Pretenţii. Invocare clauze abuzive profesionist. Legea nr. 72/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 01.07.2019, reclamanta SC FSD SRL a chemat în judecată pârâta SC C SRL, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 300 de  lei reprezentând contravaloare facturi neîncasate şi suma de 2844 lei reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 1%, calculate până la data de 26.06.2019, cu cheltuieli de judecată.

Motivând în fapt cererea, reclamanta susţine că, între părţi, s-a încheiat Contractul de prestări servicii din 01.07.2016, având ca obiect furnizarea de servicii de pază.

 În derularea relaţiilor comerciale, au fost emise facturile fiscale seria TL – M nr. 115006 din 31.10.2016 şi respectiv seria TL – M 115133 din 29.11.2016, în cuantum de 300 de lei, neachitate de pârâtă.

De asemenea, reclamanta învederează instanţei că, potrivit Contractului, pentru sumele neachitate la termen, beneficiarul va plăti penalităţi de întârziere în cuantum de 1% din valoarea facturii pentru fiecare zi de întârziere, cuantumul acestora putând depăşi debitul asupra căruia au fost calculate, iar acestea curg de drept, fără a fi necesară punerea în întârziere.

În drept, reclamanta îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 1270 cod civil şi ale art. 1026-1032 C.proc.civ..

La dosar au fost depuse, ataşat cererii de chemare în judecată  în copii xerox, certificate pentru conformitate cu originalul de către reclamanta următoarele înscrisuri: contractul de prestări servicii, tabel cuprinzând situaţia facturilor neîncasate, facturi fiscale.

Pârâta a formulat în termenul legal întâmpinare, prin care a recunoscut debitul principal, în valoare de 300 de lei, iar în ceea ce privește penalităţile de întârziere în cuantum de 1% pe zi de întârziere, apreciază că acestea au caracter abuziv prin raportare la dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 72/2013.

Totodată, pârâta arată că această clauză de la art. 5.2.din Contract, fiind una neuzuală în sensul art. 1203 C.civ., trebuia acceptată în mod expres de partea în detrimentul căreia a fost stabilită.

Faţă de aceste considerente, pârâta apreciază că această clauza este lovită de nulitate absolută şi nu poate produce efecte juridice.

Analizând actele dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între părţile litigiului de faţă, s-a încheiat Contractul de prestări servicii din 01.07.2016 având ca obiect furnizarea de servicii de pază.

În derularea relaţiilor comerciale, au fost emise facturile fiscale seria TL – M nr. 115006 din 31.10.2016 şi respectiv seria TL – M 115133 din 29.11.2016, în cuantum de 300 de lei, recunoscute şi neachitate de pârâtă.

Deoarece contactul a fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil, tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea  şi încetarea sa se va circumscrie prevederilor acestuia.

În drept, instanţa constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art.1026-1033 C.proc.civ., privind cererile cu valoare redusă şi în raport de obiectul cauzei, cererea este admisibilă.

Având în vedere prevederile art. 1350 alin. (1) şi (2) C.civ. conform cărora orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare nu îşi îndeplineşte această îndatorire, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii, instanţa apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în ceea ce o priveşte pe pârâtă, respectiv existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.

În temeiul art. 1270 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, contractul de furnizare a energiei electrice este obligatoriu pentru părţile contractante, nerespectarea acestuia având drept consecinţă angajarea răspunderii civile contractuale a părţii în culpă.

Instanţa mai reţine că, potrivit art. 1531 C.civ., prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de către creditor şi beneficiul de care acesta a fost lipsit, în timp ce art.1530 C.civ. prevede că este reparabil numai prejudiciul care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau culpabile a obligaţiei.

În ceea ce priveşte vinovăţia pârâtei, instanţa constată că art. 1548 C. civ. instituie o prezumţie de vină în sarcina acesteia prin simplul fapt al neexecutării unei obligaţii contractuale, prezumţie relativă, care, însă, în cauză, nu a fost răsturnată de către pârâtă. Mai mult, instanţa reţine că aceasta a recunoscut debitul rezultat din cele două facturi.

Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată şi prin urmare o va admite şi va obliga pârâta la plata sumei de 300 de  lei.

În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, instanţa reţine că, potrivit art. 5.2 din Contract, pentru sumele neachitate la termen, beneficiarul va plăti penalităţi de întârziere în cuantum de 1% din valoarea facturii pentru fiecare zi de întârziere, cuantumul acestora putând depăşi debitul asupra căruia au fost calculate, iar acestea curg de drept, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Pârâta a invocat caracterul abuziv al acestei clauze, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 72/2013 şi, de asemenea, caracterul neuzual prin raportare la dispoziţiile art. 1203 C.civ..

Potrivit art. 12 din Legea 72/2013, practica sau clauza contractuala prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plata, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă.

Conform art. 13 din același act normativ, în determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici, instanţa tine cont de toate circumstanțele cauzei, in special de:

a) abaterile grave de la practicile statornicite intre parti sau de la uzantele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;

b) nerespectarea principiului bunei-credințe si a principiilor de diligenta in executarea obligațiilor;

c) natura bunurilor sau serviciilor;

d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plata sau de la rata dobanzii, potrivit prezentei legi;

e) poziția dominantă a cocontractantului in raport cu o întreprindere mica sau mijlocie.

Totodată, potrivit art. 14, sunt calificate ca abuzive, nefiind necesară verificarea existentei circumstanțelor prevăzute la art. 13 sau a altor circumstanțe specifice cauzei, clauzele contractuale care:

a) exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobanzi penalizatoare inferioare dobanzii legale penalizatoare;

b) fixează o obligație de punere in întârziere pentru a opera curgerea dobanzilor;

c) prevad un termen mai mare de la care creanta produce dobanzi decat cel prevazut la art. 3 alin. (3) sau, dupa caz, la art. 6 si art. 7 alin. (1);

d) fixeaza, in contractele dintre profesioniști si autoritati contractante, un termen de plata mai mare decat cel prevazut la art. 7 alin. (1);

e) elimina posibilitatea platii de daune-interese suplimentare;

f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.

În speță, pârâtă a invocat dispozițiile art. 12-15 din Legea 72/2013 ca motiv de anulare clauzelor contractuale pe care le apreciază ca fiind abuzive.

Or, aceste prevederi legale protejează pe creditorul unei obligații contractuale și nu pe debitor, neaplicându-se clauzei apreciate de pârâtă ca fiind abuzive, scopul urmărit de legiuitor prin Legea 72/2013 fiind acela de a împiedica părțile să stabilească clauze contractuale prin care debitorul ar fi încurajat să nu își respecte obligațiile contractuale la termen, prin stabilirea unor termene exagerate de plată, penalități de întârziere și despăgubiri nesemnificative în caz de încălcare a termenelor de plată.

Astfel, necesitatea evitării abuzului de libertate contractuală în dezavantajul creditorilor a determinat configurarea unui cadru adecvat pentru invocarea, calificarea și sancționarea clauzelor abuzive în raporturile dintre profesioniști sau între aceștia și diferite autorități contractante.

În acest sens, a fost adoptată Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale (care înlocuiește Directiva 2000/35/CE) și care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

În expunerea de motive pentru adoptarea acestui act normativ s-a menționat că noua reglementare introduce un regim mai sever al obligațiilor autorităților contractante, scopul instrumentului european fiind cel de a crea mecanisme suficient de persuasive pentru ca instituțiile statelor membre să execute, în timp cât mai scurt, obligațiile de plată a prețului bunurilor sau prestațiilor.

În aceste condiții, întrucât pârâta are calitatea de debitor, iar dispozițiile lege invocate de aceasta protejează pe creditorul obligațiilor contractuale, neaplicându-se niciuneia din clauzele apreciate ca fiind abuzive, instanța va constata că această clauză nu are caracter abuziv prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 72/2013.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1203 C.civ. instanţa reţine că în Contractul semnat de părţi a fost inclusă această clauză, pârâta asumându-şi astfel evaluarea convenţională a prejudiciului suferit de creditor pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate.

În consecinţă, luând act de această evaluare convenţională, cu respectarea clauzelor contractuale ce au putere de lege între părţile contractante, instanţa va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 2844 lei reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 1%, calculate până la data de 26.06.2019

Reţinând că nu s-a făcut dovada existenţei şi a întinderii unor cheltuieli de judecată în condiţiile art. 452 C.proc.civ., instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare