare este justificată de existența riscului de credit și reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de bancă în urma înaintării cererii de credit de către reclamanți.

De asemenea, a precizat, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare, că nu conduce la un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, că este redactat de o manieră clară, neechivocă, fiind inclus în graficul de rambursare și că este parte din prețul contractului.

Referitor la capătul de cerere privind dobânda legală, a precizat că nu există vreo neîndeplinire a unei obligații de plată din partea sa, doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești putând fi solicitată.

În drept, pârâta a invocat prev art. 201, 2015 si urm. Cod proc.civ, OG 21/1992, Legea nr. 193/2000, OUG 50/2010.

In susținerea apărării, pârâta a depus înscrisuri (f. 67-126).

La data de 22.01.2020-f.136 , reclamanții au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea apărărilor ca neîntemeiate, întrucât contractul încheiat este un veritabil contract de adeziune, nu a existat o reală negociere. De asemenea, au menționat că, în privința comisionului de acordare, caracterul său abuziv a fost constatat de practica judiciară, el este interzis expres de art. 15 lin Legea nr. 190/1999 și a atras sancționarea pârâtei pentru lipsa modalității de determinare a formulei de calcul.

A fost administrată proba înscrisuri .

Analizând actele  şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între pârâta D S.A., în calitate de împrumutător, și reclamanții A, B și C, în calitate de împrumutați, s-a încheiat Contractul de credit nr. 70426011 din data de 19.11.2008-f. 13, prin care banca a acordat reclamanților un credit de 60.800 Euro pentru satisfacerea nevoilor personale.  Contractul a fost completat ulterior prin Actele adiționale nr. 1 din data de 04.11.2009-f.36 , nr. 2 din data de 19.11.2008-f. 38 și nr.3 din data de 01.11.2010-f.34.

Pentru garantarea restituirii creditului acordat, reclamanții au încheiat contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. …. din 19.11.2008 de către BNP „E”, având ca obiect constituirea de către împrumutați, în favoarea băncii, a unei ipoteci de rangul I asupra bunului imobil situat în orașul ..., constând în teren în suprafață de 840 m.p., conform actului de proprietate și măsurătorilor cadastrale, împreună cu construcția C1-locuință, formată din 3 camere, bucătărie, baie și hol, având o suprafață construită la sol de 82 m.p. și o suprafață utilă de 60, 27 m.p., conform măsurătorilor cadastrale și construcția C2-anexă având o suprafață construită la sol de 27 m.p., conform măsurătorilor cadastrale, imobil înscris în Cartea funciară nr. …. a localității Ovidiu, conform Încheierii nr. 56004 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța cu nr. cadastral ….-f.27.

În drept,  conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Din analiza prevederilor citate, rezultă că pentru a reține existența unei clause abuzive, instanța trebuie să verifice următoarele condiții: clauza contractuală să nu fi fost negociată; clauza să creeze prin ea însăși un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe. De asemenea, instanța trebuie să țină seama, conform art. 4 alin. (5) din același act normativ, de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului, precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Cu titlu prealabil, instanța reține că noțiunea de consumator a fost definită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia condiția esențială pentru ca o persoană să fie inclusă în categoria consumatorului vizează acționarea în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. În prezenta cauză, din cuprinsul contractului de credit rezultă că reclamanții au încheiat această convenție în calitate de persoane fizice, pentru satisfacerea unor nevoi personale. De asemenea, D S.A. este profesionist, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, acționând în cadrul activității sale comerciale.

O primă condiție ce se impune a fi verificată de instanță constă în negocierea clauzelor contractuale. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în forma de la momentul încheierii contractului de credit, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Instanța subliniază că simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. În lipsa unei dovezi concrete din partea pârâtei cu privire la negocierea convenției de credit sau a unora dintre clauzele acesteia, concluzia care se impune este aceea că reclamantii au acceptat diferitele oferte puse la dispoziție de către bancă, fără a le putea influența conținutul.

Instanța nu poate reține apărările pârâtei, potrivit cărora reclamanții nu au inițiat/declanșat procesul de negociere, neimplicându-se activ în formarea contractului, acest aspect nefiind de natură a înlătura caracterul nenenogiat al contractului, văzut ca o condiție în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Pentru a fi îndeplinită această condiție, este suficient ca profesionistul să nu poată face dovada negocierii efective a clauzelor, fiind irelevantă, în acest sens, lipsa de inițiativă a consumatorului.

Prin urmare, contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că este îndeplinită condiția referitoare la lipsa caracterului negociat al clauzelor invocate de către reclamanți.

Celelalte condiții prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale, vor fi analizate în continuare, prin raportare la fiecare clauză invocată.

Cu privire la comisionul de acordare de 1,5% din valoarea totală a finanțării (art. 3.2 din contractul de credit), instanța reține că, potrivit art. 3.2. din contractul de credit încheiat între părți, comisionul de acordare a facilității este în cuantum de 1,5% din valoarea totală a facilității, minimum 250 EUR sau echivalentul în USD sau RON al acestei sume, calculate la cursul de schimb din prima listă afișată de bancă în ziua efectuării tragerii. Acest comision se va plăti la data efectuării tragerii prin deducerea acestuia din suma facilității.

Instanța apreciază că inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată (o singură dată) a unui comision de 1,5% din valoarea totală a creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, instanța reține că acest comision de acordare este perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.), cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii.

 Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. În situaţia dedusă judecăţii, reclamanta invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a pârâtei faţă de obligaţiile acesteia de a achita comisionul de acordare, astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractelor.

Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numeşte dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantei a unei sume importante de bani, respectiv 60.800 Euro, pentru o perioadă de 30 de ani, având în vedere și prelungirea scadenței totale prin actele adiționale.

Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Or, contractul de credit încheiat cu reclamanții, prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art.3.2 din contract, dar şi obligaţia acesteia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval extrem de lung (25 de ani). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi de îndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, suma semnificativă pe care aceasta a pus-o la dispoziţia reclamantei (60.800 euro) şi intervalul de timp îndelungat acordat debitoarei pentru restituirea împrumutului (25 de ani), instanţa apreciază că dispoziţiile privind comisionul de acordare inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive. Cu atât mai mult, comisionul nu poate fi considerat o dobândă mascată sau rezultatul unui dol din partea băncii, după cum susțin reclamanții.

Față de cele arătate, instanța nu poate primi susținerile reclamanților în sensul că banca nu a prestat niciun serviciu sau că acest comision este identic la toate creditele, fiind evident că acordarea creditului se face în funcție de situația particulară a fiecărui client.

În același timp, instanța apreciază că prevederea din contract  criticată este redactată de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantilor, fiind, de asemenea, evident din însăși denumirea sa, „de acordare„ motivul pentru care se percepe acest comision, de altfel explicat și de instanță în paragrafele anterioare.

Instanța mai reține că, la data încheierii contractului de credit, nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) s-a stabilit că pentru analiza dosarului se percepe un comision în formă fixă.

În concluzie, instanța apreciază că, în cauză, comisionul de acordare de 1,5% din suma creditului (art. 3.2 din contractul de credit) nu are caracter abuziv.

Cu privire la comisionul de administrare (art. 3.3 lit. (i) din contractul de credit), instanța apreciază, de asemenea, că această clauză contractuală nu creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât nu poate fi considerat abuzivă.

Astfel, în primul rând, deși ne aflăm în prezenţa unui contract de adeziune, clauza criticată nu afectează echilibrul contractual, întrucât nu oferă furnizorului de servicii financiare alte drepturi decât cele permise și de art.35 din OUG nr.50/2010 și art.9 ind.3 lit.e pct.1 și 2 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, care interzic doar majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract și/sau introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract.

Or, comisionul de administrare, de  0,4% -calculat la soldul lunar al soldului,  a fost inserat ab initio în contractul părţilor, a fost determinat în mod transparent, clar și precis la momentul încheierii contractului, iar formula sa de calcul este prezentată în mod clar și neinterpretabil, banca neavând posibilitatea, în mod unilateral, de a modifica cuantumul acestui comision în funcție de criterii neverificate. Clauza referitoare la comisionul de administrare a fost redactată în termeni clari, nu necesită cunoștințe de specialitate pentru determinarea comisionului. De asemenea, comisionul nu a fost majorat pe parcursul derulării contractului și nici perceput ulterior încheierii acestuia, prin voinţa unilaterală a Băncii, pentru a deveni abuziv.

În al doilea rând, comisionul fiind o componentă a costului creditului, pe lângă dobândă, instanța apreciază că orice client prudent și diligent ar fi trebuit să îl ia în considerare în alegerea produsului de creditare.

În al treilea rând, stabilirea și perceperea unui comision de administrare nu erau interzise la momentul încheierii contractului de credit, nici pe parcursul derulării acestuia până în prezent, ci dimpotrivă au fost și sunt permise în mod expres prin O.U.G. nr. 50/2010, respectiv art. 36 potrivit căruia „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, consturi aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un commission unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Astfel, comisionul de administrare este perceput, cum de altfel arata  și denumirea sa, pentru administrarea creditului, respectiv pentru operațiunile de întreținere lunară a creditului, pentru monitorizarea rambursării acestuia, cheltuieli pentru mentenanța bazei de date, pentru raportări, pentru arhivare, pentru evaluări periodice ale clientului/creditului.

De altfel, acest comision nu a atras majorarea ratei lunare datorate de reclamanţi, astfel că nu poate fi reținut în speță un eventual dezechilibru semnificativ suferit de reclamant prin includerea unui comision de administrare în costul creditului.

Așadar, cuantumul sumelor achitate cu titlu de comision de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților contractuale. Astfel cum a fost anterior reținut, cuantumul acestui comision ar fi trebuit luat în considerare anterior semnării contractului de credit, ca și component a costului creditului. În acest sens, analizând graficul de rambursare aflat la filele 81- 88, instanța constată că reclamanții știau, de la bun început, ce sume au de achitat pârâtei, cu titlu de comision de administrare. Acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenţiei, este clar precizat, este dimensionat în funcţie de o valoare concretă, are stabilită scadenţa și este inclus în graficul de rambursare.

Aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate într-un limbaj inteligibil, au fost cunoscute de reclamanti la momentul încheierii contractului de credit, au fost detaliate separat în graficul de rambursare ce reprezintă anexă la contract, astfel că nu se poate susţine că reclamanţii nu au putut aprecia costurile creditului, având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data convenției de credit, de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.

Pe de altă parte, nu se poate considera că acest comision este avantaj material pe care Banca îl obține nejustificat, cum s-a susținut, fiind vorba fără îndoială de un element al preţului contractului de credit, distinct de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinţei banilor împrumutaţi.

În speță, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor acestuia.

De altfel, după cum s-a menţionat în cele în preced, art.36 din OUG nr. 50/2010 prevede dreptul furnizorului de servicii financiare de a percepe, pe lângă dobândă, şi alte comisioane sau costuri, acestea fiind necesare pentru recuperarea cheltuielilor şi finanţarea activităţii Băncii.

De asemenea, instanţa apreciază că raţiunea economică ce justifică solicitarea comisionului de administrare este existenţa riscului de credit, element de care Banca este obligată să ţină cont şi să încerce să îl acopere. Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidarității garanțiilor reale sau personale. Principala activitate pe care o are banca în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate.

Deoarece activitatea de monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, OUG nr.50/2010, prin art. 36, întărește această concluzie, legând comisionul de administrare de operațiunile întreprinse de Bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului. Astfel, potrivit acestei dispoziții legale, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent pentru monitorizarea/inregistrarea/efectuarea de operatiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, iar în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Așadar, clauzele cu privire la comisionul de administrare sunt clauze ce au  calitatea de a satisface cerinţele de preţ.

Având în vedere faptul că acest comision de administrare a fost detaliat în graficul de rambursare, anexă a contractului, instanța înlătură susținerile reclamanților referitoare la sancționarea D S.A. De altfel, în adresa de la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, depusă la dosarul cauzei, se precizează că, în contractul de credit din cauză, calculul comisionului de administrare a creditului este la soldul curent al creditului, în concordanță cu legislația actuală.

Aceleași considerente sunt valabile și cu privire la art. 1.9 din Actul adițional nr. 2 la contractul nr. 70426011, care mențin prevederile inițiale din contractul de credit cu privire la comisionul de administrare. Astfel, conform acestui articol: „Părțile consimt ca pentru Creditul acordat banca percepe și următoarele comisioane: (i) comision de administrare credit al cărui nivel este stabilit prin Contractul de credit sau prin modificările ulterioare ale acestuia”.

 Faţă de aceste considerente, instanţa va respinge solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al comisionului de administrare, prevăzut de art. 3.3 lit. (i) din contractul de credit și de art. 1.9 din Actul adițional nr. 2.

În privința art.8.1 lit. b) din contractul de credit, instanța reține că are următorul conținut: „Împrumutatul declară și garantează Băncii că a înțeles pe deplin clauzele prezentului Contract, în special cele referitoare la costuri, tragerea Facilității, dobânda, garanțiile constituite, protecția datelor personale, obligații, și sancțiunea în cazul în care nu se îndeplinesc obligațiile asumate”. După cum se poate observa, această clauză nu stabilește prestații ale părților, putând fi cel mult valorificată, sub aspectul stabilirii caracterului negociat al clauzelor și al clarității limbajului în care acestea au fost redactate. Or, acest aspect trebuie verificat cu privire la fiecare clauză pretins abuzivă. Având  în vedere că raportat la celelalte clauze invocate ca abuzive,  instanta nu a stabilit ca au caracter abuziv, nici  art.8.1 lit.b din Contract nu  poate constitui, de sine-stătător, o clauză abuzivă.  Aceasta  cu atat mai mult cu cat, ulterior incheierii contractului de credit, reclamantii au  reasezat , impreuna cu banca, anumite clauze din contract, prin incheierea actelor aditionale nr. 1,2, 3.

Față de cele arătate, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată și în privința constatării caracterului abuziv al art. 8.1. lit. b) din contractul de credit.

Intrucât nu intervine sanctiunea nulității pentru nici una dintre clauzele  mentionate ca abuzive de către reclamanti, nu exista temei pentru restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare si respectiv de administrare, motiv pentru care instanta va respinge ca neintemeiata si cererea privind restituirea sumelor incasate cu titlu de comisioane.

Fata de caracterul accesoriu al dobânzilor si de respingerea cererii de acordare a debitului principal, instanta va respinge si solicitarea de plată a dobânzii legale, ca neintemeiata, conform princpiului accesoriul urmează soarta principalului.

Conform art. 453 C.proc.civ,  având în vedere că reclamanții au pierdut procesul, acestia vor fi obligață la plata către pârâtă a sumei de 3057,73 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, conform chitanței atașate la dosar-f.143.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

 Respinge acţiunea formulată de reclamanții  A, B și C, toți având domiciliul ales în …. în contradictoriu cu pârâta D S.A. cu sediul în …..

Obligă reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 3057,73 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi,  05.03.2020.

Preşedinte Grefier

Domenii speta

Spete similare