Angajarea răspunderii solidare a administratorului statutar al unei societăţi comerciale - art. 25 alin. 2 lit c şi d din Legea nr. 207/2015. Anulare act administrativ-fiscal în procedura judiciară

Prin cererea înregistratǎ pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de ZZ.LL.2018 sub nr. .../.../..., reclamantul A, ... a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ NAPOCA, cu sediul în Cluj Napoca, Piaţa Avram Iancu nr. 19, jud. Cluj, să dispună anularea Deciziei nr. 1/ZZ.LL.2018, admiterea contestaţiei nr. 2/ZZ.LL.2018 şi anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 3/ZZ.LL.2018, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate.

În motivarea cererii promovate, s-a evidenţiat de către reclamant, în esenţă, că nu s-a dovedit şi nici motivat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, simpla menţionare a relei credinţe nefiind suficientă, cu precizarea că debitul care a condus la emiterea deciziei de angajare a răspunderii a fost contestat, iar instanţa de fond a anulat actul administrativ fiscal, or nu este posibilă deschiderea procedurii insolvenţei pentru o creanţă care nu este certă. De asemenea, s-a considerat că decizia nu cuprinde menţiunea stabilită de art. 26 alin. (3) lit. c) din C. proc. fisc., nefiind consemnată natura sumelor datorate şi nici cea la care se referă art. 46 lit. g) din C. proc. fisc., de vreme ce nu a fost indicată calitatea persoanei împuternicite a întocmi actul.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1, 2, 8, 10 şi 18 din Legea nr. 554/2004, ale art. 148 şi urm., 194 şi 453 din C. proc. civ. şi ale art. 281 alin. (2) din C. proc. fisc.

În susţinerea cererii, s-au anexat înscrisuri ( f. 4 - 12 şi 84 - 85 ).

Cererea a fost timbrată ( f. 20 ).

Pârâta a depus, la 29.10.2018, întâmpinare ( f. 24 - 30 ), prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În susţinerea poziţiei procesuale adoptate, s-au relevat împrejurările de fapt ce ar interesa în cauză şi s-a opinat că reaua credinţă a administratorului în nedeclararea şi neachitarea debitelor se întemeiază pe intenţia de dizolvare a societăţii după controlul efectuat, înregistrarea în evidenţa contabilă a unor cheltuieli nedeductibile cu scopul de a diminua veniturile impozabile, astfel că nu a constituit şi declarat impozit pe profit, neprezentarea la organele de executare cu documentele financiar - contabile solicitate pentru justificarea creanţelor de încasat, dacă acestea au fost realizate ori dacă s-au efectuat demersuri pentru încasare şi scopul în care au fost utilizate disponibilităţile, respectiv pe nedepunerea situaţiei financiare pe anul 2016. Totodată, s-a indicat că nu s-a pretins suspendarea executării actului administrativ fiscal şi s-a evidenţiat că, în decizia de angajare a răspunderii solidare, este consemnată denumirea obligaţiei fiscale şi categoria sumei de plată, iar persoana ce a întocmit actul ocupă funcţia de inspector principal, fără a reprezenta instituţia.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi urm. din C. proc. civ.

În probaţiune, au fost ataşate înscrisuri ( f. 37 - 76 ).

În temeiul art. 255 alin. (1) raportat la art. 258 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri. 

Analizând cererea astfel formulată, tribunalul reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 3/ZZ.LL.2018 ( f. 38 - 39 ), în urma analizei situaţiei obligaţiilor fiscale înregistrate de către B SRL a rezultat că acestea se situează la un nivel de 524222 lei cu titlu de impozit pe profit, din care 317984 lei debit, 155349 lei dobânzi şi 50889 lei penalităţi, apreciindu-se ca îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită care a determinat nesolicitarea deschiderii procedurii insolvenţei, în faţa instanţei competente, pentru obligaţiile aferente perioadei respective şi rămase neachitate, la data declarării stării de insolvabilitate, de către administratorul A şi prejudiciu, dat fiind că, la acest din urmă moment, societatea înregistra obligaţii fiscale neachitate de 524222 lei, de unde se prezumă că debitoarea se afla în stare de insolvenţă. Totodată, s-a considerat că este întrunită cerinţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită care a generat insolvabilitatea debitoarei, prin nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, cu rea credinţă, de către administratorul A şi prejudiciu întrucât, în perioada verificată, anume 01.01.2010 - 30.09.2016, societatea a evidenţiat în contabilitate cheltuieli de cazare/deplasare a personalului în C, care nu au fost refacturate către clienţi şi care au fost tratate ca fiind cheltuieli deductibile şi, de asemenea, se înregistrează cheltuieli cu deplasarea personalului/diurna pentru care nu există documente justificative, iar în baza acestor elemente s-a constatat că, prin reprezentanţii legali, cu rea credinţă, s-au înregistrat în evidenţa contabilă cheltuieli nedeductibile cu scopul de a se diminua veniturile impozabile, nu s-a constituit şi declarat impozit pe profit şi nu s-a manifestat bună credinţă, în sensul prezentării, la organele de executare, cu documentele financiar - contabile în vederea stabilirii unei strategii, cu scopul de a se îndeplini obligaţiile fiscale către bugetul de stat, astfel că, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitatea sa de administrator, începând cu data de 21.09.2015, în vederea realizării în tot a creanţelor fiscale, în limita sumei de 524222 lei.

În acelaşi context, nu poate fi omis faptul că, prin procesul verbal nr. 84626 din 08.06.2017 ( f. 71 - 72 ), s-a constatat starea de insolvabilitate a debitoarei B SRL, dat fiind că aceasta figura, în evidenţa analitică pe plătitori, la 08.06.2017, cu obligaţii fiscale restante de 524222 lei şi nu deţinea bunuri sau venituri urmăribile, fiind întocmite şi comuicate somaţii, respectiv înfiinţate popriri.

Nu mai puţin, este de subliniat că, în prealabil emiterii deciziei, s-a transmis titularului cererii notificarea nr. 4/ZZ.LL.2017, recepţionată la ZZ.LL.2017 ( f. 66 ), prin care acesta era informat în legătură cu declanşarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, astfel că s-a solicitat prezentarea la sediul administraţiei fiscale ( f. 67 ), precum şi notificarea nr. 5/ZZ.LL.2018, recepţionată la ZZ.LL.2018 ( f. 47 ), prin care se revenea la adresa precedentă şi se aducea la cunoştinţă reclamantului că, pe baza datelor şi documentelor deţinute, s-a constatat că există elemente de angajare a răspunderii solidare, fiind comunicat aspectul privind iniţierea procedurii şi solicitată prezentarea la sediul organului fiscal ( f. 48 ), însă, prin nota nr. 6/ZZ.LL.2018, s-a constatat că reclamantul nu s-a prezentat pentru a consulta documentaţia aflată la dosarul procedurii de angajare a răspunderii solidare, respectiv pentru a formula şi depune obiecţiuni, alături de orice alte înscrisuri considerate utile în apărarea sa ( f. 44 ).

Cu toate acestea, trebuie reliefat că, prin Sentinţa civilă nr. 7/CA de la ZZ LL 2018 a Tribunalului Satu Mare, pronunţată în dosarul nr. .../.../... ( f. 79 - 82 ), definitivă prin respingerea recursului declarat prin Decizia nr. 8/2018 din ZZ.LL.2018 a Curţii de apel Oradea ( f. 83 ), s-a admis acţiunea în contencios administrativ promovată de către reclamanta B SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia generală regională a finanţelor publice Cluj Napoca, prin Administraţia judeţeană a finanţelor publice Satu Mare, s-a anulat Decizia nr. 9/ZZ.LL.2017 privind soluţionarea contestaţiei, precum şi Decizia de impunere nr. F-SM 10/ZZ.LL.2016.

În fine, în contextul în care reclamantul a formulat contestaţie administrativă împotriva actului administrativ fiscal emis ( f. 7 - 9 ), aceasta a fost respinsă prin Decizia nr. 1/ZZ.LL.2018 ( f. 4 - 6 ).

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: ... c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, iar conform alin. (5) din cadrul aceluiaşi articol, Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare. În acelaşi context, trebuie evidenţiat că, în baza art. 26 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, Răspunderea persoanelor prevăzute la Error! Hyperlink reference not valid.se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod, iar în baza alin. (4), decizia trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la Error! Hyperlink reference not valid., şi următoarele: a) datele de identificare a persoanei răspunzătoare; b) datele de identificare a debitorului principal; c) cuantumul şi natura sumelor datorate; d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal; e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei, cu menţiunea că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 stabileşte că Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: a) denumirea organului fiscal emitent; b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; c) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor; d) obiectul actului administrativ fiscal; e) motivele de fapt; f) temeiul de drept; g) numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi ştampila organului fiscal emitent; i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia; j) menţiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.

În ce priveşte cauza de faţă, se observă că, în mod cert, sunt nejustficate criticile aduse de către reclamant, sub aspectul conţinutului actului administrativ fiscal şi a elementelor pe care acesta trebuie să le conţină, de vreme ce, aşa cum lesne se poate constata, în decizia de angajare a răspunderii solidare s-au consemnat date în legătură cu nivelul concret şi natura sumei datorate, fiind făcută precizarea că aceasta este în cuantum de 524222 lei şi se compune din debitul principal de 317984 lei reprezentând impozit pe profit, respectiv din dobânzile de 155349 lei şi penalităţile de 50889 lei ( f. 38 ) şi, pe de altă parte, în actul administrativ fiscal s-a menţionat că este verificat de şeful de serviciu şi aprobat de către şef administraţie adj. colectare ( f. 38 - 39 ), aşa încât este întrunită cerinţa referitoare la numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, oricum în discuţie fiind o nulitate virtuală, condiţionată de existenţa unei vătămări produse titularului acţiunii, în sensul art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. În acelaşi context, este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, Prin excepţie de la prevederile Error! Hyperlink reference not valid. este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispoziţiile Error! Hyperlink reference not valid. rămân aplicabile, or, în cauză, reclamantul a fost notificat pentru a se prezenta în vederea audierii, în două rânduri ( f. 48 şi 67 ), recepţionând adresele transmise ( f. 47 şi 66 ), însă nu s-a înfăţişat, aşa încât, conform art. 9 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015, exigenţa în discuţie se consideră ca fiind îndeplinită, sens în care s-a întocmit nota amintită mai sus ( f. 44 ).

Referitor la modalitatea în care s-au aplicat, de către administraţia fiscală, prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, este de reliefat că, pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului statutar, în condiţiile astfel reglementate, trebuie să fie îndeplinite anumite cerinţe precise, ce se impun a fi examinate din perspectiva împrejurării că în discuţie este o formă de responsabilitate extracontractuală a administratorului faţă de terţi, adică o răspundere civilă delictuală. Sub acest aspect, este clar că elementul central al responsabilităţii civile îl constituie fapta ilicită, manifestată obiectiv, material, prin atingerea adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar în ipoteza specială discutată, obiectivată prin neîndeplinirea, cu rea credinţă, pe timpul mandatului, a îndatoririi de a pretinde deschiderea procedurii de insolvenţă pentru obligaţiile fiscale neachitate, respectiv prin nedeclararea şi/sau neachitarea, cu rea credinţă, a sarcinilor fiscale, potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015. Totodată, pentru a interveni răspunderea, se impune a exista un prejudiciu, concretizat, în prezentul litigiu, prin unele obligaţii ale societăţii, care nu ar fi fost stinse prin plată şi, de asemenea, este necesar a se proba raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea reprobabilă şi paguba ocazionată, circumscrisă prin aceea că starea de insolvabilitate a fost determinată de fapta ilicită a administratorului, săvârşită în formele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, aşadar într-o relaţie directă de tip cauză - efect.

Nu mai puţin, trebuie relevat că, fără dubiu, condiţia vinovăţiei rezultă din modalitatea în care sunt redactate prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, care fac trimitere la noţiunea de rea credinţă, de unde se deduce că nu este suficientă, pentru angajarea răspunderii solidare, simpla stare de insolvabilitate, în sensul art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, ci, în plus, este necesar a se reţine reaua credinţă a administratorului care nu a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă sau a determinat nedeclararea sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale. Aşadar, în discuţie este o cerinţă indispensabilă pentru antrenarea responsabilităţii solidare, privită ca o chestiune concretă, ce rezultă din acţiuni sau omisiuni ale persoanei vizate, revenind instanţei prerogativa de a discerne dacă se poate sau nu stabili existenţa sa, la momentul de referinţă la care subzistau obligaţiile fiscale restante, rămase neachitate. În consecinţă, trebuie notat că, în realitate, dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 pornesc de la premisa că, în mod intenţionat, administratorul nu pretinde deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, deşi sunt îndeplinite condiţiile trasate expres prin lege sau determină, voluntar, în mod contrar îndatoririlor sale şi interesului societăţii, nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor exigibile ale acesteia, însă reaua credinţă se impune a fi probată în mod concludent, iar nu doar afirmată, în circumstanţele în care, în baza art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.

Relativ la pricina de faţă, se constată că nu se verifică cerinţele necesare în vederea angajării răspunderii solidare a reclamantului, în calitatea sa de administrator, concluzia la care a ajuns administraţia fiscală fiind, în mod cert, eronată.

Astfel, pe de o parte, este adevărat că, prin procesul verbal din ZZ.LL.2017, s-a declarat starea de insolvabilitate a societăţii B SRL ( f. 71 - 72 ), sarcina restantă fiind în sumă totală de 524222 lei, însă, aşa cum s-a evocat anterior, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă s-a anulat decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, în cuantum de 317984 lei reprezentând impozit pe profit ( f. 79 - 83 ), instanţa statuând că anularea ori desfiinţarea totală sau parţială a actelor administrative prin care s-au stabilit creanţe fiscale atrage anularea, desfiinţarea ori modificarea actelor prin care s-au determinat accesoriile aferente creanţelor pincipale anulate ori desfiinţate ( f. 82 ), aşadar întreaga sumă în raport de care s-a recurs la iniţierea procedurii de antrenare a responsabilităţii solidare a administratorului statutar a fost delimitată printr-un act administrativ fiscal anulat posterior prin hotărâre definitivă.

Pe de altă parte, cum obligaţia la care se face referire prin decizia de angajare a răspunderii, de 524222 lei ( f. 38 ), a fost determinată prin actul administrativ fiscal anulat, nu se poate afirma, justificat, că s-ar fi manifestat rea credinţă de către administrator în nesolicitarea deschiderii procedurii insolvenţei, în contextul în care, aşa cum s-a menţionat prin cererea promovată ( f. 2 ), debitul a fost contestat, iar argumentele formulate au fost găsite întemeiate de către instanţa de judecată. Prin urmare, în circumstanţele date, reclamantului nu i se poate imputa vreo conduită contrară obligaţiilor derivând din calitatea deţinută în cadrul entităţii colective, săvârşită în mod intenţionat, voluntar, respectiv cu rea credinţă, concretizată prin nesolicitarea deschiderii procedurii insolvenţei, de vreme ce s-a apreciat, la nivelul persoanei juridice, că se impune formularea contestaţiei administrative, potrivit art. 268 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, precum şi recurgerea ulterioară la calea reglementată de art. 281 alin. (2) din acelaşi act normativ.

De altfel, se observă că, prin decizia de angajare a răspunderii solidare, nu s-a indicat, efectiv şi nu s-a dovedit că reclamantul ar fi fost animat de rea credinţă în starea de pasivitate ce ar fi fost manifestată în ce priveşte nesolicitarea insolvenţei societăţii, ci doar s-a făcut referire la legătura de cauzalitate ce ar exista între fapta reproşată şi prejudiciu, însă doar prin trimitere la obligaţia fiscală restantă ( f. 38 verso ), fără a se face vreo menţiune concretă în legătură cu elementele ce ar putea atesta reau sa credinţă, însă, ulterior, s-a menţionat generic că se consideră îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 ( f. 39 ). În asemenea împrejurări, este limpede că nu se pot delimita aspectele avute în vedere, de către organul fiscal, pentru a se reţine reaua credinţă a administratorului, astfel că aprecierea sa subiectivă, raportat la condiţia discutată, nu este conformă exigenţelor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015. Din această perspectivă, tribunalul notează că, în baza art. 26 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 207/2015, decizia de angajare a răspunderii solidare trebuie să cuprindă temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei, or, în cauză, reaua credinţă a reclamantului nu este probată, ci doar afirmată prin aserţiunea că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii solidare şi prin trimiterea la existenţa unor obligaţii fiscale stabilite printr-un act administrativ anulat ulterior, sarcini ce ar prezuma starea de insolvenţă, însă, indeniabil, aspectele evocate de către administraţia fiscală nu relevă vreo omisiune voită a administratorului de a-şi îndeplini corespunzător îndatoririle specifice statutului deţinut în cadrul persoanei juridice, în scopul dezavuat de temporizare sau oprire a plăţii datoriilor fiscale ale societăţii.

În fine, s-a opinat că antrenarea responsabilităţii ar decurge şi din îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, însă, în mod similar celor expuse mai sus, statuările organului fiscal sunt eronate.

Sub acest aspect, trebuie reliefat că, prin decizia emisă, s-a făcut trimitere la existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta administratorului, constând în nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, cu rea credinţă, care ar decurge din evidenţierea în contabilitate a unor cheltuieli de cazare/deplasare a personalului în C, care nu au fost refacturate către clienţi, fiind tratate ca deductibile cu scopul de a diminua veniturile impozabile, din faptul că nu s-a constituit şi declarat impozit pe profit, că nu s-a manifestat bună credinţă în sensul prezentării, în faţa organelor de executare, cu documentele financiar - contabile pentru identificarea unei strategii în scopul de a se îndeplini obligaţiile fiscale către bugetul de stat, iar după efectuarea inspecţiei fiscale debitoarea nu a mai încasat sume în conturile bancare, cel în euro fiind închis în aprilie 2017 ( f. 38 verso ), însă, fără dubiu, raportat la cele expuse, administraţia fiscală nu a exhibat precis, în concret şi explicit, elementele care, după aprecierea sa, ar fi putut conduce la concluzia că nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, de către reclamant, ar fi fost realizată cu rea credinţă, aşa încât să poată fi angajată răspunderea solidară.

Din această perspectivă, se constată că, aşa cum s-a reţinut prin sentinţa definitivă prin care s-a anulat decizia de impunere ce viza societatea, sumele achitate pentru cazarea salariaţilor delegaţi în C reprezintă cheltuieli deductibile ( f. 81 verso ), iar organul fiscal a considerat în mod eronat că actele înregistrate în contabilitatea persoanei juridice nu îndeplinesc calitatea de document justificativ de înregistrare a cheltuielilor pentru cazare şi, astfel, nu pot diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit ( f. 81 ). Aşadar, este clar că, în realitate, constatările administraţiei fiscale, aşa cum au fost indicate în decizia de angajare a răspunderii solidare, sunt incorecte, fiind cert că nu se poate discuta despre înregistrarea, în evidenţa contabilă, a unor cheltuieli nedeductibile cu scopul de a se diminua veniturile impozabile ori despre neconstituirea şi nedeclararea impozitului pe profit. În mod similar, aspectul că reprezentantul legal nu s-a prezentat în vederea stabilirii unei strategii pentru executarea obligaţiilor fiscale nu poate prezuma reaua sa credinţă în circumstanţele în care sarcinile respective erau stabilite printr-o decizie de impunere ce a fost contestată şi care, posterior, a fost şi anulată de către instanţa de judecată, aşa încât, în lumina acestui fapt, nu se poate discuta despre o nedeclarare sau neachitare a obligaţiilor fiscale în raport de care s-a angajat răspunderea solidară.

Totodată, deşi în decizia de soluţionare a contestaţiei s-a făcut referire la împrejurarea că, nefiind depusă situaţia financiară pe anul 2016, se prezumă că reprezentantul legal nu a condus contabilitatea în conformitate cu legea, obligaţia în discuţie revenind administratorului statutar, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, fiind, deci, în prezenţa unui fapt ce ar creiona reaua credinţă în nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale ( f. 5 ), se poate lesne sesiza că, în realitate, nu orice greşeală în materie este susceptibilă de a genera antrenarea responsabilităţii. Astfel, numai erorile deliberate, survenite deşi administratorul avea reprezentarea completă a împrejurării că înregistrările contabile şi declararea obligaţiilor fiscale nu respectă dispoziţiile legale, făcute tocmai în scopul de a se obţine beneficii de natură personală, dobândesc vocaţia de a fi calificate ca atare, or în cauză nu există indicii că reclamantul ar fi procedat de o asemenea manieră, câtă vreme însăşi instanţa a statuat că, în realitate, cheltuielile în discuţie erau deductibile, iar organul fiscal a apreciat eronat că actele înregistrate în contabilitate nu ar fi documente justificative pentru cheltuielile legate de cazare ( f. 80 ). În mod similar, deşi s-a făcut trimitere la intenţia de dizolvare a societăţii, prin hotărârea asociatului unic, după controlul efectuat de către organele fiscale ( f. 5 verso ), este de subliniat că, posterior emiterii deciziei de impunere, împotriva acesteia s-a depus contestaţie administrativă, iar decizia de soluţionare a fost atacată, alături de actul administrativ fiscal, în faţa instanţei, care a dispus anularea, aşa încât, în contextul evocat, elementul reţinut nu prezintă relevanţă în creionarea cerinţei privind reaua credinţă a administratorului. Mai mult decât atât, este clar că o simplă neplată la scadenţă nu poate susţine, în sine, cerinţa relei credinţe, ci aceasta trebuie să decurgă din unele circumstanţe distincte, concrete, deduse din probe concludente, care să releve concluzia că, în fapt, s-a urmărit situaţia nedeclarării sau neachitării sarcinilor exigibile ale persoanei juridice, ceea ce nu este cazul, în prezentul litigiu.

Sintetizând, având în vedere cele evidenţiate mai sus, în baza art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, se va anula Decizia nr. 1/ZZ.LL.2018 privind soluţionarea contestaţiei depuse, precum şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 3/ZZ.LL.2018.

În ce priveşte cheltuielile de judecată, se observă că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., în cuantumul lor se include, desigur, taxa judiciară de timbru şi onorariul avocatului, aşa încât, raportat la modalitatea în care va fi dezlegată pricina, pârâta va fi ţinută să achite reclamantului suma de 5405 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 50 lei reprezintă taxa judiciară de timbru ( f. 20 ), iar 5355 lei onorariul avocatului ( f. 84 - 85 ), fără a putea fi primite, din această perspectivă, apărările formulate prin întâmpinare, culpa procesuală a pârâtei fiind evidentă în contextul emiterii unui act administrativ fiscal ce va fi anulat, iar întrucât cheltuielile sunt aferente judecăţii în primul grad de jurisdicţie, nu prezintă relevanţă dacă procesul este sau nu soluţionat definitiv, numai instanţa de control judiciar fiind abilitată a examina conformitatea sentinţei cu regulile de drept aplicabile, din prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de lege, statuând, în mod corespunzător, atât asupra fondului litigiului, cât şi asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în recurs sau inclusiv în primă instanţă, după caz, în funcţie de rezolvarea dată căii de atac exercitate.

Domenii speta

Spete similare