Data nasterii obligatiei fiscale avand ca obiect inregistrare in scopuri de tva, termenul de prescriptie

Prin sentinţa nr.X/19.04.2016, pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/104/2015, s-a respins exceptia prescriptia obligatiilor fiscale stabilite pentru 2008, respectiv, prescriptia decaderii din dreptul de a emite decizia de solutionare nr. X/20.10.2015 invocate de reclamantul P L I.

S-a respins cererea pe fond, formulata de reclamantul P L I, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul P L I, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin Decizia nr.X/12.10.2016 s-a admis recursul formulat de  recurentul reclamant P L I, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea a reţinut următoarele:

S-a  constatat ca in speta, prin contestatia formulata, reclamantul a solicitat anularea Deciziei de solutionare a contestatiei fiscale nr. X/20.10.2015 emisa de catre DGRFP C si a raportului de inspectie fiscala nr. X/20.08.2014 emis de catre AFP  B.

In cuprinsul cererii de chemare in judecata, reclamantul aduce critici pe fondul litigiului de drept fiscal, respectiv antamand netemeinicia si nelegalitatea atat a Deciziei de solutionare a contestatiei fiscale nr. X/20.10.2015 emisa de catre DGRFP C, cat si a raportului de inspectie fiscala nr. X/20.08.2014 si a Deciziei de impunere nr. X/20.08.2014 emise de catre AFP  B.

Avand in vedere dispozitiile legale procesual fiscale continute de OG nr. 92/2003, privind contestatia administrativ fiscala si cea judiciara, Curtea retine ca in speta obiect al litigiului il constituie acte administrativ fiscale emise de catre organe fiscale diferite, respectiv DGRFP C, in calitate de organ fiscal ce a solutionat contestatia administrativa formulata de catre reclamant impotriva  raportului de inspectie fiscala nr. X/20.08.2014 si a Deciziei de impunere nr. X/20.08.2014 ,  si AFP  B, in calitate de emitent al acestor ultime doua acte.

Cum in cauza reclamantul a chemat in judecata, in calitate de parata, numai  DGRFP C in calitate de emitent al Deciziei de solutionare a contestatiei fiscale nr. X/20.10.2015, fara a formula contestatia si in contradictortiu cu AFP  B, emitenta raportului de inspectie fiscala nr. X/20.08.2014 si a Deciziei de impunere nr. X/20.08.2014, se impunea ca instanta de fond, in raport de disp. art.16 1 din Lg nr. 554/2004 si ale art.22 alin.3 NCPCIV., sa puna in discutie introducerea in cauza a AFP  B, in respectarea principiilor procesului civil, respectiv dreptul la aparare.

Curtea a constatat ca prima instanta nu a procedat in acest mod, incalcand obligatiile prevazute de dispozitiile legale mai sus aratate, incalcand astfel dreptul la aparare al AFP  B

În raport de aceste motive, la care se adaugă şi necesitatea de a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie şi de a le asigura o protecţie reală a dreptului la un proces echitabil aşa cum este consacrat de art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că recursul este fondat, astfel că în temeiul art. 496 alin. 2, art. 498 alin.2 prin raportare şi la dispoziţiile art.488 pct.5 din NC.proc.civ., a admis recursul, a casat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de rejudecare urmează sa puna in discutie cadrul procesual sub aspectul partilor chemate in judecata, sa lamureasca si obiectul cererii de chemare in judecata avand in vedere ca actul ce a declansat raportul juridic de drept fiscal este Decizia de impunere nr. X/20.08.2014, sa administreze probele necesare justei solutionari a cauzei, sa arate în concret motivele de fapt şi de drept pe care va înţelege să-şi fundamenteze soluţia la care se va opri, să îşi însuşească sau să înlăture motivat susţineri sau apărări formulate de părţi la instanţa de fond, cu luarea în considerare şi a apărărilor formulate în faţa instanţei de recurs, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ  şi Fiscal sub nr. X/104/2015*.

Prin cererea inregistrata sub nr. X/104/2015*, reclamantul P L I  a formulat contestatie  impotriva Deciziei X/20.10.2015 emisa de DGRFP C  ca urmare a intocmirii raportului de inspectie fiscala partiala, nr.  X/20.08.2014 de catre DGRFP B , solicitand  anularea acestora si exonerarea de la plata sumei de 594.388 lei.

In motivarea cererii, reclamantul arata ca, obligatiile fiscale stabilite prin actul de control se refera la perioade in care acestea erau prescrise , tinand cont de dispoz. art. 131 alin.1 rap. la art 92 alin.2 lit.b Cod procedura fiscala , intervenind prescriptia  iar organul de control l-a declarat persoana impozabila , incepand cu 1.08.2008, obligatiile fiscale fiind mai vechi de 5 ani .

De asemenea,  reclamantul  arata ca, decizia X/20.10.2015 este decazuta din termen intrucat  conform art . 70 alin.1 Cod procedura fiscala cererile  de contribuabil se solutioneaza de organul fiscal in termen de 45 zile de la inregistrare , in cauza fiind emisa decizia dupa 1 an si 25 zile de la data formularii contestatiei .

Pe fond , se arata ca organul fiscal nu s-a pronuntat daca a devenit persoana impozabila in scop de TVA in data de 1.01.2010 conform OUG 109/2009,  organul fiscal neindicand nici un text de lege din care sa rezulte ca nu se aplica acest act normativ  .

In art. 126 alin.1 lit.d  se prevede ca , livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor trebuie sa rezulte din una dintre activitatile economice prevazute la art. 127 alin.2 Cod fiscal iar  in art. 127 alin.2/1  se precizeaza situatiile in care persoanele fizice care efectueaza lucrari d ebunuri imobile devin persoane impozabile  si sunt explicitate prin Norme , din  actele normative respective  rezultand fara dubiu ca persoanele fizice devin persoane impozabile in scop de TVA incepand cu data de 1.01.2010 si deci pentru tranzactiile facute in anul 2008 nu era persoana impozabila in scop de TVA .

Reclamantul  mai arata ca  organul de solutionare a contestatiei nu s-a pronuntat daca calculul accesoriilor s-a facut conform actelor normative in vigoare, nu s-a pronuntat de ce a luat in calcul un procent de 50 % din valoarea tranzactiei si nu 25 %  intrucat  conform art. 220 din Legea 287/2009  corob. cu art. 230 lit.m  din Legea 4/1953  privind Codul familiei a fost abrogat  iar conform Codului de procedura civila nu exista o raspundere solidara , fiind aplicabil art. 364 alin.1  Cod civil , potrivit caruia niciunul dintre soti nu poate fi tinut de obligatiile nascute din acte savarsite de celalat sot .

Sustine reclamantul ca, in decizia contestata nu s-a pronuntat daca activitatea  de vanzari imobiliare este o fapta de comert si activitate cu scop economic ,  nu s-a pronuntat daca este persoana impozabila in scop de TVA  incepand cu data de 1.02.2008  iar art. 96 alin.1 lit. b  este abrogat  conform art I pct.3 din OUG 138/2004.

Prin intampinare, AJFP O  in numele si pentru DGRFP C  a solicitat respingerea contestatiei  ca neintemeiata , aratand ca , prin decizi privind valoarea adaugata si alte obligatii fiscale stabilite de Inspectia fiscala  la persoane fizice care realizeaza venituri impozabile din activitati economice nedeclarate organelor fiscale  nr.X/20.08.2014, Administratia  a Finantelor Publice B a stabiliut in sarcina contestatorului suma totala de 594.388 lei reprezentand TVA 269.308 lei si accesorii 325.028 lei , Inspectia fiscala verificand legalitatea si conformitatea declaratiilor fiscale , corectitudinea si exactitatea indeplinirii obligatiilor de catre contribuabil  si stabilindu-se ca in perioada 17.10.2007-4.06.2008 , contestatorul a desfasurat activitate economica, obtinand venituri din tranzactii imobiliare .

In acest fel, a fost depasit plafonul de scutire TVA in luna decembrie 2007, devenind astfel platitor de TVA cu data de 1.02.2008 , fiind stabilit TVA de plata pentru tranzactii imobiliare considerate operatiuni taxabile , in anul 2007 perioada 17.07.2007-21.12.2007  obtinand venituri de 159.592 lei aferenta cotei de 50 % dintr-un numar de 9 antecontracte de vanzare-cumparare , reprezentand avansuri incasate si un contract de vanzare-cumparare privind tranzactii imobiliare , reclamantul impreuna cu sotia  P I A si C C impreuna cu sotia  C M  dobandind prin cumparare dreptul de proprietate asupra unui teren de 17.500 m.p. in comuna M judetul I, care a fost dezemembrat in mai multe loturi  si care au fost ulterior vandute, reclamantului  si sotiei sale revenindu-i o cota de ½ din sumele incasate .

Prin incasarea, in data de 21.12.2007, a sumei de 116.160 lei  reclamantul a depasit plafonul de scutire realizand  o cifra de afaceri in suma de 159.592 lei , avand obligatia sa solicite inregistrarea in scop de TVA  in termen de 10 zile de la data  atingerii sau depasirii plafonului in conditiile art. 152 alin.6 si 153 alin.1 lit. b Cod fiscal , neindeplinind  aceasta obligatie  si neachitand  TVA .

Se sustine in intampinare  ca dupa data de 1.02.2008, reclamantul a realizat venituri in suma de 1.417.413 lei pentru care de asemenea, nu a solicitat inregistrarea in scopuri de TVA in termen de 10 zile de la data atingerii sau depasirii plafonului de scutire  , fiind stabilit astfel, in sarcina reclamantului, obligatia de plata privind TVA in cuantum de 269.308 lei  la care  se adauga  si accesoriile calculate  in cuantum de 325.028 lei , respectiv dobanzi si penalitati de intarziere in conformitate cu art. 120 si art. 120/1 din Codul de procedura fiscala.

La dosar au fost depuse actele contestate precum si actele care au stat la baza emiterii acestora .

La data de 18.09.2017 reclamantul a formulat cerere de precizare a acţiunii solicitând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru perioada 2007-2008, constatând, pe calea disp.art.4, respectiv a disp. 18 alin.2 din Legea 554/2004, nelegalitatea deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale, materializate prin Referatul pentru suspendarea inspecţiei fiscale nr. X/20.02.2013, emis de către parata Administraţia Finanţelor Publice , prin care inspecţia fiscala a fost suspendata in perioada 20.02.2013-22.07.2014, si, pe cale de consecinţa, să se dispună admiterea cererii de chemare in judecata, in sensul in care sa se constate ca fiind prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru perioada 2007-2008, anulând, pe cale de consecinţa, actele administrativ-fiscale, deduse judecaţii, pentru următoarele motive:

Împotriva excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, invocata de către reclamant, autorităţile parate s-au prevalat de decizia de suspendare a inspecţiei fiscale in perioada 20.02.2013-22.07.2014, opunând, astfel, suspendarea cursului prescripţiei in perioada 11.12.2012 (inceperea inspecţiei fiscale) - 20.08.2014 (emiterea deciziei de impunere, contestata).

Plecând de la acest cadru argumentativ, legalitatea unei astfel de masuri a administraţiei nu poate fi sustrasa de la controlul instanţei de judecata.

De altfel, nicio etapa a procedurii administrative, prin care sunt stabilite obligaţii fiscale, nu este scoasa, sub aspect procedural, din sfera jurisdicţiei instanţei de judecata, cu atat mai mult cu cat aceasta a fost investita sa examineze termenul in care a acţionat administraţia, instanţa având plenitudine de competenta in evaluarea legalităţii inspecţiei fiscale.

Prin urmare, teza promovata de către parate, in sensul ca decizia de suspendare a inspecţiei fiscale nu ar putea fi cenzurata de către instanţa de judecata, reprezintă un sofism juridic, intrucat se fundamentează, intr-o maniera eronata, pe aspecte neesentiale, care vizează calificarea naturii juridice a actului, cu scopul de a de a goli de conţinut insusi dreptul la apărare impotriva derapajului de la legalitatea procedurii de impunere.

Cu alte cuvinte, nu este de esenţa dezbaterii tipul procedurii prin se verifica legalitatea deciziei in discuţie, ci insasi examinarea criticilor de nelegalitate, prin care a reclamat deturnarea procedurii de suspendare a inspecţiei fiscale de la scopul ei, legiferat.

Astfel, si in cazul ipotetic, in care decizia de suspendare nu ar fi act administrativ, asa cum opinează paratele, legalitatea acesteia se verifica de către instanţa, conform disp.art.18 alin .2 din Legea 554/2004, in cadrul operaţiunilor administrative, care au stat la baza actului de impunere. In aceste circumstanţe, dezlegarea criticilor de nelegalitate s-ar face face pe fondul excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru perioada 2007-2008, intrucat in cadrul acestei dezbateri paratele s-au prevalat de efectul suspensiv al deciziei in discuţie.

De altfel, spre deosebire de excepţia de nelegalitate, care are ca efect doar inlaturarea actului in discuţie, respectiv inopozabilitatea lui in litigiu, examinarea măsurii suspendării inspecţiei fiscale, ca operaţiune administrativa, prealabila, conduce la insasi anularea deciziei de suspendare, pe fondul contestaţiei, respectiv pe fondul dezbaterii privind prescripţia (excepţie de fond), fiind o sancţiune procesuala mult mai grava.

II. Cu privire la admisibilitatea excepţiei de nelegalitate:

II.l. Decizia de suspendare a inspecţiei fiscale, in discuţie, este act administrativ, in sensul disp.art.2 alin.l lit c din Legea 554/2004, imprejurare in care legalitatea sa poate fi examinata pe calea disp.art.4 din Legea 554/2004,

Decizia de suspendare a inspecţiei fiscale, materializata prin Referatul pentru suspendarea inspecţiei fiscale nr.X/20.02.2013, emis de către parata Administraţia Finanţelor Publice , este act administrativ-fiscai, in sensul art.41 Cproc.fisc., fund emisa de către un organ fiscal, competent sa aplice legislaţia in materia drepturilor si obligaţiilor fiscale.

Caracterul sau de specie fata de actul administrativ individual ii conferă reclamantului posibilitatea de a invoca regimul procesual al genului juridic de care aparţine, deci de a fi verificata legalitatea sa, pe calea excepţiei instituite de disp.art.4 din Legea 554/2004.

Decizia de suspendare a inspecţiei fiscale, in discuţie, este un act decizoriu, diferentiindu-se de operaţiunile administrative, premergătoare emiterii actului de impunere fiscala, intrucat creează prin ea insasi o serie de efecte juridice (este suspendat efectul prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale, contribuabilul nu mai poate depune declaraţii rectificative etc).

Prin urmare, daca o astfel de decizie este abuziva poate face obiectul examenului judiciar ca act administrativ individual, pe calea unui recurs pentru exces de putere, deci poate fi examinabila si pe calea excepţiei de nelegalitate. (in acelaşi sens, Daniel Dascălii, Tratat de contencios fiscal, Ed.Hamangiu, 2014, pl95, pct.592).

De modalitatea de dezlegare a excepţiei de nelegalitate, in discuţie, depinde insasi rezolvarea apărării de fond privind prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale prin actele deduse judecaţii, sens in care solicit admiterea excepţiei de nelegalitate si, pe cale de consecinţa sa se admită excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru perioada 2007-2008.

In ceea ce priveşte enumerarea făcuta de către ANAF , prin intampinare, cu privire la actele care pot fi încadrate in categoria „act administrativ-fiscal", solicita sa se constate ca aceasta este greşita, intrucat, pe de o parte, include acte juridice care nu sunt administraţiv-fiscale, nefiind emise de către un organ fiscal (ex: declaraţia fiscala a contribuabilului), iar, pe de alta parte, exclude din categoria de referinţa acte care au natura juridica reglementata de art.41 C.pr.fisc. (ex: proces verbal de control fiscal, raport de inspecţie fiscala).

De altfel, norma legala (art.41 C.pr.fisc.) nu conţine o definiţie exhaustiva, ci stabileşte criteriologia in baza căreia se face incadrarea actelor juridice in categoria celor administrativ-fiscale.

II.2. In ceea ce priveşte apărările paratelor, in legătura cu pretinsa inadmisibititate a excepţiei de nelegalitate, in raport de disp.art.205 C.pr.fisc, solicita a fi inlaturate ca neintemeiate, pentru următoarele motive:

Contestaţia reglementata de disp.art.205 C.pr.fisc. este o specie a acţiunii in anulare, prevăzute de art.18 din Legea 554/2004. Prin urmare, legea generala se aplica si procedurii speciale, in măsura in care nu este in conflict cu normele care o reglementează in mod specific.

Actul administrativ-fiscal, definit de disp.art.41 C.pr.civ., este o specie a actul administrativ individual, definit de disp.art.2 alin.l lit c din Legea 554/2004, susceptibil intotdeauna sa faca obiectul controlului de legalitate pe calea disp.art.4 din lege.

Disp.art.218 alin.2 C.pr.civ. stabilesc ca, deciziile emise in soluţionarea contestaţiei pot fi atacate de către contestatar la instanţa de contencios administrativ, in condiţiile legii, intelegandu-se prin aceasta, in condiţiile Legii 554/2004.

Prin urmare, dispoziţiile legii speciale se coroborează cu cele ale legii generale si nu exclud mijloacele procedurale din norma generala, din care face parte si excepţia de nelegalitate.

In speţa, reclamantul a contestat atat in procedura administrativa (art.205 C.pr.civ.), cat si prin contestaţie judiciara (art.208 C.pr.fisc), atat actul de impunere, cat si termenul in care organul fiscal mai putea realiza inspecţia fiscala, pe calea excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, conform art.91 C.proc.fisc.

Argumentele paratelor, legate de „inadmisibilitatea" excepţiei de nelegalitate, reprezintă o falsa construcţie juridica, cata vreme, ex silentio, legea speciala insasi nu interzice si nu distinge fubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus = unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge) intre adminisbilitatea mijloacelor de apărare si pârghiilor procedurale, prevăzute de legea generala.

Decizia de suspendare a inspecţiei fiscale, materializata prin Referatul pentru suspendarea inspecţiei fiscale nr. X/20.02.2013, emis de către parata Administraţia Finanţelor Publice , este nelegala in raport de disp.art.2 din Ordinul ANAF 140/2010, procedura de suspendare fiind deturnata de la scopul sau, legiferat.

Astfel, decizia in discuţie are la baza atat o eroare de drept a organului fiscal cat si o încălcare a condiţiei de oportunitate, statuata explicit de norma, astfel:

Conform disp.art.2 din Ordin ANAF nr. X/2010 privind condiţiile şi modalităţile de suspendare a inspecţiei fiscale: „ Inspecţia fiscală poate fi suspendată când este îndeplinită una dintre următoarele condiţii si doar dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea inspecţiei fiscale:

e) pentru efectuarea de cercetări specifice pentru identificarea unor persoane fizice sau stabilirea realităţii unor tranzacţii".

Aşadar, textul normei instituie obligativitatea indeplinirii cumulative a doua condiţii,

respectiv, una de legalitate si una de oportunitate (care, in acest caz, devine ea insasi o condiţie de legalitate).

Astfel, problema oportunităţii actului decizional devine un aspect de legalitate, intrucat prin dispoziţii exprese ale legii sunt stabilite motivele care trebuie sa stea la baza emiterii actului de către administraţie, competenta organului fiscal fiind in acest caz una legata.

In speţa, niciuna dintre cele doua condiţii de legalitate nu a fost îndeplinita la data adoptării deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale, astfel:

Prin prin plângerea nr. X/14.01.2013, organele de inspecţie fiscala au sesizat Parchetul de pe langa Tribunalul Bucureşti, cu plângerea nr.X/14.01.2013, in vederea efectuării cercetărilor sub aspectul săvârşirii intractiunii prevăzute si pedepsite de disp.art.9 alin.l lit f din Legea nr.241/2005, reclamând sustragerea contribualibului subsemnat de la efectuarea verificărilor financiare.

Pentru acest motiv s-a dispus suspendarea inspecţiei fiscale incepand cu 20.02.2013.

Efectuarea cercetărilor privind sustragerea contribuabilului de la efectuarea verificărilor financiare nu se incadreaza in situaţia premisa a disp.art.2 lit e din Ordinul ANAF 14/2010, privind efectuarea de cercetări specifice pentru identificarea unor persoane fizice sau stabilirea realităţii unor tranzacţii, intrucat, in speţa, la data sesizării organului penal, atat realitatea tranzacţiilor incheiate de către reclamant, cat si persoanele cocontractante erau cunoascute de către ANAF, fiind certificate si comunicate organului fiscal, de către notarii publici, prin declaraţiile informative 208 (acte autentice).

De altfel, ANAF nu a contestat niciodată realitatea tranzacţiilor care stau la baza impunerii, neavand interes sa le „elimine" din calculul fiscal.

Aşadar, intre condiţia reglementata de lege si obiectul plângerii penale a existat o fractura juridica ireconciliabila, intrucat petenta ANAF nu a urmărit prin plângere sa se stabilească realitatea tranzacţiilor sau identificarea semnatarilor acestora, fiind aspecte cu privire la care organul fiscal nu a invocat obiecţii, realitatea tranzacţiilor si a contractanţilor fiind sursele care au stat la baza impunerii insasi.

In plus, a admite raţionamentul paratelor, inseamna a permite acestora sa se prevaleze de propria culpa, întrucât decizia de suspendare a inspecţiei fiscale nu a fost comunicata la data adoptării sale, asa incat sa poată fi dedusa controlului de legalitate altfel decât odată cu opunerea ei in proces, pe calea excepţiei de nelegalitate.

Astfel, din punct de vedere formal, singura dovada a adoptării unei decizii de suspendare a inspecţiei fiscale o reprezintă Referatul pentru suspendarea inspecţiei fiscale nr. X/20.02.2013, emis de către parata Administraţia Finanţelor Publice , desi paratelor le incuba sarcina probei „suspendării inspecţiei fiscale", aceasta fiind un fapt juridic, invocat in apărarea impotriva prescripţiei.

Acest inscris a fost depus de către parate abia in fata instanţei de trimitere (fila 156-157, dosar rejudecare), nefiind comunicat nici la cerere reclamantului (fila 194. dosar rejudecare). Prin urmare, impotriva reclamantului nu a curs niciun termen de contestare a legalităţii deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale, in sensul art.207 C.pr.civ..

In plus, actul in discuţie, fiind prezentat reclamantului abia pe calea contestaţiei la decizia de impunere fiscala, măsura suspendării inspecţiei fiscale se evaluează simultan cu legalitatea deciziei de impunere, in aceeaşi acţiune in anulare, fiind lipsita de interes contestarea distincta, odată ce a fost emisa decizia de impunere fiscala.

Numai atunci cand decizia de suspendare a inspecţiei fiscale se comunica contribuabilului, preparator emiterii actului de impunere fiscala, aceasta este detaşabila si criticabila pe calea unei contestaţii distincte, tocmai in scopul prevenirii impunerii si verificării legalităţii efectului vătămător, al suspensiv de prescripţiei, pe care il produce.

Pe cale de consecinţa, actul de suspendare a inspecţie fiscale se poate analiza pe calea excepţiei de nelegalitate, având in vedere natura sa juridica, imprejurarea ca legea nu interzice, faptul ca a fost opus direct in procesul in care se contesta atat legalitatea realizării inspecţiei fiscale si de termenul de prescripţie privind dreptul organului fiscal de a stabili obligaţiile impuse.

III. Motivele de nelegalitate a deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale sunt întemeiate.

Valabilitatea actului admnistrativ-fiscal trebuie stabilita in mod primordial prin raportare la cerinţele de legalitate interna, aplicabile actelor administrative, intre care este cea potrivit căreia actul trebuie sa fie conform cu actul normativ in baza căruia a fost emis (principiul legalităţii) si cu interesul public urmărit de lege (cauza de anulare pentru exces de putere).

Paratele au afirmat ca prescripţia nu a curs in perioada 20.02.2013 (data suspendării inspecţiei fiscale) - 22.07.2014 (data reluării inspecţiei fiscale), organul fiscal apreciind oportuna sesizarea Parchetului de pe langa Tribunalul Bucureşti, cu plângerea nr. X/14.01.2013, in vederea efectuării cercetărilor sub aspectul săvârşirii intractiunii prevăzute si pedepsite de disp.art.9 alin.l lit f din Legea nr.241/2005, privind sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, decizia suspendării inspecţiei fiscale fiind motivata pe dispoziţiile art.2 lit e din Ordinul ANAF 140/2010.

Dupa cum rezulta atat din actele de impunere, contestate, cat si din intampinarile formulate in cauza de către ambele parate, obligaţia fiscala a fost stabilita in baza declaraţiilor informative 208 depuse de către notarii publici, care au autentificat in perioada 2007-2008, actele de vânzare.

Astfel, inca de la data de 09.10.2012. chiar anterior emiterii avizului de inspecţie fiscală nr. X din 17.10.2012, organul de inspecţie fiscala a solicitat BNP M C G si celorlalţi notari care au autentificat vânzările, contractele in baza cărora a calculat TVA, prin actul de impunere, contestat.

Or, in condiţiile in care actele de impunere fiscala au avut la baza numai contractele si antecontractele de vanzare-cumparare, pe care le-a incheiat reclamantul in perioada 2007-2008, comunicate organului fiscal de către notarii publici, finalizarea inspecţiei fiscale nu depins in niciun moment de conduita reclamantului.

De altfel, prin Ordonanţa nr.X/P/2013, pronunţata de către Parchetul de pe langa Tribunalul Bucureşti, s-a dispus clasarea dosarului penal nr. X, cu motivarea ca fapta reclamata, respectiv sustragerea contribuabilului de la verificările financiare, nu exista.

Prin unnare, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, in dosarul penal, ca obligaţia de cooperare, prevăzute de disp.art.10 din C.pr.fisc, nu a fost incalcata de către reclamant.

Dar si daca ar fi fost incalcata, consecinţele juridice ale unei astfel de fapte nu ar fi avut niciun impact in determinarea obligaţiilor fiscale, intrucat acestea au fost stabilite exclusiv prin raportare la actele de vanzare-cumparare incheiate in 2007-2008, la care ANAF a avut acces inca de la data autentificării si inscrierii in evidentele de publicitate imobiliara.

Prin urmare, nici cea de-a doua condiţie instituita de art.2 din Ordinul ANAF 14/2010 nu a fost indeplinita, intrucat finalizarea inspecţiei nu a fost impiedicata de pretinsa sustragere a contribuabilului de la verificările financiare, aceste verificări rezumandu-se la examinarea actelor de vanzare-cumparare, opozabile erga omnes la data deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale.

Insasi practica de constituţionalitate, citata in intampinarea ANAF , respectiv Decizia X/2011, valorifica raţionamentul nostru, stabilindu-se ca măsura suspendării, pe care o poate dispune de către organul fiscal, este condiţionata de înrâurirea hotărâtoare pe care constatarea infracţiunii, de către organele penale, trebuie sa o aiba asupra soluţiei ce urmează sa fie data in procedura administrativa.

In speţa, si daca s-ar fi reţinut in penal, ca fiind realizat conţinutul constitutiv al infracţiunii afirmate de către ANAF , respectiv ca reclamantul se sustrage de la efectuarea verificărilor financiare, probele in baza cărora s-a emis actul de impunere fiscala ar fi fost aceleaşi (acte de vânzare), deci baza de impunere si rezultatul impunerii n-ar fi fost cu nimic influenţate de rezultatul anchetei penale.

Cu alte cuvinte, faptul ca ANAF  a urmărit inclusiv sancţionarea penala a reclamantului, in mod cumulativ cu obligarea sa fiscala, nu reprezintă o cauza suficienta pentru suspendarea inspecţiei fiscale in mod legal, cata vreme plângerea penala(fila 164-167 rejudecare) nu a tins, prin conţinutul sau argumentativ, la identificarea unui suport juridic pentru calculul obligaţiilor fiscale.

Prin urmare, concluzia inelucrabila, care se desprinde din circumstanţele expuse, este ca scopul pe care organul fiscal 1-a urmărit la data suspendării inspecţiei fiscale nu este cel prevăzut de actul normativ in baza căruia a dispus, fiind o imprejurare de natura sa conducă la invalidarea deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale.

IV. Prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale este întemeiata:

Solicită a se constata ca, atâta timp cat decizia de suspendare a inspecţiei fiscale nu a fost adoptata cu respectarea normei edictate in acest sens, nici cursul prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale nu a fost suspendat in perioada 20.02.2013 -22.07.2014, astfel:

Efectuarea unei inspecţii fiscale va suspenda termenul de prescripţie al dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, doar pe durata legala a acesteia. Aceasta durata incorporează si perioada suspendării inspecţiei fiscale, in măsura in care aceasta a fost legal dispusa.

Potrivit disp. art.23 C.pr.fisc. (forma in vigoare la data afirmata pentru naşterea creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008): „(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. (2) Potrivit alin. (1), se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată".

Conform disp. art.91 C.pr.fisc. (forma in vigoare la data afirmata pentru naşterea creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008):conform comandamentului normativ, citat: „(l)Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani. cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin.(1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Conform disp.art.92 C.pr.fisc. (forma in vigoare la data afirmata pentru naşterea creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008):,, (1) Termenele prevăzute la art. 91 se întrerup şi se suspendă in cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune potrivit dreptului comun.

(2)Termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale."

Conform disp.art.104 C.pr.fisc. (forma in vigoare la data afirmata pentru naşterea creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008): „(1) Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele de inspecţie fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de 3 luni. (3) Perioadele în care derularea inspecţiei fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia, conform prevederilor alin. (1) şi (2).

(4)Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale ori de câte ori sunt motive justificate pentru aceasta.

(5)Condiţiile şi modalităţile de suspendare a unei inspecţii fiscale se vor stabili prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv prin ordin comun al ministrului economiei şi finanţelor şi al ministrului internelor şi reformei administrative. în cazul inspecţiilor fiscale efectuate de organele fiscale prevăzute la art. 35. care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I." (in speţa Ordinul 14/2010 al ANAF).

In raport de comandamentele sus enunțate si de data pe care organul fiscal a apreciat-o ca fiind momentul scadentei obligaţiei de inregistrare in scopuri de TVA, respectiv data naşterii obligaţiei fiscale având ca obiect TVA, respectiv 01.02.2008, termenul de prescripţie privind dreptul de a stabili obligaţii fiscale s-a împlinit la data de.09.03.2014. astfel: intre 01.01.2009 si 11.12.2012 a curs un termen de 3 ani, 11 luni si 10 zile, intre 11.12.2012 si 20.02.2013 s-a derulat inspecţie fiscala, timp de 2 luni si 8 zile, fiind suspendat cursul prescripţiei, intre 20.02.2013si 22.07.2014 a fost suspendata in mod nelegal inspecţiei fiscale, timp de 1 an, 5 luni si 2 zile, imprejurare in care nu a operat efectul suspensiv al prescripţiei.

In aceste condiţii, cei 5 ani, in care organele fiscale aveau dreptul sa stabilească obligaţii fiscale, aferente tranzacţiilor enunţate in Anexa 1 a Raportului de inspecţie fiscala, contestat, (daca ar fi incadrabile in categoria taxabila conform art. 127 alin.2 din Legea 571/2003), s-au implinit in perioada in care inspecţia fiscala a fost nelegal suspendata, respectiv la 09.03.2014.

Cu alte cuvinte, inspecţia derulata intre 22.07.2014-20.08.2014 s-a plasat dupa împlinirea termenului de prescripţie, asa incat si actele administrativ-fiscale deduse judecaţii, emise la 20.08.2014, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale prescrise, sunt nelegale.

Interpretarea modalităţii de calcul al termenului de prescripţie, data de către parate, este urmarea modului defectuos în care organele de inspecţie îşi exercită dreptul de apreciere prevăzut la art. 6 din C.proc.fisc. Dispoziţiile prevăzute la pct. 6.1 din HG nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală impun ca această apreciere să se realizeze pe probe şi text de lege. Potrivit art. 7 şi 12 din C. proc. fisc, dreptul de apreciere se consideră ca nu este discreţionar, ci se bazează pe principiul rezonabilităţii şi proporţionalităţii.

In concluzie, cata vreme suspendarea prescripţiei la care se referă art. 91 alin. 1 şi 2 C.proc.fisc, nu poate produce efecte decât faţă de inspecţia fiscală, desfăşurată în condiţiile legii, aspect care incorporează si isi extinde efectele si in perioada suspendării inspecţiei fiscale, solicita anularea actele deduse judecaţii privind obligaţiile fiscale impuse la 20.08.2014, dreptul organului fiscal de a stabili creanţele fiscale pentru 2007-2008 fiind prescris la 09.03.2014.

La data de 17.01.2018 reclamantul a formulat cerere de completare a acţiunii solicitând anularea Deciziei de impunere nr. X din 20.08.2014 si a Raportului de inspecţie fiscala nr.X din 20.08.2014, emise de către Administraţia  a Finanţelor Publice, astfel:

1. Necompetenta teritoriala a organului fiscal, Administraţia  a Finanţelor Publice, la data emiterii Deciziei de impunere nr. X din 20.08.2014 si a Raportului de inspecţie fiscala nr.X din 20.08.2014:

Conform disp.art.33 alin.l Cod proc fisc. din 2003, la data de 20.08.2014, cand au fost emise actele administrativ fiscale, in discuţie, competenţa teritorială „(1) Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, competenţa revine acelui organ fiscal, judeţean, local sau al municipiului Bucureşti, stabilit prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, în condiţiile legii."

Conform disp.art.31 alin.l din Cod proc fisc din 2003, prin domiciliul fiscal, in cazul creanţelor fiscale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, se înţelege, „pentru persoanele fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu.".

Conform pct.31.1 si 31.2 din Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G.nr. 1050/2004. domiciliul fiscal se înregistrează la organul fiscal doar in cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social.

La data de 20.08.2014, cand au fost emise Decizia de impunere nr. X si Raportul de inspecţie fiscala nr. X, domiciliul fiscal al reclamantului, potrivit legii, era in Oraşul P O, sat C, Judeţul O, asa cum rezultă din Cartea de identitate seria X nr. X eliberată de SPCLEP P O, la data de X.08.2014, anexata prezentei.

Prin urmare, pentru administrarea creanţelor fiscale, pretins datorate de către contestator. bugetului de stat, competenta revine organului fiscal din cadrul ANAF, in a cărui raza teritoriala se afla domiciliul fiscal al contribuabilului, respectiv Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice O.

Respectarea normelor de competenta are caracter de ordine publica, evidenţiat sub triplu aspect:exercitarea competentei este obligatorie pentru titularul ei, neregularitatea rezultând din lipsa competentei nu poate fi acoperita prin simpla ratificare a autorităţii competente, problema competentei organului administrativ poate fi ridicata in orice moment al litigiului administrativ, chiar din oficiu de către instanţa, atrăgând nulitatea absoluta, deci necondiţionata.

Încălcarea regulilor de competenta a organelor fiscale cu ocazia emiterii actelor administrativ fiscale atrage nulitatea acestora. Aceasta soluţie decurge, in mod firesc, din principiul legalităţii care trebuie sa guverneze activitatea oricăror organe administrative, inclusiv deci a organelor fiscale, fiind unanim acceptata de doctrina de specialitate si de practica judiciara, (in acest sens: ICCJ, s.cont.adm.fisc, Decizia nr.3799 din 02.11.2006 in Buletinul jurisprudentei C.H.Beck, format electronic; Daniel Dascalu, „ Tratat de contencios fiscal", Ed.Hamangiu, 2014, p.220; Daniel Dascalu, C.Alexandru, „Explicaţiile teoretice si practice ale Codului de procedura fiscala", Ed.Rosetti, 2006, p. 114).

2. Prescripţia dreptul organului fiscal de a stabili diferente de obligaţii fiscale, reprezentând taxa pe valoare adăugata pentru tranzacţiile imobiliare incheiate in anii 2007 si 2008, la data emiterii Deciziei de impunere nr. X din 20.08.2014 si a Raportului de inspecţie fiscala nr. X din 20.08.2014:

Prin încheierea de şedinţa din 29.11.2017, interlocutorie, s-a dispus unirea cu fondul a excepţiei prescripţia dreptul organului fiscal de a stabili diferente de obligaţii fiscale.

Prin prezenta invoca aceeaşi excepţie sub o alta cauza juridica, repectiv cu o noua motivare, in fapt si in drept, solicitând instanţei ca, la data la care se va dezbate si, respectiv se va soluţiona aceasta excepţie sa aiba in vedere si următoare argumente juridice:

Conform disp. art.91 Cod proc.fisc. (forma in vigoare la data afirmata pentru naşterea creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008):conform comandamentului normativ, citat: „(l)Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."

Potrivit disp. art.23 Cod proc.fisc. (forma in vigoare la data afirmata pentru naşterea creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008):„(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.(2) Potrivit alin. (1), se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată".

În cazul taxei pe valoarea adăugată, baza de impunere pentru anii 2007 si 2008 s-a constituit în anii 2007 si 2008, având in vedere disp. art.134 din Legea nr. 571/2003 , astfel:

„Faptul generator şi exigibilitatea - definiţii (1) Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei. (2) Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată."

Conform disp.art.92 Cod proc fisc. (forma in vigoare la data afirmata pentru naşterea creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008):

„ (1) Termenele prevăzute la art. 91 se întrerup şi se suspendă în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune potrivit dreptului comun.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale."

In speţa, începerea inspecţiei fiscale nu a avut loc niciodată, intrucat organul fiscal nu a efectuat procedura de comunicare a avizului de inspecţie fiscală nr. X/11.12.2012. conform legii, motiv pentru care termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale nu a fost suspendat in perioada 11.12.2012-20.08.2014.

Prin urmare, pentru obligaţiile fiscale aferente anilor 2007 si 2008, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 1 ianuarie 2008 respectiv 1 ianuarie 2009 si s-a încheiat la data de 31 decembrie 2012 si, respectiv 31 decembrie 2013.

La data emiterii Deciziei de impunere nr. X si a Raportului de inspecţie fiscala nr.X, respectiv 20.08.2014 era prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale pentru anii 2007 si 2008, termenul de 5 ani fiind împlinit la data de 31.12.2013 pentru suma de 269.308 lei reprezentând TVA. Pe cale de consecinţa era prescris si dreptul de a stabili obligaţii fiscale accesorii ale TVA.

Excepţia este întemeiata pentru următoarele argumente juridice:

Începerea inspecţiei fiscale este condiţionata de îndeplinirea cumulativa a doua condiţii de legalitate, respectiv întocmirea avizului de inspecţie fiscala si comunicarea acestuia in termenele prevăzute de disp.art.102 C.pr.fisc.

Prin disp.art. 102 alin.2 Cod proc.fisc.din 2003 sunt reglementate patru situaţii in care comunicarea avizului nu este obligatorie, niciuna nefiind incidenţa in speţa. Din economia textului normativ rezulta ca organele fiscale nu pot extinde cazurile enumerate exhaustiv de legiuitor.

Astfel cum a fost menţionat si în raportul de inspecţie fiscală,in discuţie, "s-a transmis contribuabilului avizul de inspecţie fiscală nr. X/11.12.2012, comunicat în data de 11.12.2012, pe pagina de internet www.mfinante.ro si concomitent, la sediul Administratei Finanţelor Publice , prin anunţul nr. X în data de 11.12.2012".

In anunţul nr. X în data de 11.12.2012 se precizează atat faptul că 11.12.2012 este considerata data începerii inspecţiei fiscale, cat si că nu poate fi consemnată în Registrul unic de control, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin.(6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările si completările ulterioare.

In acest palier este de reţinut si imprejurarea ca, potrivit disp. art. 102 alin.l lit. b din O.G. nr. 92/2003, avizul de inspecţie fiscală nu putea fi transmis cu data de 11.12.2012 si inspecţia fiscală să înceapă în aceeaşi zi, 11.12.2012, fiind acordat prin lege, contribuabilului, un termen de 15 zile inainte de inceperea inspecţiei fiscale.

Desi avizul de inspecţie fiscala nu este un act administrativ fiscal in sensul disp.art.41 C.proc.fisc, care sa poată fi contestat in mod distinct, ci numai o forma procedurala prealabila, dar obligatorie conform disp.art.101 C.proc.fisc, acesta are consecinţa importante sub aspectul validităţii inspecţiei fiscale.

Astfel, inexistenta avizului, necomunicarea acestuia sau lipsa elementelor statuate de lege sunt cauze care, in interpretarea disp.art. 101 C.pr.fisc. si a principiului legalităţii actului administrativ fiscal, duc la nulitatea raportului de inspecţie si a deciziei de impunere adoptate in baza acestuia, intrucat se incalca dreptul contribuabilului de a fi înştiinţat despre acţiunea de inspecţie fiscală, drept prevăzut de disp.art.7 alin.l C.proc fisc. din 2003 si de disp.Ordinului preşedintelui ANAF nr.713/2001 privind aprobarea Cartei drepturilor si obligaţiilor contribuabililor pe timpul desfăşurării inspecţiei fiscale (punctul 1).

Comunicarea avizului se realizează, prin asimilare, conform disp.art.44 alin.2 Cod proc.fisc, respectiv „ prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire."

Conform disp.art.44 Cod proc.fisc,:" (2A2) în cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (2A1), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate.".

Prin urmare, avizul de inspecţie fiscală trebuia transmis sub semnătură sau prin postă si numai daca nu era posibilă comunicarea in aceste modalităţi, putea fi realizată prin publicitate.

În cazul său, asa cum a fost reţinut si prin raportul de inspecţie fiscală, avizul de inspecţie fiscală nr. X/11.12.2012, a fost considerat ca fiind comunicat numai prin efectuarea publicităţii, fapt ce echivalează cu necomunicarea acestuia.

Prin asimilare, in sensul disp.art.45 alin.2 C.proc.fisc, nu este opozabil contribuabilului şi nu produce niciun efect juridic, deci nu produce nici efectul „inceperii inspecţiei fiscale".

In aceleaşi condiţii de publicitate a fost considerat comunicat si Proces-verbal nr. X din data de 11.12.2012, prin care organul fiscal precizează că data inspecţiei fiscale se consideră 11.12.2012, astfel incat, pentru identitate de raţionament juridic nici acest act procedural nu generează efectele juridice reglementate de lege.

Nici procedura de comunicare referitoare la suspendarea inspecţiei fiscale nu este opozabilă reclamantului, având în vedere că nici in acest caz nu a fost realizată potrivit dispoziţiilor legale.

Cu toate că anunţul privind suspendarea inspecţiei fiscale a fost transmis prin postă, plicul a fost returnat organului fiscal, nefiind realizata procedura de comunicare a reclamantului, asa cum a fost reţinut in raportul de inspecţie fiscală.

In acest caz, organul fiscal avea obligaţia sa efectueze procedura de comunicare a deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale, prin publicitate, fiind exact in situaţia premisa a disp.art.44 alin.2A2 C.proc.fisc.

Învederează ca nici actul prin care s-a dispus reluarea inspecţie fiscale la data de 22.07.2014 nu a fost comunicat, aspect reţinut în raportul de inspecţie fiscală faptul ca decizia de reluare a inspectei fiscale, înregistrata sub nr. X/21.07.2014, a fost transmisă prin postă si "până la data proiectului raportului de inspecţie fiscală nu s-a primit confirmarea de primire."

Pe cale de consecinţa, reclamantul nu a fost instiintat cu privire la începerea si desfăşurarea inspecţiei fiscale, prima informare fiind insasi comunicarea deciziei de impunere fiscala din 20.08.2014 si a raportului de inspecţie emis la aceeaşi data.

Or, in aceste condiţii, inspecţia fiscală nu a început la data considerată de organul fiscal respectiv 11.12.2012, ci în 20 august 2014, odată cu comunicarea raportului de inspecţie fiscală si a deciziei de impunere, dată la care dreptul de stabilire al obligaţiilor fiscale pentru anul 2008 era prescris.

Fata de motivele invocate, solicită să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. X din 20.08.2014 si a Raportului de inspecţie fiscala nr.X din 20.08.2014, emise de către Administraţia  a Finanţelor Publice.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29.11.2017 s-a admis cererea formulată de reclamantul P L I, în contradictoriu cu pârâtele  Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C- AJFP O şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B  în reprezentarea Administraţia  a Finanţelor Publice, s-a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. X/20.08.2014 a RIF nr. X/20.08.2014 şi a Deciziei nr. X/20.10.2015 emise de pârâta DGRFP C, precum şi a Deciziei nr. X/16.01.2017 şi nr. X/21.04.2017 emise de AJFP O  până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Analizând materialul probator administrat în cauză instanţa reţine următoarele:

Reclamantul P L I în contradictoriu cu pârâtele DGRFP C- AJFP O şi AJFP  B a formulat cerere de suspendare a Deciziei de impunere nr. X/20.08.2014 a RIF nr. X/20.08.2014 şi a Deciziei nr. X/20.10.2015 emise de pârâta DGRFP C, precum şi a Deciziei nr. X/16.01.2017 şi nr. X/21.04.2017 emise de AJFP O  până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Prin Decizia de impunere nr. X din 20.08.2014, emisa in baza Raportului de inspecţie fiscala nr.X din 20.08.2014, de către Administraţia  a Finanţelor Publice, s-a stabilit în sarcina de plată a reclamantului, suma totală de 594.388 lei, din care suma de 269.308 lei reprezintă TVA si suma de 325.080 lei accesorii aferente TVA, respectiv majorări de întârziere aferente TVA-ului in suma de 284.684 lei si penalităţi de intarziere in suma de 40.396 lei.

Împotriva acestor acte de impunere fiscala reclamantul a formulat contestaţie administrativa, conform art.205 Cod.proc.fisc, (OG 92/2003), soluţionata prin Decizia nr. X din 20.10.2015, emisa de către Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice C.

Ulterior, prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de intarziere, emisa sub nr. X din 16.01.2017, organul fiscal al Administraţiei Judeteane a Finanţelor Publice O a stabilit în sarcina de plată a reclamantului si suma de 367.236 lei, reprezentând „dobânzi aferente taxei pe valoare adăugata".

Prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de intarziere, emisa sub nr. X din 21.04.2017, de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice O, pentru suma de 4.806 lei, reprezentând noi accesorii aferente TVA.

Impotriva titlurilor de creanţa, reprezentate de deciziile de impunere fiscala pentru accesorii aferente TVA, reclamantul a formulat contestaţii administrative, conform disp.art.268-270 Cod proc.fisc.(Legea 207/2015), a căror soluţionare a fost suspendata pana la soluţionarea definitiva a dosarului X/104/2015*, prin Decizia nr.X/27.06.2017 si Decizia nr. X/20.07.2017, emise de către Direcţia Generala Regionale a Finanţelor Publice C.

La data de 02.10.2017, reclamantului i-au fost comunicate de către organul de executare silita din cadrul ANAF Sector 1, Procesul verbal de sechestru pentru bunuri imobile, incheiat in 21.09.2017, ora 12, privind sechestrarea bunului imobil apartament nr.l, situat in B parter, nr.cadastral X/2;0;1, nr.Carte funciara X. ID-electronic X-C1-U3 si Procesul verbal de instituire a administratorului sechestru, incheiat in 21.09.2017, ora 12, privind numirea administratorului sechestrului.

La data de 16.10.2017, reclamantului i-au fost comunicate de către organul de executare silita din cadrul ANAF, Procesul verbal de sechestru pentru bunuri imobile, incheiat in 09.10.2017, ora 13, privind sechestrarea bunului imobil apartament nr.l, situat in, parter, nr.cadastral X/2;0;1, nr.Carte funciara X, ID-electronic X-C1-U3 si Procesul verbal de instituire a administratorului sechestru, incheiat incheiat in 09.10.2017, ora 13, privind numirea administratorului sechestrului.

La data de 15.10.2017, reclamantului i-au fost comunicate de către organul de executare silita din cadrul ANAF V, Procesul verbal de sechestru pentru bunuri imobile, incheiat in 10.10.2017, ora 12, privind sechestrarea bunului imobil teren intravilan in suprafaţa de 2.208 mp. situat in Localitatea B G si Procesul verbal de instituire a administratorului sechestru, incheiat incheiat la aceeaşi data, privind numirea administratorului sechestrului.

La data de 08.02.2013, a fost emis Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile, sub nr.X/08.02.2013, de către Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului O, cu privire la 6(sase) imobile teren, situate in Comuna, judeţul I, având o valoare totala de achiziţie, la nivelul anului 2008, de 405.025 Euro.

 Asupra excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 141(2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal aşa cum a fost în vigoare în anul 2007 "(2) Următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă:(...) f) livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care si-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-şi exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei pentru achiziţia, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. In sensul prezentului articol, se definesc următoarele:".

Reclamantul P L I a dobândit terenul în suprafaţă totală de 17500 mp situat în comuna M, judeţul I, în anul 2003 conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/03.03.2003, şi,conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauzăc, nu şi-a exercitat şi nu ar fi avut dreptul să-şi exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei pentru achiziţie, şi în consecinţă în anul 2007 nu ar fi fost obligat să se înregistreze ca plătitor de TVA şi nici sumele încasate în baza antecontracteîor şi contractelor de vânzare-cumpărare de 159592 lei (aferente cotei de 50%) nu ar fi fost incluse la stabilirea plafonului prevăzut de dispoziţiile art. 152 alin.l din Legea 571/2003 (119000 Iei) potrivit art. 152(2) lit. a) ("Cifra de afaceri care serveşte drept referinţă pentru aplicarea alin. (1) este constituită din valoarea totală, exclusiv taxa, a livrărilor de bunuri şi a prestărilor de servicii care ar fi taxabile dacă nu ar fi desfăşurate de o mică întreprindere, efectuate de persoana impozabilă în cursul unui an calendaristic, incluzând şi operaţiunile scutite cu drept de deducere şi pe cele scutite fără drept de deducere prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. a), b), e) şi f), dacă acestea nu sunt accesorii activităţii principale, cu excepţia următoarelor:

a)livrările de active fixe corporale sau necorporale, astfel cum sunt definite la art. 125*1 alin. (1) pct 3, efectuate de persoana impozabilă;) ".

În această situaţia obligaţia de a solicita înregistrarea în scopuri de TVA ar fi fost în luna februarie 2008 (depăşirea plafonului ar fi fost realizată în luna ianuarie 2008, 930476 lei) şi înregistrarea ar fi fost valabilă începând cu luna martie 2008, potrivit art. 152(6), art. 153(1) lit. b) din Codul fiscal şi pct. 66(1) lit. c) din H.G. nr. 44/2005 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Reţine expertul desemnată în cauză că data scadenţei obligaţiei de declarare în scopuri de TVA pentru tranzacţiile imobiliare încheiate în anul 2007, 2008, în situaţia de la pct. 2 lit. a) scadenţa obligaţiei de declarare a TVA ar fi fost potrivit art. 156A2 (1) din Codul fiscal, următoarea:

Lună/An tranzacţiiTermen de declarare TVA

Martie 200825 aprilie 2008

Aprilie 200825 mai 2008

Mai 200825 iunie 2008

Iunie 200825 iulie 2008.

Potrivit disp. art.23 C.pr.fisc. (forma in vigoare la data naşterii creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008): „(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. (2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată".

Conform disp. art.91 C.pr.fisc. (forma in vigoare la naşterii creanţei fiscale, respectiv 01.02.2008): „(l) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Conform disp.art.92 C.pr.fisc.,, (1) Termenele prevăzute la art. 91 se întrerup şi se suspendă în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune potrivit dreptului comun.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.

Conform disp.art.104 C.pr.fisc.  Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele de inspecţie fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de 3 luni. (3) Perioadele în care derularea inspecţiei fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia, conform prevederilor alin. (1) şi (2).

(4)Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale ori de câte ori sunt motive justificate pentru aceasta.

(5)Condiţiile şi modalităţile de suspendare a unei inspecţii fiscale se vor stabili prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv prin ordin comun al ministrului economiei şi finanţelor şi al ministrului internelor şi reformei administrative. în cazul inspecţiilor fiscale efectuate de organele fiscale prevăzute la art. 35. care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I." (in speţa Ordinul 14/2010 al ANAF).

Văzând dispoziţiile mai sus amintite, precum şi concluziile cuprinse în raportul de expertiză întocmit în cauză, instanţa reţine că, raportat la data naşterii obligaţiei fiscale având ca obiect inregistrare in scopuri de TVA respectiv, data de 01.02.2008, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 1 ianuarie 2008 pentru anul 2007, respectiv 1 ianuarie 2009 pentru anul 2008, şi s-a încheiat la data de 31 decembrie 2012 şi respectiv 31 decembrie 2013.

Astfel, la data emiterii Deciziei de impunere nr. X - 20 august 2014 a intervenit prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale pentru anul 2008, termenul de 5 ani fiind împlinit la data de 31.12.2013 (2009 - 2013), respectiv pentru suma de 269308 lei reprezentând TVA.

De menţionat că potrivit dispoziţiilor art. 102 (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aşa cum a fost în vigoare în luna decembrie 2012, organul fiscal avea obligaţia să comunice avizul de inspecţie fiscală cu 15 zile înainte de începerea inspecţiei fiscale.

Aşa cum a fost înscris şi în Raportul de inspecţie fiscală avizul de inspecţie fiscală "s-a transmis contribuabilului avizul de inspecţie fiscală nr. X/11.12.2012, comunicat în data de 11.12.2012, pe pagina de internet www.mfinante.ro şi concomitent, la sediul Administratei Finanţelor Publice , prin anunţul nr. X în data de 11.12.2012 prin care se precizează faptul că, 11.12.2012 se consideră data începerii inspecţiei fiscale, şi că nu poate fi consemnată în Registrul unic de control, în conformitate cu dispoziţiile art. 102, aii.(6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. "

Dar, potrivit dispoziţiilor legale O.G. nr. 92/2003 art. 102 (1) lit. b), avizul de inspecţie fiscală nu putea fi transmis cu data de 11.12.2012 şi inspecţia fiscală să înceapă în aceiaşi zi respectiv 11.12.2012.

Potrivit art. 44 din Codul de procedură fiscală, avizul de inspecţie fiscală trebuia transmis sub semnătură, prin poştă sau prin mijloace electronice.

Numai în situaţia în care nu era posibilă transmiterea prin remitere sub semnătură, prin poştă sau prin fax sau dacă ar fi solicitat expres prin e-mail sau alte mijloace electronice, putea fi realizată comunicarea prin publicitate (O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală art. 44 "Comunicarea actului administrativ fiscal:

(1)Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat. În situaţia contribuabililor fără domiciliu fiscal în România, care şi-au desemnat împuternicit potrivit art. 18 alin. (4), precum şi în situaţia numirii unui curator fiscal, în condiţiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului, după caz.

(2)Actul administrativ fiscal se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrat fiscal sau prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(2*1) Actul administrativ fiscal poate fi comunicat şi prin alte mijloace cum sunt fax, e-mail sau alte mijloace electronice de transmitere la distanţă, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia şi dacă contribuabilul a solicitat expres acest lucru.

(2A2) In cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (2*1), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate. ")

Aşa cum a fost reţinut şi prin Raportul de inspecţie fiscală, avizul de inspecţie fiscală nr. X /l .12.2012, a fost comunicat doar prin publicitate, fapt ce echivalează cu netrasmiterea acestuia.

Potrivit art. 45 din Codul de procedură fiscală actul administrativ necomunicat nu produce niciun efect juridic "Opozabilitatea actului administrativ fiscal (1) Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii.

(2) Actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului şi nu produce niciun efect juridic. "

Nici Procesul-verbal nr. X din data de 11.12.2012, comunicat numai prin publicitate, prin care organul fiscal precizează că data inspecției fiscale se consideră 11.12.2012 nu a fost transmis prin remitere, poştă, fax, e-mail sau alte mijloace electronice contrar dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură fiscală.

Raportat la art. 45 din Codul de procedură fiscală nici acest act administrativ (Procesul - verbal nr. X/11.12.2012), necomunicat, nu produce niciun efect juridic.

În aceste condiţii inspecţia fiscală nu a început la data considerată de organul fiscal, respectiv 11.12.2012, ci în august 2014 odată cu emiterea Raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei de impunere, dată la care dreptul de stabilire al obligaţiilor fiscale pentru anul 2008 era prescris.

În raport de aceste considerente, instanţ aumrează să admită excepţia prescripţiei dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale pentru anul 2007 şi 2008şoi, pe cale de consecință va constata nelegalitatea emiterii deciziilor de impunere.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine că potrivit Curţii de Justiţiea Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013, în cauzele conexate C 249/12 şi C250/12, "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugata, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată."

Şi potrivit Deciziei nr. 6 din 2014 emisă de Comisia Fiscală Centrală Publicată în: Monitorul Oficial nr. 20 din 12 ianuarie 2015 "Pentru livrările de bunuri/prestările de servicii taxabile, taxa pe valoarea adăugată colectată aferentă se determină în funcţie de voinţa părţilor rezultată din contracte sau alte mijloace de probă administrate, conform Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează:

Atunci când preţul unui bun/serviciu a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată. In acest caz, taxa pe valoarea adăugată se determină prin aplicarea procedeului sutei mărite [prevăzut la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologici de aplicare a titlului VI "Taxa pe valoarea adăugată", aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004. cu modificările şi completările ulterioare].

Prin taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală se înţelege taxa care ar fi trebuit colectată pentru operaţiunea respectivă. Poate fi acceptată ca mijloc de probă a faptului că furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată inclusiv o declaraţie pe propria răspundere a acestuia;".

Potrivit clauzelor din antecontractele şi contractele de vânzare-cumpărare preţul imobilelor a fost stabilit fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată şi furnizorul – reclamantul  P L I nu avea şi nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditori taxa pe valoarea adăugată întrucât depăşeşte obiectul contractului şi taxa pe valoarea adăugată nu poate fi opusă acestora, nici în temeiul unei obligaţii contractuale, nici în temeiul unei obligaţii legale extracontractuale.

În situaţia de faţă preţul imobilelor prevăzut în antecontractele şi contractele de vânzare-cumpărare ar fi inclus şi taxa pe valoarea adăugată.

Pe de altă parte, având în vedere că penalităţile de întârziere au fost introduse începând cu 1 iulie 2010 prin pct. 11 din O.U.G. nr. 39/2010 anul 2010, acestea nu puteau fi datorate pentru obligaţiile fiscale aferente anului 2008, Codul de procedură fiscală, în vigoare la acea dată, neprevăzând penalităţi de întârziere pentru plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale.

Potrivit art. 17 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aşa cum a fost în vigoare la data emiterii deciziei de impunere (august 2008), sunt (1)Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.

(2)Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxeţ contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii."

Astfel cum a calculat expertul desemnat în cauză, cuantumul exact al taxei pe valoarea adăugată, dacă taxa ar fi fost datorată, ar fi fost de 95504 lei (191008 lei/2), aşa cum a fost calculată la pct. 2 lit. d), adică 1/2 din valoarea tranzacţiilor realizate de reclamant împreună cu soţia.

Pentru a se determina dacă tranzacţiile imobiliare, supuse controlului fiscal în discuție, reflectă o activitate economică, desfăşurată în scopul realizării de profit pe o bază continuă, în sensul art. 127 alin. 2 Cod fiscal, în raport de analiza actelor de vânzare-cumpărare, încheiate în perioada 2007-2008, supusă inspecţiei fiscale şi de probele depuse la instanţa de recurs, în dosarul X/104/2015, instanţa reţine că:

Potrivit art. 127 din Codul fiscal, aşa cum a fost în vigoare în anul 2007-2008, "(2) în sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, coroborat cu declaraţia martorului C C , audiat de instanţă, reclamantul împreună cu soţia şi cu C C (împreună cu soţia) au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren agricol în suprafaţă totală de 17500 m în comuna M, judeţul I, în anul 2003 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat şub nr. X din 03.03.2003, în vederea efecturăii unor investiţii agricole, care au fost desfăşurate timp de 5 ani.

Ulterior, după 4 ani de la data achiziţiei, reclamantul a încercat să vândă terenul folosit în scop personal, printr-o singură tranzacţie, oferta de vânzare fiind meţinută timp de 1 an de zile (aşa cum rezultă din contractul încheiat cu agenţia imobiliară).

Nefiind posibilă vânzarea în bloc a terenului, ulterior terenul a fost lotizat şi începând cu luna octombrie 2017 au fost vândute loturi mai mici în cadrul a 17 tranzacţii.

Potrivit pct. 3 din H.G. nr. 44/2005 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicare Codului fiscal 3. (1) în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de1 către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, ci excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul ari. 127 alin. (2) din Codul fiscal. "

Tranzacţiile imobilare în anii 2007-2008 aveau un caracter civil nefiind considerate fapte de comerţ, potrivit art. 4 din Codul comercial "Se socotesc, afara, de acestea, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul. "

Prin O.G. nr. 109/2009 art. I. pct. 98 , în vigoare începând cu anul 2010, a fost reglementată situația în care persoanele fizice devin persoane impozabile pentru livrările de bunuri imobile "98. La articolul 127, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2*1), cu următorul cuprins: "(2*1) Situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme."

Începând cu anul 2010 prin H.G. nr. 1620/2010 de modificare a H.G. nr. 44/2005 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicarea art. 127 din Codul fiscal au fost stabilite (explicitate) situaţiile în care persoanele fizice devin persoane impozabile potrivit art. I lit. D punctul 4 prin care a fost modificat pct. 3 din Normele metodologice.

Instanţa reţine ca fiinnd înemeiată şi critica reclamantului privind necompetenta teritoriala a organului fiscal, Administraţia  a Finanţelor Publice, la data emiterii Deciziei de impunere nr. X din 20.08.2014 si a Raportului de inspecţie fiscala nr.X din 20.08.2014:

Astfel, conform disp.art.33 alin.l Cod proc fisc. din 2003, la data de 20.08.2014, cand au fost emise actele administrativ fiscale, in discuţie, competenţa teritorială „(1) Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, competenţa revine acelui organ fiscal, judeţean, local sau al municipiului Bucureşti, stabilit prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, în condiţiile legii."

Conform disp.art.31 alin.l din Cod proc fisc din 2003, prin domiciliul fiscal, in cazul creanţelor fiscale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, se înţelege, „pentru persoanele fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu.".

Conform pct.31.1 si 31.2 din Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G.nr. 1050/2004. domiciliul fiscal se înregistrează la organul fiscal doar in cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social.

La data de 20.08.2014, cand au fost emise Decizia de impunere nr. X si Raportul de inspecţie fiscala nr. X, domiciliul fiscal al reclamantului, potrivit legii, era in Oraşul P O, sat C, Judeţul O, asa cum rezultă din Cartea de identitate seria X nr. X eliberată de SPCLEP P O, la data de X.08.2014, depusă la dosar.

Prin urmare, pentru administrarea creanţelor fiscale, pretins datorate de către contestator. bugetului de stat, competenta revine organului fiscal din cadrul ANAF, in a cărui raza teritoriala se afla domiciliul fiscal al contribuabilului, respectiv Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice O.

Respectarea normelor de competenta are caracter de ordine publica, evidenţiat sub triplu aspect: exercitarea competentei este obligatorie pentru titularul ei, neregularitatea rezultând din lipsa competentei nu poate fi acoperita prin simpla ratificare a autorităţii competente, problema competentei organului administrativ poate fi ridicata in orice moment al litigiului administrativ, chiar din oficiu de către instanţa, atrăgând nulitatea absoluta, deci necondiţionata.

Încălcarea regulilor de competenta a organelor fiscale cu ocazia emiterii actelor administrativ fiscale atrage nulitatea acestora. Aceasta soluţie decurge, in mod firesc, din principiul legalităţii care trebuie sa guverneze activitatea oricăror organe administrative, inclusiv deci a organelor fiscale, fiind unanim acceptata de doctrina de specialitate si de practica judiciara.

Faţă de aceste considerente, instanţa urmează să admită contestaţia şi să dispună anularea  Deciziei nr. X/20.10.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C, Deciziei de impunere nr. X/20.08.2014 şi raportului de inspecţie fiscală nr. X/20.08.2014 emise de pârâta Administraţia  a Finanţelor Publice cu consecinţa exonerării contestatorului de la plata sumei de 594388 lei, debit şi accesorii.

Se va lua act că se vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Data publicarii pe portal: 14.01.2020

Domenii speta

Spete similare