2.Insolvență. Angajare răspundere personală patrimonială a administratorului statutar al societăţii debitoare

2.Insolvență. Angajare răspundere personală patrimonială a administratorului  statutar al societăţii debitoare. Stabilirea preţurilor la produsele finite, livrate la export către o societate afiliată, neavându-se în vedere recuperarea integrală a cheltuielilor de producţie şi realizarea de profit. Relevanţă aspectelor consemnate în raportul de inspecţie fiscală confirmate de instanţele de judecată sesizate cu acţiunea în contencios administrativ. Utilizarea bunurilor societăţii în insolvenţă în folosul unei terţe persoane, respectiv a societăţii afiliate.

-Legea nr. 85/2014, art. 169 lit. a şi d

În perioada în care pârâta M. R. I. avea calitatea de administrator, preţurile de livrare la export, în special către societatea afiliată A. B.V. Olanda la care pârâtul C.J.G.v.P. este asociat unic, au fost subevaluate de către societatea debitoare, neavându-se în vedere recuperarea integrală a cheltuielilor de producţie şi nici realizarea de profit. În acest fel, au fost utilizate bunurile societăţii (materiile prime achiziţionate, manopera angajată) nu în folosul debitoarei, ci al societăţii afiliate, fiind privată societatea debitoare de profitul care i-ar fi permis să evite starea de insolvenţă.

Faptul că judecătorul sindic a pornit de la aspectele consemnate în raportul de inspecţie fiscală nu poate constitui un motiv de nelegalitate a sentinţei, în condiţiile în care constatările organelor fiscale au fost reluate şi validate de instanţele de judecată sesizate cu acţiunea în contencios administrativ formulată împotriva deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative formulate împotriva acesteia - sentinţa nr. xxx pronunţată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. xxx, definitivă prin decizia nr. xxx a Curţii de Apel Târgu Mureş, hotărâri avute în vedere de judecătorul sindic. Or, dezlegările date prin hotărâre definitivă asupra unei chestiuni litigioase se impun în prezenta cauză, astfel cum corect a reţinut judecătorul sindic, fiind prezumate a exprima adevărul, nefiind necesare dovezi suplimentare.

Prin sentinţa nr. xxx pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. xxx a fost admisă cererea formulată şi precizată de lichidatorul judiciar N. SPRL, desemnat pe seama debitoarei D. I. SRL, în contradictoriu cu pârâții C.J.G.V.P. şi M. R. I. şi s-a dispus angajarea răspunderii materiale personale solidare a pârâţilor pentru datoriile debitoarei falite, fiind obligaţi pârâţii, în solidar, să aducă la masa credală a debitoarei, suma de 626.695 lei pentru acoperirea datoriilor debitoarei falite la care se adaugă cheltuielile de procedură.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut că pentru angajarea răspunderii administratorului pentru debitele societăţii falite, se cer a fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi anume: o fapta ilicita a unei persoane (membru sau nu în organele de conducere şi /sau supraveghere) constând în una din ipotezele prevăzute expres de art. 169 din Legea nr. 85/2014, fapta ilicită să fie comisă cu una din formele de vinovăţie, existenţa unui prejudiciu, existenta raportului de cauzalitate între fapta ilicita a persoanei și prejudiciu; de asemenea, că cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. a şi d din Legea nr. 85/2014.

Judecătorul sindic a reținut că cele două fapte imputate pârâților trebuie analizate prin prisma hotărârilor judecătorești deja pronunţate în dosar, mai întâi cu privire la decizia de impunere nr. 1286/30.12.2009 de stabilire a unor obligații fiscale suplimentare în urma raportului de inspecţie fiscală 2434/29.12.2012 şi apoi cu privire la decizia nr. MSG DEJ 14794/16.09.2016 privind angajarea răspunderii solidare a foștilor administratori cu societatea debitoare, pe de o parte prin reținerea puterii de lucru judecat a aspectelor analizate prin acele hotărâri judecătorești, iar pe de altă parte, prin raportarea lor la specificul răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 analizata în prezentul dosar.

Ca situaţie de fapt, au fost redate parţial considerentele sentinţei civile nr. xxx, pronunţată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. xxx, rămasă definitivă prin respingerea recursului formulat de D. I. S.R.L. prin decizia nr. xxx a Curții de Apel Tg. Mureș, din care rezultă că organele fiscale au reținut că, în urma unei inspecții fiscale privitoare la activitatea S.C. D. I. S.R.L., s-a constatat că la finele anului 2008 societatea a raportat pierdere contabilă cumulată începând cu anul 2005 în cuantum de 1.218.169 lei, din care pierderea de recuperat fiind de 1.067.401 lei, rezultând din faptul că în activitatea de producție există unele distorsiuni care au generat efecte fiscale asupra rezultatelor exercițiilor financiare anuale. Ca urmare, organele fiscale au analizat tranzacțiile comerciale efectuate de societate în perioada 01.01.2006 – 31.12.2008, constatând că în costurile de producție nu au fost incluse toate cheltuielile aferente producției, livrarea produselor (mobilier din stejar) fiind efectuată de către societate chiar și la preț inferior cheltuielilor de producție.

S-a constatat că modalitatea de stabilire a prețurilor de vânzare a fost folosită de societate în legătură cu toată producția realizată, care a fost vândută în proporție de 98% pe piața intracomunitară. Clientul către care s-a realizat în mod frecvent producția a fost firma A. din Olanda, agent comercial al S.C. D. I. S.R.L. aparținând cetățeanului olandez C.J.G.v.P., persoană care are și calitatea de asociat unic /director al firmei CJG van P. H.BV – persoană juridică olandeză – acționar cu o participație de 50% la capitalul social al S.C. D. I. S.R.L.. S-a reținut astfel că relația comercială derulată cu firma A. BV din Olanda a influențat decisiv, în mod negativ, rezultatele financiare ale societății române.

Judecătorul sindic a mai constatat că prin decizia 14794/71/16.09.2016 emisă de DGRFP Brașov s-a dispus angajarea răspunderii solidare a pârâților foști administratori statutari în mod succesiv, aceștia formulând contestații împotriva deciziei menționate.

Prin decizia nr. 1154/R/06.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureș în dosarul nr. xxx s-a respins recursul declarat de C.J.G.v.P. împotriva sentinţei civile nr. xxx pronunţate de Tribunalul Mureş, fiind redate unele aspecte reţinute cu putere de lucru judecat în considerentele acestei decizii.

În ceea ce o privește pe pârâta M. R. I., s-a observat că deși prin decizia xxx pronunţată de către Curtea de Apel Tg. Mureș s-a admis recursul acesteia şi s-a dispus anularea în ceea ce o privește a deciziei x a DGRFP Braşov, este de observat că soluția instanţei de recurs se întemeiază pe considerente de formă, iar Curtea de Apel Tg. Mureș nu a analizat şi nu a infirmat starea de fapt reținută în sarcina fostei administrator statutar M.

Judecătorul sindic a apreciat că este necesar să redea în extras considerentele hotărârilor pronunţate în ceea ce îi privește pe pârâţi şi pe debitoare de către instanţele de contencios fiscal, tocmai pentru a reliefa că aspectele reținute de către lichidatorul judiciar se confirmă pe deplin.

În sinteză, a avut în vedere următoarele:

- În perioada 01.01.2006-31.12.2008 ( perioada în care pârâta M. deținea calitatea de administrator statutar), prețurile de livrare la export (în special către societatea afiliată A. B. V. Olanda la care celălalt pârât este asociat unic) au fost subevaluate, neavându-se în vedere recuperarea integrală a cheltuielilor de producţie şi nici realizarea de profit.

În acest fel, au fost utilizate bunurile societăţii (materiile prime achiziţionate, manopera angajată) nu în folosul debitoarei, ci al societăţii afiliate, fiind privată societatea debitoare de profitul care i-ar fi permis să achite creanțele către creditorii societăţii şi sa evite starea de insolvenţă.

- Ulterior emiterii actului administrativ fiscal de calcul al obligațiilor fiscale suplimentare (după recalcularea bazei impozabile de către organele fiscale) s-a decis de către pârâta M. şi apoi de către pârâtul van P. (care a preluat funcţia de administrator din 2010) contestarea actului administrativ fiscal şi neachitarea obligației fiscale suplimentare în discuţie.

Pârâţii nu au făcut demersuri pentru obţinerea suspendării efectelor actului administrativ atacat, ceea ce a condus la acumularea de accesorii, într-o valoare ridicată, sporind suplimentar masa pasivului debitoarei şi făcând dificilă redresarea activităţii acesteia.

- În ceea ce privește achitarea creanței fiscale suplimentare, s-a reținut în hotărârile judecătorești analizate anterior că disponibilităţile bănești ale debitoarei au fost folosite pentru achitarea unor datorii către terți, precum St., ceea ce implică din nou o folosire a bunurilor societăţii într-o modalitate care contravenea interesului acesteia

- Angajarea sau nu a răspunderii solidare de către organul fiscal este fără relevanţă directă în soluționarea prezentei cereri, cele două temeiuri de răspundere fiind diferite.

Judecătorul sindic a mai reţinut că este evident însă că creanța creditorul fiscal nu poate fi acoperită de două ori dar totuşi, starea de fapt analizată de instanţele de contencios fiscal se impune şi judecătorului sindic.

S-a apreciat că nu poate fi acceptată apărarea pârâtei M. R. I. în sensul că aceasta executa doar dispoziţiile asociaților, deoarece pe parcursul realizării mandatului său de administrator nu a formulat nici o opoziţie sau solicitare către asociați de schimbare a modalităţii de lucru, art. 169 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 nefiind incident în speţă.

De asemenea, chiar dacă pârâtul van P. a preluat funcţia doar ulterior perioadei analizate de către organul fiscal, s-a reținut în hotărârile judecătorești menţionate că este de necontestat că avea cunoştinţă de situaţia financiară a societăţii prin prisma raporturilor comerciale avute cu aceasta prin societăţile la care a deţinut calitatea de asociat/director iar potrivit Procesului - verbal al adunării Generale a Asociaţilor nr. 1/26.04.2011 a aprobat bilanţul şi contul de profit şi pierdere la 31.12.2010.

În plus, s-a reţinut că producția realizată de debitoare a fost vândută în proporție de 98% pe piața intracomunitară, către firma A. din Olanda, agent comercial al S.C. D. I. S.R.L. aparținând acestui pârât, care avea și calitatea de asociat unic/director al firmei CJG van P. H. BV, acționar cu o participație de 50% la capitalul social al S.C. D. I. S.R.L.

Relația comercială derulată cu firma A. BV din Olanda a influențat decisiv, în mod negativ, rezultatele financiare ale societății române, instanţele judecătorești stabilind că a existat o folosire a bunurilor debitoarei în defavoarea acesteia.

În acest context, judecătorul sindic a avut în vedere că pentru antrenarea răspunderii în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 pârâtul nu trebuie să dețină exclusiv calitatea de fost administrator statutar, putând fi orice persoana care a săvârşit cu vinovăţie una din faptele enumerate de articolul respectiv, fiind deci fără relevanta ca pârâtul Van P. a devenit administrator doar din anul 2010.

Tot în legătura cu prima faptă imputată pârâţilor, judecătorul sindic a avut în vedere că lichidatorul judiciar a arătat că nu i-au fost predate în integralitate bunurile care figurau în ultima evidenta contabilă publicată pe site-ul Ministerului Finanţelor. La fel, nu se confirmă susţinerile pârâților în legătura cu cele 4 autovehicule care figurează şi în prezent pe numele debitoarei (conform adresa comunicata de Serviciul înmatriculări Mureș f. 122-123 dosar).

 Chiar şi dacă acele bunuri nu ar fi existat încă de la preluarea societăţii (cum au arătat pârâții), era necesar să facă demersuri pentru clarificarea situaţiei acestora şi a modalităţii prin care au ieşit din patrimoniul debitoarei, în sens contrar putându-se prezuma ca au permis folosirea bunurilor debitoarei fie în interes personal, fie în interesul unor terți (a căror identificare nu prezintă relevanţă pentru soluționarea cererii, de vreme ce pârâților ca și administratori le revenea obligația legală de gestiune a patrimoniului debitorului).

Deci, aceste bunuri au existat cu siguranţă la un moment dat în patrimoniul debitoarei, iar pârâţii trebuiau fie să le predea lichidatorului în vederea valorificării pentru stingerea creanţelor, fie să facă dovada ieşirii lor din patrimoniul debitoarei, într-o modalitate care să fie legală şi în folosul societăţii. Explicaţiile pârâților sunt formale şi nedovedite prin mijloace legale prevăzute de legea contabilității.

În legătura cu cea de-a doua faptă, judecătorul sindic a constatat că cu ocazia controlului fiscal s-a reținut încălcarea dispoziţiilor legale în materia efectuării înregistrărilor contabile, aspecte analizate de altfel prin sentinţa definitivă 1911/13.05.2014 a Tribunalului Mureș (dosar nr. 5236/102/2012). Astfel, stabilirea de obligații fiscale suplimentare, cu accesoriile aferente, a fost generată de modalitatea în care debitoarea a realizat contabilitatea, stabilindu-se de organele de control fiscal înregistrarea unor cheltuieli nedeductibile fiscal, sau deducerea în lipsa documentelor justificative corespunzătoare, respectiv necesitatea schimbării bazei de impozitare.

Au fost citate prevederile art. 6 alin. 1 şi 2 precum şi art. 11 alin. 3 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 rep., judecătorul sindic constatând că administratorului îi revenea obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea societăţii, iar în speţă, pârâţii au avut succesiv calitatea de administratori ai societăţii; de asemenea, că necunoaşterea legii sau eroarea cu privire la obligaţiile care revin administratorului potrivit legii nu poate fi invocată cu succes de partea interesată. Drept urmare, toate actele efectuate de membrii organelor de conducere şi/sau de orice altă persoană prin intermediul cărora aceştia “au contribuit” la ajungerea persoanei juridice în stare de insolvenţă, indiferent dacă acestea reprezintă o cauză directă a prejudiciului sau doar o condiţie prilej pentru săvârşirea faptei ilicite, sunt susceptibile de a conduce la aplicarea prevederilor art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi aceasta, cu atât mai mult cu cât termenul prevăzut în textul legii este “a contribui”, şi nu cel de „a cauza” starea de insolvenţă.

S-a mai apreciat, raportat la declaraţia martorei K. J., că faptul că se întocmesc documentele contabile nu înseamnă că s-a ţinut contabilitatea conform legii, decât dacă conţinutul acestora reflectă realitatea operaţiunilor efectuate - Legea contabilităţii nr. 82/1991, iar concret, organele fiscale au stabilit contrariul.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor cu privire la prejudiciu, judecătorul sindic a constatat că prejudiciul creditorilor participanţi la procedura de executare colectivă există fără putinţă de tăgadă şi el este determinat de nerecuperarea din averea debitoarei a sumelor cu care aceştia au fost înscrişi la masa credală.

Legătura de cauzalitate între greşita ţinere a evidenţei contabile, respectiv folosirea de către pârâţi a bunurilor debitoarei şi prejudiciul creditorilor este evidentă şi rezultă din faptul că numai ţinerea unei evidenţe contabile corecte poate asigura funcţionarea normală a unei afaceri legale. Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, societatea a lucrat vreme îndelungata în pierdere, prin utilizarea unor prețuri de vânzare subevaluate, ceea ce a generat totodată şi stabilirea de către organul fiscal a unor obligații fiscale suplimentare, creanţele înscrise la masa credală fiind creanţe bugetare şi accesoriile calculate ca urmare a neachitării acestora.

În ceea ce privește solidaritatea, s-au reținut prevederile art. 169 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 şi, pe de altă parte, că din modul în care au fost descrise faptele imputate, actele pârâților s-au împletit, indiferent de împrejurarea că au fost administratori în mod succesiv, cu atât mai mult cu cât, la momentul schimbării administratorului în 2010 nu a existat o descărcare de gestiune şi nici o predare a patrimoniului societăţii (nefiind făcuta de pârâți o astfel de dovadă).

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambii pârâţi.

Prin apelul formulat, pârâta M. R. I. a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de angajare a răspunderii patrimoniale formulate de lichidatorul judiciar al societăţii D.I. S.R.L. ca fiind neîntemeiată.

În motivarea apelului, pârâta apelantă a arătat că judecătorul sindic a stabilit în mod greşit starea de fapt şi de drept existentă în cauză.

A considerat că este nelegală şi netemeinică constatarea judecătorului sindic referitor la incidenţa prevederilor art. 169 lit. a din Legea nr. 85/2014 raportat la modalitatea de stabilire a preţurilor de producţie şi achitarea datoriilor către terţe persoane respectiv nepredarea bunurilor societăţii către lichidatorul judiciar.

Astfel, în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 169 lit. a din Legea nr. 85/2014, a arătat că nu s-a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere, legea prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens. A considerat că argumentaţia judecătorului sindic privind faptul că prin subevaluarea produselor finite au fost folosite bunurile societăţii (materiile prime achiziţionate, manopera angajată) nu în folosul debitoarei, ci al societăţii afiliate, fiind privată societatea debitoare de profitul care i-ar fi permis să achite creanţele către creditorii societăţii şi să evite starea de insolvenţă nu este susţinută de dovezi în dosar, ci porneşte de la cele consemnate în raportul de inspecţie fiscală nr. 2434/29.12.2009 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 1286/30.12.2009. Nu a fost analizată starea economic-financiară a societăţii la data efectuării controlului din care să rezulte dacă societatea era sau nu în stare de insolvenţă, respectiv dacă plăţile către terţe persoane ar fi cauzat această stare.

În aceste condiţii, a arătat că stabilirea preţurilor la produsele finite a constituit o decizie managerială, care a fost infirmată de către organele fiscale, nicidecum folosirea bunurilor societăţii (materii prime, manopera) în interesul unei terţe persoane cu scopul privării debitoarei de profit. A amintit şi de faptul că asociaţii debitoarei au creditat societatea pentru a asigura funcţionarea acesteia, ceea ce rezultă din actele de evidenţă contabilă.

De asemenea, a apreciat că este nelegală aplicarea prevederilor art. 169 lit. a bazată pe prezumţia judecătorului sindic privind situaţia bunurilor societăţii - respectiv autovehiculele neidentificate faptic de către lichidatorului judiciar, deoarece legea nu instituie o prezumţie în aplicarea acestor prevederi, iar la dosar nu există dovezi care să ducă la concluzia că pârâta a folosit bunurile în cauză în interes propriu sau în interesul altei persoane.

În continuare, pârâta apelantă a considerat că este neîntemeiată şi aplicarea prevederilor art. 169 lit. d din Legea nr. 85/2014, susţinând că la controlul fiscal nu s-a imputat faptul că în conţinutul documentelor nu s-ar reflecta operaţiunile realizate în realitate, ci s-a imputat faptul că nu au fost calculate în mod corect preţurile pentru produsele finite, fiind reconsiderate operaţiunile şi stabilită baza de impozitare.

A subliniat faptul că, până la data de 15.08.2010 când a fost schimbată din funcţia de administrator statutar, a îndeplinit obligaţiile referitoare la consemnarea operaţiunilor economico-financiare, inclusiv a veniturilor realizate, în documente justificative şi evidenţierea acestor operaţiuni în contabilitate. A înregistrat în contabilitate la valoarea reală toate operaţiunile economice desfăşurate, nu au existat operaţiuni economice sau venituri neînregistrate şi nici cheltuieli fictive care să nu aibă la bază operaţiuni economice reale, stare de fapt reţinută şi prin rezoluţia procurorului din 30 septembrie 2010 dată în dosarul penal nr. x prin care s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de pârâta apelantă.

Apelanta a mai arătat că concluzia lichidatorului judiciar că debitoarea se afla în „vădită incapacitate de plată, caracterizată de lipsa disponibilităţilor băneşti” este nefondată, mai ales că actele de control fiscal din care au rezultat obligaţiile ce constituie pasivul debitoarei au fost întocmite ulterior respectiv la 29.12.2009 şi 30.12.2009, iar din plata unei sume în contul obligaţiilor fiscale nu se poate deduce starea de incapacitate de plată.

Pentru a stabili dacă apelanta este sau nu responsabilă de starea de insolvenţă a debitoarei în raport cu prevederile art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar trebuia să analizeze situaţia economică a debitoarei la data la care a fost schimbată din funcţia de administrator, nu să se raporteze la ultima plată benevolă efectuată de debitoare în contul datoriilor fiscale. De altfel, din raportul fiscal rezultă că s-au efectuat plăţi din societate ulterior schimbării sale din calitatea de administrator, menţionându-se că la data de 31.12.2010 în contabilitatea societăţii figurează suma de 87.248 lei.

În altă ordine de idei, a arătat că este nelegală invocarea de către judecătorul sindic în considerentele sentinţei apelate a faptelor cuprinse în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. MSG DEJ 14793/70 din 16.09.2016 emisă de organul fiscal, prin care s-a dispus în temeiul prevederilor art. 27 alin. 2 lit. d din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală angajarea răspunderii solidare a pârâtei cu S.C. D.I. S.R.L. pentru creanţa fiscală a acesteia în sumă totală de 593.149 lei, deoarece chiar dacă pentru motive de formă, totuşi această decizie a fost anulată de către Curtea de Apel Tg Mureş în cadrul judecării recursului formulat în dosarul nr. 2628/102/2017.

Faţă de cele arătate, raportat la faptul că prin acţiunea de angajare a răspunderii organelor de conducere prevăzută de Legea 85/2014 trebuie să se asigure atragerea răspunderii civile delictuale a persoanelor care au condus în fapt activităţile comerciale ale debitorului aflat în stare de insolvenţă, pentru fapte săvârşite cu intenţie care au avut ca rezultat direct, demonstrat printr-o probaţiune adecvată, pertinentă şi concludentă, apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, apelanta a solicitat admiterea apelului.

Prin apelul formulat de pârâtul V.P.C.J.G., acesta a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de angajare a răspunderii a apelantului.

În motivarea căii de atac, pârâtul apelant a arătat că hotărârea judecătorului-sindic este neîntemeiată.

A arătat că, aşa cum rezultă şi din actele dosarului, pârâtul a devenit administratorul statutar al debitoarei începând cu 16.08.2010, preluând această funcţie de la fostul administrator statutar M. R. I..

Potrivit completării Raportului de cauzalitate, reclamantul a susţinut că debitoarea deja în anul 2010 era în insolvenţă, an în care şi-a încetat activitatea (debitoarea în anul 2010 doar şi-a suspendat activitatea în condiţiile legii, pentru 3 ani, după care nu şi-a mai reluat activitatea). Potrivit Referatului ANAF-AJFP Mureş nr. 155323/18/09.11.2016, vădita incapacitate de plată a debitoarei s-a creat la sfârşitul anului 2009, ultimele plăţi voluntare în contul obligaţiilor fiscale fiind efectuate la 17.11.2009(pg.5 din referat).

În consecinţă, apreciază că se impune a se stabili cât mai exact apariţia stării de insolvenţă, în contextul în care pârâtul a devenit administrator la data de 16.08.2010, după care la scurt timp debitoarea şi-a suspendat activitatea în condiţiile legii iar atragerea răspunderii personale se face prin examinarea activităţii pârâtului prin prisma determinării cauzelor insolvenţei.

În consecinţă, a susţinut că dacă la data preluării în mod legal a administrării societăţii aceasta deja era în insolvenţă, evident că noul administrator nu poate fi acuzat de apariţia stării de insolvenţă.

În acest sens, a solicitat a se observa că în Referatul fiscal susmenţionat se arată în mod expres că numita M. R. I. în calitate de administrator statutar pe perioada 28.07.2006 - 15.08.2010 se face responsabilă de nedeclararea conformă cu baza de impunere reală şi neachitarea obligaţiilor fiscale aşa cum rezultă din R.I.F emis de Inspecţia Fiscală.

A arătat că pârâtul administrator a preluat o stare de fapt existentă, pe care nu a creat-o, în sensul prevederilor art. 5 alin. l pct. 29 din Legea nr.85/2014.

În măsura în care, pârâtul se face vinovat de neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei în condiţiile legii, răspunderea pentru această ipoteză se angajează penal sau civil după caz, potrivit art. 143 alin. l din Legea nr. 85/2006 sau art. 27 din O.G. nr. 92/2003, dar nicidecum în baza art. 169 alin. l din Legea nr. 85/2014. A susţinut că una este să nu îndeplineşti o cerinţă a legii pentru o stare de fapt existentă şi alta este să creezi acea stare de fapt, responsabilităţile fiind diferite.

Apelantul a arătat în continuare că potrivit art. 169 alin. l din Legea nr. 85/2014, angajarea răspunderii pentru intrarea debitorului în insolvenţă poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile pentru fapta proprie, care sunt: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia, adaptate la prevederile art. 169 alin. l lit. a-h din Legea nr. 85/20154, în speţă, lichidatorul judiciar invocând prevederile de la lit. a şi d din textul legal susmenţionat.

Referitor la ipoteza legală de la lit. a, pârâtul apelant a arătat că în măsura în care lichidatorul judiciar nu a putut identifica bunurile debitoarei, atunci cum poate să aprecieze că bunurile sau parte din bunuri - cu identificarea lor - au fost folosite în interes propriu sau în interesele altor persoane.

Sub acest aspect a învederat că, în baza art. 141 alin. l din O.G. nr. 92/2003, executorii fiscali din cadrul A.J.F.P. Mureş au demarat procedura de executare silită în legătură cu Decizia de impunere nr. 1286/30.12.2009, în urma căreia la începutul anului 2010 s-au înfiinţat popriri asupra conturilor bancare ale debitoarei iar potrivit Procesului-verbal de sechestru asiguratorie pentru bunuri mobile nr. 155/29.12.2009 toate bunurile mijloace fixe ale debitoarei au fost indisponibilizate. În acest context, în care conturile bancare ale debitoarei au fost indisponibilizate la începutul anului 2010 iar bunurile mobile sechestrate la 30.12.2009, apreciază că pârâtul administrator, după data de 16.08.2010, nu putea să se folosească de bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, cauzând astfel insolvenţa în sensul prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte autovehiculele enumerate de reclamant, a învederat că, potrivit Referatului susmenţionat al creditorului fiscal (pag.6), prin accesarea on-line a bazei de date a R.N.E.P.C.V.Î. societatea debitoare nu figurează cu auto înmatriculate.

Referitor la bunurile debitoare, a considerat că sunt relevante cele arătate la pg.7-8 din Referatul fiscal, cu trimitere la finele anului 2014, prin care se rată că bunurile debitoarei au fost valorificate în parte în cadrul executării silite fiscale iar alte bunuri materializate în materii prime sunt lipsă din cauze neimputabile.

În legătură cu ipoteza de la lit. d, apelantul a arătat că fapta ilicită, în opinia reclamantului (precizată în completarea raportului asupra cauzelor insolvenţei) ar fi neţinerea contabilităţii conform legii, în raport cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 82/1991. Evident că, în măsura în care se invocă art. 30 din Legea nr. 82/1991, trebuie demonstrată împlinirea ipotezei normei legale, prin arătare de elemente concrete, nu doar să se enunţe textul legal.

Sub acest aspect a arătat că potrivit datelor O.R.C., societatea debitoare la data de 01.10.2010 şi-a suspendat activitatea până la 01.10.2013, dată după care nu şi-a mai reluat activitatea.

Până la data suspendării activităţii, aşa cum rezultă şi din Referatul ANAF-AJFP Mureş nr. SCESPJ-155323/18/09.11.2016, societatea debitoare şi-a condus în mod legal evidenţa contabilă iar pe perioada suspendării şi după aceasta, a depus la instituţia financiară competentă documentele prevăzute de lege. După terminarea suspendării activităţii, societatea debitoare nu şi-a mai reluat activitatea, ceea ce a făcut ca activitatea contabilă să se rezume strict la depunerea documentelor contabile periodice la organele financiare ale statului.

În acest context, apelantul a arătat că nu înţelege care sunt acele fapte ilicite legate de evidenţa contabilă a debitoarei şi imputabile pârâtului administrator, care afirmativ ar fi dus la apariţia stării de insolvenţă aşa cum această stare este definită de art. 5 alin. l pct. 29 din Legea nr. 85/2014.

Reclamantul lichidator a susţinut în cererea promovată că pârâtul se face vinovat de neţinerea registrelor, lipsa înregistrărilor conform cu documentele contabile şi nedepunerea documentelor cerute de lege la organul fiscal, ceea ce creează prezumţia că administratorul debitoarei nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, acesta urmând să dovedească situaţia contrară.

A apreciat că susţinerea este eronată. Reclamantul nu observă că prezumţia de culpă şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă - potrivit lit. d teza a II-a din norma juridică de relevanţă - doar în cazul nepredării documentelor contabile către lichidatorul judiciar.

În consecinţă, lichidatorul trebuia în primul rând, să arate în concret care sunt: registrele neţinute, înregistrările care trebuiau efectuate conform documentelor contabile şi care sunt documentele nedepuse la organul fiscal iar în al doilea rând să demonstreze legătura de cauzalitate între faptele imputate şi prejudiciul creat ce să fie contemporană perioadei de instalare a stării de insolvenţă şi toate acestea în contextul în care, potrivit referatului organului fiscal susmenţionat, în ţinerea evidenţei contabile ale debitoarei nu s-au semnalat nereguli.

Contabilitatea debitoarei a fost ţinută de societatea G. S.R.L., administrată de K. J.h, în baza unui contract de prestări servicii până în anul 2009-2010, când debitoarea şi-a suspendat activitatea. Contabilitatea debitoarei s-a ţinut conform legii, înregistrarea documentelor contabile s-a făcut cronologic, conform cu documentele primare, ţinându-se toate registrele la zi.

La începerea procedurii insolvenţei, la solicitarea lichidatorului judiciar au fost transmise toate documentele care au existat în arhiva electronică, documente care au fost arhivate la sediul debitoarei, fiind puse în cele din urmă lichidatorului judiciar N. S.R.L.

În evidenţa contabilă a societăţii debitoare nu figurează autoturisme şi nici în evidenţa primăriei la serviciul de evidenţă taxe şi impozite locale.

Pârâtul apelant a arătat, în continuare, că prejudiciul de 621.352 lei se compune din singura creanţă a creditorului A.J.F.P., potrivit tabelului definitiv de creanţe, şi care are ca şi sorginte Decizia de impunere nr. l286/30.12.2009 a A.J.F.P. Mureş.

Ori, în măsura în care, potrivit tabelului definitiv de creanţe, singurul creditor este creditorul fiscal pentru suma de mai sus, care izvorăşte dintr-un act administrativ fiscal emis înaintea datei de 16.08.2010 (data preluării funcţiei de administrator statutar de către pârât) - Decizia de impunere nr. 1286/30.12.2009, evident că acesta nu se poate face vinovat de producerea prejudiciului astfel creat.

În altă ordine de idei, s-a arătat că judecătorul-sindic a susţinut că nu are relevanţă faptul că a fost angajată răspunderea apelantului într-o altă cauză pentru suma de 593.149 lei în dosarul nr. xxx deoarece temeiurile de răspundere sunt diferite.

Însă, a solicitat a se observa sub aspectul întinderii prejudiciului ca element al răspunderii delictuale speciale, că în hotărârea judecătorească pronunţată în temeiul art. 27 alin. 2 O.G. nr. 92/2003 este vorba de acelaşi prejudiciu, astfel că pentru un singur prejudiciu autorul acestuia nu poate fi tras la răspundere de două ori, eventual doar pentru diferenţa valorică al prejudiciului afirmat.

Aşadar, dacă în prezentul dosar s-ar angaja răspunderea apelantului-pârât, atunci creditorul AJFP ar beneficia de două titluri executorii pentru aceeaşi creanţă (deoarece potrivit art. 220 alin. 10 din NCPF în caz de angajare a răspunderii personale pentru creanţe fiscale executarea silită se face potrivit normelor din codul de procedură fiscal), ceea ce în opinia apelantului este nelegală, reprezentând o particularitate specială al principiului de drept non bis în idem.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel, instanţa constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 169 alin. 1 lit. a şi d din Legea nr. 85/2014, reţinute de judecătorul sindic, poate fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăţii precum şi a oricăror altor persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului în situaţia în care aceştia: „a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;” respectiv „d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă”.

În ceea ce priveşte primul temei, prevăzut de art. 169 alin. 1 lit. a, judecătorul sindic a reţinut în primul rând că în perioada în care pârâta M. R. I. avea calitatea de administrator, preţurile de livrare la export, în special către societatea afiliată A. B.V. Olanda la care pârâtul C.J.G.v.P. este asociat unic, au fost subevaluate de către societatea debitoare, neavându-se în vedere recuperarea integrală a cheltuielilor de producţie şi nici realizarea de profit. În acest fel, au fost utilizate bunurile societăţii (materiile prime achiziţionate, manopera angajată) nu în folosul debitoarei, ci al societăţii afiliate, fiind privată societatea debitoare de profitul care i-ar fi permis să evite starea de insolvenţă.

Sub acest aspect, apelanta pârâtă M. R. I. a arătat că argumentaţia judecătorului sindic nu este susţinută de dovezi în dosar, ci porneşte de la cele consemnate în raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 1286/30.12.2009; că nu a fost analizată starea economico-financiară a societăţii la data controlului, din care să rezultă că dacă societatea era sau nu în stare de insolvenţă; că stabilirea preţurilor la produsele finite a constituit o decizie managerială şi nicidecum folosirea bunurilor societăţii în interesul unei terţe persoane.

Criticile formulate sunt neîntemeiate. Faptul că judecătorul sindic a pornit de la aspectele consemnate în raportul de inspecţie fiscală nu poate constitui un motiv de nelegalitate a sentinţei, în condiţiile în care constatările organelor fiscale au fost reluate şi validate de instanţele de judecată sesizate cu acţiunea în contencios administrativ formulată împotriva deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative formulate împotriva acesteia - sentinţa nr. xxx pronunţată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. xxx, definitivă prin decizia nr. xxx a Curţii de Apel Târgu Mureş, hotărâri avute în vedere de judecătorul sindic. Or, dezlegările date prin hotărâre definitivă asupra unei chestiuni litigioase se impun în prezenta cauză, astfel cum corect a reţinut judecătorul sindic, fiind prezumate a exprima adevărul, nefiind necesare dovezi suplimentare.

Împrejurarea că nu a fost analizată situaţia economico-financiară a societăţii la data controlului este lipsită de relevanță, având în vedere că respectivul control (inspecţie fiscală) a avut ca urmare stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare, cu care organul fiscal este înscris în tabelul de creanţe.

Faţă de aceste aspecte, faptul că stabilirea preţurilor la produsele finite a constituit o decizie managerială este lipsit de relevanţă, în speţă judecătorul sindic stabilind că această decizie a avut ca rezultat folosirea bunurilor societăţii în interesul unei terţe persoane.

Judecătorul sindic a mai reţinut, circumscris aceluiaşi temei – art. 169 alin. 1 lit. a – că pe numele societăţii debitoare sunt înmatriculate şi în prezent 4 autovehicule, conform adresei comunicate de serviciul de înmatriculări (f. 122-123 dosar), care nu au fost identificate faptic de lichidatorul judiciar.

Pârâta apelantă M. R. I. a invocat faptul că la dosar nu există dovezi conform cărora pârâta ar fi folosit respectivele bunuri în interes propriu sau în interesul altei persoane, legea neinstituind o prezumţie în aplicarea acestor prevederi.

Curtea subliniază că împrejurarea că legea nu prevede expres aplicarea unei prezumţii (deci o prezumţie legală, în sensul art. 328 Cod procedură civilă) nu împiedică judecătorul să recurgă la acest mijloc de probă, prevăzut de art. 250, respectiv de art. 329 Cod procedură civilă. Astfel, pornind de la faptele dovedite şi anume că pe numele societăţii debitoare figurau 4 autovehicule şi că acestea nu au fost identificate faptic de lichidatorul judiciar, este justificată concluzia că aceste bunuri au fost folosite de persoanele cu atribuţii de administrare din cadrul societăţii.

Apelantul C.J.G.v.P. a invocat faptul că din accesarea bazei de date on-line a RNEPCVÎ rezultă că debitoarea nu figurează cu autovehicule înmatriculate; că, în măsura în care lichidatorul judiciar nu a putut identifica bunurile, nu poate aprecia că acestea au fost folosite în interes propriu sau al altei persoane; că bunurile mobile şi conturile societăţii au fost indisponibilizate de executorii fiscali, astfel încât nu puteau fi folosite.

Prima apărare formulată, referitoare la autovehicule, este contrazisă de probele administrate de judecătorul sindic şi anume de adresa nr. xxx a SPCRPCÎV Mureş, conform căreia societatea debitoare, având codul unic de identificare indicat în actele încheiate de organele fiscale şi în informaţiile furnizate de Registrul Comerţului, figurează cu 4 autovehicule înmatriculate, conform listei anexate adresei.

Referitor la aprecierea că bunurile neidentificate de lichidatorul judiciar au fost folosite, Curtea reţine, conform celor expuse mai sus referitor la criticile formulate de cealaltă pârâtă, că faţă de faptul că scriptic au fost identificate anumite bunuri care nu se regăsesc faptic, este rezonabilă concluzia că acestea au fost folosite de persoanele cu atribuţii de administrare din cadrul societăţii.

Bunurile indisponibilizate de executorii fiscali au fost avute în vedere de lichidatorul judiciar, astfel cum rezultă din precizarea la acţiune depusă de reclamant la 4.10.2017, reţinându-se însă că în continuare există bunuri care figurează scriptic dar nu au fost identificate.

În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art. 169 alin. 1 lit. d, nu pot fi primite susţinerile ambilor apelanţi în sensul că a fost condusă contabilitatea în conformitate cu legea şi că au fost înregistrate în contabilitate toate operaţiunile efectuate conform situaţiei reale.

Judecătorul sindic a constatat corect pe de o parte, faptul că din sentinţa nr. xxx a Tribunalului Mureş rezultă încălcarea dispoziţiilor legale privind efectuarea înregistrărilor contabile şi, pe de altă parte, neîntocmirea de documente contabile referitoare la ieşirea din gestiune a unor bunuri care nu au fost identificate şi regăsite faptic, figurând însă în patrimoniul debitoarei.

Legătura de cauzalitate între faptele reţinute şi prejudiciul creat creditorilor a fost de asemenea stabilită şi argumentată corect de judecătorul sindic, Curtea subliniind, în acord cu acesta, că art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu impune condiţia ca starea de insolvenţă să se datoreze întru totul faptelor pârâţilor, fiind suficient ca aceştia să fi „contribuit” la aceasta.

Criticile fiecărui apelant în sensul că nu a fost stabilit exact momentul apariţiei stării de insolvenţă, pentru a se putea determina persoana responsabilă de apariţia acestei stări, în condiţiile în care pârâţii au deţinut succesiv funcţia de administrator al societăţii, sunt de asemenea neîntemeiate, impunându-se a fi înlăturate.

Curtea are în vedere în acest sens faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, este necesar şi suficient ca persoanele a căror răspundere se angajează să fi contribuit la starea de insolvenţă. Prin urmare, chiar dacă această stare ar fi apărut sau ar fi devenit certă ulterior momentului în care a încetat calitatea de administrator a apelantei M. R. I., este evident că faptele reţinute de judecătorul sindic, petrecute în perioada mandatului acesteia sau cele cu privire la care nu poate fi stabilită data producerii (ieşirea din patrimoniu a unor bunuri), au contribuit la apariţia insolvenţei.

În aceeaşi măsură, reţine că potrivit aceluiaşi text legal, răspunderea poate fi instituită în sarcina oricărei alte persoane care a contribuit la apariţia insolvenţei. Ca urmare, chiar dacă apelantul V.P.C.J.G. nu avea o funcţie de conducere în cadrul societăţii în perioada în care s-au petrecut faptele reţinute de organele fiscale în decizia de impunere, acesta nu este străin de aceste fapte, fiind unic asociat al societăţii olandeze căreia i-au fost vândute produsele subevaluate şi, de asemenea, asociat unic şi director al altei societăţi, care are calitatea de asociat cu o cotă de 50% la societatea debitoare.

Apelanta M. R. I. a mai invocat faptul că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. MSG_DEJ xxx, emisă în sarcina sa de organele fiscale, a fost anulată. Astfel cum corect a constatat judecătorul sindic, anularea acestei decizii s-a dispus pentru motive de formă, fără a se analiza temeinicia faptelor reţinute de organele fiscale. Ca urmare, deşi într-adevăr această decizie nu poate fi avută în vedere, înlăturarea acesteia nu este de natură a modifica soluţia, aceasta fiind susţinută cu prisosinţă de celelalte probe analizate de judecătorul sindic.

Critica apelantului V.P.C.J.G. întemeiată pe faptul că împotriva sa s-a dispus angajarea răspunderii şi în temeiul art. 27 alin. 2 din OG nr. 92/2003 pentru aceeaşi creanţă, este de asemenea neîntemeiată.

În acest sens, Curtea reţine că cele două instituţii juridice sunt distincte şi diferite, atât prin prisma actelor normative care le reglementează cât şi, cel puţin parţial, prin condiţiile de angajare a răspunderii. Ca urmare, angajarea răspunderii pe unul dintre temeiuri nu înlătură posibilitatea antrenării răspunderii şi în baza celuilalt temei. În acelaşi timp însă, astfel cum a subliniat şi judecătorul sindic, existența a două titluri executorii pentru aceeaşi creanţă nu determină şi nu justifică executarea de două ori a aceleiaşi sume, o eventuală executare silită reuşită fiind de natură a paraliza continuarea executării în baza celuilalt titlu, pentru suma deja recuperată.

Pentru considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ambele apeluri, ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare