Civil. Pretenții. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Inadmisibilitate.

Civil. Pretenții. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Inadmisibilitate.

Art. 539 din noul cod de procedură penală (și care, în esență, preia prevederile art. 504 alin. 2 și 3 din vechiul cod de procedură penală) acordă dreptul persoanei care a fost privată de libertate în mod nelegal de a acționa în justiție Statul Român în vederea reparării prejudiciului produs cu condiția ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fie „ stabilită,  după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.” 

Caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia.

Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

(TRIBUNALUL IALOMIŢA – SECŢIA CIVILĂ, SENTINȚA CIVILĂ NR.227 din 14.02.2019)

Prin cererea înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 26.11.2018 sub nr. 1858/98/2018, reclamantul B.A. cu  domiciliul procesual ales, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMAN, reprezentat prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a solicitat obligarea paratului la plata de despăgubiri civile in suma totala de 7.100.000 lei, compusa din despăgubiri materiale in valoare de 100.000 lei, si despăgubiri morale, in valoare de 7.000.000 lei, constatându-se caracterul nelegal al masurilor privative/restrictive de libertate si atingerile aduse drepturilor fundamentale.

În motivare reclamantul a arătat că prin rechizitoriul  Parchetului de pe lângă T.I. s-a solicitat tragerea sa la răspundere penala pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzuta de art.289 alin. l Cod penal raportat la art.7 lit. c) din Legea nr.78/2000 - 2 infracţiuni; omisiunea sesizării, prevăzuta de art.267 alin. l Cod penal şi complicitate la infracţiunea de delapidare, prevăzuta de art.48 raportat la art.295 alin. l Cod penal, coroborat cu art.308 Cod penal, totul cu aplicarea art.38 alin.2 Cod penal; art.47 Cod penal raportat la art.64 alin.1 lit.a) din OG nr.23/2008 cu referire la art.3 alin.1 lit. a) din Ordinul nr.84/1012; luare de mită în formă continuată, prevăzuta de art.289 alin.1 Cod penal raportat Ta art.7 lit. c) din Legea 78/2000, cu aplicarea art.35 alin. l Cp., totul cu aplicarea art.38 alin. l Cod penal.

În urma administrării probatoriilor, tribunalul a decis condamnarea sa la o pedeapsa rezultanta de 3 ani si 11 luni închisoare, cu executare in regim carceral, aplicând si pedepse complementare si accesorii. De asemenea, a dispus achitarea pentru una dintre infracţiunile de luare de mita, prevăzuta de art.289 alin.l Cod penal raportat la art.7 lit.c) din Legea rir.78/2000, omisiunea sesizării, prevăzuta de art.267 alin.l Cod penal, respectiv instigare la infracţiunea prevăzuta de art.64 alin.1 lit.a) din OG nr.23/2008 cu referire la art.3 alin.1 lit.a) din Ordinul nr.84/2012.

Împotriva sentinţei penale nr./17.03.2017 pronunţata de T.I., au declarat apel atat Parchetul de pe langa T I, cat si inculpaţii.

In fata instanţei de apel, Parchetul a restrâns apelul doar cu privire la infracţiunea de luare de mita, renunţând la motivele de apel privind infracţiunea de omisiunea sesizării, iar cu privire la infracţiunea de braconaj piscicol a solicitat schimbarea temeiului achitării, prin reţinerea disp.art.l6(l) lit.b) teza intai.

Prin decizia penala nr./2018, Curtea de Apel a admis apelurile declarate si a desfiinţat în parte, sentinţa penală apelată si, rejudecând în fond, a dispus achitarea sa pentru toate infracţiunile pentru care tribunalul dispusese achitarea sa.

Anterior dosarului nr.../2016, a fost soluţionat dosarul nr.../2016, in care s-a dispus, de asemenea, achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenta, potrivit sentinţei penale nr...2017 a T.I., modificata prin decizia penala nr.../2017 a Curţii de Apel.

Reclamantul a menţionat că, pe parcursul urmăririi penale si, apoi, pe parcursul judecaţii, împotriva sa au fost luate masuri preventive, si anume arest preventiv, arest la domiciliu si control judiciar.

În finalul cercetărilor judecătoreşti, s-a dispus achitarea sa pentru toate faptele pentru care a fost trimis in judecata, rezultând astfel si nelegalitatea masurilor preventive dispuse in cauza.

Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 539 Cpr.pen. aşa cum au fost interpretat prin  decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , art. 540 Cpr.pen., art. 541 Cpr.pen.,  art.5 paragraful 5 CEDO, art.52(3) din Constituţie, art. 5 Cod procedura penala , art. 9 (5) Cpr.pen., art. 58, 61, 69,71,72,73,74, 252 ,253 C.civ. 

Reclamantul a arătat că dispoziţiile art.5 paragraful 5 din Convenţie care reglementează dreptul la recuperarea pagubei ca urmare a dispunerii faţă de persoana anchetată/judecată a unei măsuri privative de libertate în mod nelegal sunt identice cu dispoziţiile art.9 alin.(5) C. proc. pen. Paguba astfel suferită se recuperează în condiţiile legii, respectiv după procedura prevăzută de lege, care poate fi diferită în funcţie de motivele de nelegalitate invocate de către cel păgubit şi care pot atrage fie o procedură specială, precum cea reglementată de dispoziţiile art.539 C. pr. pen., fie o procedură de drept comun, precum cea vizată de dispoziţiile art. 9 C. pr. pen., cu corespondent în dispoziţiile art.5 paragrafele 1-4 din Convenţie.

Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a luării unor măsuri privative de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal reprezintă o formă de reparaţie pentru încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă (reglementat în art.9 Cpr.pen., respectiv art.5 din Convenţie) şi nu exclude răspunderea statului pentru încălcarea altor drepturi fundamentale ale omului, respectiv a unor drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la imagine, dreptul le demnitate, reputaţie, etc), cumulul formelor de răspundere fiind permis în măsura în care temeiurile juridice pe care se întemeiază dreptul la despăgubire sunt diferite şi în măsura în care cel chemat să răspundă este statul, ca o consecinţă a acţiunilor/inacţiunilor ilicite săvârşite de agenţii săi.

Dispoziţiile art.9 Cpr.pen. au o sferă mai largă decât dispoziţiile art.5 din Convenţie, căci nu privesc doar măsurile privative de libertate, ci şi pe cele restrictive de libertate, precum interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara. Aşadar, legea internă prevede drepturi mai extinse decât cele reglementate de Convenţia europeană a drepturilor omului.

Dispoziţiile art.539 Cpr.pen. au o sferă mai restrânsă de aplicare în raport cu dispoziţiile art.9 Cpr.pen., întrucât vizează exclusiv măsurile privative de libertate, nu şi măsurile restrictive de libertate, norma cuprinsă în art.539 Cpr.pen. având caracter special în raport cu norma cuprinsă în art.9 Cpr.pen, care este o normă generală.

Achitarea inculpatului nu reprezintă o satisfacţie echitabilă completă în măsura în care sunt incidente condiţiile prevăzute de lege pentru declanşarea dreptului la reparaţiune pentru daune materiale sau morale provocate ca urmare a dispunerii unor măsuri preventive nelegale de libertate, în temeiul art.539 Cpr.pen.

Potrivit jurisprudentei CEDO, art.5 par.5 din Convenţie este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art.5 par.1-4 (a se vedea, Wassink vs. Ţările de Jos, 27 septembrie 1990, §28). Art.5 enunţă, în speţă, o veritabilă normă substanţială (Neumeister vs Austria, 7 mai 1974, § 30). Prin urmare, dreptul la reparaţii enunţat la art. 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (N.C. vs. Italia, nr. 24952/94, § 49).

Reclamantul a preciazt că , prin masurile dispuse in cauzele penale menţionate mai sus i-au fost aduse grave prejudicii, chiar daca, in final, a obţinut satisfacţia achitării. Înainte de demararea procedurilor judiciare împotriva sa, ocupa funcţia de agent de politie in cadrul Postului de Politie B. La data de 17.02.2016 a fost reţinut, iar la data de 18.02.2016, a fost arestat preventiv, măsura menţinută pana la data de 03.07.2016, cand a fost înlocuita cu măsura arestului la domiciliu. La data de 02.10.2016, măsura preventiva a arestului la domiciliu a fost înlocuita cu măsura controlului judiciar, care a fost si ea menţinută câteva luni.

In toata aceasta perioada, in care a suportat rigorile unor masuri preventive, ce s-au dovedit a fi nelegale, precum si ulterior încetării acestora, in contextul in care s-a constatat nevinovăţia sa, am fost privat de libertate ori libertatea i-a fost îngrădită, nu a realizat venituri ori veniturile au fost reduse in urma reluării activităţii, prin punerea la dispoziţia IPJ , onoarea, imaginea, reputaţia si demnitatea sa si ale familiei sale au fost prejudiciate grav, prin acuzaţiile nefondate si prin publicitatea făcuta cazului(a se vedea articolele de presa contemporane masurilor preventive dispuse), fiind aduse atingeri integrităţii mele fizice şi psihice, intimităţii vieţii private. De asemenea, am fost nevoit sa suport cheltuielile de judecata in cadrul celor doua procese, reprezentând costurile de deplasare la instanţe si onorariul avocatului ales.

Toate acestea au produs un prejudiciu cauzat de neglijenta si uşurinţa cu care a fost tratat cazul său de agenţii statului, începând cu organele de politie, continuând cu procurorii si terminând cu judecătorii care s-au pronunţat in cauza.

Instanţele penale s-au pronunţat asupra legalităţii si temeiniciei masurilor preventive pe parcursul procesului penal, dispunând iniţial înlocuirea arestului preventiv cu arestul la domiciliu, apoi cu măsura controlului judiciar. In final, s-a dovedit ca luarea si menţinerea masurilor preventive au fost nejustificate, faptele de care a fost acuzat nu au existat ori nu au fost dovedite. 

In drept : art.5 paragraf 5 din Convenţie, raportat la art.5 paragrafele 1 - 4 din Convenţie,  art.52(3) Constituţie, art.9 Cpr.pen., art.539-541 Cpr.pen., art.252-253 Cciv., cu raportare la art.58, 61,69, 71-74 Cciv.

Probațiune: înscrisuri, declaraţii de martori

La data de 08.01.2019 a depus întâmpinare pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că norma aplicabila în speţa este art. 539 din noul Cod de procedura penala în vigoare la data introducerii prezentei acţiuni si care are un caracter pur procesual și a invocat, pe cale de excepţie , inadmisibilitatea cererii reclamantului, fata de prevederile art. 539 alin. 2 din Legea nr. 135/2010 conform cărora ”(2)Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei."

In opinia pârâtului, în lipsa unei ordonanţe a procurorului sau încheierii/hotărârii definitive a judecătorului prin care să se stabilească expressis verbis caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri.

In acelaşi sens a statuat si înalta Curte de Casaţie si Justitie - Completul competent sa judece recursul in interesul legii prin Decizia nr. 15/2017, dispunând cu caracter obligatoriu ca: "In interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”

Intimata a invocat şi decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016 .

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că sintagma "instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei" se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac.

Rezultă aşadar că organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. Un argument în plus în acest sens este şi dispoziţia din art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin care se prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe cale contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597- 599 din Codul de procedură penală.

Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie.

Or, in speţa, Curtea de Apel, prin Decizia penala nr. /2018, nu a constatat ca masurile privative de libertate sunt nelegale, ci doar a constatat ca inculpatul a fost reţinut 24 de ore in data de 17.02.2016, arestat preventiv, din 18.02.2016 pana la 3.07.2016, si arestat la domiciliu, din 3.07.2016 pana la 2.10.2016.

Pârâtul a invocat şi prescripţia dreptului la acţiune fata de prevederile art. 541 alin. 2 din Legea nr. 135/2010.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat a se avea in vedere faptul ca reclamantul nu a făcut dovada condiţiilor stipulate expres de art. 540 din noul Cod de procedura penala, mai ales ca se solicita despăgubiri sub forma daunelor materiale si morale, invocând decizia civilă nr.1534/2011, nr. 2976/2013 şi nr. 457/2012 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţe. 

În drept, întâmpinarea este întemeiată pe prevederile art.13 din Legea nr. 135/2010, art. 539, art. 540 si art. 541 din noul cod de procedura penala, art. 205 din Legea nr. 134/2010, Decizia nr. 15/2017 a ICCJ - Completul competent sa judece recursul in interesul legii, publicata in M. Of. 946/29.11.2017, Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare în baza art.205 Cod procedură civilă.

În motivare reclamantul a arătat că problema normelor procesuale aplicabile in speţa este atributul reclamantului, care stabileşte cadrul juridic aplicabil spetei. Ori, prin cererea de chemare in judecată a făcut trimitere atât la normele din Codul de procedura penala, cat si normele din Convenţia europeana si la cele prevăzute de Codul civil.

In opinia reclamantului, excepţia inadmisibilității este greşit evocata de parat, dat fiind temeiul juridic al cererii de chemare in judecata. Cererea este admisibila, urmând ca instanţa de judecata sa analizeze temeinicia acesteia, dupa administrarea probatoriului si dupa dezbateri.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, paratul invoca prevederile art.541(2) Cpr.pen., raportându-se la datele de 03.07.2016 si 02.10.2016, atunci când au fost înlocuite masurile preventive.

Reclamantul susţine că această excepţie este vădit nefondata, in contextul in care el s-a raportat la hotărârile definitive de achitare date in dosarele penale in care a fost cercetat abuziv si nu la încheierile din datele de 03.07.2016 si 02.10.2016.

Referitor la dovezile ce vor fi administrate in susţinerea pretenţiilor sale, evident ca pentru administrarea acestora va solicita încuviințarea si sprijinul tribunalului, fiind înscrisuri ce se regăsesc la angajator, respectiv IPJ .

A admite punctul de vedere al paratului, ar însemna ca niciodată o persoana ce a fost cercetata, reţinuta si arestata abuziv nu poate obţine o satisfacţie pentru atingerea grava adusa libertăţii, vieţii si celorlalte drepturi fundamentale încălcate de unele organe ale Statului Roman.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente :

Art. 539 din noul cod de procedură penală (și care, în esență, preia prevederile art. 504 alin. 2 și 3 din vechiul cod de procedură penală) acordă dreptul persoanei care a fost privată de libertate în mod nelegal de a acționa în justiție Statul Român în vederea reparării prejudiciului produs. Numai că formula redacțională a normei legale supra enunțate include și o condiție  sine qua non - aceea ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fie „ stabilită,  după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.” 

Că este așa, rezultă cu puterea evidenței din prevederile clare și nesusceptibile de alte interpretări ale normei legale anterior citate și care reclamă imperativ constatarea în prealabil, explicit și în concret,  a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, dar şi din interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie textului prin decizia nr. 15/2017.

Astfel , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că : „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia.

Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”.

De asemenea , în considerentele deciziei Înalta Curte a reţinut că sintagma „instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei” se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac.

Nu se poate admite că legiuitorul, folosind această sintagmă, a avut în vedere şi o instanţă civilă, întrucât instanţa învestită cu judecarea cauzei este cea competentă să soluţioneze conflictul de drept penal dedus judecăţii, în faţa căreia s-a exercitat acţiunea penală şi care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. De altfel, din cuprinsul dispoziţiei citate reiese că legiuitorul a enumerat organele judiciare penale care au competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii unor astfel de măsuri preventive, precum şi actele procesuale prin care o pot face”.

Prin urmare, având în vedere faptul că, în situaţia de faţă, reclamantul a invocat doar faptul că prin decizia penală nr./2018 a Curţii de Apel s-a dispus achitarea sa după ce a fost reţinut, arestat preventiv şi în arest la domiciliu, fără a invoca şi a depune actele jurisdicţionale menţionate în art. 539 alin. 2 Cpp prin care să se fi constatat caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate aplicate reclamantului, tribunalul constată că nu a fost îndeplinită condiţia de admisibilitate impusă de textul de lege pentru acordarea de despăgubiri .

În ceea ce priveşte invocarea, de către reclamant a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul reţine că, prin decizia nr. 48/2016 Curtea Constituţională a constatat conformitatea art. 539 alin. 2 Cpp cu art. 5 paragraful 5, reţinând următoarele:

„Având în vedere, pe de o parte, condiționarea acordării reparațiilor garantate prin art. 5 paragraful 5 din Convenție de constatarea de către o instanță națională a încălcării dispozițiilor art. 5 paragrafele 2-4 din Convenție, iar, pe de altă parte, cerința de asigurare efectivă cu un suficient grad de certitudine la nivel național a dreptului la reparații astfel garantat, Curtea constată că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție”.

Se observă că exigențele dispozițiilor art. 5 condiționează dreptul la reparațiune de absența unei baze legale în dreptul intern, care să legitimeze detenția/arestarea în discuție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenția legitimă.

De altfel , din jurisprudenţa constantă a Curţii Europeane a Drepturilor Omului , se observă că instanța europeană este preocupată în toate cazurile de a demonstra nelegalitatea detenției, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, care consacră cazurile de detenție legală și face acest lucru pentru simplul motiv că, în caz contrar, respectiv în cazul unei detenții legale, nu poate activa dispozițiile art. 5 paragraf 5 din Convenție, cu consecința acordării unei indemnizații. Edificatoare în aceste sens este Hotărârea din 25 august 1987 pronunţată de Curte în cauza Nölkenbockhoff contra Germaniei, prin care s-a statuat că „nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei”.

În ceea ce priveşte invocarea, de către reclamant şi a încălcării altor drepturi personale nepatrimoniale, reglementate de Codul civil , tribunalul constată că acordarea de despăgubiri pentru încălcarea altor drepturi este posibilă, însă nu în cadrul procedurii speciale reglementate de art. 538-541 Cpp care stabileşte reguli distincte referitoare la părţi, competenţă, termen de prescripţie, etc.

Faţă de considerentele de mai sus şi dispoziţiile legale invocate, tribunalul apreciază ca întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii , invocată de pârât , excepţie pe care urmează să o admită şi să respingă acţiunea formulată de reclamantul B.A. în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, ca inadmisibilă.

Domenii speta

Spete similare