1.Contestaţie la Legea 10/2001; formularea notificării după împlinirea termenului prevăzut de Lega nr.10/2001; decăderea reclamantei din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul acestei legi

Contestaţie la Legea 10/2001; formularea notificării după împlinirea termenului prevăzut de Lega nr.10/2001; decăderea reclamantei din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul acestei legi.

Art.22 din Legea nr.10/2001

Prevederile „art. III din Legea nr. 247/2005”, citate de reclamante prin memoriul de apel referitoare la depunerea, până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv, a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite conform legii, sunt din Titlul VI al Legii nr. 247/2005, care vizează modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în timp ce Legii nr. 10/2001 i s-au adus modificări şi completări prin Titlul I al Legii nr. 247/2005. Ca atare, prevederile legale citate de reclamante nu sunt incidente în speţă.

În ceea ce priveşte notificarea formulată de reclamante, Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (art. 22 alin. 1), pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat era necesar a se formula notificare în termenul legal, ce a expirat, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, la 14 februarie 2002. Acest termen de depunere a notificării este un termen de decădere, care nu a mai fost prelungit în urma apariţiei Legii nr. 247/2005.

Din moment ce reclamantele nu au respectat termenul şi procedura prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în litigiu, în speţă devin incidente prevederile art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În consecinţă, constatând că faţă de data transmiterii notificării (decembrie 2005), reclamantele nu mai puteau obţine valorificarea în justiţie a pretenţiilor lor, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a textului de lege anterior menţionat.

Prin Sentinţa civilă nr. xxx, pronunţată în dosarul nr. xxx, Tribunalul Mureş a  respins acţiunea civilă formulată de reclamantele L. (născută T.) A. V. şi T.E. F. H. în contradictoriu cu  Consiliul local al municipiului Târgu-Mureş, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi acţiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu  pârâtul Municipiul Târgu-Mureş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că  în condiţiile în care notificarea reclamantelor nu a fost soluţionată, potrivit celor statuate prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, revine instanţei de judecată competenţa de a soluţiona pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, o astfel de acţiune nefiind supusă exigenţelor unui termen în care să poată fi exercitată.

În ceea ce priveşte notificarea pe care cele două reclamante – prin mandatar M.M. au transmis-o direct Primăriei Târgu-Mureş la data de 29.11.2005 (înregistrată la data de 06.12.2005), faţă de apărările formulate de pârâtă, instanţa de fond a reţinut că cerinţa impusă de prevederile art. 22 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, de comunicare a notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este stipulată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranţă, de natură să ateste, în mod cert, faptul transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia, nefiind însă prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel că instanţa a înlăturat aceste apărări.

În ceea ce priveşte chestiunea mandatului dat d-nei M.M. în vederea depunerii notificării, instanţa de fond a constatat că în cele două procuri depuse în probaţiune se face în mod expres referire la două imobile – unul situat în Bucureşti şi altul în Timişoara, dar pe de altă parte, în contextul în care procurile cuprind referiri la o parte din „fabrica farmaceutică Gideon Richter” pârâta ar fi putut lămuri acest lucru în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificării.

Instanţa de fond a subliniat că în cauză există un concurs în neîndeplinirea de către reclamante şi pârâtă a obligaţiilor impuse de Legea nr. 10/2001, având în vedere că pârâta nu a soluţionat în termen notificarea, iar reclamantele nu au formulat în termen notificarea şi nu au dovedit pretenţiile revendicate prin notificare.

Privitor la faptul că notificarea nu se circumscrie exigenţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (prin prisma art. 1 lit. e din Normele de aplicare a legii), s-a constatat că nu a fost depus în probaţiune alăturat notificării niciun document din care să reiasă că imobilul revendicat se afla în patrimoniul întreprinderii la care avea calitatea de acţionar antecesorul reclamantelor, cu precizarea că situaţia de drept a imobilului ar fi atras incidenţa prevederilor art. 3 alin. 1 lit. b coroborat cu cele ale art. 31 din Legea nr. 10/2010.

Instanţa de fond a apreciat că aceste aspecte nu mai trebuie analizate, având în vedere că potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului instituit în vederea depunerii notificării este un termen de decădere, a cărui nerespectare atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent”.

Termenul de depunere a notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar notificarea reclamantelor a fost formulată după împlinirea acestui termen.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu a intervenit o nouă prelungire a termenului de formulare a notificării, în art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind reluat conţinutul art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, cu precizarea că termenul de 6 luni a fost prelungit prin actele normative mai sus invocate, cu câte 3 luni.

Instanţa a mai reţinut şi faptul că, acolo unde legiuitorul a dorit să prelungească termenul de depunere a cererilor de restituire, a prevăzut în mod expres acest lucru (de exemplu prevederile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 247/2005 de modificare şi completare a Legii nr. 1/2000).

Contrar aserţiunilor reclamantelor, nici după adoptarea Legii nr. 165/2013 nu s-a prevăzut un nou termen de depunere a notificărilor la entităţile investite de lege cu soluţionarea acestora, respectiv nu s-a prelungit termenul reglementat de art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, ci s-a statuat că în cazul notificărilor depuse în termen legal, notificări ce nu au fost însoţite de toate înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate, notificatorii beneficiază de un termen de 120 de zile pentru completarea documentaţiei solicitate de entitatea investită.

Art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevede în mod expres că aceste dispoziţii legale „se aplică cererilor formulate şi depuse în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti”, iar potrivit prevederilor art. 3 alin .2 din acelaşi act normativ, calitatea de persoană îndreptăţită o are „persoana care a formulat şi a depus în termenul legal la entităţile investite de lege, cereri din categoria celor prevăzute la pct. 1, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Instanţa de fond a mai arătat că, aşa cum jurisprudenţa constant a statuat, recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanelor îndreptăţite de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată. De altfel, şi Curtea Constituţională, investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale a reţinut că instituirea unui termen de decădere nu este de natură a împiedica liberul acces la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie (Decizia nr. 21/27.01.2004).

La fel, s-a apreciat ca fiind nefondate susţinerile reclamantelor prin prisma jurisprudenţei CEDO, întrucât, în chiar hotărârea pilot invocată de reclamante, Curtea a confirmat că realizarea dreptului „se subordonează îndeplinirii, de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

În consecinţă, întrucât notificarea fundamentată pe prevederile legii reparatorii nu a fost formulată în termenul instituit de Legea nr. 10/2001 sub sancţiunea decăderii, instanţa a constatat decăderea reclamantelor din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001 şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgu-Mureş.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel reclamantele şi au solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi a se constata calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantelor la restituirea în natură/la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în litigiu situat în xxx şi, totodată, a se dispune obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de acordare către reclamante a măsurilor reparatorii în echivalent conform Legii nr. 165/2013.

În motivarea apelului reclamantele au arătat că, potrivit art. III din Legea nr. 247/2005 „persoanele fizice şi persoanele juridice pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite conform prezentei legi, până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv".

S-a mai arătat că potrivit notificării expediate în data de 29.11.2005 de reclamante, acestea au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în xxx, în baza Legii nr. 18/1991 şi a Hotărârii 890/04.08.2005.

Reclamantele au invocat faptul că potrivit art. 876 alin. 3 din Codul civil, prin „imobil” se înţelege una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar, situate pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale şi care sunt identificate printr-un număr cadastral unic.

De asemenea, reclamantele au arătat că au solicitat retrocedarea terenului situat în xxx, în temeiul Legii nr. 247/2005, respectând termenul prevăzut de lege pentru această cerere. Aşadar, contrar celor reţinute în sentinţa apelată, reclamantele au susţinut că notificarea nu a fost formulată în baza Legii nr. 10/2001, ci în baza Legii nr. 247/2005 (temei invocat expres in cuprinsul notificării). Mai mult, notificarea a fost formulată în termenul legal instituit de Legea nr. 247/2005, iar entitatea investită avea obligaţia să o soluţioneze în termen util.

Prin urmare, în opinia reclamantelor, sancţiunea decăderii aplicată de instanţa de fond este nejustificată şi nelegală.

Totodată, apelantele reclamante au arătat că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă faptul că antecesorul acestora, T.V. (V.) era acţionar al fabricii Gideon Richter, sucursala fabricii Gideon Richter din Budapesta, care avea o fabrică situată şi în xxx.

Pârâtul Municipiul Târgu-Mureş a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului declarat de reclamante.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Consiliului Local al Municipiului Târgu-Mureş, în mod corect şi legal a reţinut instanţa de fond că în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă revine unităţii deţinătoare a imobilului notificat, or în situaţia în care entitatea deţinătoare este unitatea administrativ-teritorială, potrivit prevederilor art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, dispoziţia de soluţionare a notificării se emite de primarul localităţii. Prin urmare, calitatea procesuală revine unităţii administrativ-teritoriale, reprezentată în cadrul acestei proceduri speciale de către Primar şi nu de către Consiliul local.

S-a solicitat a se observa  faptul că apelantele reclamante, prin cererea înregistrată în data 06.12.2005 la Municipiul Târgu-Mureş, sub nr. 16936/06.12.2005 au solicitat restituirea în natura a imobilului situat în xxx, însoţită doar de două procuri speciale.

Pârâtul a invocat faptul că termenul limită până la care se puteau depune notificările pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, a fost 14 februarie 2002, iar Legea nr. 247/2005 nu a prelungit termenul de formulare a notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin titlul I, art. I punct 51 din Legea 247/2005 a fost modificat art. 22 din Legea nr. 10/2001, fiind astfel prelungit doar termenul de depunere al actelor doveditoare, care puteau fi depuse până la data soluţionării notificării, nicidecum nu s-a stabilit un nou termen de depunere al notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a mai invocat faptul că Legea nr. 247/2005 a stabilit un termen limită, respectiv 30 noiembrie 2005 numai pentru cererile depuse în temeiul legilor fondului funciar, însă apelantele reclamante nu au formulat nicio cerere în temeiul acestor legi.

Întrucât în speţă, apelantele reclamante nu au formulat notificare în condiţiile şi în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, respectiv până la data de 14 februarie 2002, pârâtul Municipiul Târgu-Mureş a considerat că cererea apelantelor reclamante, înregistrată sub nr. 16936/06.12.2005 este tardiv formulată.

Examinând apelul dedus judecăţii prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea introductivă reclamantele L. (născută T.) A. V. şi T.E. F. H. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Târgu-Mureş, Consiliul local al Municipiului Târgu-Mureş, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să se constate calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituirea în natură/măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în xxx - fosta sucursală a fabricii de medicamente Gideon Richter din Budapesta, pentru care reclamantele au formulat notificare în baza Legii nr. 247/2005 şi, totodată, s-a solicitat ca, în principal, să se dispună restituirea în natură către reclamante a imobilului anterior menţionat sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent (compensare cu bunuri sau prin puncte), iar, în subsidiar, obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului către reclamante sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

Având în vedere că petitul formulat în subsidiar priveşte pretenţii pentru care competenţa revine altei instanţe, prioritate având soluţionarea petitului formulat „în principal”, instanţa de fond a considerat că se impune disjungerea acestui petit al acţiunii. În acest context, prin încheierea de şedinţă din data de 30 ianuarie 2018, instanţa de fond a disjuns petitul menţionat şi a dispus formarea unui nou dosar.

În atare situaţie, cadrul procesul din prezentul dosar a fost stabilit ca fiind reprezentat de cererea reclamantelor formulată în contradictoriu cu Municipiul Târgu-Mureş şi Consiliul Local al Municipiului Târgu-Mureş de constatare a calităţii lor de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului în litigiu şi restituirea în natură a acestui imobil.

Având în vedere aspectele invocate prin acţiunea introductivă şi actele depuse la dosar, instanţa de fond a analizat această acţiune prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantele au precizat că prin notificarea expediată la data de 15.12.2001 (în realitate 2005) către Primăria Municipiului Târgu-Mureş au formulat cerere de restituire în natură a imobilului situat în xxx, cererea fiind formulată în baza Legii nr. 247/2005.

Legea nr. 247/2005, denumită „Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente” este o lege prin care s-au adus modificări şi completări mai multor legi din domeniile proprietăţii şi în aceste condiţii solicitarea reclamantelor, care viza restituirea unui imobil, nu putea fi analizată independent de incidenţa uneia din legile respective. Din moment ce reclamantele au invocat calitatea de persoane îndreptăţite, au precizat că au formulat notificare pentru restituirea imobilului situat în xxx, iar prin procurile pe care le-au anexat notificării adresate Primăriei Municipiului Târgu-Mureş au împuternicit-o pe numita M.M. să facă demersuri în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în litigiu, în mod justificat s-a apreciat că în speţă acţiunea dedusă judecăţii trebuie analizată prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prevederile „art. III din Legea nr. 247/2005”, citate de reclamante prin memoriul de apel referitoare la depunerea, până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv, a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite conform legii, sunt din Titlul VI al Legii nr. 247/2005, care vizează modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în timp ce Legii nr. 10/2001 i s-au adus modificări şi completări prin Titlul I al Legii nr. 247/2005. Ca atare, prevederile legale citate de reclamante nu sunt incidente în speţă.

În ceea ce priveşte notificarea formulată de reclamante, Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (art. 22 alin. 1), pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat era necesar a se formula notificare în termenul legal, ce a expirat, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, la 14 februarie 2002. Acest termen de depunere a notificării este un termen de decădere, care nu a mai fost prelungit în urma apariţiei Legii nr. 247/2005.

Din moment ce reclamantele nu au respectat termenul şi procedura prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în litigiu, în speţă devin incidente prevederile art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În consecinţă, constatând că faţă de data transmiterii notificării (decembrie 2005), reclamantele nu mai puteau obţine valorificarea în justiţie a pretenţiilor lor, Curtea a reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a textului de lege anterior menţionat.

În contextul în care în acţiunea introductivă s-au folosit noţiuni cu care operează Legea nr. 10/2001, iar procurile ataşate notificării fac trimitere tot la această lege, în mod justificat s-a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 şi ca atare susţinerile reclamantelor în sensul că pretenţiile lor trebuiau analizate prin prisma prevederilor Legii nr. 18/1991 nu pot fi primite.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul dedus judecăţii.

Domenii speta

Spete similare