Fond funciar; nulitate absolută hotărâre a Comisiei de ff

Decizie 522 din 27.02.2019


Prin sentinţa civilă nr.2609/5.03.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii invocată de Oficiul De Cadastru Şi Publicitate Imobiliară Iasi, aşa cum a fost ea invocata si motivata de Oficiul De Cadastru Şi Publicitate Imobiliară Iasi, cu sediul în Iaşi.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului De Cadastru Şi Publicitate Imobiliară Iasi şi respinsă acţiunea formulată de reclamanta Statiunea De Cercetare Si Dezvoltare Pentru Viticultura Si Vinificatie Iaşi în contradictoriu cu pârâtul Oficiului De Cadastru Şi Publicitate Imobiliară Iaşi ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate.

A fost respinsă excepția lipsei capacităţii procesuale civile şi  excepția lipsei calităţii procesuale pasive a Agentiei Domeniilor Statului Iaşi şi a Agentiei Domeniilor Statului aşa cum a fost ele invocate si motivate de Agentia Domeniilor Statului.

A fost respinsă excepția lipsei calităţii procesuale pasive a Institutiei Prefectului Judetului Iaşi aşa cum a fost ea invocata şi motivata de Comisia Judeteana Iasi Pentru Stabilirea  Dreptului De Proprietate Privata Asupra Terenurilor.

A fost respinsă cererea de intervenție in interes propriu formulată de Statul Roman Prin Ministerul Finantelor Publice Iaşi.

A fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulata de Academia De Stiinte Agricole Si Silvice „Gheorghe Ionescu Sisesti” în interesul Stațiunii de Cercetare si Dezvoltare pentru Viticultura şi Vinificație Iaşi.

A fost respinsă acțiunea formulata de reclamanta Statiunea De Cercetare Şi Dezvoltare Pentru Viticultura Şi Vinificatie Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Comisia Judeteana Iasi Pentru Stabilirea Dreptului De Proprietate Privata Asupra Terenurilor, Institutia Prefectului Judetului Iaşi, Comisia Municipala De Fond Funciar Iaşi, Oficiul De Cadastru Si Publicitate Imobiliara Iaşi, Administratia Domeniilor Statului Iaşi, Administratia Domeniilor Statului şi B. E.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a constatat că:

„Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20.12.2016, reclamanta STAŢIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURA SI VINIFICATIE IAŞI, , prin reprezentantul sau legal, în contradictoriu cu:

1. COMISIA JUDEŢEANĂ IAŞI PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA ASUPRA TERENURILOR, 2. INSTITUŢIA PREFECTULUI JUDEŢULUI LAŞI, 3. COMISIA MUNICIPALA DE FOND FUNCIAR LAŞI, 4. OFICIUL DE CADASTRU SI PUBLICITATE IMOBILIARA IAşI, 5. ADMINISTRAŢIA DOMENIILOR STATULUI IAŞI, 6. ADMINISTRAŢIA DOMENIILOR STATULUI, 7. B. E.solicită ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate:

1.Nulitatea absolută a  Hotărârii nr.3774/06.12.2006 emisa de Comisia Judeţeană Iaşi Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor.

În fapt, prin Hotărârea nr.3774/06.12.2006 s-au dispus următoarele : "Art.1 Admite cererea dnei B.E. în sensul radierii suprafeţei de 4402,12 mp din anexa 34 a municipiului Iaşi, poziţia d-lor B. P. V., B. A. şi B. E. şi înscrierea acestora în anexa 29 a municipiului Iaşi cu aceeaşi suprafaţa de teren.

Art. 2 Se trece din proprietatea publica a statului in proprietatea privata a statului suprafaţa de 4402,12 mp teren aflat in perimetrul Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura şi Vinificație Iaşi şi se pune la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar Iaşi in vederea punerii in posesie si eliberării titlului de proprietate al solicitantei.

Art.3 Prevederile prezentei hotărâri vor fi aduse la îndeplinire de Comisia municipala de fond funciar Iaşi, ADS Iaşi şi OCPI Iaşi."

Consideră hotărârea Comisiei Judeţene Iaşi nelegală pentru următoarele motive:

Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura şi Vinificație Iaşi este o instituţie publica subordonata Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șisești.

Toate terenurile aflate în perimetrul staţiunii au făcut şi fac parte din domeniul public al statului, sunt date in administrarea unităţii noastre, fiind destinate in exclusivitate cercetării, dezvoltării, inovării.

Conform art.35 alin.2 din Legea nr. 18/1991: „Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele si staţiunile de cercetări ştiinţifice agricole si silvice destinate cercetării si producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora."

Ulterior, prin Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, Anexa 1 cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la punctul nr.5 sunt trecute „terenurile institutelor si staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învățământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă."

Conform art.10 alin.2 din Legea nr.213/1998 : "Trecerea din domeniul public in domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, daca prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel".

Art. 11 alin. l din acelaşi act normativ prevede că: "Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile" iar conform alin. 2 : "Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. l privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută."

Este cât se poate de evident că trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat trebuia făcută exclusiv prin hotărâre a Guvernului şi nicidecum prin hotărâre a Comisiei Judeţene, instituţie care nu se poate substitui puterii executive.

Arătă că legile fondului funciar nu au prevăzut şi nici nu prevăd vreo dispoziţie derogatorie contrara cu privire la modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public al statului în cel privat.

Legea 147/2004 de modificare şi completare a Legii nr.290/2002 privind organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gh. Ionescu Șisești, la punctul 8 modifică art. 8 alini prevăzând că: "Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea şi/sau în concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învăţământ agricol şi silvic, a unităţilor de cercetare-dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesională în agricultură aparţin domeniului public al statului şi rămân sau trec, după caz, în administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate."

Conform actelor normative care reglementează organizarea si funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șisești şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, silvic si industriei alimentare, respectiv art.31 alin.3 din Legea nr. 45/2009:  „Terenurile date in administrarea instituţiilor si unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile şi nu pot fi scoase din proprietate publică şi din administrarea unităţilor de cercetare dezvoltare din agricultura si silvicultura decât prin lege".

Toate actele normative care reglementează organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare ştiinţifica, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr.170/1981, HG nr.1284/1990, HG nr.100/1991, OG nr.25/1995 , Legea 250/2002, HG nr.35/2006 , Legea 45/2009 , HG nr.390/2011 precum si Legea 18/1991 si Constituţia României ocrotesc proprietatea publica iar terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile şi nu pot fi trecute în domeniul privat decât prin lege.

Conform Deciziei nr.23/17.10.2011 a ÎCCJ dată în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la trecerea terenurilor din domeniul public al statului in domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale este obligatorie parcurgerea procedurii de trecere din domeniul public in domeniul privat prin hotărâre de Guvern.

Or, Comisia Judeţeană Iaşi Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor a ignorat total aceste acte normative, care nu ii conferă nici o competenta in ceea ce priveşte trecerea bunurilor din domeniul public al statului in domeniul privat, emiţând o hotărâre profund nelegală.

Pentru aceste motive reclamanta solicită instanţei de judecată admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

• La data de 26.05.2017 a depus cerere de intervenţie în interes alăturat reclamantei Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Şişeşti, solicitând de asemenea admiterea acţiunii reclamantei, în esenţă, pentru următoarele considerente: terenul ce a făcut obiectul hotărârii atacate nu se afla în circuitul civil şi deci nu putea să facă obiectul reconstituirii în temeiul legii speciale reparatorii decât cu încălcarea prevederilor art.35 din Legea nr.18/1991, cu ignorarea prevederilor art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991, art.5 din Legea nr.213/1998, art.8 din Legea nr.147/2004, art. 31 din Legea nr.45/2009 şi celor statuate de ICCJ prin Decizia nr.23/2011.

Analizând cererea formulată, apărările formulate, probele administrate şi dispoziţiile legale incidente, prima  instanţa constată următoarele:

În fapt, prin Hotărârea nr.3774/06.12.2006 s-au dispus următoarele : "Art.1 Admite cererea dnei B. E. în sensul radierii suprafeţei de 4402,12 mp din anexa 34 a municipiului Iaşi, poziţia dlor B. P. V., B. A. şi B. E. şi înscrierea acestora în anexa 29 a municipiului Iaşi cu aceeaşi suprafaţa de teren.

Art. 2 Se trece din proprietatea publica a statului in proprietatea privata a statului suprafaţa de 4402,12 mp teren aflat in perimetrul Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura şi Vinificație Iaşi şi se pune la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar Iaşi in vederea punerii in posesie si eliberării titlului de proprietate al solicitantei.

Art.3 Prevederile prezentei hotărâri vor fi aduse la îndeplinire de Comisia municipala de fond funciar Iaşi, ADS Iaşi şi OCPI Iaşi."

Consideră hotărârea Comisiei Judeţene Iaşi nelegală pentru următoarele motive:

Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura şi Vinificație Iaşi este o instituţie publica subordonata Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șisești.

Toate terenurile aflate în perimetrul staţiunii au făcut şi fac parte din domeniul public al statului, sunt date in administrarea unităţii noastre, fiind destinate in exclusivitate cercetării, dezvoltării, inovării.

Conform art.35 alin.2 din Legea nr. 18/1991 : "Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele si staţiunile de cercetări ştiinţifice agricole si silvice destinate cercetării si producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora."

Ulterior, prin Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, Anexa 1 cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la punctul nr.5 sunt trecute „terenurile institutelor si staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învățământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă."

Conform art.10 alin.2 din Legea nr.213/1998 : "Trecerea din domeniul public in domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, daca prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel".

Art. 11 alin. l din acelaşi act normativ prevede că: "Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile" iar conform alin. 2 : "Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. l privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută."

Este cât se poate de evident că trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat trebuia făcută exclusiv prin hotărâre a Guvernului şi nicidecum prin hotărâre a Comisiei Judeţene, instituţie care nu se poate substitui puterii executive.

Arătă că legile fondului funciar nu au prevăzut şi nici nu prevăd vreo dispoziţie derogatorie contrara cu privire la modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public al statului în cel privat.

Legea 147/2004 de modificare si completare a Legii nr.290/2002 privind organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare si a Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gh. Ionescu Șisești, la punctul 8 modifică art. 8 alini prevăzând că: "Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea şi/sau în concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învăţământ agricol şi silvic, a unităţilor de cercetare-dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesională în agricultură aparţin domeniului public al statului şi rămân sau trec, după caz, în administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate."

Conform actelor normative care reglementează organizarea si funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice Gheorghe Ionescu Șisești şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, silvic si industriei alimentare, respectiv art.31 alin.3 din Legea nr. 45/2009:  „Terenurile date in administrarea instituţiilor si unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile şi nu pot fi scoase din proprietate publică şi din administrarea unităţilor de cercetare dezvoltare din agricultura si silvicultura decât prin lege".

Toate actele normative care reglementează organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare ştiinţifica, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr.170/1981, HG nr.1284/1990, HG nr.100/1991, OG nr.25/1995 , Legea 250/2002, HG nr.35/2006 , Legea 45/2009 , HG nr.390/2011 precum si Legea 18/1991 si Constituţia României ocrotesc proprietatea publica iar terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile şi nu pot fi trecute în domeniul privat decât prin lege.

Conform Deciziei nr.23/17.10.2011 a ÎCCJ dată în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la trecerea terenurilor din domeniul public al statului in domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale este obligatorie parcurgerea procedurii de trecere din domeniul public in domeniul privat prin hotărâre de Guvern.

Or, Comisia Judeţeană Iaşi Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor a ignorat total aceste acte normative, care nu ii conferă nici o competenta in ceea ce priveşte trecerea bunurilor din domeniul public al statului in domeniul privat, emiţând o hotărâre profund nelegală.

Prin acţiunea de faţă reclamanta, în sprijinul căreia au intervenit Statul Român şi Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Şişeşti, solicită a se constata nulitatea absolută a Hotărârii emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi sub nr. 3774/06.12.2006, motivat de faptul că prin această hotărâre Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi a dispus cu privire la un teren care era proprietatea publică a Statului Român, dat în administrarea Staţiunii reclamante, teren care nu putea să facă obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul persoanelor fizice pârâte decât dacă acest regim era schimbat în condiţiile Legii nr. 213/1998.

În drept, în aprecierea temeiniciei cererii, în raport de motivele acesteia şi a excepţiilor invocate, instanţa va avea în vedere următoarele prevederi legale (forma în vigoare la data emiterii actului contestat în prezenta cauză):

-art. 53 alin.1 din Legea nr.18/1991, text conform căruia  „Hotãrârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privatã asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. II, şi cele asupra mãsurilor stabilite de comisiile locale se comunica celor interesaţi prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire.(2) Impotriva hotãrârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecãtoria în a cărei raza teritorialã este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.”

-art. III din Legea nr.169/1997 text potrivit căruia :„ Sunt lovite de nulitate absolutã, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, urmãtoarele acte emise cu încãlcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare şi ale prezentei legi: a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptãţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt: (..) b) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, oraşelor sau municipiilor; (1^1) Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspenda efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie.  (2) Nulitatea poate fi invocatã de primar, prefect, Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietãţilor şi de alte persoane care justifica un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenta instanţelor judecãtoreşti de drept comun.  (2^1) Nulitatea absolutã, în sensul prezentei legi, va putea fi invocatã şi în litigiile în curs. (…)”.

-art. 11 din Legea nr.213/1998, conform căruia „ (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmeaza: a) nu pot fi instrainate (…)  (2) Actele juridice incheiate cu incalcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absoluta.”

-art. 9 din Legea nr.1/2000, prevedere conform căreia: ” (1) Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele, centrele şi statiunile de cercetare, destinate cercetării şi producerii de seminte, de material saditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasa, rămân în administrarea acestora, cu excepţia terenurilor agricole preluate de la fostii proprietari şi solicitate de persoanele indreptatite la reconstituire. Terenurile din perimetrele statiunilor, institutelor şi centrelor de cercetare care fac obiectul retrocedarii se vor delimita în sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi functionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Stiinte Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisesti", cu modificările şi completările ulterioare.”

-art.27 alin. 7^1 din HG nr. 890/2005, potrivit căruia „Hotărârile de validare ale comisiei judeţene vor cuprinde, atunci când sunt aplicabile dispoziţiile art. III alin. (1^1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, un articol distinct prin care se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului sau al localităţilor şi punerea sa la dispoziţie comisiei locale în vederea punerii în posesie.”

Aplicând aceste dispoziţii legale litigiului de faţă instanţa reţine, mai întâi cu privire la excepţia tardivităţii invocată de pârâţi, că aceasta are o strânsă legătură cu cercetarea naturii cererii reclamantei. Astfel, se observă din modul de formulare a acesteia că nu suntem în prezenţa unei  plângeri împotriva actului administrativ, în sensul articolului 53 din Legea nr.18/1991, mai sus redat, ci acţiunea este o acţiune în constatare nulitate, reglementată de dispoziţiile art. III Legea nr. 169/1997, acţiune al cărui regim juridic este acela de a fi imprescriptibilă, şi,ca atare, excepţia este respinsă ca fiind nefondată.

Privitor la calitatea OCPI Iaşi, această situaţie, invocată pe calea excepţiei de pârâtul OCPI Iaşi, va fi admisă, în raport cu natura juridică a acţiunii, conform calificării anterioare, ceea ce conduce la soluţia admiterii excepţiei şi la respingerea acţiunii formulată în contradictoriu cu OCPI Iaşi, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte raportul care ar putea fi stabilit între cazul de nulitate absolută invocat de reclamantă şi cazurile de nulitate absolută reglementate de art. III din Legea nr.169/1997 ce are caracter special, instanţa are în vedere faptul că potrivit opiniilor exprimate în doctrina de specialitate şi potrivit soluţiilor date în jurisprudenţă, bazate în mod corect în opinia instanţei pe interpretarea gramaticală a textului de lege, acest din urmă text de lege (art. III) nu reglementează cauze de nulitate în mod exclusiv sau limitativ.

Prin urmare, reţinând faptul că acţiunea de faţă este o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, întemeiată pe prevederile art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr.213/1998 rap. la art. III din Legea nr.1691997, instanţa constată că excepţia tardivităţii invocată în cauză de pârâţi nu este fondată.

Din perspectiva temeiniciei cererii de constatare a nulităţii absolute a actului atacat, instanţa reţine însă că aceasta nu poate fi primită. Pentru a aprecia astfel instanţa are în vedere următoarele:

În perioada 2005-2011 interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la modalitatea concretă în care terenurile proprietate publică urmau a fi dezafectate domeniului public în vederea restituirii lor către cei îndreptăţiri, a fost neunitară în practica administrativă şi cea judecătorească. Prin Decizia I.C.C.J. nr.23/2011 publicată în M. Of. la data de 8  noiembrie 2011 instanţa supremă a statuat cu caracter definitiv asupra modalităţii în care trebuie interpretată expresia în „condiţiile legii” şi anume faptul că ea trebuie interpretată prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998, adică schimbarea regimului juridic trebuie să aibă loc prin  hotărâre a Guvernului, or, la data acestor statuări aşa cum s-a arătat de către unii dintre pârâţii din  cauza de faţă  hotărârea administrativă atacată în dosarul de faţă era deja emisă, în considerarea acelei practici administrative care a fost ulterior considerată de instanţa supremă pe cale de interpretare ca nefiind corectă.

Cu toate acestea, instanţa apreciază că acest lucru nu poate sui generis să ducă la admiterea acţiunii în anulare pentru următoarele argumente:

Hotărârea administrativă atacată în prezenta cauză nu reprezintă ea însăşi actul juridic care înglobează dreptul de proprietate recunoscut asupra terenului de 8,10 ha în beneficiul pârâţilor persoane fizice.

În fapt şi în drept acest act administrativ a îmbrăcat forma unui act de punere în executare a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă a reprezentat actul efectiv şi originar de reconstituire a dreptului de proprietate pentru cei trei pârâţi persoane fizice mai ales în condiţiile în care ea s-a dat în urma administrării unei probe cu expertiză care a stabilit că amplasamentul terenului este în perimetrul S.C.D.V.V. Iaşi; deci actele administrative subsecvente acestei hotărâri judecătoreşti nu sunt decât simple acte de punere în executare a dispoziţiei judecătoreşti.

Or, este de notorietate faptul că, neaducerea la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, favorabilă unei persoane, de către cel obligat prin această hotărâre, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil; atunci când cel obligat prin hotărâre este o autoritate publică iar creditorul obligaţiei este un particular, cu atât mai gravă este încălcarea care derivă din neexecutarea hotărârii judecătoreşti, deoarece Statul, prin autorităţile şi organele sale, depozitare ale puterii publice, este primul chemat să garanteze accesul la justiţie şi echitatea procedurilor judiciare.

De altfel, reclamanta din cauza de faţă admite în cererea sa că această hotărâre emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar s-a dat pentru punerea în executare a unei sentinţe judecătoreşti, sentinţă în legătură cu care afirmă însă că s-ar fi dat cu nerespectarea unor dispoziţii legale.

Criticând hotărârea judecătorească, reclamanta însăşi se prevalează de inopozabilitate,  invocând faptul că a fost pronunţată într-un  proces civil în care reclamanta nu a fost parte, or,

o hotărâre judecătorească produce, pe de o parte, un efect obligatoriu care priveşte direct părţile şi care cunoaşte ca manifestări particulare autoritatea de lucru judecat şi executorialitatea iar pe de altă parte, un efect de opozabilitate faţă de terţii raportul juridic tranşat prin respectiva hotărâre. Prin opozabilitate se înţelege tocmai aptitudinea hotărârii judecătoreşti de a putea fi folosită de beneficiar pentru a-şi justifica şi apăra dreptul recunoscut prin hotărâre contra terţilor. Prin urmare, simplu faptul că un terţ nu a luat parte la un proces civil nu dă acestuia dreptul de a ignora pur şi simplu situaţia juridică rezultând din hotărârea judecătorească cu care procesul s-a încheiat. Este adevărat că, la fel ca şi în cazul actelor juridice, o hotărâre judecătorească pronunţată între anumite persoane nu poate în principiu să dea naştere la drepturi şi nu poate să creeze obligaţii determinate în mod direct în sarcina altor persoane decât cele vizate de hotărârea judecătorească; din acest punct de vedere actul jurisdicţional, la fel ca şi actul juridic obişnuit, produce efecte directe relative adică numai între părţi. Însă, din perspectiva aptitudinii sale de a servi beneficiarului ca titlu justificativ al dreptului său, hotărârea judecătorească poate fi opusă terţilor şi ea poate fi opusă cu succes atât timp cât terţii nu produc dovada contrară celor stabilite prin hotărâre.

Transpunând aceste considerente teoretice situaţiei de fapt din dosar rezultă instanţei că în procesul pendinte pârâţii se apără cu succes împotriva cererii reclamantei de anulare a actului administrativ, cu ajutorul hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile care a premers emiterii hotărârii administrative contestată.

 Din perspectiva persoanelor juridice pârâte, apărarea se bazează pe efectul obligatoriu al hotărârii, efect în virtutea căruia ele erau obligate la emiterea actelor administrative de punere în executare a dispoziţiilor obligatorii din cuprinsul sentinţei. Altfel spus, hotărârea atacată este efectul, obligatoriu, al dispoziţiei instanţei. Or, dacă este aşa, ea nu poate fi considerată nelegală pentru că aceasta ar însemna că hotărârea judecătorească de obligare era nelegală - ceea nu poate fi admis atât timp cât ea nu a fost desfiinţată în condiţiile legii.

Din perspectiva pârâţilor persoane fizice, sentinţa judecătorească a reprezentat, din punct de vedere procesual, un titlu executoriu care trebuia să fie executat de adversarii din acel proces iar, din punct de vedere substanţial, ea reprezintă un veritabil titlu de proprietate (act autentic) care trebuie să fie respectat de terţi, cât timp nu este desfiinţat. Din această ultimă perspectivă, însuşi interesul efectiv al reclamantei în desfiinţarea actului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti este îndoielnic deoarece chiar şi în contextul în care ar fi constatată nulitatea hotărârii administrative, cât timp rămâne în fiinţă hotărârea judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate, beneficiarii acesteia au dreptul la executarea efectivă a acestei din urmă hotărâri.

 Privitor la dreptul reclamanţilor la executarea acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa remarcă  faptul că în procesul pendinte nu s-a ridicat problema lipsei îndreptăţirii a reclamanţilor la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul prevederilor Legii nr.1/2000 mai sus redate; ca atare, dreptul la reconstituire în perimetrul administrat de reclamantă nu este pus la îndoială „pe fond”, hotărârea administrativă fiind criticată dintr-o perspectivă formală, în sensul că a fost emis acest act administrativ prin intermediul său s-a reconstituit dreptul fără ca mai întâi terenul ce a făcut obiectul actului de reconstituire să fi fost trecut din domeniul public în domeniul privat în condiţiile legii; invocându-se practic faptul că depăşindu-şi competenţa, Comisia Judeţeană de Fond Funciar a dispus schimbarea regimului juridic al unui teren din domeniul public fără drept, invocându-se Decizia nr.23/2011 pronunţată de ÎCCJ.

Cu toate aceste critici instanţa reţine că atât timp când hotărârea administrativă contestată în cauză a fost dată pentru punerea în  executare a unei hotărâri jurisdicţionale şi atât timp când hotărârea administrativă a dus sau a contribuit la realizarea dreptului recunoscut prin hotărârea jurisdicţională, prima hotărâre menţionată este „apărată” de cea de-a doua hotărâre menţionată. Cronologic privind, legalitatea, neinfirmată de nimic în prezenta cauză, a primei hotărâri - cea pronunţate de instanţă cu efect obligatoriu astfel cum s-a subliniat mai sus, pune la adăpost de critici de nelegalitate, fie ele şi formale, hotărârea administrativă de punere în executare a dispoziţiei instanţei de judecată, cât timp ea a slujit imperativului executării hotărârii judecătoreşti şi nu s-a probat că prin forma de emitere a acesteia ar fi fost vătămat un alt drept concurent, căci, aşa cum s-a arătat mai sus, dreptul la reconstituire al reclamanţilor pe amplasamentul respectiv în fond nu a fost negat.

Apreciem că ar fi însă disproporţionat să se considere acum că omisiunea parcurgerii unei anumite proceduri de schimbare a regimului juridic al terenului, duce la nulitatea hotărârii administrative. Instanţa subliniază faptul că hotărârea administrativă de punere în executare s-a emis de către o autoritate a statului, este o hotărâre a „administraţiei”- a autorităţii publice şi ea a dus la realizarea unui drept de proprietate deplin, la dobândirea de către pârâţii persoane fizice a unui bun imobil determinat, în urma unei proceduri administrative în temeiul legilor numite generic „de reparaţie”, procedură administrativă lungă (căci, potrivit celor reţinute de instanţă în hotărârea nr. 12061/2002, cererea de reconstituire era anterioară anului, an în care pârâţii au primit o primă decizie de recunoaştere a îndreptăţirii) urmată de o procedură judiciară, care le-a recunoscut cu titlu definitiv dreptul de proprietate.

Astfel, consideră instanţa că anularea hotărârii administrative justificată pe împrejurarea că nu s-ar fi parcurs o procedură anume de scoatere a terenului din domeniul public şi trecere a lui în domeniul privat, procedură a cărei declanşare era în cele din urmă chiar în sarcina autorităţilor publice obligate la reconstituirea dreptului de proprietate, ar reprezenta pentru particulari beneficiari o sancţiune civilă disproporţionată, o „sarcină exorbitantă” în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevată în multe dintre hotărârile pronunţate împotriva Statului Român în materia legilor reconstituirii.

Aminteşte aici instanţa de cauza Toşcuţă c. României în care curtea de contencios a drepturilor omului a dezavuat practicile de anulare a titlurilor de proprietate administrative emise în temeiul Legii nr.18/1991 pentru motive imputabile exclusiv autorităţilor administrative implicate în procedura reconstituirii dreptului de proprietate astfel: ,, Curtea consideră că anularea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor a fost justificată exclusiv prin fapte imputabile autorităţilor şi fără ca reclamanţilor să li se acorde vreo despăgubire sau să li se propună un teren echivalent. Prin urmare, chiar dacă s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just nu a fost păstrat şi că reclamanţii au suferit un prejudiciu special şi exorbitant prin faptul că au fost privaţi nu numai de dreptul de folosinţă asupra celor două terenuri, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie în această privinţă”.

Instanţa apreciază că aceste consideraţii ale Curţii referitoare la modul în care trebuie privită şi tratată chestiunea culpei în cazul anulării unor acte administrative de reconstituire la legile proprietăţii sunt valabile şi în prezenta cauză în care nu se poate reproşa particularilor faptul că autorităţile nu au urmat anumite proceduri. În condiţiile în care autorităţile sunt  cele care sunt mai bine poziţionate pentru a aprecia asupra formelor, procedurilor administrative şi propriilor lor atribuţii şi în condiţiile în care nu s-a invocat şi pe cale de consecinţă nici probat încălcarea unor drepturi ale altor persoane prin emiterea actului administrativ în forma contestată astăzi,  instanţa reţine că nu apare întemeiată cererea de anulare a acestui act.

Potrivit încheierii de şedinţă din 19.02.2018, instanţa, văzând:

a)cererea de intervenţie accesorie, formulată de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti” (fila 73 dosar) în interesul reclamantei Statiunea De Cercetare Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Iaşi,

b) motivele de fapt şi de drept invocate, în raport cu lucrările dosarului,

Respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti”, potrivit art. 64 Cod de proc. civ. coroborat cu art. 61 alin.3 Cod de proc. civ., constatând astfel neîndeplinite cerinţele în materie privitoare la susţinerea legitimă a apărării reclamantei.

Pentru toate aceste consideraţii instanţa va respinge cererea principală, iar pe cale de consecinţa şi cererile de intervenţie accesorie vor primi aceeaşi soluţie”.

Având în vedere şi soluţia de admitere ce a fost dată prin încheiere interlocutorie asupra excepţiei capacităţii de folosinţă a unei pârâte, instanţa a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale civile şi  excepția lipsei calităţii procesuale pasive a Agentiei Domeniilor Statului Iaşi şi a Agentiei Domeniilor Statului.

A respins excepția lipsei calităţii procesuale pasive a Institutiei Prefectului Judetului Iaşi, aşa cum a fost ea invocata şi motivată de Comisia Judeteana Iaşi Pentru Stabilirea  Dreptului De Proprietate Privata Asupra Terenurilor.

A respins acțiunea formulata de reclamanta Statiunea De Cercetare Şi Dezvoltare Pentru Viticultura Şi Vinificatie Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Comisia Judeteana Iasi Pentru Stabilirea Dreptului De Proprietate Privata Asupra Terenurilor, Institutia Prefectului Judetului Iaşi, Comisia Municipala De Fond Funciar Iaşi, Oficiul De Cadastru Si Publicitate Imobiliara Iaşi, Administratia Domeniilor Statului Iaşi, Administratia Domeniilor Statului şi B. E.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta Statiunea De Cercetare Şi Dezvoltare Pentru Viticultura Şi Vinificatie Iaşi şi intervenientul Statul Roman Prin Ministerul Finantelor Publice Iaşi reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi criticând hotărârea primei instanţe pentru următoarele considerente:

În motivarea apelului, după expunerea rezumată a situaţiei de fapt şi a considerentelor expuse de instanţa de fond, reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Pentru Viticultură Şi Vinificaţie Iaşi, a arătat în punctul de vedere al instanţei de fond este greşit, în primul rând pentru că,  Hotărârea Comisiei Judeţene nr. 3774/6.12.2006 are ca efect stingerea dreptului de administrare asupra terenului al cărui titular este Staţiunea.

În al doilea rând, invocând prevederile  art.  9 alin 1 şi ale art. 10 din Legea nr. 213/1998, reclamanta a precizat că, terenul din hotărârea atacată constituie bun public al statului si,  pentru trecerea lui din domeniul public al statului in domeniul privat al acestuia sau in domeniul public al unitatii administrativ teritoriale - judeţul Iaşi era necesară o hotărâre a guvernului, Comisia Judeţeană Iaşi de aplicare a Legilor fondului funciar neavând competenţa de a hotărî trecerea terenului din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, pentru ca acesta să poată intra în circuitul civil.

A mai arătat reclamanta că, actul  prin care o sentinţă civilă irevocabilă este pusă în executare, în speţă hotărârea administrativă, trebuie să îndeplinească, la rândul său. condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege şi că, hotărârea judecătorească ce a stat la baza emiterii actului atacat nu face nicio menţiune despre regimul juridic al terenului, pentru ca hotărârea administrativă să se sprijine pe considerentele sau dispozitivul sentinţei invocate.

Potrivit reclamantei, Hotărârea administrativă nr. 3774/6.12.2006, emisă de Comisia de stabilire a dreptului de proprietate laşi prin care s-a luat act de sentinţa civilă nr. 12061/12.06.2002, nu poate fi considerată a avea aceeaşi natură ca hotărârea instanţei deoarece aceasta  nu este irevocabilă iar motivele de nulitate subzistă şi în prezent. Se susţine de asemenea că, printr-un act administrativ, respectiv o hotărâre a unei autorităţi administrativ jurisdicţionale, potrivit art. 52 din Legea 18/1991, s-a constituit un drept de proprietate privată în mod nelegal, fără respectarea normelor care stabilesc competenţa exclusivă a Guvernului de a dispune trecerea terenului administrat de Staţiune din domeniul public al satului in domeniul privat al statului iar nesocotirea interesului public trebuie sancţionată cu nulitatea absolută.

Invocând prevederile  Legii nr. 18/1991, ale Legii 147/2004 şi ale Legii nr. 213/1998, reclamanta a precizat că,  prin HG nr. 2203/2004, i-a fost încredinţată spre administrare,  suprafaţa de 411,90 ha de teren domeniu public, teren care a fost predat de către ADS în baza protocolului din 15.02.2005 şi că, la data emiterii hotărârii atacate terenul ce face obiectul acesteia figura potrivit HG nr. 2203/2004 ca domeniul public al statului, indispensabil activităţii de cercetare în administrarea SCDVV Iaşi.

Redând prevederile  art.  31 alin 2 si 3 din Legea nr. 45/2009 reclamanta susţine că, întrucât, aceste terenuri au trecut în domeniul public al statului in baza unor legi organice, nici art. III alin 11 din Legea nr. 169/1997, şi în mod evident, nici dispoziţiile art. 27 alin 71 din HG 890/2005 nu pot fi considerate aplicabile în speţă.

În sprijinul susţinerilor, reclamanta a invocat şi decizia nr.23/2011 a instanţei supreme iar în final, a precizat că, în speţă, Comisia Judeţeană nu avea dreptul de a dispune de un teren aflat in proprietatea publica a statului.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, a formulat întâmpinare prin care a solicitat  admiterea apelului formulat de reclamanta Staţiunea de Cercetare si Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Iaşi, în sensul admiterii acţiunii reclamantei cu consecinţa constatarii nulităţii absolute a Hotărârii nr.3301/12.10.2010 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor.

De asemenea, intervenientul a formulat apel, prin care a solicitat admiterea prezentului, repunerea in termenul de formulare a apelului, motivat de faptul ca sentinta civila nr. 2608/05.03.2018 a Judecătoriei Iasi-Sectia Civila nu a fost comunicată si către intervenientul Statul Roman prin Ministerului Finanţelor Publice, admiterea acţiunii reclamantei Statiunea de Cercetare si Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie lasi si a cererii de interventie formulata de Statul Roman prin Ministerului Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice lasi.

Prin motivele de apel depuse la 13.11.2018, după expunerea rezumată a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţată de instanţa de fond,  intervenientul a arătat că, sentinţa apelată este nelegală în primul rând pentru că, terenul cuprins in hotararea comisei judeţene constituie bun public al statului si,  pentru trecerea lui din domeniul public al statului in domeniul privat al acestuia sau in domeniul public al unitatii administrativ teritoriale - judeţul Iaşi era necesară o hotărâre a guvernului.

Invocând prevederile  Legii nr. 213/1998, ale art. 5 alin 2 din Legea nr. 18/1991, intervenientul susţine că, trecerea din domeniul public al statului în cel privat, se efectuează în mod  exclusiv prin hotărâre a Guvernului şi că, legile fondului funciar nu prevăd şi nu au prevăzut vreo dispoziţie derogatorie de la prevederile art. 10 alin 2  din Legea nr. 213/1998.

În final, intervenientul a arătat că, singura institutie abilitata sa stabileasca daca suprafaţa de teren cuprinsă în  Hotararea Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privata terenurilor lasi nr. 176/2000, este Academia de Stiinte Agricole si Silvice G lonescu Sisesti fiind unica autoritate abilitata sa stabileasca suprafeţele de teren necesare şi indispensabile cercetării agricole si sa fundamenteze stiintific politicile agricole din domeniul cercetării -dezvoltării, actualmente in baza Legii nr 45/2009.

Prin decizia civilă nr. 522/2019 tribunalul  a dispus următoarele:

„Admite apelurile declarate de reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Pentru Viticultură Şi Vinificaţie Iaşi şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei civile 2609/5.03.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte.

Admite cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Pentru Viticultură Şi Vinificaţie Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi, Instituţia Prefectului judeţului Iaşi, Comisia Municipală de Fond Funciar Iaşi, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, Agenţia Domeniilor Statului Iaşi, Agenţia Domeniilor Statului şi B. E.

Constată nulitatea articolului 2 din hotărârea  3774/6.12.2006 emisă de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor Iaşi .

Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii.”

A reţinut  următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 3774/6.12.2006 a Comisiei Judeţene Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor s-a dispus,printre altele, la art. 2: " Se trece din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a statului suprafaţa de teren de 4402,12 mp aflată în administrarea SCDVV Iaşi şi se pune la dispoziţia Comisiei Municipale Iaşi, în vederea punerii în posesie şi eliberării titlului de proprietate. Art. 3 Prevederile prezentei hotărâri vor fi aduse la îndeplinire de Comisia Municipală de Fond Funciar Iaşi, SCDVV, ADS Iaşi şi OCPI Iaşi.”

În cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Șișești" și a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare, art. 31 alin 2 şi 3, conform cărora : " 2) Suprafețele de teren cu destinație agricolă prevăzute în anexele la prezenta lege sunt bunuri aparținând domeniului public al statului, indispensabile cercetării-dezvoltării și multiplicării materialului biologic, cu excepția terenurilor retrocedate potrivit legii, iar construcțiile deținute de unitățile de cercetare-dezvoltare sunt bunuri aparținând domeniului public sau privat al statului și bunuri proprii, după caz, și se dau în administrarea instituțiilor și unităților de cercetare-dezvoltare de drept public care le dețin în prezent și care au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea în agricultură, pe toată durata existenței unităților, cu condiția păstrării obiectului de activitate. 3) Terenurile date în administrarea instituțiilor și unităților de cercetare-dezvoltare de drept public și de utilitate publică sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile și nu pot fi scoase din proprietatea publică și din administrarea unităților de cercetare-dezvoltare din agricultură și silvicultură decât prin lege, exceptând terenurile prevăzute la art. 6 alin. (3)." art. 27 alin 21 : „  2^1) Proprietarii sau moştenitorii acestora care nu s-au înscris in cooperativa agricola de producţie, nu au predat sau nu li s-au preluat la stat terenurile prin acte translative de proprietate vor putea cere prefectului, prin comisiile de fond funciar, titluri de proprietate conform prezentei legi. Acestor categorii de proprietari si moştenitori le sunt aplicabile numai prevederile art. 64.”

Legea nr. 213/1998  privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede în cuprinsul art. 9 alin 1: " (1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului."  art.12 alin 1 şi 3: „ 1) Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local………  (3) Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere”.

Instanţa de control judiciar, analizând apelurile de faţă, constată că acesta sunt fondate, sentinţa primei instanţe fiind pronunţate cu aplicarea greşită a legii .

Astfel, în primul rând, instanţa de control judiciar reţine că, 

prima instanţă a interpretat in mod eronat probatoriul administrat în cauză si a aplicat in eronat dispoziţiile legale in materia fondului funciar, reţinând  în mod netemeinic ca dispoziţiile articolului 2 din Hotărârea Comisiei Judeţene Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor  au respectat prevederile imperative ale legii.

În acest sens, contrar celor reţinute de prima instanţă, Tribunalul reţine că hotărârea comisiei judeţene este parţial nelegală, fiind emisă  cu încălcarea  competenţelor legale imperative prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr.213/2008.

Aşa după cum rezultă din prevederea legală redată anterior, aceasta stabileşte competenţa exclusivă a Guvernului de a dispune trecerea terenului administrat de staţiunea reclamantă din domeniul public al satului in domeniul privat al acestuia sau in domeniul public al unei unitatii administrative, pentru a putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate in baza Legilor Fondului Funciar si nici dispoz. art. 10 din HG 890/2005 si art. 9 si 10 din Legea 1/2000 privind posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pentru vechile amplasamente in perimetrul unitatilor de cercetare -dezvoltare pe acele terenuri care nu sunt indispensabile cercetarii.

În acest sens, instanţa de control mai reţine pe de o parte că, potrivit art. 3 alin.2 din Legea nr.213/1998 „domeniul public al statului este alcatuit din bunurile prevazute la art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele prevazute la pct. I din anexa, precum si din alte bunuri de uz sau de interes public national, declarate ca atare prin lege”  iar pe de altă parte că,  terenurile institutelor si statiunilor de cercetari stiintifice fac parte din domeniul public al statului, fiind cuprinse expres in enumerarea din Anexa I la Legea nr.213/1998 - la pct.5.

Nu în ultimul rând, trebuie reţinut faptul că scoaterea din domeniul public  şi introducerea  în circuitul civil a bunurilor care aparţin domeniului  public, este reglementată  prin art.10 din Legea nr. 213/1998 în timp ce,  art. 9 alin. 1 stabileste competenta exclusiva a Guvernului de a decide asupra trecerii unui bun din domeniul public al statului in domeniul public al unei unitati administrativ teritoriale.

In speta, terenul ce face obiectul hotărârii comisiei judeţene, în suprafaţă de  4402,12 mp, constituie bun public al statului si deci pentru trecerea lui din domeniul public al statului in domeniul privat al statului sau in domeniul public al unitatii administrativ teritoriale - judetul Iaşi era necesara o hotărâre a guvernului, Comisia Judeteana Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor  neavând competenţa de a hotari trecerea terenului din domeniul public al statului in domeniul privat al statului.

În ceea ce priveste aplicabilitatea art. III alin. . 11 din Legea nr. 169/1997 si implicit a art. 27 alin. 77 din HG 890/2005, tribunalul constata ca aceste dispozitii legale nu sunt incidente in cauza, deoarece, derogarea de la dispozitiile imperative ale Legii nr.213/1998 prin art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 nu poate fi retinuta in cauza. In primul rand, dispozitiile invocate nu deroga de la cele ale Legii nr.213/1998, ci suspenda efectele unor acte administrative prin care au fost trecute in domeniul public al statului sau al localitatilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire.

Dispozitiile Legii nr.213/1998 nu au putut fi suspendate in baza acestui articol, avand in vedere ca aceasta este o lege in sensul de act normativ emis de Parlament in urma procedurii specifice, iar nu un act administrativ, iar suspendarea nu poate fi extinsa pe cale de interpretare si asupra actelor normative.In consecinta, constatarea prin hotararea de validare a trecerii suprafetei supuse restituirii din domeniul public in domeniul privat al unitatii administrativ-teritoriale, in baza art.27 alin. 71 din H.G. nr. 890/2005, poate fi admisa numai in masura in care trecerea in domeniul public al statului s-a realizat exclusiv in baza unui act administrativ si nu a unui act normativ.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, anularea parţială a hotărârii comisiei judeţene de fond funciar nu  are ca efect nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr.12061/12.06.2002, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul 3789/2002, rămasă definitivă şi irevocabilă deoarece,  prin acţiunea ce face obiectul prezentei acţiuni nu se contestă îndreptăţirea intimatei B. E. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ci, se contestă legalitatea  trecerii terenului din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale.

Trebuie reţinut de asemenea că, sentinţa civilă menţionată nu cuprinde dispoziţii referitoare la trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat iar faptul că obligă comisia judeţeană la reconstituirea dreptului de proprietate, nu scuteşte  organul administrativ jurisdicţional de obligaţia de a respecta prevederile legale imperative  ce reglementează procedura de scoatere a imobilului din domeniul public al statului.

În acest sens, Tribunalul reţine şi Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin.(5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (11) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, stabilește că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000”

Din acest punct de vedere, în mod greşit prima instanţă a reţinut că anularea parţială a hotărârii comisiei judeţene ar leza drepturile beneficiarului, recunoscute prin jurisprudenţa CEDO. Astfel, prin decizia menţionată anterior, instanţa supremă a reţinut: „……..Dreptul persoanelor îndreptățite la reconstituirea proprietății asupra terenurilor în natură sau prin despăgubiri stabilite conform legii (art. 10 din Legea nr. 1/2000) nu este contestat, dreptul câștigat prin validare nepresupunând, însă, în mod necesar, ca foștii proprietari să primească teren în natură, individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare.

Nu se aduce, prin urmare, cu nimic atingere speranței lor legitime, ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție (a se vedea cauzele Brumărescu împotriva României, Străin și alții împotriva României, Păduraru împotriva României).” Astfel, un motiv de nulitate absolută a actului contestat nu poate fi înlăturat prin invocarea jurisprudenţei Cedo (cauzele Toşcuţă, Ioan) ce stabilesc doar necesitatea unei drepte despăgubiri, părţile interesate având, în continuare, această posibilitate.

De reţinut este şi faptul că terenul din HCJ menţionat mai sus este înscris în anexa 3.28 a Lg. 45 din 2009, la suprafaţa de teren domeniu public al statului, lege intrată în vigoare la 30.03.2009, aplicabilă speţei de faţă raportat la momentul emiterii HCJ contestate.

Aşadar, contrar celor reţinute de prima instanţă, se impunea admiterea în parte a acţiunii, anularea parţială a hotărârii nr. 3774/6.12.2006 emisă de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor Iaşi, respectiv a art.2 şi, pe cale de consecinţă, să admită cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru aceste considerente urmează ca instanţa de control judiciar să admită  apelurile declarate de reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Pentru Viticultură Şi Vinificaţie Iaşi şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei civile 2609/5.03.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte, în sensul că va admite cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, va admite  în parte acţiunea formulată de reclamanta Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Pentru Viticultură Şi Vinificaţie Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi, Instituţia Prefectului judeţului Iaşi, Comisia Municipală de Fond Funciar Iaşi, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, Agenţia Domeniilor Statului Iaşi, Agenţia Domeniilor Statului şi Nica Maria şi va constata nulitatea articolului 2 din hotărârea 3774/6.12.2006  emisă de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor Iaşi.