3828 - Dare în plată

Sentinţă civilă 7965 din 05.07.2019


ROMÂNIA

JUDECĂTORIA CONSTANȚA – SECȚIA CIVILĂ

Operator de date cu caracter personal nr. 3047

Contestație creditor – repunerea părților în situația anterioară notificării

Dosar nr. 3828/212/2019

SENTINȚA CIVILĂ NR. 7965

Ședința publică din data de  05.07.2019

Instanța constituită din:

Președinte : XXXXX

Grefier XXXX

Pe rol judecarea cauzei Civile privind pe reclamanta XXXX și pe pârâtele XXXX, având ca obiect contestație creditor Legea 77/2016 – Notificare 749/01.02.2019.

Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 14.06.2019, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 28.06.2019, și ulterior la data de 05.07.2019,  când a pronunțat următoarea hotărâre:

I N S T A N Ț A

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată în dosarul nr.3828/212/2019, astfel cum a fost precizată, reclamanta XXX a formulat, in contradictoriu cu pârâții XXX, contestatie impotriva notificarii înregistrate sub nr.749/01.02.2019.

In motivarea cererii, contestatoarea a aratat ca, la data de 10.03.2008, între XXX BANK ROMANIA S.A. și pârâți, a fost încheiat contractul de credit nr.14020000000027623, în temeiul căruia banca a acordat împrumutaților un credit în valoare de 90.000 euro. Pentru garantarea tuturor obligațiilor de plată rezultate din contractul respectiv, a fost instituită ipoteca de rang I asupra imobilului teren situat în intravilanul localității XXX, lotul nr.XX din cvartalul nr.1 Parcelarea P.U.D. ”Locuințe/locuințe de vacanță”, încheindu-se în acest sens contractul de ipotecă autentificat sub nr.839/10.03.2008 de BNP XXX. Prin notificarea de dare în plată trimisă de pârâți la data de 01.02.2019, aceștia  informează reclamanta despre intenția de a da în plată acesteia imobilul menționat. Prima zi de convocare la notarul public este la data de 05.08.2019, la peste 6 luni de la transmiterea notificării, acest aspect fiind de natură a demonstra reaua – credință a pârâților care, profitând de ”lacuna” legislativă, au urmărit împiedicarea băncii a se îndrepta împotriva lor pentru neexecutarea obligațiilor asumate. Reclamanta a arătat că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute cumulativ de art. 4 alineat 1 din Legea 77/2016. Admisibilitatea procedurii de dare în plată este condiționată de îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute în mod expres în actul normativ indicat. Astfel, art. 4 alineat 1 din Legea 77/2016 consacră patru condiții de admisibilitate, care trebuie întrunite cumulativ. Pentru cazurile în care creditele sunt acordate unor codebitori sau în care creditele sunt garantate de garanți personali ori ipotecari, art. 6 alineat 3 din lege instituie o condiție suplimentară de admisibilitate, aceea a necesității acordului consumatorului principal sau al succesorilor acestuia. Reclamanta a susținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alineat 1 literele c) și d) și art. 6 alineat 3 din Legea 77/2016, dar nici condițiile privind existența impreviziunii.

In drept, contestația a fost întemeiată pe dispozitiile art. 4,5 și 7 din Legea 77/2016, iar în probațiune, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri.

Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția netimbrării, excepția tardivității, iar pe fond au solicitat respingerea contestației. Pârâții au arătat că față de lipsa veniturilor salariale și de creșterea cursului valutar ce a crescut ratele, fiind îngreunată situația pârâților, acestora din urmă le este extrem de greu să susțină achitarea ratelor lunare. În aceste condiții, pârâții au transmis reclamantei notificarea de dare în plată, susținând că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute cumulativ de Legea 77/2016, pentru a beneficia de procedura dării în plată, cu consecința stingerii datoriilor către bancă.

Pârâții au solicitat, în apărare, proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 14.06.2019, instanța a pus în discuție și a respins excepțiile invocate de pârâți, pentru motivele dezvoltate în cuprinsul încheierii de ședință și a încuviințat, în cauză, proba cu înscrisuri.

Analizând actele si lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 10.03.2008, între XXX BANK ROMANIA S.A. și pârâți a fost încheiat contractul de credit nr. 14020000000027623, avand ca obiect imprumutul acordat de banca împrumutaților, in valoare de 90.000 euro, pentru o perioada de 30 de ani.

Conform dispozițiilor art.2.1 din contract, creditul  a fost acordat pentru nevoi personale. 

Potrivit art. 4.1. litera b) din același contract, a fost constituita ipoteca de rang I asupra imobilului – teren în suprafață de 931 mp, situat în XXX, lotul nr.XX, cvartalul nr.1, intabulat în CF 11743 a A.N.C.P.I. Constanța, pentru garantarea obligatiei de rambursare a creditului acordat prin contractul de credit mai sus identificat.

La data de 01.02.2019, a fost inregistrata  notificarea formulata de pârâți, prin care aceștia, în baza  art. 4 și următoarele din Legea 77/2016, au adus la cunoștință băncii decizia de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului – teren în suprafață de 931 mp, situat în XXX, cvartalul nr.1, prin darea în plată a acestuia, în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit nr. 14020000000027623/10.03.2008, indicând datele, orele și notarul public la care au înțeles să convoace banca.

În ce privește dispozițiile legale aplicabile, instanța reține următoarele prevederi din Legea 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite:

Art.4:

„ (1)Pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

a) creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislația specială;

b)cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c)creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință;

d)consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

(2)În situația în care executarea obligațiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.”

Condițiile prevăzute de art. 4 mai sus citat trebuie îndeplinite cumulativ, astfel cum chiar norma legală impune, pentru a putea conduce la stingerea creanței și accesoriilor sale, rezultate dintr-un contract de credit, prin darea în plată.

Instanța reține că, în speță, primele două condiții, prevăzute de art. 4 literele a) și, respectiv, b) din Legea 77, mai sus citate, sunt îndeplinite, în sensul că părțile fac parte din categoriile prevăzute de art. 1 alineat 1 din aceeași lege, iar cuantumul sumei împrumutate a fost de 90.000 euro, situându-se sub pragul stabilit prin litera b) a art.4.

Instanța constată, însă, că cerința de la litera c) a articolului 4 din lege nu este îndeplinită. În acest sens, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că împrumutul a fost acordat pentru nevoi personale, fără ca acestea să fie specificate și, respectiv, garantat cu un imobil – teren, care nu are destinația impusă de lege, anume aceea de locuință.

În egală măsură, instanța apreciază că, în cauză,  nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea impreviziunii în temeiul art. 969 și art. 970 din Codul civil de la 1864 (aplicabil în cauză raportat la art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractul de credit dintre părți fiind încheiat anterior datei de 1 octombrie 2011).

În acest sens, instanța face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 623/25.10.2016, prin care s-a reținut că „singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, față de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. În aceste condiții, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale numai în măsura în care instanța judecătorească, în condițiile manifestării opoziției creditorului, poate și trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanța judecătorească, în condițiile formulării contestației de către creditor sau a acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeași lege. Instanța judecătorească care, în condițiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului și ștergerea datoriilor principale și accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părților și în temeiul art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanța judecătorească va pronunța o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.”

Astfel, în lumina celor statuate de instanța de contencios constituțional prin decizia sus-menționată, în afară de cerințele prescrise de art. 4 din Legea nr. 77/2016, trebuie invocate și dovedite condițiile specifice impreviziunii, respectiv condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale).

Sub imperiul Codului civil din 1864, teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970, conform cărora convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.'' Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor.

In esență, impreviziunea intervine când în cursul executării contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supra-adăugat care nu a putut face în concret obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii economice/juridice a cocontractanților [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestațiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului, precum și a noilor condiții economice care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menționate și, pe de altă parte, în funcție de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supra-adăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului.

De asemenea, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credință și echitatea, în condițiile schimbării fundamentale a condițiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensații cu implicarea egalității de tratament - și subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situații particulare, de regulă, slăbiciunea unei părți contractante. Din coroborarea dispozițiilor art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forța obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de. parte, și buna-credință în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa. Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu buna-credință), principii care nu au existență de sine stătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Așadar, echitatea, alături de buna-credință, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relația existentă între ele.

Prin urmare, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) și a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum și a echității (ce presupune atât o latură obiectivă, cât și una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanței judecătorești.

În prezenta cauză, debitorii pârâți aveau îndatorirea de a proba că din cauza apariției unei stări de impreviziune se află în imposibilitatea de a plăti creditul contractat și că soluția dării în plată este singura soluție viabilă pentru reechilibrarea prestațiilor contractuale, sarcina probei revenindu-le, având în vedere că ei sunt cei care au solicitat stingerea obligațiilor izvorâte din contractul de credit.

Or, greutățile financiare invocate de pârâți nu reprezintă o situație excepțională care să se circumscrie  noțiunii juridice de impreviziune, astfel cum a fost dezvoltată anterior.

În ipoteza în care situația neprevăzută ar fi reprezentată de evoluția monedei euro, în care a fost acordat creditul contractat, instanța reține că în perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și data formulării notificării și, respectiv, data pronunțării prezentei hotărâri, cursul de schimb euro/leu nu a avut o evoluție imprevizibilă – 3,7164 lei/1 euro  la data încheierii contractului, respectiv, 4,7517 lei/1 euro  la data formulării notificării, și 4,7245 lei/1 euro la data pronunțării hotărârii, sens în care fluctuația monetară oricum nu ar putea constitui un risc supraadăugat riscului firesc ce însoțește contractul de credit, care să treacă dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și să țină de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul perfectării contractului, astfel că nu sunt întrunite condițiile impreviziunii, cerute în mod cumulativ.

Față de aceste considerente de fapt și de drept, instanța apreciază ca întemeiată contestația reclamantei, pe care o va admite  si va dispune repunerea părților in situația anterioara notificării înregistrate sub nr. 749/01.02.2019.

 PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite contestația formulată de reclamanta XXX, cu sediul în XXX, în contradictoriu cu pârâții XXXX

Dispune repunerea părților în situația anterioară notificării înregistrate sub nr.749/01.02.2019.

Cu drept de apel în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare. Apelul  se depune la Judecătoria Constanța.

Pronunțată azi, 05.07.2019, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

PREȘEDINTE, GREFIER,

XXXXXXXXX XXXXXXX