Anulare hotărâre a Consiliului Local Municipal Constanta privind aprobarea regulamentului de organizare si functionare a parcărilor publice de pe raza municipiului Constanta. Inexisten?a unor modalităti nediscriminatorii de percepere a taxei de poluare.

S-a constatat nelegalitatea unei părti importante a dispozitiilor cuprinse în regulament, referitoare la regimul sanctiunilor aplicabile contraventiilor reglementate, delegarea atribu?iilor autorită?ii publice locale către administratorului parcărilor, lipsa men?iunilor privind destina?ia sumelor încasate cu titlu de taxă de parcare, lipsa obliga?iilor ce trebuie să revină autorită?ii publice locale ?i administratorului căruia i-au fost delegate atribu?ii, lipsa unor modalită?i practice nediscriminatorii de percepere a taxei de parcare, motiv pentru care este evident că regulamentul de organizare şi funcţionare a parcărilor publice de pe raza municipiului Constanţa, adoptat prin HCLM Constanţa nr. 235/28.06.2018, nu î?i poate atinge scopul pentru care a fost întocmit, în forma rămasă după înlăturarea dispozi?iilor nelegale.

HCLM nr. 235/28.06.2018

Art. 5 alin. 2, 5 din O.G. nr. 2/2001

Art. 7 alin. 3 din OG nr. 2/2001

Prin cererea înregistrată sub nr. 24/118/2019 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii ASOCIA?IA CONSTANŢA ALTFEL, reprezentată prin preşedinte, [...], ASOCIA?IA LIGA PENTRU DREPTURILE CONSTĂNŢENILOR, persoană reprezentată prin preşedinte, [...], respectiv [...] au chemat în judecată, în temeiul art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, pe pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANŢA pentru ca instanţa, prin hotărârea ce va pronunţa, în baza probatoriilor administrate în contradictoriu, să dispună anularea HCLM Constanţa nr. 235/28.06.2018, privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a parcărilor publice de pe raza municipiului Constanţa, precum ?i obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă  nr. 879/04.06.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. .../118/2019, s-a admis ac?iunea şi, în consecinţă, s-a dispus anularea HCLM Constanţa nr. 235/28.06.2018, privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a parcărilor publice de pe raza municipiului Constanţa, luându-se act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANŢA a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborate cu dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând ca, prin hotărârea ce se va  pronunţa, să  se dispună admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, iar, în rejudecare, să se dispună respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, precum ?i obligarea intimaţilor Ia plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze (fond şi recurs), în temeiul dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ.

A men?ionat recurentul pârât că, la data de 28.06.2018, Consiliul Local al mun. Constanţa a adoptat Hotărârea nr. 235, privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a parcărilor publice de pe raza municipiului Constanţa.

Documentaţia care a stat la baza emiterii acestei hotărâri cuprinde expunerea de motive nr. [...]/22.05.2018, referatul întocmit de Direcţia Gestionare Servicii Publice nr. .../22.05.2018, rapoartele comisiilor de specialitate nr. 1, nr. 3 si nr.5 din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanţa.

Recurentul a sintetizat motivele avute în vedere de prima instan?ă, prin sentinţa recurată:

- HCL nr. 235/2018 nu respectă normele de tehnică legislativă  respectiv dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

- Proiectul de hotărâre publicat pe site-ul Primăriei Constanţa nu a fost însoţit de o notă de fundamentare, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003;

- Actul contestat, în ansamblul lui, nu este coerent, încălcând prevederile art. 3 si art. 16 alin. (4) din Legea nr. 24/2000;

- Regulamentul încalcă prevederile art. 23 alin. (4) si art.24 din Anexa 1 la HG nr. 955/2004;

- Regulamentul nu prevede plata unor taxe/tarife de parcare diferenţiate, funcţie de zona si de timpul de staţionare si nu permite achitarea pe baza de abonament lunar/trimestrial/anual a taxei pentru parcarea publica cu tarif orar;

- Regulamentul nu prevede si obligaţiile administratorului parcărilor publice, pentru taxa de parcare perceputa neoferindu-se niciun serviciu în contrapartida, fund încălcate astfel dispoziţiile art. 2 pct. 55 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale; Dispoziţiile art.11 alin. (2) din Regulament sunt nelegale;

- Maniera de utilizare a locurilor de parcare din parcările de reşedinţa este total inadecvata si discriminatorie;

- Măsura complementara a ridicării vehiculului este nelegală;

- Măsură interzicerii sancţiunii avertismentului este nelegală;

- Sancţionarea contravenţională a persoanei juridice este nelegală prin raportare Ia dispoziţiile art. 3 alin. (2) din OG nr. 2/2001.

Recurentul a sus?inut că hotărârea recurată este nelegală, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii reclamanţi, ASOCIAŢIA CONSTANŢA ALTFEL, ASOCIAŢIA LIGA PENTRU DREPTURILE CONSTĂNŢENILOR  şi [...], au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, în temeiul art.453 Cod procedură civilă, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de casare invocate ?i a dispozi?iilor legale incidente în cauză, Curtea re?ine că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 499 NCPC, „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. 1 lit. b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

Motivul de casare invocat de către recurent este cel prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ.: „1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (....) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Referitor la motivele de recurs invocate, se re?in următoarele:

Prima critică formulată de către recurent a vizat nerespectarea normelor de tehnică legislativă reglementate de art. 14 alin. 1 şi art.16 alin.3 din Legea nr. 24/2000 la adoptarea HCLM nr. 235/2018.

Art. 14 alin.1 din Legea nr. 24/2000 prevede: ”Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ"’, în timp ce art.16 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede: „Se supun procesului de concentrare în reglementări unice ?i reglementările din aceeaşi materie, dispersate în legislaţia în vigoare".

Curtea apreciază, cu privire la acest aspect, că nu se poate constata încălcarea respectivelor dispozi?ii legale doar pentru că există mai multe hotărâri de consiliu local prin care sunt reglementate norme privind activitatea de parcare, acestea fiind emise înainte sau după adoptarea HCLM nr. 235/2018.

Recurentul are dreptate când sus?ine că regulamentul aprobat prin HCLM nr. 235/2018 reprezintă cadrul general de desfăşurare a operaţiunilor tehnico-materiale ce derivă din activitatea de parcare, în timp ce unele aspecte concrete privind parcările de pe raza municipiului Constanţa pot fi reglementate ?i separat, fără să afecteze legalitatea regulamentului.

De altfel, chiar art. 14 alin.1 din Legea nr. 24/2000 stabile?te că reglementările având acela?i obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ, pentru o mai facilă studiere a a acestora, permi?ând însă ?i excep?ii, din moment ce este inserată expresia „de regulă”.

Nu se stabile?te concret, în cuprinsul Legii nr. 24/2000, în ce situa?ii se poate deroga de la regula stipulată în cuprinsul art. 14 alin.1, însă art. 15 alin. 1 ?i 2 din Legea nr. 24/2000 dispune în sensul că: „(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în func?ie de obiectul acesteia, circumstan?iat la anumite categorii de situa?ii, ?i de specificul solu?iilor legislative pe care le instituie”.

În consecin?ă, Curtea apreciază că problema zonării municipiului, în vederea taxării diferen?iate a parcărilor ori problema cuantumului tarifelor de parcare au caracter special fa?ă de activitatea de parcare, în general, reglementată prin regulamentul în discuţie, nefiind contrar legii ca astfel de probleme să fie reglementate separat de regulamentul de parcare.

 Prin urmare, se re?ine că prima instan?ă a apreciat gre?it că HCLM nr. 235/2018 încalcă dispozi?iile art. 14 alin. 1 şi art.16 alin.3 din Legea nr. 24/2000, acest motiv de nelegalitate neputând fi re?inut. 

O altă critică adusă hotărârii primei instan?e vizează pretinsa nelegalitate a HCLM nr. 235/2018 din perspectiva normelor de tehnică legislativă reglementate de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003, care dispune: „Anunţul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoştinţa publicului în condiţiile alin. (1) cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autorităţile publice. Anunţul va cuprinde: data afişării, o notă de fundamentare, o expunere de motive, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, un studiu de impact si/sau de fezabilitate, după caz, textul complet al proiectului actului respectiv, precum si termenul-limită, locul şi modalitatea în care cei interesaţi pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ”.

Prima instan?ă a considerat că proiectul de hotărâre ce a fost publicat pe site-ul Primăriei Constanţa a fost înso?it de o expunere de motive ?i de un referat de aprobare pur formale, apreciind că expunerea de motive nu conţine niciun argument care să fie de natură a justifica, în concret, necesitatea adoptării unui astfel de regulament, rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice, în cuprinsul lor neregăsindu-se niciunul dintre elementele prevăzute de art.31 din Legea nr. 24/2000.

Cu privire la aceste aspecte, se re?ine că proiectul hotărârii, în forma sa ini?ială,  a fost adus la cunoştinţă publică în data de 11.12.2017, prin afişare pe site-ul www.primaria-constanta.ro., iar, la data de 11.04.2018, a fost republicată, pe site-ul primăriei, o variantă consolidată a proiectului de hotărâre, care a fost preluată de presa locală în data de 13.04.2018.

Curtea observă că, la filele 80 ?i următoarele din volumul I al dosarului de fond, se regăsesc: raportul privind expunerea de motive, referatul care con?ine nota de fundamentare, anun?ul din care rezultă respectarea dispozi?iilor art. 7 alin.2 din Legea nr. 52/2003, precum ?i dovada că documentul a fost transmis integral, nu doar extrase, cum sus?ine prima instan?ă, ziarului Ziua de Constan?a, documentul putând fi consultat pe site-ul acestei publica?ii.

Nu se poate aprecia că nota de fundamentare lipse?te pentru că aceasta nu ar fi  suficient de amplu concepută, fiind evidentă necesitatea reglementării activită?ii de parcare publică, hotărârea atacată fiind parte din planul de mobilitate urbană durabilă pentru polii de cre?tere convenit ca o prioritate de Comisia Europeană ?i Ministerul Dezvoltării Regionale ?i Administra?iei Publice, aspect stabilit conform H.G. nr. 998/2008.

Se mai re?ine că, a?a cum a arătat ?i recurentul, măsurarea inciden?ei gradului de motorizare asupra gestionării traficului rutier a reprezentat un subiect abordat prin studiul general de circulaţie la nivelul municipiului Constanţa şi la nivelul teritoriului de influen?ă ce a fost aprobat prin HCLM nr.43/25.01.2008, care prognozează, printr-un raport detaliat, evoluţia indicelui de motorizare între anii 1995-2025, numărul parcărilor publice existente, necesarul de locuri de parcare publică.

Curtea apreciază ca fiind excesivă interpretarea dată de către prima instan?ă dispozi?iilor art. 31 din Legea nr.24/2000 ?i ale art.7 alin. (2) din Legea nr.52/2003, aceste dispozi?ii fiind respectate în spe?ă, astfel încât nu poate fi re?inut nici acest motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

Un alt motiv de recurs vizează aprecierea primei instan?e potrivit căreia HCLM nr. 235/2018 este nelegal deoarece nu este un act coerent, că ar con?ine definiţii redundante, clasificări inutile, necuprinzând toate aspectele ce ţin de organizarea şi funcţionarea parcărilor publice din municipiul Constanţa,

Astfel, se arată de către instan?a de fond că regulamentul lasă nereglementate parcările situate pe domeniul public sau privat al municipiului care nu sunt situate în apropierea instituţiilor, autorită?ilor publice sau clădirilor de utilitate publică, aceasta fiind singura definită ca fiind „parcare publică”, conform art. 2 alin, (1) lit. e) din regulament.

Prima instan?ă a avut în vedere denumirea regulamentului, care se referă la organizarea ?i func?ionarea parcărilor publice de pe raza municipiului Constan?a, considerând că, din moment ce art. 2 alin.1 lit. e  din regulament define?te no?iunea de „parcare publică”, obiectul de reglementare al regulamentului se limitează la acest tip de parcare.

O astfel de interpretare este contrară inten?iei ini?iatorului ?i este contrazisă de con?inutul întregului regulament, fiind evident că au fost reglementate toate parcările aflate pe domeniul public ?i privat al municipiului Constan?a, neglijenta formulare din cuprinsul art. 2 a defini?iei de „parcarea publică” ca fiind parcarea amenajată în apropierea institu?iilor, autorită?ilor publice sau clădirilor de utilitate publică neputând să conducă la interpretarea dată de tribunal.

Prima instan?ă re?ine în mod generic că defini?iile propuse sunt contradictorii, că definirea unor termeni sau expresii este redundantă, acestea fiind definite prin acte normative de nivel superior, fără a preciza care sunt actele normative la care se referă. Mai arată că clasificarea locurilor de parcare este inutilă, fără să justifice o astfel de concluzie.

Curtea consideră că, din perspectiva terminologiei folosite în cuprinsul regulamentului atacat, nu se poate re?ine nelegalitatea acestuia sau încălcarea unor dispozi?ii legale de nivel superior, aprecierile primei instan?e nefiind fondate.

Prima instan?ă a mai men?ionat că lipse?te defini?ia parcării mixte de re?edin?ă cu tarif orar, însă aprecierea sa nu este fondată.

Art. 3 din regulament clasifică diversele tipuri de parcări, în cuprinsul alin.2 lit. d din acest articol fiind men?ionată parcarea mixtă, de re?edin?ă ?i cu tarif orar, în timp ce, în cuprinsul art. 9 se arată cum se datorează taxa de parcare în acest caz.

În consecin?ă, chiar dacă nu este definită în mod expres, în cuprinsul art. 2, din dispozi?iile cuprinse în art. 3 ?i 9 rezultă fără echivoc ce se în?elege prin parcarea mixtă, de re?edin?ă ?i cu tarif orar.

Prima instan?ă critică ?i faptul că regulamentul nu cuprinde o zonare concretă a mun. Constan?a, însă, a?a cum arată ?i recurentul, o astfel de zonare era prevăzută în „Inventarul locurilor de parcare” adoptat prin HCLM Constanţa nr. 30/2015, completată şi modificată prin HCLM Constanţa nr. 107/2015.

Ulterior, la data de 28.02.2019, a fost adoptată HCLM nr. 51/2019, pentru modificarea HCLM nr. 221/2017, în Anexa nr. 1 a acestei hotărâri fiind, de asemenea, realizată o zonare a mun. Constanţa şi a staţiunii Mamaia.

Oricum, reglementarea anumitor no?iuni ?i termeni specifici activită?ii de parcare ?ine de exercitarea dreptului de apreciere al autorită?ii publice, recunoscut prin art. 7 din O.G. nr.71/2002, nefiind dovedit excesul de putere, în acest caz.

Curtea constată că s-a re?inut în mod eronat că modalitatea în care pârâtul a înţeles să reglementeze organizarea şi funcţionarea parcărilor din municipiul Constanţa nu este de natură să conducă la atingerea scopului prevăzut, ceea ce a condus la vătămarea generată de adoptarea şi punerea în executare a HCLM nr. 235/2018, cu privire la acest aspect prima instan?ă formulând aprecieri cu privire la faptul că nu s-ar fi atins scopul prevăzut de art. 1 alin.2, neremarcându-se niciun efect pozitiv pentru cetă?enii acestui ora?, prin adoptarea regulamentului în discu?ie.

Or, aceste aspecte nu pot fi considerate ca motive de nulitate a hotărârii ?i a regulamentului, din moment ce se vorbe?te despre efecte ulterioare, produse ca urmare a adoptării actelor administrative analizate ?i a punerii lor în executare, în timp ce motivele de nulitate ce afectează unui act juridic trebuie să existe la momentul adoptării acestuia.

 În schimb, problema delegării către societatea [...] a anumitor atribuţii legate de amenajarea locurilor de parcare contravine dispoziţiilor art. 23 alin. 4 şi art. 24 din Anexa 1 la HG nr. 955/2004, criticile recurentului sub acest aspect nefiind întemeiate.

Astfel, art. 5 din regulament stabile?te că: „În func?ie de specificul zonei ?i de nevoile popula?iei, cu avizul Comisiei de Circula?ie, administratorul ([...]) poate modifica tipul parcării conform clasificării prevăzute de art. 3 alin.2”.

Art. 23 alin.4 din Anexa 1 la HG nr. 955/2004 stabile?te: „(4) Autorităţile administraţiei publice locale împreună cu Poliţia Rutieră vor reglementa circulaţia, parcarea, staţionarea şi oprirea pe străzi a autovehiculelor”, iar art. 24 alin.1 din acela?i act normativ prevede: „(1) Amenajarea, întreţinerea şi exploatarea locurilor de parcare se vor realiza conform hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale, stabilirea amplasamentelor făcându-se împreună cu Poliţia Rutieră”.

Dispozi?iile cuprinse în HG nr. 955/2004 sunt imperative, autoritatea administra?iei publice locale neavând posibilitatea delegării acestor atribu?ii. Chiar ?i dacă am admite că o astfel de atribu?ie poate fi delegată, textul legal citat anterior dispune expres în sensul că activitatea respectivă se va realiza împreună cu Poli?ia Rutieră, aspect ce nu este preluat în cuprinsul art. 5 din regulament, fiind încălcate dispozi?iile legale amintite.

Recurentul sus?ine că au fost delegate către [...] numai acele atribuţii care, potrivit legii, au putut fi delegate, nu orice atribuţie care ?ine de amenajarea locurilor de parcare, iar stabilirea locurilor de parcare ?i a tipului acestora revine în sarcina autorită?ii locale, nu administratorului tramei stradale, însă din cuprinsul art. 4 din regulament rezultă că amenajarea locurilor de parcare se face de către administrator, nefiind men?ionat că administratorului i-ar reveni doar anumite atribu?ii în acest sens.

Sus?inerile recurentului sunt contrazise ?i de Anexa nr. 1 la actul adi?ional nr. 14  la contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de administrare a domeniului public ?i privat de interes local din mun. Constan?a, nr. 46590/2105/03.04.2013, în cuprinsul respectivei anexe fiind men?ionat că obiectul contractului îl constituie, printre altele, ?i realizarea de lucrări de investi?ii publice privind crearea de bunuri în vederea administrării ulterioare, fiind dată, ca exemplu, ?i realizarea de parcări.

Referitor la avizul Comisiei de Circulaţie, aceasta fiind, potrivit recurentului, o comisie de specialitate organizată şi care funcţionează ca structură în cadrul aparatului primarului, fiind subordonată autorităţii locale, nu se poate considera că acest aviz este suficient pentru a determina legalitatea dispozi?iilor art. 4 ?i 5 din regulament, raportat la prevederile H.G. nr. 955/2004, din moment ce nu angajează expres voin?a autorită?ii publice locale.

În ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a regulamentului ca urmare a faptului că nu sunt precizate situaţiile în care utilizarea locurilor de parcare este gratuită, Curtea re?ine că gre?it a apreciat prima instan?ă că ar fi întemeiat acest motiv de nulitate, din moment ce art. 10 din regulament stabile?te situa?iile în care utilizarea locurilor de parcare se face gratuit sau cu perceperea unei taxe de parcare stabilite anual, prin hotărârea Consiliului Local, iar în cuprinsul art.12 din regulament sunt enumerate situa?iile în care taxa de parcare nu este datorată ?i locul de parcare poate fi utilizat gratuit.

Recurentul a criticat ?i aprecierea instan?ei de fond cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) lit. b din regulament, prin raportare la modalitatea de percepere a taxei de parcare, exclusiv prin aplicaţia de taxare sau prin sms la numărul scurt, precum ?i la sus?inerea potrivit căreia tarifele practicate de [...], aprobate prin HCL nr. 297/2017, nu pot fi avute în vedere întrucât nu respectă prevederile din regulament.

Se re?ine că art. 10 alin.2 lit. b din regulamentul adoptat prin HCLM nr. 235/2018 nu este nelegal prin el însu?i, însă modul în care a fost pus în executare de către administratorul Conform Urban SRL a dat na?tere discriminării sau îngrădirii accesului la locurile de parcare, prin limitarea practică a modalităţii de plată a taxei de parcare la aplicaţia de taxare sau prin sms la numărul scurt, din moment ce nu mai există niciun automat de parcare amplasat în parcările din mun. Constan?a.

Acest motiv de nulitate trebuie legat de cel care vizează lipsa men?ionării, în cuprinsul regulamentului, a oricăror obligaţii stabilite în sarcina administratorului parcărilor publice.

Cu privire la acest din urmă aspect, corect a re?inut prima instan?ă că sunt încălcate dispozi?iile art. 30 alin.  1  şi  6  din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, re?inând că plata taxei ar trebui să reprezinte o contraprestaţie în schimbul unui serviciu public însă, raportat la situaţia concretă, beneficiarul locului de parcare nu beneficiază de o prestaţie echivalentă.

Astfel, autoritatea publică locală ar trebui să asigure locuri de parcare, să realizeze, dacă este nevoie, noi parcări pentru acoperirea nevoilor reale de parcare ale locuitorilor municipiului Constan?a ori ale celor care tranzitează ora?ul, precum ?i să facă posibil ca orice de?inător de autovehicul să poată achita taxa de parcare, chiar ?i în situa?ia în care acesta nu beneficiază de un telefon mobil, cu atât mai mult cu cât chiar regulamentul de parcare stabile?te, în mod teoretic, mai multe  variante de plată a taxei de parcare.

În lipsa existen?ei unor obliga?ii clar men?ionate în sarcina autorită?ii publice locale ce prestează serviciul public, nu se poate vorbi despre un serviciu creat în interesul persoanelor fizice şi juridice, a?a cum dispune art. 30 alin.1 din Legea nr. 273/2006 privind finan?ele publice locale, aspect de natură să facă posibilă o conduita abuzivă sau nepăsătoare a autorită?ii publice, în raport de beneficiarii serviciului prestat.

Or, tocmai aceasta este situa?ia în cazul de fa?ă, în prezent ajungându-se la situa?ia în care nu mai există, în municipiul Constan?a, niciun automat de parcare, împrejurare ce dă na?tere, după cum s-a men?ionat într-un paragraf precedent, la discriminare prin îngrădirea accesului la locurile de parcare a persoanelor care, din diverse motive, nu au la îndemână un telefon mobil.

În consecin?ă, ambele critici aduse hotărârii instan?ei de fond, sub acest aspect, sunt nefondate ?i vor fi respinse.

Fa?ă de sus?inerea instanţei de fond, care a apreciat că dispoziţiile art. 11 alin. 2 din regulament sunt nelegale, întrucât permit administratorului parcărilor să decidă modificarea programului de taxare, modificarea tipului ?i destinaţiei parcărilor, recurentul a sus?inut că, referitor la tipul şi programul de funcţionare al parcărilor, acesta poate fi modificat în funcţie de specificul zonei, nevoile populaţiei, locaţie şi sezon ?i, dacă apreciază necesar, operatorul poate decide cu privire Ia oportunitatea unor asemenea modificări, însă exclusiv în condiţiile art. 4 din regulament.

Or, a?a cum a re?inut anterior, Curtea a apreciat că nu este legală dispozi?ia cuprinsă în art. 4 din regulament care permite administratorului să amenajeze sau să modifice parcările, motiv pentru care este nelegal ?i art. 11 alin.2, cum corect a stabilit ?i instan?a de fond.

Cu privire la modul de reglementare şi limitele dreptului de folosinţă, în ce prive?te parcările rezidenţiale destinate locuitorilor zonei respective, recurentul a apreciat că limitarea în timp, între orele 17,00 şi 08.00, a dreptului prioritar de a utiliza locurile de parcare din unele zone aglomerate ale municipiului, nu constituie motiv de nelegalitate a HCL nr. 235/2018, iar instan?a de fond a apreciat gre?it că acesta este un motiv de nelegalitate a regulamentului.

Curtea re?ine că nu există un motiv de nelegalitate a regulamentului în această privin?ă, iar posesorii abonamentelor beneficiază de rezervarea unui anumit loc de parcare, neputându-se aprecia că sunt lipsi?i de drepturi. Intervalul de timp de 9 ore, în care locurile libere din parcările de reşedinţă pot fi utilizate de către toţi participanţii la trafic nu presupune că dreptul posesorului de abonament nu mai există deoarece nimeni nu îl obligă să elibereze locul de parcare după ora 8,00 am ?i nu i se percepe vreun tarif suplimentar, indiferent de timpul în care ma?ina rămâne parcată pe locul rezervat.

Recurentul a criticat ?i faptul că prima instan?ă a re?inut că regulamentul nu prevede cuantumul taxei aplicabile pentru locurile de parcare din parcările cu tarif orar, respectiv că,  la momentul adoptării HCLM nr. 235/2018 nu exista nicio hotărâre de consiliu local care sa stabilească taxa de parcare pentru parcările cu tarif orar, nici nu a fost adoptată o astfel de hotărâre până la data prezentei.

Critica recurentului este îndreptă?ită, deoarece tarifele pentru parcare au fost stabilite prin HCLM nr. 221/2017, modificată prin HCL nr. 297/2017, prima instan?ă re?inând gre?it că aceste hotărâri nu pot fi avute în vedere întrucât nu respectă prevederile din Regulament, din moment ce hotărârile men?ionate au fost adoptate anterior intrării în vigoare a regulamentului, iar HCLM nr. 235/2018 nu le-a abrogat.

În schimb, regulamentul este deficitar sub aspectul men?ionării destinaţiei bugetare a tarifelor şi taxelor de parcare, nici din cuprinsul HCLM nr.235/2018, nici din cel al hotărârilor prin care se stabile?te cuantumul acestor taxe nefiind făcută vreo precizare cu privire la destina?ia acestor sume.

Judicios a apreciat prima instan?ă, din această perspectivă, că se încalcă prevederile art. 24 alin. 12 ultima teză ?i prevederile art. 64 alin. 3 din Anexa I la HG nr. 955/2004, în sensul că taxa pentru parcare este o taxă locală ?i este supusă, în consecin?ă, prevederilor art. 486 din Codul fiscal, putând fi stabilită, conform art. 20 alin. 1 lit. b din Legea nr.273/2006, numai de către autorităţile administraţiei publice locale, nu ?i de către administratorul Conform Urban SRL, urmând a fi vărsate în contul autorită?ii publice locale.

Lipsa unor reglementări lipsite de echivoc cu privire la persoana îndreptă?ită să stabilească ?i să modifice taxele de parcare, precum ?i cu privire la destina?ia acestor taxe este de natură a atrage nulitatea regulamentului în discu?ie.

Este adevărat că recurentul sus?ine că societatea [...], în calitate de colector al acestor taxe, are obligaţia de a vărsa taxele colectate către bugetul local, însă se arată că obligaţia aceasta îi revine dispoziţiilor legale în vigoare, indiferent de menţionarea acestor aspecte în regulament, însă instan?a de recurs nu a putut verifica veridicitatea sus?inerilor recurentului ?i nu este de acord cu pozi?ia recurentului în ce prive?te faptul că nu ar fi necesar a se men?iona destina?ia taxei în cuprinsul regulamentului,

Conform art. 8 alin.4 din Legea nr. 24/2000: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent ?i inteligibil, fără dificultă?i sintactice ?i pasaje obscure sau echivoce”, însă această cerin?ă nu este respectată în ce prive?te actul administrativ atacat, raportat la problema destina?iei tarifelor de parcare.

Recurentul este nemul?umit fără temei cu privire la pozi?ia instan?ei de fond referitoare la sanc?iunile stabilite prin regulament.

Astfel, art. 25 alin 3 din regulament instituie măsura complementară a ridicării vehiculului, care este o sanc?iune nelegală, Curtea îmbră?i?ând pozi?ia primei instan?e sub acest aspect, raportat la dispozi?iile art. 5 alin. 4 din OG nr. 2/2001 care stabile?te: ”Prin legi speciale se pot stabili ?i alte sancţiuni principale sau complementare”, per a contrario, astfel de sanc?iuni nu pot fi stabilite prin acte normative de rang inferior, în timp ce art. 4 alin.3 din Legea nr. 24/2000 prevede: „Actele normative date în executarea legilor, ordonan?elor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele ?i potrivit normelor care le ordonă.”

Sancţiunea complementară a ridicării autovehiculelor se poate dispune exclusiv de către Poli?ia Rutieră, în conformitate cu dispozi?iile art. 64 din OUG nr.195/2002: „(1) Poliţia rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea şi depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz”.

Conform art. 2031 din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002, aprobat prin HG nr. 1391/2006: „(1) Ridicarea vehiculului reprezintă măsura tehnico-administrativă pe care poliţistul rutier o poate dispune în una dintre situaţiile prevăzute la art. 143, când vehiculul staţionează neregulamentar pe partea carosabilă.  (2) Ridicarea vehiculelor constituie serviciu public şi se realizează, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe durata a 24 de ore, de către administratorul drumului public sau, după caz, de către administraţia publică locală”.

Prin urmare, administratorul drumului public sau autoritatea publică locală doar pun în executare o astfel de sanc?iune, existând o distinc?ie clară între sanc?iunea complementară a ridicării autovehiculului ?i măsura tehnico-administrativă prin care sanc?iunea este pusă în executare de către autoritatea publică locală.

Confuzia dintre cele două tipuri de opera?iuni se observă chiar din apărările recurentului, care sus?ine că ridicare autoturismului este doar o măsură tehnico-administrativă, nu o sanc?iune complementară.

Legea nr. 155/2010 a poli?ei locale, invocată în sus?inere de către recurent, dispune în cuprinsul art. 7 lit. h că poli?ia locală are ?i atribu?ia de a constata contravenţii şi aplica sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar, însă aceste atribu?ii se exercită raportat la prevederile OUG nr. 195/2002 ?i ale Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002, aprobat prin HG nr.1391/2006, argumentul recurentului nefiind de natură a înlătura nelegalitatea sanc?iunii.

În aceste condi?ii, men?ionarea sanc?iunii complementare a ridicării autoturismului în cuprinsul regulamentului apare ca fiind nelegală, încălcând dispozi?iile legale amintite anterior.

Prima instan?ă a apreciat corespunzător ?i cu privire la nelegalitatea stabilirii unei singure sancţiuni contravenţionale pentru toate faptele contravenţionale reglementate de art. 24 din Regulament, fiind în mod evident încălcate dispoziţiile art. 5 alin. 5 din OG nr. 2/2001, care dispune: „Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite”.

Se poate observa că art. 24 din regulament instituie ?apte contraven?ii distincte, fiind vorba despre ipoteze diferite, unele prezentând un grad de pericol social mai mare, altele mai redus, însă toate sunt sanc?ionate cu aceea?i amendă, cuprinsă între 600 lei  ?i 3000 lei.

Nelegală este ?i dispozi?ia prevăzută în alin. 5 al art. 25 din regulament, contrar sus?inerilor recurentului că ar fi cel mult o dispozi?ie ineficace, din moment ce încalcă prevederile art.5 alin.2 din OG nr. 2/2001, care prevede sanc?iunea contraven?ională a avertismentului, în timp ce regulamentul o interzice. De asemenea, se încalcă ?i art. 7 alin. 3 din OG nr. 2/2001, care stabile?te că: „Avertismentul se poate aplica ?i în cazul în care actul normativ de stabilire ?i sanc?ionare a contraven?iei nu prevede această sanc?iune.”

Recurentul a criticat ?i considerentele instanţei de fond potrivit cărora subiectul activ al tuturor contravenţiilor prevăzute prin art. 24 din regulament nu poate fi decât o persoana fizică, motiv pentru care s-a re?inut că dispoziţiile art. 25 alin.2 teza finală din regulament, care stabilesc că sancţiunea se aplică proprietarului autovehiculului, ar fi nelegale deoarece permit aplicarea sanc?iunii contraven?ionale persoanei juridice care are calitatea de proprietar al autovehiculului.

Prima instan?ă a invocat, în sus?inerea acestei opinii, dispozi?iile art. 3 alin.2 din O.G. nr. 2/2001: „Persoana juridică răspunde contraven?ional în cazurile ?i în condi?iile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc ?i se sanc?ionează contraven?ii”, însă textul legal respectiv nu atrage nulitatea dispozi?iilor art. 25 alin.2 teza finală din regulament, fiind mai degrabă un argument în sus?inerea posibilită?ii atragerii răspunderii contraven?ionale a persoanei juridice proprietare/utilizatoare a autoturismului.

Cu toate acestea, Curtea constată că textul criticat este nelegal deoarece limitează subiectul activ al contraven?iilor stabilite prin art. 24 din regulament doar la proprietarul autoturismului, exonerând de răspundere al?i posibili utilizatori legali.

Art. 3 alin.2 din Ordinul nr. 1501/2006,  privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, stabile?te: „La cererea scrisă a proprietarului unui vehicul, în certificatul de înmatriculare sau de înregistrare se poate înscrie şi o altă persoană decât proprietarul, specificându-se calitatea în care aceasta poate utiliza vehiculul. În cazul în care proprietarul vehiculului este o societate de leasing, în certificatul de înmatriculare sau de înregistrare se menţionează şi datele de identificare a utilizatorului”.

Această dispozi?ie legală nu a fost avută în vedere la stabilirea subiectului activ al contraven?iilor reglementate de art. 24 din regulament, ceea ce determină nelegalitatea art. 25 alin. 2 teza finală din regulament datorită restrângerii nejustificate a no?iunii de subiect activ al contraven?iei.

Pe de altă parte, se re?ine că o persoană juridică poate avea calitatea de subiect activ al contraven?iei, în calitatea sa de proprietar/utilizator al autovehiculului, recurentul argumentând corect în sensul că angajatul persoanei juridice ac?ionează ca  prepus, fiind doar simplu detentor precar al autoturismului încredin?at, în timp ce dreptul de folosinţă ?i calitatea de utilizator aparţin persoanei juridice, aceasta având posibilitatea de a formula o acţiune în regres pentru recuperarea prejudiciului suferit din culpa angajatului său.

Concluzionând, Curtea re?ine că s-a constatat nelegalitatea unei păr?i importante a dispozi?iilor cuprinse în regulament, referitoare la regimul sanc?iunilor aplicabile contraven?iilor reglementate, delegarea atribu?iilor autorită?ii publice locale către administratorului parcărilor, lipsa men?iunilor privind destina?ia sumelor încasate cu titlu de taxă de parcare, lipsa obliga?iilor ce trebuie să revină autorită?ii publice locale ?i administratorului căruia i-au fost delegate atribu?ii, lipsa unor modalită?i practice nediscriminatorii de percepere a taxei de parcare, motiv pentru care este evident că regulamentul de organizare şi funcţionare a parcărilor publice de pe raza municipiului Constanţa, adoptat prin HCLM Constanţa nr. 235/28.06.2018, nu î?i poate atinge scopul pentru care a fost întocmit, în forma rămasă după înlăturarea dispozi?iilor nelegale.

În consecin?ă, în temeiul art. 496 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat ?i va men?ine hotărârea primei instan?e de anulare a HCLM Constan?a nr. 235/28.06.2018, privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a parcărilor publice de pe raza municipiului Constanţa.

Domenii speta

Spete similare