Răspunderea penală şi civilă a medicului pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

-  art. 192 Cod penal

Fapta inculpatei, medic la secţia Primiri Urgenţe din cadrul Spitalului Judeţean, de a nu fi efectuat analizele medicale complexe pentru stabilirea unui diagnostic persoanei în vârstă de 21 de ani ce s-a prezentat la urgenţe cu dureri de cap persistente de mai mult timp şi cu senzaţie de vomă, fapta de a trimite pacienta la Spitalul de Neurologie în lipsa oricărui semn obiectiv de afecţiune neurologică şi mai înainte de a exclude diagnosticele ce intrau în competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă, precum fapta inculpatei, medic la secţia Primiri Urgenţe din cadrul Spitalului de Neurologie, de a nu efectua analize de sânge sau imagistice şi de a nu o retrimite pe pacientă la Spitalul Judeţean de Urgenţă A. odată cu agravarea stării de sănătate a acesteia, în condiţiile în care  starea de sănătate a pacientei s-a agravat constant pe parcursul nopţii culminând cu decesul acesteia în mai puţin de 24 de ore de la prima prezentare la urgenţe, reprezintă acţiuni şi inacţiuni ilicite a celor două inculpate, ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, existând legătură de cauzalitate între deces şi acţiunile acestora.

Constată că prin sentinţa penală nr. 599/03.04.2017 a Judecătoriei Braşov, în baza art. 5 Noul Cod penal, s-a recalificat fapta reţinută în sarcina inculpatelor B., C. şi D., din infracţiunea de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin.1 şi 2 Noul Cod penal, în infracţiunea de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin.1 şi 2 Vechiul Cod penal.

În temeiul art. 16 lit. c Noul Cod procedură penală raportat la art. 396 alin. 5 Noul Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatei D. sub aspectul învinuirii penale privind comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin.1 şi 2 Vechiul Cod penal (cu referire la fapta comisă la data de 10.06.2010).

 În temeiul art.  178 alin.1 şi 2 Vechiul Cod penal, cu reţinerea art. 74 lit. a Vechiul Cod penal raportat la art. 76 lit. d Vechiul Cod penal, a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa în cuantum de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin.1 şi 2 Vechiul Cod penal (fapta comisă la data de 10.06.2010 în dauna persoanei vătămate E.).

În baza art. 71 alin. 1 Vechiul Cod penal raportat la art. 64 alin. 1 lit. a, teza a II-a, şi lit. b Vechiul Cod penal, i-au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice precum şi exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 81 Vechiul Cod penal, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe o durată de  3 ani  reprezentând termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 Vechiul Cod penal.

În temeiul art. 71 alin. 5 Vechiul Cod penal, pe durata  suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 359 alin. 2 Vechiul Cod procedură penală, i s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 Vechiul Cod penal a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În temeiul art. 7 alin. 1 raportat la prevederile art. 4 alin. 1 lit. b din  Legea nr. 76/2008,  s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpata B. în vederea introducerii profilului genetic al acesteia în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art.  178 alin.1 şi 2 Vechiul Cod penal, cu reţinerea art. 74 lit. a Vechiul Cod penal raportat la art. 76 lit. d Vechiul Cod penal, a fost condamnată inculpata C. la pedeapsa în cuantum de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin.1 şi 2 Vechiul Cod penal (fapta comisă la data de 10.06.2010 în dauna persoanei vătămate E.).

În baza art. 71 alin. 1 Vechiul Cod penal raportat la art. 64 alin. 1 lit. a, teza a II-a, şi lit. b Vechiul Cod penal, i s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice precum şi exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 81 Vechiul Cod penal, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe o durată de  3 ani  reprezentând termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 Vechiul Cod penal.

În temeiul art. 71 alin. 5 Vechiul Cod penal, pe durata  suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 359 alin. 2 Vechiul Cod procedură penală, i s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 Vechiul Cod penal a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În temeiul art. 7 alin. 1 raportat la prevederile art. 4 alin. 1 lit. b din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpata C. în vederea introducerii profilului genetic al acesteia în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art.  19 şi art. 397 Noul Cod procedură penală raportat la prevederile art. 998-999 Vechiul Cod civil, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă E. şi în consecinţă, au fost obligate inculpatele B. şi C., în solidar, la plata sumei în cuantum de 7000 Euro, care se va achita în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând daune morale datorate părţii civile F., precum şi la plata sumei în cuantum de 15.000 lei, cu titlul de daune materiale, inculpata B. urmând să fie obligată la plata despăgubirilor şi în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul Clinic Județean de Urgență A., iar inculpata C. la plata despăgubirilor şi în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie A..

În temeiul art. 274 alin. 1 şi 2 Noul Cod procedură penală, au fost obligate inculpatele B. şi C. la plata sumei în cuantum de câte 1700 lei fiecare, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat,  în cuantumul cheltuielilor judiciare fiind inclusă suma în valoare de 35 lei reprezentând contravaloarea avizului întocmit la data de 08.02.2017 de către Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici.

Au fost respinse pretenţiile civile formulate în contradictoriu cu inculpata D., ca fiind neîntemeiate.

 Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. xxxx/P/2010 întocmit la data de 06.01.2016 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatelor B., C. şi D., toate trei sub aspectul învinuirii privind comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin.1 şi 2 Noul Cod penal.

Analizând mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, respectiv proces-verbal de efectuare a actelor premergătoare, adresă emisă de către Spitalul Clinic Județean de Urgență A., copii înscrisuri registru fișa U.P.U. raport de expertiză medico-legală S.J.M.L. A.., procese-verbale, adrese diverse instituții medicale, raport de nouă expertiză medico-legală I.N.M.L. ”Mina Minovici”,  contestație raport de nouă expertiză medico-legală, diverse adrese instituții medicale, înscrisuri, declarații martori G., H., I., J., K., L., declarație persoană vătămată F., declarații inculpate B., M., C. şi D., precum şi mijloacele de probă administrate în faza de judecată, respectiv declaraţiile inculpatelor şi declaraţiile martorilor K., L., G., H., I., J. N., O., P., Q., proba cu înscrisuri, răspunsul privind programul de funcţionare al laboratorului de analize raportat la data de 10.06.2010 a fost formulat de către Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie A.. şi comunicat la dosarul cauzei, avizul  exprimat de către Comisia de Avizare şi Control de pe lângă Institutul de Medicină Legală Mina Minovici cu privire la aspectele în privinţa cărora s-a solicitat formularea unui răspuns de specialitate, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 10.06.2010, pacienta E. a fost transportată în cadrul Spitalului de Urgenţă A. cu un echipaj al ambulanţei, în contextul în care victima acuza o stare de ameţeală şi dureri de cap intense.

În vederea acordării primelor îngrijiri, pacienta a fost preluată de către inculpata B., în calitate de medic specializat în medicina de urgenţă, aceasta confirmând în privinţa victimei diagnosticul de sindrom cefalalgic persistent stabilit de către medicul rezident M., inculpata dispunând măsura privind transferul pacientei în cadrul Spitalului de Neurologie şi Psihiatrie A., fără efectuarea unor investigaţii medicale de natură să conducă la stabilirea unui diagnostic cert şi fără solicitarea în prealabil a unui consult interdisciplinar.

La aceeaşi dată, respectiv 10.06.2010, în jurul orei 18:00, pacienta E. a fost internată în cadrul Spitalului de Neurologie şi Psihiatrie A.., starea sa fiind supravegheată de către inculpata D., în calitate de asistent medical, precum şi de către medicul de gardă C., care a constatat faptul că, tânăra care a fost transportată în regim de urgenţă cu un echipaj al ambulanţei, prezenta senzaţie de vomă şi dureri de cap de aproximativ 2 săptămâni, fără a prezenta acuze cardiace şi semne neurologice.

Pe fondul agravării situaţiei sale, pacienta E. a decedat în noaptea de 10/11.06.2010, în jurul orei 4:00, fără ca în privinţa sa să fie efectuate manevre de resuscitare şi fără dispunerea autopsiei medico-legale, care a fost înlocuită prin efectuarea autopsiei prosecturale, realizată în cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică al Spitalului de Neurologie şi Psihiatrie A..

În drept, a considerat instanţa de fond că faptele inculpatelor B. şi C. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin.1 şi 2 Vechiul Cod penal, instanţa apreciind că legea penală veche este mai favorabilă inculpatelor.

În privinţa inculpatei D., în temeiul art. 16 lit. c Noul Cod procedură penală raportat la art. 396 alin. 5 Noul Cod procedură penală, instanţa de fond a dispus achitarea acesteia, în urma analizei materialului probator administrat în cauză, neputând fi reţinută contribuţia inculpatei în comiterea infracţiunii de ucidere din culpă care a format obiectul dispoziţiei de inculpare.

Astfel, deşi, în sarcina inculpatei D., în calitate de asistent medical, s-a reţinut în cuprinsul actului de sesizare împrejurarea conform căreia, aceasta nu a iniţiat manevrele de resuscitare care ar fi oferit pacientei E. şanse teoretice de supravieţuire, proba testimonială administrată în cauză, constând în declaraţiile martorilor K., H. şi I., în calitate de cadre medicale ale Spitalului de Neurologie şi Psihiatrie A., a evidenţiat împrejurarea conform căreia, decizia cu privire la iniţierea manevrelor de resuscitare revenea medicului curant, iar nu asistentului medical, care avea obligaţia de a face cunoscută situaţia critică în care se poate afla un pacient aflat sub supravegherea sa.

Raportat la cauza supusă analizei, astfel cum s-a evidenţiat în cuprinsul prezentei, inculpata D. a manifestat o conduită profesional-medicală corespunzătoare în privinţa pacientei, căreia i-a administrat tratamentul prescris, sesizând medicul de gardă, în speţă inculpata C. cu privire la starea în care s-a aflat pacienta anterior decesului.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpatelor B. şi C. pentru infracţiunea reţinută în sarcina lor, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 72 Vechiul Cod penal.

În concret, periculozitatea faptei se desprinde din modul neglijent în care cele două inculpate, în calitate de cadre medicale, s-au ocupat de investigarea situaţiei medicale a pacientei E. care, deşi a fost transportată la spital cu un echipaj de salvare, acuzând dureri de cap, nu a fost tratată în mod corespunzător, în privinţa sa fiind adoptate decizii eronate care, în final, au condus la decesul său.

Gravitatea faptei se desprinde din particularităţile cauzei, care au evidenţiat împrejurarea conform căreia, deşi, victima a fost transportată în cadrul a două centre medicale, aceasta nu a fost supusă unor investigaţii complete, în pofida stării general influenţată în care se afla şi care nu prezenta un caracter obişnuit pentru o pacientă în vârstă de 21 de ani, care nu afirma antecedente patologice.

În mod favorabil celor două inculpate, instanţa de fond a acordat eficienţă juridică faptului că, pe durata anchetei acestea au colaborat cu organele de anchetă, ambele aflându-se la prima abatere medicală şi, totodată, la primul incident cu legea penală, manifestând un comportament profesional şi social corespunzător anterior săvârşirii faptei, în favoarea acestora urmând să fie reţinută circumstanţa judiciară atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a Vechiul Cod penal, referitoare la buna conduită manifestată anterior săvârşirii infracţiunii.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării celor două pedepse principale, instanţa de fond a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile desprinse din prevederile cuprinse în art. 81 Vechiul Cod penal, privitoare la suspendarea condiţionată a  executării pedepsei.

În privinţa prejudiciului moral, au fost avute în vedere particularităţile speţei, care au evidenţiat pierderea afectivă suferită de către partea civilă F. prin decesul fiicei sale, în vârstă de 21 de ani împliniţi, fără ca, în prealabil, aceasta să fi suferit de afecţiuni medicale de natură să-i pună viaţa în pericol.

Modalitatea în care s-a produs decesul, în mai puţin de 24 de ore de la momentul internării, pe fondul neglijenţei cadrelor medicale, care nu au adoptat măsurile necesare în vederea oferirii unor şanse teoretice de supravieţuire, constituie elemente de natură să evidenţieze socul emoţional resimţit de către tatăl victimei, la aflarea veştii cu privire la decesul fiicei sale.

Mai mult, particularitatea situaţiei dedusă analizei, desprinsă din împrejurarea potrivit căreia, în lipsa efectuării unei autopsiei medico legale, cauzele decesului nu au putut fi stabilite cu certitudine, tatăl victimei necunoscând nici în prezent natura afecţiunilor medicale care au condus la dispariţia fiicei sale, este de natură să potenţeze suferinţa persoanei vătămate, cu finalitatea îndreptăţirii sale la acordarea unor despăgubiri de natură să atenueze suferinţa emoţională care i-a fost produsă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, inculpatele B., C. şi partea civilă F..

Reprezentantul Ministerul Public, în susţinerea orală a căii de atac, a arătat că apelul parchetului vizează netemeinicia sentinţei penale nr. 599 din 03.04.2017 pronunţată de Judecătoria Braşov, netemeinicie care se referă la două segmente şi anume cu privire la pedepsele aplicate inculpatelor B. şi C. prin reţinerea de circumstanţe atenuante şi de asemenea cu privire la soluţia de achitare dispusă faţă de inculpata D. pentru săvârşirea infracţiuni de ucidere din culpă.

 În ceea ce priveşte primul motiv, apreciază că instanţa de fond a stabilit în mod corect starea de fapt în baza probelor testimoniale administrate în cauză, a probelor cu acte şi de asemenea cu actele medico-legale întocmite de forul superior, respectiv  de Institutul Naţional de Medicină Legală stabilind vinovăţia celor două inculpate. Însă, apreciază că instanţa de fond în mod nejustificat a reţinut circumstanţele atenuante în favoarea celor două inculpate, respectiv circumstanţe atenuante prevăzute de art.74 alin. 1 lit. a Cod penal din 1969. Apreciază că nu se impune reţinerea acestei circumstanţe atenuante în condiţiile în care practic activitatea infracţională desfăşurată de cele două inculpate a rezultat foarte clar din probele administrate în cauză şi aspecte în urma căruia nu se impunea reţinerea acestei circumstanţe atenuante prevăzută de art. 74 alin. 1 lit. a Cod penal din 1969. Cu referire la inculpatele B. şi C. solicită înlăturarea circumstanţelor atenuante şi majorarea cuantumului pedepselor aplicate. De asemenea, prin  memoriul de apel al parchetului  s-a  apreciat că şi modalitatea de executare a pedepsei este prea blândă-suspendarea condiţionată a acestei pedepse, urmând ca instanţa de apel să înăsprească modalitatea de executare a pedepselor aplicate celor două inculpate pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de netemeinicie cu privire la achitarea inculpatei D., asistent medical la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie A., apreciază că instanţa de fond nu a dat eficienţă tuturor probelor şi anume raportului de expertiză medico-legală întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”din cuprinsul căruia rezultă faptul că şi inculpata  D. s-a aflat în culpă în sensul că nu a intervenit atunci când pacienta se afla în situaţie critică, nu a intervenit pentru a o resuscita, situaţie în care s-a reţinut că şi aceasta s-a aflat în culpă, urmare fiind decesul pacientei.

Apelanta inculpată B., prin apărător ales, în susţinerea orală a căii de atac, a arătat că instanţa de apel trebuie să plece de la această „bâjbâială” medico-legală, întrucât nici Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” nu a putut stabili în această speţă cauza decesului. Or, dacă nu s-a putut stabili cauza decesului, se întreabă cu se poate stabili în această situaţie o legătură de cauzalitate între fapta oricărei persoane şi acel deces. Rechizitoriul pleacă pe un raţionament, pe care instanţa de fond îl îmbrăţişează, care se rezumă la ideea următoare –dacă ar fi existat mai multe investigaţii clinice şi paraclinice şi dacă s-ar fi dispus un consult interdisciplinar ar fi fost posibilă stabilirea unui diagnostic mai precis, ceea ce ar fi oferit „şanse teoretice de supravieţuire”. Însă nici trimiterea în judecată şi nici condamnarea nu se bazează pe o certitudine şi evident că nu s-ar putea baza pe o astfel de certitudine. Procurorul de caz ne dovedeşte că nici el nu crede că aceste şanse ar fi fost unele reale, pentru că se discută de nişte şanse teoretice de supravieţuire. Dacă aceste şanse teoretice s-ar fi putut transpune în practică, dacă ar fi existat vreo şansă reală de supravieţuire, această chestiune nu o spune nimeni şi nici nu o afirmă nimeni cu atât mai puţin nu afirmă nimeni cu titlu de certitudine ştiinţifică.

 De asemenea, se vorbeşte de posibilitatea instituirii unui diagnostic, însă nimeni nu spune că în prezenţa unor investigaţii clinice ori paraclinice mai amănunţite s-ar fi putut stabili cu certitudine un diagnostic, ci posibilitatea stabilirii unui diagnostic. Or, şi din această perspectivă, din păcate, după o cercetare judecătorească amplă atât la Judecătoria Braşov, cât şi în faţa instanţei de apel, lucrurile rămân la fel de neclare.

Totodată, i se impută inculpatei B., din postura de medic la UPU, că nu ar fi dispus un consult interdisciplinar, pe de altă parte i se reproşează că a trimis pacienta la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie. Consideră că aici este o fractură de logică atât în rechizitoriu cât şi în hotărârea instanţei de fond, pentru că  tocmai pentru acest lucru a trimis inculpata B. pe pacientă la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie, pentru că a dispus un consult interdisciplinar. Aici chestiunile ţin de o logică elementară şi nu crede că ar trebui dezvoltată această chestiune, această acuzaţie care nu are legătură cu realitatea faptică a dosarului. Consideră că s-ar putea pune întrebarea de ce a trimis pacienta la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie, lucru pe care l-a dovedit încă din faza de urmărire penală cu înscrisuri că la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă A.. - Unitatea Primiri Urgenţă  nu aveau un neurolog şi nici măcar linie de gardă la domiciliu, cum este în prezent, şi că unicul neurolog din judeţul A.. era cel de la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie şi evident că consultul interdisciplinar se putea face doar trimiţând pacientul la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie.

 De asemenea, s-a mai afirmat că nu s-au făcut mai multe investigaţii imagistice. Această chestiune a RMN-ului este exclusă şi de actele depuse de apărare în faţa cercetării judecătoreşti şi în apel. Iar această chestiune al CT-ului la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă A., că nu s-a făcut examenul Computer Tomograf pentru că aşa cum a arătat inculpata, prin declaraţia dată la acest termen de judecată, nu exista niciuna dintre indicaţiile necesare pentru efectuarea acestui examen CT. Însă mai există nişte chestiuni dovedite de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, cum ar fi punctul de vedere al doamnei profesor universitar dr. R., care a făcut acea analiză pentru Colegiul Medicilor şi care susţine că indicaţiile de Computer Tomograf se dispunea doar la recomandarea medicului specialist, or dacă nu aveau medic specialist la UPU  nici nu avea cine să dea recomandarea. Mai mult de atât, precizează că a depus la dosarul cauzei „Ghid de Utilizare a Examenelor Radiologice şi Imagistice Medicale” care nu este altceva decât transpunere, în limba română, a Directivei Europenele  97/43  a EURATOM, fiind practic un act normativ din această perspectivă care ne spune că Computer Tomograf sau rezonanţa magnetică trebuiau dispuse doar în cazuri particulare şi în mod excepţional la recomandarea specialiştilor dacă există semne de hipertensiune intracraniană. În prezenta cauză, pacienta nu avea nici aceste semne de hipertensiune intracraniană și nici recomandarea specialiştilor. Exista  și un act normativ care spune că era chiar contraindicat să i să facă CT, în urgențe, în acea situație, față de acele simptome.

Mai mult, există discuţia, referitor la acest CT, dacă cauza prezumtivă a morţii, indiferent care a fi fost ea, putea fi descoperită prin acest CT. Apărarea apreciază că nu, pentru că atâta vreme cât cauza morţii nu a fost descoperită ulterior, cu pacientul disecat şi analizat în aceste proceduri de anatomie prosecturală de medicină legală, cu atât mai puţin şi dacă s-ar fi efectuat acest CT în UPU nu s-ar fi putut descoperi o astfel de chestiune.

De ce nu trebuia făcut acest CT şi de ce a fost posibilă solicitarea consultului interdisciplinar, astfel cum a procedat inculpata B., pentru că pacienta nu prezenta risc vital. Acest lucru ne spune în primul rând fişa UPU, pentru că fişa UPU spune că se afla într-o stare influenţată, nu este bifată nici starea alterată şi nici profund alterată. Apoi toate persoanele implicate - inculpata B., asistenţii medicali de la UPU, doamna doctor S. - care era rezidentă, asistentul medical de pe Ambulanţă şi ambulanţierul nici unul dintre ei nu vorbesc de risc vital. Toţi au fost audiaţi în faza de cercetare  judecătorească la instanţa de fond şi au susţinut faptul că pacienta nu avea risc vital. La momentul primirii la Primiri Urgenţe de la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie, nici acolo pacienta nu avea risc vital, aceasta a fost ţinută sub observare şi abia ulterior s-a decis internarea ei la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie de către medicul specialist de la Neurologie. Deci pe tot acest parcurs pacienta nu a prezentat risc vital. Agravarea stării pacientei, potrivit depoziţiilor date în cauză şi actelor medicale de la neurologie, s-a întâmplat undeva în jurul orei 22.00. Dacă am vorbi despre o urgenţă,  raportat la aceste practici medicale, când ar fi trebuit, spre exemplu să i se facă acest CT, ar fi fost atunci când i s-a agravat starea, când s-a produs acea alterare a stării de conştienţă, despre care a făcut vorbire inculpata B. în declaraţia dată, adică la ora 22.00, când s-a născut acea stare de urgenţă care ar fi impus efectuarea unui CT. Or, nici din această perspectivă nu crede că se prefigurează vreo culpă profesională a inculpatei B..

Consideră că ar mai fi de discutat despre această culpă profesională şi din următoarea perspectivă: la momentul anului 2010 nu exista o fişă a postului sau o procedură legală care să reglementeze ce analize sau ce minim de analize trebuie făcute de către medicul de la UPU. Acest lucru fiind imposibil, astfel că se lasă la latitudinea medicului specialist din UPU, care făcând acel consult obiectiv al pacientului, stabilește ce minim de analize trebuie făcute sau nu. Acuzarea susţine că s-a făcut un minim de analize, însă această chestiune a acuzării este demontată de realitatea dosarului, respectiv EKG este făcut la Spitalul Judeţean şi era în regulă, glicemia ea în limite normale, de asemenea apreciază că s-a făcut şi acea analiză a sângelui la acel aparat rapid, pentru că aşa cum se observă  există acea urmă de capsare care nu pot fi decât de la acel „bonuleţ” şi care din pricina mărimii sale s-a pierdut. Însă, consideră că nu există niciun motiv pentru care să credem că afirmaţiile inculpatei B., precum şi ale martorei S., care încă din faza de urmărire penală, susţine că pacientei i s-a făcut HLG, ar fi nereale, pentru că există  nişte probe indirecte, respectiv  urma de capsare pe fişa UPU, mărimea bonului, care vin să completeze aceste probe testimoniale. Astfel că există un  minim  de analize făcute, pe lângă consultul obiectiv, care nu atestă o stare critică, un risc vital, şi faţă de aceste aspecte  era normal acest consult interdisciplinar.

Apărarea apreciază că, nu numai că nu există o acţiune culpabilă a inculpatei B., ci că din toate punctele de vedere atât al actelor normative aplicabile la acel moment, cât şi ale cutumelor medicale, aceasta a îndeplinit tot ce se putea îndeplini în acel moment şi raportat la acele date pe care aceasta le avea cu privire la starea pacientei.

Arată că a depus la dosarul cauzei, la acest termen de judecată, acele acte normative, iar Ordinul care vizează transferul pentru consultul interdisciplinar şi activitatea la UPU  de la art. 50 până la art. 60 vizează exact aceste situaţii, în care medicul de la UPU este obligat să ceară consult interdisciplinar. De aceea şi în prezent pacienţii, pentru consult interdisciplinar, sunt trimişi la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie, fiind în continuare o chestiune şi o practică normală. Acum că unii dintre aceşti pacienţi, după consultul interdisciplinar, sunt trimişi înapoi pentru a fi internaţi la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă A. este adevărat, dar aici discutăm de o decizie a medicului de la neurologie care a ţinut pacienta sub observaţie şi care ulterior a decis să o interneze la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie. Chiar în lipsa unor norme legale sau regulamentare, apărarea a depus acele copii din cartea care reglementează activitatea faptică a medicului de la UPU care atestă că, conduita inculpatei B. a fost în deplină concordanţă, chiar şi cu această practică stabilită ca fiind doctrină medicală.

 Pentru toate aceste aspecte, apreciază că ar trebui pronunţată o soluţie de achitare în temeiul art.16 lit. b teza I Cod procedură penală - pe lipsa elementului material al laturii obiective, lipsind acele inacţiuni pe care parchetul le reclamă că  ar fi condus această chestiune.

Tot acest temei de achitare, consideră că ar trebui abordat atât prin prisma lipsei legăturii de cauzalitate, pentru că nu s-a dovedit sub nicio formă legătura de cauzalitate. Cu privire la legătura de cauzalitate va mai face aserţiune care se referă la sintagma folosită de către instanţa de fond la condamnare, pe de o parte, se afirmă că conduita inculpatelor B. şi C. ar fi condus la rezultatul nefast, practic se creează o culpă la comun, or această chestiune consideră că trebuie cenzurată de către instanţa de apel, pentru că ar trebui să se stabilească o legătură de cauzalitate raportat la fapta fiecăruia dintre inculpat, pentru că răspunderea este personală, iar, pe de altă parte, se afirmă că conduita medicală a celor două doamne doctor împreună cu lipsa manevrelor de resuscitare ar fi condus la decesul victimei. Or, lipsa manevrelor de resuscitare nu poate fi imputată inculpatei B., pentru că manevrele de resuscitare ar fi trebuit făcute cândva la orele 3.00-4.00 în timpul nopţii la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie, pe când  inculpata B. este medic la UPU.

Apreciază că în prezenta cauză nu avem nici urmare imediată a faptei de ucidere din culpă, întrucât parchetul trasează o paralelă între noţiunea de moarte a unei persoane şi noţiunea de ucidere. Consideră că între cele două noţiuni nu se poate pune semnul egal. Nu se poate pleca de la premisa că în această lume orice moarte trebuie să fie generată de acţiunea culpabilă a cuiva şi că pentru orice moarte ar trebui să inculpăm pe cineva. Or, aici este vorba despre infracţiunea de ucidere din culpă, unde  urmarea imediată nu este simpla moarte a unei persoane, ci urmarea socialmente periculoasă este suprimarea morţii cuiva printr-o acţiune sau inacţiune comisă din culpă. În prezenta cauză nu discutăm despre suprimarea vieţii cuiva, ci despre o moartea care din punctul său de vedere s-a produs din cu totul alte cauze, cauze care exced conduitei medicilor. Pentru că discutăm despre o persoană despre care acuza cefalee de două săptămâni, care ingerase nişte substanţe despre a căror provenienţă şi efecte nu le ştim, deci din cu totul alte cauze, nu că persoanele inculpate ar fi suprimat moartea acestei persoane, astfel încât să avem o urmare imediată specifică acţiunii de ucidere din culpă.

În opinia apărării este incident în cauză şi temeiul de achitare prevăzut de la art.16 alin. 1 lit. b teza finală Cod procedură penală - pe lipsă latură subiectivă. Întrucât parchetul nu a spus dacă în prezenta cauză este vorba despre o culpă cu prevedere sau fără prevedere, cu atât mai puţin au precizat dacă este vorba despre o culpă lata, culpa levi sau despre o culpă levissima, însă consideră că nici cea mai uşoară formă a culpei, o culpă fără prevedere în forma ei levissima nu ar putea fi reţinută în sarcina inculpatei B.. Pentru că ne punem întrebarea cum ar fi putut să prevadă sau care sunt elementele raţionale din care ar fi putut să prevadă, dar nu a prevăzut că în cazul unui pacient fără risc vital trimiterea lui la un consult interdisciplinar va conduce la o astfel de înşiruire a evenimentelor care să culmineze cu decesul. Or, apreciază că nici măcar o astfel de formă, cea mai uşoară, a culpei nu poate fi reţinută într-o astfel de ipoteză.

Apelanta inculpată C., prin apărător ales, în susţinerea orală a căii de atac, a solicitat în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, admiterea apelului declarat de către inculpată, în principal, în temeiul art. 396 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza  II Cod procedură penală şi, în subsidiar, cu referire la art. 16 alin. 1  lit. b teza I şi lit. c Cod procedură penală din acelaşi act normativ şi rejudecând cauza să se dispună achitarea inculpatei C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal din 1969 şi respectiv potrivit art. 397 Cod procedură penală, să se respingă acţiunea civilă promovată şi susţinută de partea civilă F. şi în subsidiar să se lase acţiunea civilă  nesoluţionată.

Astfel cum a arătat în motivele de apel depuse la dosarul cauzei, legat de prima chestiune, privind latura obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal din 1969, nu se arată nimic în concret ce acţiune trebuia să întreprindă, să efectueze, să execute apelanta inculpată C. în raport cu cadrul legislativ, respectiv cu cadrul normativ care reglementează exercitarea profesiei de medic, având în vedere că suntem în prezenţa unei culpe nenormative, respectiv a unei culpe speciale, a unei culpe profesionale şi în aceste condiţii acţiunea sau inacţiunea, omisiunea sau comisiunea trebuie raportată în mod necesar la o anumită prevedere legală sau la o anumită normă reglementatoare a desfăşurării acestei activităţi. Nu se face nici un fel de referire la atribuţiile prevăzute de legea privind reforma în domeniul medical, respectiv Legea nr. 95/2006. Nu se face nici un fel de referire la codul deontologic al medicilor la vreun Regulament de ordine interioară, etc. Nu se face nici un fel de trimitere la obligaţiile de serviciu care sunt cuprinse în contractul individual de muncă al apelantei inculpatei  sau în fişa postului, de asemenea nu se arată în concret ce investigaţii suplimentare ar fi trebuit să efectueze inculpata C. după internarea pacientei E. în Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie din A.. Fiind vorba despre reţinerea unei infracţiuni în formă agravantă, respectiv varianta prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal fiind vorba despre o culpă profesională în mod necesar trebuiau făcute referiri  la aceste obligaţii care rezultau după caz din lege, din Codul deontologic sau din alte izvoare de obligaţii ale apelantei inculpate.

Aşa cum se arată în raportul de expertiză efectuat de Serviciul de Medicină Legală A.. toate investigaţiile dispuse, respectiv întreaga conduită a inculpatei C. a fost în concordanţă cu obligaţiile care îi reveneau și în concordanţă cu simptomatologie nespecifică pe care o prezenta  victima. Aşa cum a relatat şi inculpata B., în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, referitor la simptomele pe care le prezenta victima cu puţin timp înainte de a veni la  Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie care au rămas acelaşi - o persoană tânără, fără nici un fel de antecedenţă medicală care fusese văzută în prealabil, de două ori, în urmă cu două săptămâni când se instalase această cefalee, respectiv acest vertij, de către medicul de familie şi care a apreciat că nu este necesar un consult neurologic sau investigaţie suplimentară, aceasta, la rândul ei, punând pe seama stresului, a suprasolicitării datorată de examenele de licenţă pe care le susţinea în acea perioadă victima E..

 În aceste condiţii apelanta inculpată C. a ţinut pacienta sub supraveghere în camera de gardă şi a ales măsura, cea mai înţeleaptă, pe care oricare coleg ar fi luat-o, respectiv internarea victimei. Consideră că, culpa era prezentă şi fapta de ucidere din culpă evidentă în situaţia în care  nu ar fi internat-o şi ar fi trimis-o acasă. Se întreabă ce ar fi trebuit să facă mai mult decât să o interneze. Nu au fost necesare aceste investigaţii de urgenţă, respectiv analiza de sânge pentru că un prim rezultat, cel prelevat anterior, îl avea, toate funcţiile erau în parametri normali, toate rezultatele culese pe baza acestor analize medicale preliminare erau normale şi atunci în această situaţie a luat o decizie de a o interna, programând-o la examenul CT a doua zi, de dimineaţă, la ora 10.00. Deci nu a fost necesară alarmarea persoanelor care deserveau Computerul Tomograf, aducerea lor de acasă, pentru că nu exista o stare de urgenţă care să justifice un asemenea demers. Astfel că din acest punct de vedere liniaritatea  sau caracterul univoc a atitudinilor manifestate de către toţi cei care au văzut-o pe victima E. înainte de inculpata C., respectiv medicul de familie, medicul rezident de la UPU S. şi doamna doctor B. de la UPU în aceleaşi condiţii. Prin urmare conduita inculpatei a fost concordantă cu comportamentul medical, cu deontologia medicală a tuturor cadrelor medicale mai sus menţionate, iar măsura luată fiind  cea mai inspirată şi cea mai la îndemână.

În legătură cu raportul de cauzalitate, a arătat în memoriul de apel, care sunt teoriile principale şi modul în care ele trebuie aplicate cazului concret. Se reţine de către instanţa de fond faptul că acţiunea sau respectiv inacţiunea inculpatei C. nu a fost determinantă în producerea rezultatului legal, în producerea morţii, dar reprezintă o dată, respectiv cele două atitudini stigmatizate, respectiv nesupunerea investigaţie la CT, neprelevarea probelor de sânge în vederea unei analize complete pe de o parte , iar, pe de altă parte, lipsa încercării de a resuscita victima în momentul în care a fost anunţată că aceasta se află în stare critică.

Aşadar, nu se reţine cu valoare cauzală activitatea inculpatei, ci reţine instanţa de fond că există date care se intercalează în acest complex lanţ cauzal. Ori, ca să discutăm de raportul de cauzalitate, despre nexul cauzal, despre legătura între faptă, inacţiune sau acţiune şi rezultatul produs, inacţiune sau acţiune trebuie să aibă relevanţă cauzală să fi determinat rezultatul respectiv să existe această legătură specifică între cele două fenomene, fenomenul de cauză şi respectiv fenomenul efect. Nu avem nici un fel de dată din acest punct de vedere al raportului de cauzalitate văzut ca subelement al laturii obiective.

Din punct de vedere al laturii subiective, a criticat acest lucru legat de modalitatea culpei. Atunci când a analizat latura obiectivă a infracţiunii, instanţa de fond reţine că este vorba despre o culpă cu prevedere, respectiv despre temeritate, despre uşurinţă, respectiv modalitatea culpei prevăzută de art. 19 pct. 2 lit. a vechiul Cod penal. Atunci când se apleacă asupra examinării, analizării laturii subiective, instanţa constată că este vorba despre o neglijenţă, respectiv o culpă cu neprevedere fiind aplicabile dispoziţiile art.19 pct. 2 lit. b vechiul Cod penal, aşadar instanţa nu s-a decis asupra modalităţii culpei pentru că trebuiau analizate diferit, în niciun fel nu se face examinarea celor două modalităţi a culpei, a uşurinţei, respectiv a culpei cu prevedere care înseamnă din punct de vedere al factorului conştiinţă reprezentarea în mentalul făptuitorului a rezultatului şi a faptei care îl poate cauza şi respectiv acest aspect specific al faptului că el consideră fără temei că rezultatul nu se va produce. Aşadar el anticipează moartea persoanei, dar încrezându-se în forţele sale, în anumite elemente subiective, în anumite aspecte obiective că acest rezultat nu se va produce, deci riscă în mod neraţional. Consideră că aceste aspecte trebuiau analizate pentru că fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege. Or, dacă instanţa nu este hotărâtă cu privire modalitatea culpei, culpă cu prevedere sau culpă cu neprevedere, dacă instanţa nu este fermă cu acest aspect se întreabă cum poate fi inculpata convinsă de această hotărâre care trebuie pronunţată cu convingerea  dincolo de orice îndoială rezonabilă. Or, aşa cum remarca antevorbitorul său că nu s-a stabilit cauza medicală a morţii. Comisia de avizare şi control nu a reuşit să stabilească această împrejurare, din ce cauză a murit victima. Se întreabă dacă poate cineva să se substituie medicului din acest punct de vedere. Cazul este etichetat sec, ferm compromis din punct de vedere medical. Din punct de vedere al medicinii legale nu s-a putut stabili acest lucru.

În ceea ce priveşte condiţiile concrete în care a acţionat sau nu a acţionat apelanta inculpată, solicită a se avea în vedere faptul că era singură în spital cu 44 de pacienţi. A fost chemată şi în 2 minute a ajuns la pacientă, potrivit declaraţiei prietenului victimei, că a fost extrem de promptă şi a venit în salon. Cu referire la cea de a doua chestiune, legată de această pretinsă omisiune de a încerca resuscitarea victimei, martorul G. a făcut sublinieri deosebit de pertinente pentru soluţionarea acestui caz. A arătat că în jurul orei 24.00 a stins lumina şi că a reaprins-o după aproximativ 4-4 ore şi jumătate şi a constat că victima nu mai respira. Se întreabă de câte ori putea victima să moară în această perioadă. Inculpata a venit rapid, reţinându-i-se în sarcină că nu a venit pregătită pentru resuscitare, or din moment ce a fost chemată rapid în sală, trebuia să se ducă să ia balonul să-l aducă în salon, pentru că nu avea alt aparat de defibrilare decât balonul, când fiecare secundă era esenţială pentru viaţa victimei. În momentul în care a intrat a stabilit prin luarea pulsului carotidian că victima a decedat, că prezenta semnele vitale ale morţii, rigiditate cadaverică, buze cianotice, ochii deschişi, în această situaţie văzând ca medic, cu experienţă îndelungată, că este decedată, se întreabă ce manevre de resuscitare să facă, în condiţiile în care a constatat că nu mai este vorba de o persoană în viaţă, că este vorba despre un cadavru.

Apelanta partea civilă F., prin apărător ales, în susţinerea orală a apelului, a arătat că apelul părţii civile vizează strict latura civilă a cauzei. Apreciază că sentinţa pronunţată de Judecătoria Braşov este nelegală şi netemeinică. Judecătorul fondului după ce a stabilit vinovăţia inculpatelor a apreciat că solicitarea părţii civile în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, dar şi morale trebuie redus considerabil.

În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de către partea civilă, arată că a făcut dovezi în faţa instanţei de fond, respectiv a depus înscrisuri, s-au audiat şi martori, apreciind că a dovedit pe deplin această latură a daunelor materiale. În ceea ce priveşte toate chitanţele pe care le-ar fi putut obţine de la biserică după cum se ştie nu se dau chitanţe pentru toate pomenile care le fac părţile, însă pe cât s-a putut partea civilă a adunat înscrisuri şi a dovedit latura civilă în ceea ce priveşte daunele materiale. Partea civilă a solicitat suma de 51 000 lei, sumă justificată, ataşând un tabel anexă, dar instanţa de fond a apreciat daunele materiale că sunt dovedite doar într-un cuantum de 15 000 lei.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de fond a stabilit că trebuie să i se acorde suma de 7 000 euro. Apreciază că suma acordată este mult prea mică având în vedere vârsta victimei, aceasta nu avea antecedente medicale, moartea sa a fost destul de violentă şi rapidă şi atâta vreme cât s-a stabilit o culpă medicală, apreciază că această sumă, raportat şi la deciziile pronunţate de către instanţele noastre este mult prea mică.

Verificând sentinţa atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea reţine următoarele:

Prima instanţă a stabilit în mod corect starea de fapt, în deplină concordanţă cu mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi cu cele administrate în faza de judecată.

Analiza situaţiei de fapt şi a apărărilor invocate de inculpaţi, pe baza probelor administrate, a fost făcută temeinic şi corect de prima instanţă, astfel că instanţa de apel nu va mai relua toată această analiză, ci şi-o va însuşi.

Analizând apărările invocate în faza apelului şi criticile aduse sentinţei apelate, privitoare la reţinerea stării de fapt, Curtea reţine, pe lângă aspectele corect analizate de instanţa de fond, şi următoarele aspecte:

Cu privire la inculpata B., Curtea reţine că fapta de care este acuzată constă într-o inacţiune, respectiv un consult foarte sumar realizat, dar şi într-o acţiune, respectiv o trimitere grăbită la un alt spital, pentru un consult neurologic.

Astfel, la prezentarea unei paciente în vârstă de 21 de ani fără nicio antecedenţă medicală, cu dureri mari de cap de 2 săptămâni şi stare de ameţeală şi vomă, inculpata nu i-a acordat decât o atenţie minimă, întrucât pacienta a fost consultată de medicul rezident, S., astfel cum rezultă din declaraţia acesteia, iar nu de către inculpata ce era ocupată cu alţi pacienţi, după care, fără a i se efectua analize de sânge, cu excepţia glicemiei şi fără a fi identificate semne de suferinţă neurologică, a decis trimiterea pacientei la Spitalul de Neurologie pentru un consult neurologic.

Întrucât durerea persistentă de cap poate avea multiple cauze (colică biliară, migrenă, sinuzită, meningită, tumori cerebrale, etc.), astfel cum rezultă şi din adresa Serviciului de Ambulanţă Judeţean A. aflată la fila 486 din dosarul de urmărire penală dar şi din raportul de nouă expertiză întocmit de IML Mina Minovici, inacţiunea inculpatei de a efectua analize complexe de sânge şi imagistice pentru a exclude orice altă cauză decât cea neurologică, cauze ce ar fi putut fi tratate numai la Spitalul Judeţean de Urgenţă A. (această unitate spitalicească cuprindea toate specializările şi prezenta posibilitatea de diagnosticare şi tratament pentru toate afecţiunile, în schimb la Spitalul de Neurologie puteau fi diagnosticate şi tratate numai afecţiunile neurologice) reprezintă o atitudine culpabilă a inculpatei.

În continuare, acţiunea de a dispune trimiterea pacientei la Spitalul de Neurologie, în condiţiile în care inculpata nu a verificat posibilitatea altor diagnostice decât cel neurologic, pentru a le exclude, reprezintă o altă conduită culpabilă, din moment ce se putea ca pacienta să nu prezinte o afecţiune neurologică, ci o altă afecţiune ce era de competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă A.. Chiar inculpata B., în declaraţia dată, a precizat că pacienta nu prezenta nici un semn de afecţiune neurologică („ nu am identificat nici un semn obiectiv neurologic”), astfel că instanţa de apel nu înţelege de ce cu atâta grabă a fost trimisă pacienta direct la neurologie, în lipsa oricăror semne de afecţiune neurologică, din moment ce durerea de cap şi ameţelile puteau fi generate de multe alte afecţiuni, de altă natură decât neurologică.

Curtea consideră deci că inculpata B. a greşit atunci când nu a investigat cazul cu mai mare atenţie şi profesionalism, ce trebuia să constea în analize de sânge amănunţite şi analize imagistice, astfel încât să excludă diagnosticele ce ţineau de competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă şi, în aceste condiţii, a dispus trimiterea pacientei la un consult neurologic, deşi nu a identificat niciun semn obiectiv de afecţiune neurologică. În declaraţia dată la instanţa de apel, inculpata a precizat că având în vedere vârsta, sexul, stresul sesiunii de examene şi lipsa oricărui semn obiectiv de afecţiune neurologică, cel mai probabil pacienta suferea de o migrenă. Se observă deci că inculpata a tratat cu superficialitate durerea de cap reclamată de pacientă, punând-o pe seama unor factori legaţi de menstruaţie, vârstă şi stres, deşi ar fi trebuit să se gândească mult mai profund, din moment ce de 2 săptămâni exista această durere însoţită de ameţeli şi senzaţie de vomă.

Referitor la lipsa unui control interdisciplinar, instanţa de fond s-a referit la acel control ce se putea face în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă A., unde existau mai mulţi medici specializaţi în discipline diferite, control la care inculpata nu a recurs, deşi avea posibilitatea pentru stabilirea unui diagnostic, conform art. 55 din Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1706/2007. În cadrul UPU, atâta vreme cât durerea de cap, starea de ameţeală şi senzaţia de vomă puteau fi cauzate de o multitudine de afecţiuni, nu neapărat de ordin neurologic, inculpata nu a efectuat nici un demers pentru a cere o părere doctorilor specialişti din cadrul spitalului Judeţean de Urgenţă A. în vederea stabilirii unei conduite de investigare sau a unui tratament comun cu una sau mai multe specialităţi (art. 58 din acelaşi ordin). Ceea ce i se impută deci inculpatei este lipsa solicitării oricărui consult de specialitate în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă pentru a exclude celelalte cauze ale durerii de cap, ce s-ar fi impus, având în vedere că sursa unei dureri puternice de cap poate fi diversă. Şi consultul neurologic este tot o formă de consult interdisciplinar, dar el trebuia să fie ultima soluţie, după ce alte cauze ale durerii de cap ar fi fost excluse printr-un eventual control interdisciplinar efectuat de medicii din Spitalul Judeţean de Urgenţă A., control ce ar fi trebuit solicitat de inculpată.

În afara examenului EKG, a luării tensiunii arteriale şi a glicemiei, pacientei nu i s-au efectuat alte analize, nici de sânge, nici imagistice. Cu privire la efectuarea acelei analize de sânge rapidă în incinta UPU, despre care inculpata a precizat la instanţă că a fost efectuată, dar s-a pierdut bonul, Curtea observă că din probele administrate rezultă că nu s-a efectuat nici măcar această analiză de sânge sumară.

Astfel, în declaraţia dată la urmărire penală, inculpata B. a enumerat analizele efectuate, precizând că s-a efectuat electrocardiogramă, s-a măsurat tensiunea arterială şi glicemia. În al doilea rând, dacă s-ar fi efectuat această analiză de sânge, ar fi trebuit să existe la dosar acel bon, ceea ce nu s-a întâmplat (afirmaţiile privind pierderea bonului întrucât era mic şi existenţa unor urme de găurire a fişei UPU sunt simple speculaţii ale apărării). În al treilea rând, din adresa emisă de Spitalul de Neurologie A. aflată la fila nr. 480 din dosarul de urmărire penală rezultă că la Spitalul Judeţean de urgenţă a fost efectuată numai glicemia, motivul pentru care nu s-au efectuat analize de laborator la Spitalul de Neurologie după internarea pacientei fiind acela că medicul nu a apreciat că trebuie efectuate, nu că  ar fi fost efectuate la Spitalul Judeţean de Urgenţă A.. Nu în ultimul rând, se reţine şi declaraţia martorei Ş., audiată în apel, în care precizează că situaţiile în care în anul 2010 se efectuau acele analize de sânge sumare la UPU erau mai reduse ca în prezent, declaraţie ce se coroborează cu analiza fişelor UPU ale tuturor pacienţilor prezenţi în intervalul orar în care a fost prezentă şi victima, de unde rezultă că niciuna dintre fişe nu are capsat vreun bon de analize, de unde rezultă că nu au fost efectuate. Declaraţia dată în calitate de inculpată de către S., în care afirmă că s-a efectuat hemoleucograma, va fi înlăturată de instanţa de apel, pe de-o parte pentru că mijloacele de probă analizate mai sus dovedesc contrariul, iar, pe de altă parte, pentru că declaraţia va fi privită cu rezerve, ca fiind dată de un inculpat ce încerca să se disculpe.

Alte analize de sânge, mai detaliate, de laborator, nu au fost dispuse de inculpată şi nici alte analize imagistice, cum ar fi, spre exemplu, computerul tomograf. Inculpata s-a apărat arătând că nu se impunea efectuarea acestei analize ce presupunea o iradiere puternică a pacientei şi care se face numai în situaţii excepţionale, dar instanţa de apel este de acord numai cu ultima teză a acestei apărări.

Astfel, un comportament corect al inculpatei orientat în sensul excluderii altor cauze ale durerii de cap a pacientei, care ar fi putut fi de competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă, iar nu către trimiterea cât mai grabnică a pacientei la un alt spital, ar fi presupus analizele de sânge detaliate ale pacientei şi, dacă aceste analize ar fi fost în parametrii normali, iar durerea de cap nu scădea în intensitate, în ciuda tratamentului administrat la UPU, având în vedere vârsta pacientei şi lipsa oricăror antecedente de boală, trebuia să ceară un consult interdisciplinar în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă, sau să gândească că se află în prezenţa unei situaţii excepţionale care ar fi impus un examen CT, cu tot riscul iradierii (martorul T., medic la Spitalul Judeţean de Urgenţă, a precizat că „dacă se impunea pe loc efectuarea unui examen CT sau mai putea fi amânată, ţine exclusiv de aprecierea medicului de la UPU” iar, pe de altă parte Ghidul cu recomandările cazurilor în care se poate face examen CT este cu titlu de recomandare, iar nu obligatoriu şi oricum vorbeşte despre cazuri excepţionale).

Chiar dacă pacienta nu era în stare critică atunci când a sosit la UPU, acest examen, în condiţiile în care celelalte analize de sânge ar fi fost în parametrii normali, ar fi putut conduce la un diagnostic. Conform art. 62 alineat 4 din Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1706/2007 medicii din UPU au dreptul de a solicita investigaţiile pe care le consideră necesare pentru pacient, fără avize sau aprobări suplimentare din partea altor medici specialişti. Prin urmare, pentru acest motiv, apărarea inculpatei în sensul că nu putea dispune un examen CT fără acordul unui specialist neurolog nu poate fi primită, dar şi pentru simplul motiv că nu se stabilise clar un diagnostic ce ţine de neurologie astfel încât să fie nevoie de un medic specialist neurolog. Pe de altă parte, dacă inculpata ar fi efectuat acest examen de sânge, poate ar fi descoperit indicii care să o conducă către un diagnostic şi, astfel, nici nu ar fi fost nevoie de un examen CT, numai că inculpata nu a făcut nicio analiză de sânge.

Mai mult decât atât, inculpata a trimis pacienta către un spital ce nu avea posibilitatea la acea oră să efectueze un examen CT, acest aspect trebuind să-l cunoască inculpata sau, dacă nu-l cunoştea, să fi sunat şi să se fi interesat de programul CT din Spitalul de Neurologie.

Nu numai că inculpata B. nu a stabilit un diagnostic, dar nici nu a efectuat analize care să orienteze către un anumit diagnostic, sau să excludă cauze ale durerii de cap ce ar fi putut fi de competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă.

Inacţiunea inculpatei B. şi acţiunea defectuoasă a acesteia de trimitere a pacientei la Spitalul de Neurologie a fost completată de inacţiunile medicului de la acest din urmă spital, inculpata C..

Astfel, pornind de la afirmaţia apărătorului acestei inculpate respectiv„ culpa era prezentă şi fapta de ucidere din culpă evidentă în situaţia în care nu ar fi internat-o şi ar fi trimis-o acasă”, Curtea observă că, practic, inculpata C. nu a făcut altceva în plus pentru a stabili un diagnostic sau pentru a o trata pe pacientă, conduita acesteia echivalând cu o trimitere acasă a pacientei, ce a fost lăsată fără supraveghere medicală în spital, ori acest lucru echivalează cu o trimitere acasă.

Conform art. 55 şi art. 62 alineat 1 din Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1706/2007, medicul de gardă va decide investigaţiile necesare şi medicii de specialitate ce trebuie chemaţi pentru examinarea pacienţilor ce se prezintă la UPU, investigaţiile având drept scop stabilirea unui diagnostic corect şi a unei conduite terapeutice corecte bazate pe rezultatele examenului clinic şi a investigaţiilor paraclinice. Din declaraţia martorei H. rezultă că pacienta E. a fost adusă cu ambulanţa la Spitalul de Neurologie - Primiri Urgenţe, asistentul de pe ambulanţă afirmând că pacienta a vomitat şi în maşină, pacienta rămânând la camera de urgenţă aproximativ 2 ore, după care s-a hotărât internarea sa. Prin urmare, fiind la secţia de primiri urgenţe, inculpata C. avea obligaţiile legale sus arătate.

În afara aplicării unui tratament pentru simptomele acuzate, respectiv durerea de cap şi senzaţia de vomă (aceste medicamente le putea lua pacienta şi acasă, la îndrumarea medicului de familie), nu s-a efectuat nicio analiză care să descopere cauza acestei stări, pacienta fiind internată într-o secţie şi lăsată acolo, în supravegherea tatălui ei şi apoi a prietenului său. Deşi starea de sănătate a pacientei se agrava de la oră la oră, iar durerea nu ceda, deşi i se administrase tratament, astfel cum a declarat martorul G., inculpata nu a efectuat nimic pentru a elucida cauza durerii, nicio analiză de sânge şi nicio analiză imagistică (cu atât mai mult s-ar fi impus cu cât tensiunea arterială a pacientei scăzuse în interval de nici o oră, de la 120/70, cât avea la UPU, la 100/70 la venirea la Spitalul de Neurologie, iar pacienta era în observaţie cu proces expansiv intracranian). Inculpata a aşteptat liniştită să treacă noaptea, să iasă din tură, pentru ca a doua zi să se efectueze analize imagistice. O conduită corectă a inculpatei trebuia să constea în supravegherea atentă a pacientei, efectuarea de analize de sânge de laborator şi efectuarea unui examen CT, fie prin chemarea specialistului de acasă, fie prin retrimiterea pacientei la Spitalul Judeţean de Urgenţă A.. Ori inculpata nu a făcut nimic, deşi involuţia  stării de sănătate a pacientei ar fi impus analize urgente.

Apărarea afirmă că prietenul pacientei a dormit în intervalul orar 00,00- 04,00, dar Curtea observă că acesta nu avea nicio obligaţie sau atribuţie. Ceea ce se observă este că în acest interval orar, când starea de sănătate a pacientei s-a agravat foarte mult, culminând cu decesul acesteia, medicul nu a observat nimic, nu a vizitat-o, dormind probabil în biroul său, astfel cum a declarat martorul G., atunci când a trezit-o pe inculpată prin bătăi în uşă.

În condiţiile în care în jurul orei 22,00, după cum declară martorul G., inculpata a observat că  starea de sănătate a pacientei s-a agravat (era din ce în ce mai slăbită, îşi pierduse controlul asupra tuturor funcţiilor corpului, nu mai putea comunica prin cuvinte, ci doar dădea din cap), singura măsură luată de aceasta cu privire la o tânără de 21 de ani fără antecedente medicale a fost administrarea unei perfuzii, după care a plecat şi nu a mai vizitat-o pe pacientă până la constatarea decesului. Curtea consideră că în niciun caz această conduită nu poate fi considerată una dincolo de orice culpă, ci una caracterizată printr-o indiferenţă totală faţă de starea de sănătate a victimei.

I se mai reproşează inculpatei că nu a efectuat manevre de resuscitare, dar Curtea observă că decesul a fost observat mai întâi de martor, ce nu şi-a dat seama că prietena sa murise, iar nu de către inculpată, iar, cel mai probabil, orice manevre de resuscitare la acel moment, ar fi fost în zadar. Inacţiunea culpabilă a inculpatei a fost deci, mai degrabă, lipsa totală de supraveghere a pacientei în tot acest interval de timp. Nu martorul trebuia să fie persoana care o supraveghea pe pacientă, ci medicul, el ar fi trebuit să observe că starea de sănătate a pacientei se agravează, că nu mai răspunde la stimuli, că nu suportă lumina şi să ia măsuri adecvate, probabil cea mai bună măsură fiind retrimiterea cu ambulanţa a pacientei la Spitalul Judeţean de Urgenţă unde exista secţie de terapie intensivă, putându-se conecta la aparte de susţinere a vieţi şi efectua, în ultimul ceas, analizele ce trebuiau făcute mai demult.

Faptul că inculpatele au tratat-o sumar pe pacientă la ambele unităţi spitaliceşti a fost afirmat şi motivat şi în raportul de nouă expertiză medico legală întocmit la INML Mina Minovici, aflat la fila nr. 250 din dosarul de urmărire penală.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre acţiunile şi inacţiunile celor două inculpate, descrise mai sus şi decesul pacientei, s-a formulat apărarea în sensul că nu a fost constată cauza exactă a morţii şi astfel nu se poate stabili legătura de cauzalitate. Pe lângă argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că este adevărat că nu s-a efectuat o expertiză medico legală care să constate clar cauza decesului şi aceasta din culpa Spitalului de Neurologie A., dar este clar că decesul pacientei a fost cauzat de o afecţiune medicală ce se manifesta prin dureri de cap mari de două săptămâni şi stări de ameţeală, culminând apoi cu pierderea simţurilor, intoleranţă la lumină, inconştienţă şi deces (astfel cum rezultă din declaraţia martorului G.). Moartea nu a survenit în urma unui accident, ci în urma unei probleme medicale, rămase neidentificate.

Discuţia se poartă în ce măsură acţiunile culpabile ale celor două inculpate au contribuit la decesul pacientei din pricina acestei afecţiuni medicale. Orice simptome acuzate de o persoană au o cauză, respectiv trebuie stabilit diagnosticul acelor suferinţe. Acesta este primul pas pentru a trata o persoană sau pentru a i se salva viaţa. În lipsa unui diagnostic clar, nu se poate aplica un tratament al cauzei, ci doar al simptomelor, cum a fost şi în speţă, pacientei fiindu-i administrat tratament contra durerii de cap şi a senzaţiei de vomă. Acţiunile şi inacţiunile celor două inculpate descrise mai sus s-au coroborat şi au condus la imposibilitatea stabilirii unui diagnostic clar pentru pacientă şi la imposibilitatea tratării cauzei medicale ce a provocat aceste suferinţe şi care a condus în cele din urmă la deces. Fie că a fost vorba despre un virus, fie despre o altă cauză, în lipsa unui diagnostic ce ar fi putut fi stabilit prin analizele ce trebuiau efectuate de cele două inculpate, tratarea pacientei a devenit imposibilă, iar decesul său a survenit inevitabil.

Este adevărat că nu toţi pacienţi ce vin cu ambulanţa la spital se fac bine, unii, din păcate, mai şi decedează, iar medicii nu pot avea nicio culpă, dar, în speţă, au fost identificate acţiuni şi inacţiuni culpabile ale celor două inculpate ce au făcut imposibilă tratarea cauzei acelor dureri de cap, ameţeli şi senzaţie de vomă, starea de sănătate agravându-se treptat, fiind prezente aceleaşi simptome în tot intervalul de timp, conducând în final la deces. Cu privire la ipoteza prezentată de apărători, plecând de la faptul că nu a fost stabilită cauza morţii, în sensul că pacienta ar fi putut avea o afecţiune ce ar fi condus la deces, fără ca medicii să mai poată să-i salveze viaţa, Curtea consideră că ar fi putut fi valabilă această teorie numai în măsura în care medicii ar fi făcut tot ce era posibil, din punct de vedere medical şi, cu toate acestea, fie nu s-a identificat diagnosticul, fie a fost identificat, dar tratamentul nu a dat rezultate.

Astfel, dacă inculpata B. ar fi efectuat analizele medicale arătate mai sus, dacă nu ar fi trimis-o pe pacientă la Spitalul de Neurologie în lipsa oricărui semn obiectiv de afecţiune neurologică şi numai după ce ar fi exclus diagnosticele ce intrau în competenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă, dacă inculpata C. ar fi efectuat ea analize de sânge sau imagistice şi ar fi retrimis-o la Spitalul Judeţean de Urgenţă A. odată cu agravarea stării de sănătate a pacientei şi, cu toate acestea, decesul s-ar fi produs, inculpatele nu se făceau vinovate întrucât nu exista un element material al infracţiunii de ucidere din culpă, respectiv o acţiune sau inacţiune ilicită a celor două inculpate şi nici legătură de cauzalitate între deces şi acţiunile acestora.

Cum decesul a avut clar o cauză medicală, rămasă neidentificată, iar imposibilitatea stabilirii unui diagnostic ce a determinat imposibilitatea tratării cauzei şi apoi decesul din această cauză, este consecinţa conduitei inculpatelor, Curtea consideră că există o legătură de cauzalitate între acţiunile şi inacţiunile celor două inculpate şi decesul pacientei.

Cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpata B., Curtea reţine culpa fără prevedere, întrucât aceasta era un medic, deci o persoană avizată în domeniu, care trebuia şi putea să prevadă că pacienta, în lipsa unui diagnostic şi fiind trimisă pentru un consult de specialitate la neurologie, deşi nu existau indicii obiective că ar avea vreo suferinţă neurologică, putea să sufere de o afecţiune gravă, alta decât neurologică, care să-i pună, în cele din urmă şi în lipsa unui tratament adecvat ce nu-i putea fi oferit la Spitalul de Neurologie ce nu dispunea nici de CT disponibil atunci, nici de secţie de terapie intensivă, sau de posibilităţi de analiză interdisciplinară, viaţa în pericol.

Vârsta pacientei şi lipsa oricăror antecedente medicale, alături de durerile de cap puternice, persistente de 2 săptămâni, ameţeli şi vomă, ar fi trebuit să-i dea de gândit inculpatei şi să nu o eticheteze din start ca fiind o simplă migrenă. Până şi o persoană obişnuită se gândeşte că o tânără de 21 de ani cu aceste acuze pare să aibă ceva serios, ce a determinat-o să şi cheme ambulanţa în cele din urmă, darămite un medic de la urgenţe  care, în experienţa sa, trebuia să vadă multe cazuri care să constituie un fundament pentru o gândire mai elaborată, dincolo de eticheta unei simple  migrene.

Referitor la forma de vinovăţie cu care inculpata C. a acţionat, raţionamentul expus mai sus se aplică întocmai, posibilitatea de prevedere a producerii decesului fiind mult mai mare pentru această inculpată,  din moment ce starea de sănătate a pacientei devenise mult mai gravă odată cu trecerea timpului, iar inculpata nu a efectuat nici un demers medical. Din declaraţia martorului G. rezultă cu claritate culpa fără prevedere a acesteia „ am discutat cu inculpata care a făcut referire la o altă pacientă internată la Ţ. cu aceeaşi stare ca a E. şi care a decedat”. Prin urmare, inculpata, deşi nu a prevăzut, trebuia şi putea să prevadă că poate interveni decesul pacientei, întrucât mai cunoştea un caz asemănător în care pacientul decedase. În faţa unor asemenea informaţii şi observând alterarea stării de sănătate a pacientei, inculpata alege să nu facă nimic, să administreze o simplă perfuzie şi să aştepte trecerea timpului, exact acelaşi tratament de care pacienta putea beneficia şi acasă, o perfuzie fiind posibil de administrat şi de către medicul de familie.

Urmarea imediată a faptelor inculpatelor a fost imposibilitatea stabilirii unui diagnostic, deci imposibilitatea tratării pacientei, iar această imposibilitate a dus la generalizarea afecţiunii medicale în organismul pacientei ce a condus în cele din urmă la imposibilitatea funcţionării organismului şi la decesul acesteia.

În majoritatea cazurilor de culpă medicală, decesul nu este rezultatul direct al unei conduite medicale (spre exemplu, această ipoteză ar fi posibilă în cazul unei operaţii chirurgicale efectuate, când pacientul decedează din pricina acţiunii greşite a medicului care taie o arteră importantă), ci este rezultatul indirect al unei acţiuni sau inacţiuni a medicului, care nu tratează pacientul, nu stabileşte un diagnostic, fie deloc, fie unul corect, dă dovadă de indiferenţă şi toate aceste acţiuni sau inacţiuni fac imposibilă tratarea corespunzătoare a unui pacient şi pot conduce în mod inevitabil la decesul acestuia. Dacă pacientul ar fi fost tratat corect, acesta nu ar fi decedat. Este clar că un tratament necorespunzător sau unul ce a lipsit din pricina lipsei unui diagnostic, cum este cazul în speţa de faţă, poate conduce la decesul pacientului. Între un asemenea comportament medical şi deces este deci o legătură de cauzalitate, chiar dacă nu directă, iar urmarea imediată a acţiunilor culpabile ale medicilor este decesul pacientului netratat la timp de medici.

Astfel, însuşindu-şi şi motivele arătate în sentinţa atacată (cu excepţia celor privind prevederile protocolului încheiat între Spitalul Judeţean A. şi Spitalul de Psihiatrie şi Neurologie A. întrucât nu este aplicabil în speţă, pacienta fiind trimisă de la prima unitate spitalicească la cea de-a doua, iar ipoteza din regulament este tocmai inversă) Curtea consideră, pentru cele arătate mai sus, că inculpatele au săvârşit acţiuni şi inacţiuni culpabile şi există legătură de cauzalitate între urmarea imediată constând în decesul pacientei şi aceste acţiuni şi inacţiuni, fiind deci întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă.

Apărările inculpatelor, prin care au solicitat achitarea, vor fi considerate ca nefondate.

Referitor la criticile aduse de Ministerul Public sentinţei atacate, Curtea consideră că nu se poate reţine buna conduită anterioară a inculpatelor ca şi circumstanţă atenuată întrucât acestea nu au adoptat o conduită remarcabilă înainte de săvârşirea faptei ci una normală, ce nu trebuie recompensată. Lipsa antecedentelor penale şi integrarea în societate a celor două inculpate vor fi avute în vedere la individualizarea pedepselor şi a modalităţii de executare a pedepselor, nefiind suficient de puternice pentru a fi considerate circumstanţe atenuante. Pentru acest motiv, vor fi înlăturate, în rejudecare, aceste circumstanţe atenuante.

În schimb, pentru inculpata B., se va considera că volumul foarte mare de muncă avut în acel interval orar, astfel cum rezultă din declaraţii şi din numărul fişelor pacienţilor ce s-au prezentat la UPU în acel interval de timp, pot constitui împrejurări legate de faptă ce ar trebuie să-i imprime un caracter atenuant. Inculpata a fost mai puţin atentă la cazul pacientei, fiind copleşită cu alte cazuri la urgenţe, astfel că, în rejudecare, se  va reţine în favoarea acesteia circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 74 alineat 2 din Codul penal din 1968.

Reţinând criteriile avute în vedere de instanţa de fond la individualizarea pedepselor, în rejudecare, Curtea va menţine pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatei B. şi va majora pedeapsa aplicată inculpatei C. la minimul legal, de 2 ani închisoare, obţinut ca urmare a înlăturării circumstanţelor atenuante. Corespunzător, va fi majorată durata termenului de încercare stabilit conform art. 82 Cod penal din 1969 pentru inculpata C., de la 3 ani la 4 ani.

Referitor la modalitatea de individualizare a executării pedepselor, Curtea consideră că nu se impune supravegherea inculpatelor de către Serviciul de Probaţiune sau îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Codul penal, inculpatele fiind integrate social şi profesional, cu o situaţie ce le permite să înţeleagă consecinţele faptelor, fără a fi nevoie de implicarea instituţiilor statului de supraveghere. Această critică adusă de Ministerul Public sentinţei apelate va fi considerată nefondată.

Cu privire la critica adusă de Ministerul Public sentinţei apelate referitoare la achitarea inculpatei D., Curtea reţine raţionamentul instanţei de fond ca fiind corect şi bazat pe declaraţiile martorilor ce au precizat că asistentul medical nu are atribuţii de resuscitare, ci numai ajută medicul ce are obligaţia de efectua aceste proceduri. Nefiind identificată nicio acţiune culpabilă a inculpatei D., nu se poate dispune condamnarea acesteia, astfel că se va considera ca nefondată şi această critică.

Referitor la apelul părţii civile, Curtea consideră că au fost dovedite daunele materiale în cuantumul solicitat atât cu înscrisurile aflate la fila 11 şi 12 din suplimentul dosarului instanţei de fond cât şi cu declaraţiile martorilor  Q şi G.. Deşi partea civilă nu a depus înscrisuri doveditoare pentru toate cheltuielile solicitate, din analiza tabelului aflat la fila 11 din supliment, ce se coroborează cu înscrisul depus de parohie şi declaraţia martorilor Q. şi G., rezultă că sumele cheltuite sunt rezonabile pentru pomenirile efectuate sau pentru înmormântare, astfel că, în condiţiile în care nu pentru orice cheltuială se dau înscrisuri, suma solicitată pentru înmormântare şi pentru 7 ani şi jumătate de pomeniri este una reală şi dovedită. Se va admite această critică adusă de partea civilă sentinţei apelate şi se va acorda întreaga sumă cerută de partea civilă cu titlu de daune materiale.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, este evidentă suferinţa părţii civile cauzate prin pierderea copilul în vârstă de 21 de ani şi neoferirea niciunei explicaţii cu privire le cauza morţii. Această traumă nu se poate repara niciodată integral, pentru tot restul vieţii părinţii victimei urmând să se gândească la fiica lor dispărută prematur. În raport cu această suferinţă, Curtea consideră că trebuie majorat cuantumul daunelor morale pe măsura prejudiciul cauzat părţii civile prin decesul fiicei sale, iar o sumă de 30.000 de euro, pe care vor trebui să o plătească inculpatele în solidar cu spitalele unde şi-au desfăşurat activitatea, este una rezonabilă şi corectă. Acest cuantum are în vedere practica instanţelor în cazurile de ucidere din culpă, prejudiciul moral cauzat părţii civile fiind acelaşi, indiferent dacă urmează să plătească prejudiciul un asigurător de răspundere civilă RCA  sau un spital de stat.

Pentru aceste motive, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală vor fi admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi partea civilă F. împotriva sentinţei penale nr. 599/03.04.2017 pronunţate de Judecătoria Braşov în dosarul penal nr. xxxx/197/2016 pe care o va desfiinţa cu privire la circumstanţa atenuantă reţinută în favoarea inculpatei B., greşita reţinere a circumstanţei atenuante în favoarea inculpatei C., cuantumul pedepsei aplicate acesteia şi durata termenului de încercare, cuantumul daunelor materiale şi morale acordate precum şi omisiunea obligării părţilor responsabile civilmente la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Va fi desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi, pe fond, rejudecând:

Va fi înlăturată reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. 1 lit. a Cod penal din 1969 cu privire la inculpata B. şi se va face aplicarea prevederilor art. 74 alin. 2 Cod penal din 1969.

Va fi înlăturată reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. 1 lit. a Cod penal din 1969 şi a prevederilor art. 76 alin. 1 lit. d Cod penal din 1969 cu privire la inculpata C..

Se  va majora pedeapsa aplicată inculpatei C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 1, 2 Cod penal din 1969 de la 1 an închisoare la 2 ani închisoare şi se va majora durata termenului de încercare stabilit conform art. 82 Cod penal din 1969 de la 3 ani la 4 ani.

Se va majora cuantumul daunelor materiale acordate părţii civile de la 15.000 lei la suma de 51.000 lei şi cuantumul daunelor morale de la 7000 euro la 30.000 euro.

Se va face aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură penală şi se va dispune ca plata sumelor de bani stabilite cu titlu de cheltuieli judiciare către stat să fie realizată de fiecare dintre inculpate în solidar cu partea responsabilă civilmente aferentă, respectiv inculpata B. în solidar cu Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă A. iar inculpata C. în solidar cu Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie A..

Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală vor fi respinse apelurile formulate împotriva aceleiaşi sentinţe penale de către inculpatele B. şi C..

În baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală va obliga fiecare dintre apelantele-inculpate la plata a câte 400 lei cheltuieli judiciare în apel, restul cheltuielilor rămânând în sarcina statului conform art. 275 alin. 3 Cod procedură penală.

În baza art. 275 alin. 6 Cod procedură penală onorariile parţiale ale apărătorilor desemnaţi  din oficiu pentru inculpatele B. şi D., în cuantum de câte 90 lei fiecare apărător, vor rămâne în sarcina statului şi se vor avansa din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului A..

Domenii speta

Spete similare