Condiţii în care hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre ale ue.

- art.1093 Cod procedură civilă,  art.36 şi art.45 alin.1 lit. e din Regulamentul nr.1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului

În speţă sunt aplicabile prevederile Regulamentului nr.1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoașterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, fiind vorba de recunoaşterea unor hotărâri pronunţate într-un stat membru UE, iar dispoziţiile art.1093 şi urm. Cod procedură civilă se aplică doar în cazul recunoaşterii unor hotărâri pronunţate într-un stat nemembru UE.

De asemenea, conform art. 67 din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, prevederile acestui Regulament se aplică în continuare în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare intentate înainte de încheierea perioadei de tranziție, actele autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiile judiciare aprobate sau încheiate înainte de încheierea perioadei de tranziție.

În acest sens, conform art.36 din Regulament, hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară vreo procedură specială însă orice parte interesată poate, în conformitate cu procedura prevăzută în secțiunea 3 subsecțiunea 2, solicita constatarea absenței motivelor pentru refuzul recunoașterii, astfel cum se prevede la articolul 45.

Conform art. 45 alin. 1 lit. e, se poate refuza recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru dacă se încalcă prevederile capitolului II, secţiunea 6 din Regulament, dispoziţii care reglementează competenţa exclusivă a unor instanţe din statele membre, inclusiv în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, competenţa fiind atribuită în acest caz instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Totuşi, Curtea apreciază că în speţă nu au fost încălcate prevederile Regulamentului cu privire la competenţa exclusivă a instanţelor române întrucât instanţa din Marea Britanie nu a soluţionat o cerere în materie de drepturi reale imobiliare, cu privire la un imobil aflat pe teritoriul României ci numai a luat act de acordul părţilor în sensul că imobilul situat în com. B, nr. cad. xxxxxx, teren în suprafaţă de 45.316 mp, rămâne în proprietatea petentului, fosta soţie declarându-se de acord cu vânzarea acestui teren de către apelant.

În opinia instanţei de apel, noţiunea de „cereri în materie de drepturi reale imobiliare” folosită în cuprinsul Regulamentului se referă la existenţa unor litigii legate de dreptul de proprietate sau alte drepturi reale imobiliare, numai în acest caz justificându-se existenţa unei competenţe exclusive a instanței de la locul situării imobilului.

De altfel, în cuprinsul considerentelor 15 şi 16 ale acestui Regulament, se menţionează că normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului iar în afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției.

Aşadar, scopul unei bune administrări a justiţiei ar putea interveni numai în situaţia unui litigiu între părți, care ar necesita administrarea de probe iar instanţa locului situării imobilului ar fi cea mai în măsură să administreze astfel de probe, prin care să stabilească dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată că prin Sentinţa civilă nr.7 din data de 16.01.2020 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov s-a dispus respingerea cererii formulată de petentul A.,  cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în […]  privind recunoaşterea hotărârii pronunţată de Instanţa pentru cauze de familie de la Tribunalul Central pentru cauze de familie  în dosarul nr. xxxxxx la data 05 aprilie 2019.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

Instanţa română investită cu soluţionarea cererii de exequatur a reţinut că acordul părţilor şi implicit  hotărârea  instanţei străină care are la bază acest acord se referă şi la un bun imobil, situat în comuna B., nr. cadastral xxxxxx.

Potrivit art. 1079 pct. 1 Cod procedură civilă ,,Instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României”.

În consecinţă, raportat la aceste dispoziţii, cererea petentului privind recunoaşterea hotărârii străine pronunţate în baza acordului menţionat prin care se dispune vânzarea imobilului nu poate fi primită.

Pentru considerentele arătate, instanţa de fond a respins cererea formulată conform dispozitivului de mai jos.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal petentul A., solicitând desfiinţarea în tot a hotărârii atacate şi rejudecând să se dispună recunoaşterea hotărârii din data de 05.04.2019.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a învederat că terenul în litigiu a fost cumpărat la data de 25.04.2013, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx din 25.04.2013, data la care petentul era căsătorit, menţiune care s-a înscris în cadrul cărţii funciare.

Ca urmare a cererii depuse la OCPI, i s-a comunicat o încheiere de respingere a solicitării de intabulare a terenului în baza hotărârii adoptate de către instanţa din Londra.

Drept consecinţă, îi este imposibil a se conforma hotărârii şi a vinde terenul, în lipsa prezentării fostei soţii la procedura de vânzare, ori acest aspect este de prisos de vreme ce a intervenit un acord al părţilor cu privire la terenul menţionat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1095, 1099, art. 466 şi urm. Cod procedură civilă.

Cererea de apel a fost legal timbrată.

În apel, nu au fost administrate alte probe noi.

La solicitarea instanţei de apel, prin nota de şedinţă depusă în data de 24.03.2020, apelantul a precizat că cererea sa se întemeiază pe dispoziţiile Regulamentului nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoașterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Analizând sentinţa apelată în raport de probele administrate în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că cererea de apel este fondată.

Astfel, în speţă sunt aplicabile prevederile Regulamentului nr.1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoașterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, fiind vorba de recunoaşterea unor hotărâri pronunţate într-un stat membru UE, iar dispoziţiile art.1093 şi urm. Cod procedură civilă se aplică doar în cazul recunoaşterii unor hotărâri pronunţate într-un stat nemembru UE.

De asemenea, conform art.67 din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, prevederile acestui Regulament se aplică în continuare în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare intentate înainte de încheierea perioadei de tranziție, actele autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiile judiciare aprobate sau încheiate înainte de încheierea perioadei de tranziție.

În acest sens, conform art. 36 din Regulament, hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară vreo procedură specială însă orice parte interesată poate, în conformitate cu procedura prevăzută în secțiunea 3 subsecțiunea 2, solicita constatarea absenței motivelor pentru refuzul recunoașterii, astfel cum se prevede la articolul 45.

Conform art.45 alin.1 lit. e, se poate refuza recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru dacă se încalcă prevederile capitolului II, secţiunea 6 din Regulament, dispoziţii care reglementează competenţa exclusivă a unor instanţe din statele membre, inclusiv în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, competenţa fiind atribuită în acest caz instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Totuşi, Curtea apreciază că în speţă nu au fost încălcate prevederile Regulamentului cu privire la competenţa exclusivă a instanţelor române întrucât instanţa din Marea Britanie nu a soluţionat o cerere în materie de drepturi reale imobiliare, cu privire la un imobil aflat pe teritoriul României ci numai a luat act de acordul părţilor în sensul că imobilul situat în com. B., nr. cad. xxxxx, teren în suprafaţă de 45.316 mp, rămâne în proprietatea petentului, fosta soţie declarându-se de acord cu vânzarea acestui teren de către apelant.

În opinia instanţei de apel, noţiunea de „cereri în materie de drepturi reale imobiliare” folosită în cuprinsă Regulamentului se referă la existenţa unor litigii legate de dreptul de proprietate sau alte drepturi reale imobiliare, numai în acest caz justificându-se existenţa unei competenţe exclusive a instanței de la locul situării imobilului.

De altfel, în cuprinsul considerentelor 15 şi 16 ale acestui Regulament, se menţionează că normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului iar în afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției.

Aşadar, scopul unei bune administrări a justiţiei ar putea interveni numai în situaţia unui litigiu între părți, care ar necesita administrarea de probe iar instanţa locului situării imobilului ar fi cea mai în măsură să administreze astfel de probe, prin care să stabilească dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Or în speţă, nu există nici un fel de litigiu cu privire la dreptul de proprietate al apelantului asupra imobilul situat în com. B., nr. cad. xxxxx, teren în suprafaţă de 45.316 mp, înscris în CF pe numele apelantului ci prin intermediul hotărârii a cărei recunoaştere se solicită s-a consfințit înţelegerea foştilor soţi cu privire la acest imobil.

Faţă de considerentele expuse şi în raport de prevederile art.480 alin.2 Cod procedură civilă, se impune admiterea cererii de apel formulate de către petent şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de recunoaşte formulată de către acesta.

Domenii speta

Spete similare