Dreptul muncii: Conținutul deciziei de încetare a contractului de muncă ca urmare a demisiei angajatului. Natura juridică a Angajamentului de plată

Index tematic: Conținutul deciziei de încetare a contractului de muncă ca urmare a demisiei angajatului. Lipsa de efecte a declarației angajatorului în sensul că angajatul are o datorie către angajator. Natura juridică a „Angajamentului de plată” semnat de angajat, condiții de validitate și efecte specifice.

Legislație relevantă: art. 55, 81 și 254 din Codul muncii

- art. 1246, 1324, 1325, 1166, 1178 și 1179 Cod civil.

Rezumatul problemelor de drept.

1.„Declarația” angajatorului făcută în cuprinsul deciziei de încetare a contractului de muncă în sensul că angajatul figurează cu o anumită datorie nu constituie un act juridic unilateral întrucât nu produce absolut nicio consecință juridică.

În acest sens, prin această „declarație” angajatorul nu își asumă vreo obligație față de angajat sau altă persoană pentru a se putea vorbi de recunoașterea unor efecte juridice specifice actului unilateral (art. 1166 coroborat cu art. 1324 – 1327 Cod civil), circum...țe în care, oricum, interesul de a solicita anularea ar fi existat doar în persoana emitentului actului.

De asemenea, nu există nicio prevedere legală care să recunoască vreun fel de efecte juridice acestei „declarații” făcută de angajator în cuprinsul deciziei de încetare a contractului de muncă, nefiind recunoscut un astfel de efect prin vreo normă legală. Totodată, nu se identifică vreun alt tip de efecte juridice în condițiile în care Codul muncii reglementează cu totul alte proceduri prin intermediul cărora angajatorul poate atrage răspunderea patrimonială a angajatului.

O astfel de „declarația” nu reprezintă altceva decât o simplă afirmare a unei pretenții, lipsită de orice eficacitate juridică din perspectiva posibilității autorului ei de a apela la forța de constrângere statală pentru realizarea respectivului drept împotriva angajatului.

Nu se poate reține că prin necontestarea în termen a conținutului unei astfel de „declarații” aceasta ar dobândi un eventual caracter „definitiv” și s-ar impune cu efecte specifice angajatului atât timp cât nu există nicio prevedere legală care să fundamenteze o astfel de interpretare, efectele specifice consolidate ale deciziei prin expirarea termenului de atac producându-se exclusiv cu privire la efectul încetării contractului de muncă.

Pentru a-și recupera eventuala creanță pe care angajatorul o are împotriva angajatului acesta are la dispoziție doar două posibilități, și anume, fie înțelegerea amiabilă, fie calea unei acțiuni în in...ță, neputându-se prevala de vreun anumit efect produs de consemnarea în decizie a unei astfel de „declarații”.

2.Spre deosebire de anterioara legislație, în prezent, Codul muncii nu mai reglementează instituția „angajamentului de plată”, nicăieri în cuprinsul acestui act normativ neregăsindu-se utilizată această sintagmă.

În același timp, „angajamentul de plată” nu poate avea ca fundament juridic prevederile art. 254 din Codul muncii deoarece nu îndeplinește cerințele acestui text ce reglementează o situație și o procedură specifică de recuperare a pagubei produsă de angajat, procedură ce implică  întocmirea unui act bilateral – nota de constatare și evaluare a pagubei, la încheierea căruia ambele părți trebuie să își exprime acordul.

Or, angajamentul de plată constituie un act unilateral, distinct de nota de constatare și evaluare reglementată la art. 254 alin. 3) din Codul muncii și, prin urmare, acest „angajament” nu poate fi considerat ca fiind un act emis în temeiul acestui text de lege.

Singurul act normativ care constituie sursa de determinare a naturii juridice a angajamentului de plată îl constituie Codul civil, valabilitatea acestuia urmând a se examina din perspectiva condițiilor generale de fond și de formă prevăzute de acest act normativ pentru încheierea unui act juridic unilateral, urmând însă a se avea în vedere și dispozițiile Codului muncii pentru a se stabili dacă există vreo interdicție în ceea ce privește încheierea unui astfel de act.

Din coroborarea art. 1324 și 1325 cu art. 1166, 1178 și 1179 Cod civil rezultă că angajamentul de plată nu constituie altceva decât o formă de exercitare a libertății contractuale de către o persoană, aceasta recunoscând o anumită datorie față de fostul angajator și exprimându-si acordul să o achite prin plăți lunare.

În acest sens, în materia contractelor, prevederile art. 1169 Cod civil (aplicabile și actului unilateral, conform art. 1325) stipulează principiul libertății contractuale, părțile fiind libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, ordinea publică și de bunele moravuri.

Acest principiu este aplicabil și în materia actelor unilaterale astfel cum prevede art. 1325 Cod civil, astfel încât, în această materie, principiul libertății contractuale înseamnă libertatea unei persoane de a-și exprima acordul cu privire la anumite fapte/conduite/operațiuni/acte ce urmează a se realiza/desfășura/derula.

Desigur, limitele libertății contractuale se mențin, ceea ce înseamnă că și actul juridic unilateral trebuie să respecte eventualele limite impuse de lege, ordinea publică și bunele moravuri.

Dacă în privința ordinii publice și a bunelor moravuri nu se pune vreo problemă, în schimb, cercetarea prevederilor Codului muncii apare necesară pentru a stabili dacă există vreo interdicție în ceea ce privește încheierea de către angajat sau fostul angajat a unui „angajament de plată”.

Procedând în acest sens, urmează a reține că prevederile Codului muncii nu cuprind norme de ordine publică sau norme imperative care să interzică, expres sau implicit, posibilitatea încheierii unui „angajament de plată”, de către angajat sau fostul angajat, circum...țe în care angajatul sau fostul angajat este liber să acționeze în acest sens, manifestarea sa de voință urmând a produce efectele juridice corespunzătoare.

Nu s-ar putea considera că prevederile art. 169 alin. 2) din Codul muncii ar interzice libertatea încheierii unui angajament de plată în condițiile în care acest text este așezat topografic în Titlul IV al Codului muncii cu denumirea „Salarizarea”, Capitolul III „Plata salariului”, textul referindu-se la un caz particular în care angajatorul, în mod unilateral (deci fără acordul angajatului), poate efectua rețineri din salariul angajatului. Trimiterea la necesitatea existenței unei hotărâri judecătorești conduce la concluzia că, în realitate, prevederile art. 169 alin. 2) reglementează o formă specială de executare silită a unei hotărâri judecătorești, și anume, angajatorul poate efectua direct rețineri din salariul angajatului, fără să mai apeleze la un executor judecătoresc.

De altfel, împrejurarea că art. 169 alin. 2) din Codul muncii nu se referă și la situația în care există un acord între angajator și angajat rezultă și din prevederile art. 254 și art. 257 din Codul muncii, norme care reglementează posibilitatea încheierii unui acord între părți pentru recuperarea prejudiciului prin rețineri din salariu.

Așadar, prevederile art. 169 alin. 2) din Codul muncii nu constituie o normă imperativă care să interzică dreptul părților de a ajunge la un acord în privința modului de recuperare a prejudiciului sau dreptul angajatului de a-și manifesta voința în sensul de a i se reține o parte din salariu pentru repararea prejudiciului produs angajatorului și, cu atât mai puțin, dreptul unui fost angajat de a recunoaște o datorie față de fostul angajator și de a-și asuma obligația de a achita prin plăți eșalonate lunar.

 De altfel, ar fi absurd ca legiuitorul să fi impus în sarcina angajatorului obligativitatea introducerii unei acțiuni în in...ță în cazul în care acesta se înțelege cu angajatul și rezolvă amiabil raportul juridic litigios dintre ei. De asemenea, nu trebuie uitat că un proces judiciar presupune costuri, fiind absurd ca interzicerea libertății de voință a angajatului să aibă drept rezultat și suportarea unor costuri suplimentare față de cazul în care acesta își exprimă voința de a repara prejudiciul prin reținerea unor sume de bani din salariu.

În raport de aceste considerente, urmează a se reține că prevederile art. 169 alin. 2) din Codul muncii nu constituie un impediment în libertatea de voință a angajatului de a încheia un angajament de plată și, a fortiori, în libertatea de voință a unui fost angajat de a încheia un astfel de act.

În același sens, prevederile art. 254 și 257 din Codul muncii nu pot fi interpretate ca stipulând o interdicție implicită în privința încheierii unui angajament de plată de către angajat sau fostul angajat. Aceste norme reglementează o procedură de stabilire și recuperare amiabilă a prejudiciului produs de angajat, însă această procedură nu poate fi interpretată ca fiind una exclusivă și ca un impediment în libertatea de voință a angajatului/fostului angajat în a-și exprima acordul cu privire la încheierea unui angajament de plată.

În raport de considerentele expuse mai sus, urmează a se reține că încheierea angajamentului de plată nu este interzisă de către Codul muncii, acest act putând fi încheiat cu respectarea condițiilor generale esențiale de validitate prevăzute pentru orice act juridic civil.

Domenii speta

Spete similare