Recurs. Daune morale pentru condiţii de detenţie improprii. Aplicarea art. 3 din c.e.d.o. în acord cu principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveş şi alţii contra României. Necercetarea fondului cauzei de către instanţa

Rezumat:

În raport de considerentele Hotărârii CEDO în cauza Rezmiveș şi alţii contra României, hotărâre pilot în care se analizează și se emit recomandări Statului Român în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor de detenție în penitenciarele din România și a căilor de atac puse la dispoziție deținuților, în ceea ce privește aplicarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deținuților care invocă condiții de detenție improprii prin care au fost supuși unor tratamente inumane sau degradante, instanța de apel trebuia să analizeze în concret condițiile de detenție din fiecare cameră de detenție, de la fiecare Penitenciar la care reclamantul a fost încarcerat, cu referire la spațiul personal alocat acestuia și la celelalte elemente ce trebuie luate în considerare, indicate în hotărâre. Din această perspectivă, este întemeiată critica reclamantului recurent în sensul că instanța de apel nu a analizat condițiile de detenție de la Penitenciarul C., menționat chiar în Hotărârea CEDO ca având probleme de supraaglomerare în camerele de deținere şi de la Penitenciarul B., cu referire la spațiul personal asigurat în camerele de detenție.

 Situația de fapt trebuia stabilită de instanța de apel, pentru a putea analiza încălcarea dreptului prevăzut de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în concordanță cu principiul stabilit de CEDO în sensul că în dovedirea condițiilor de detenție degradante nu trebuie să se impună o sarcină excesivă reclamantului care solicită despăgubiri, întrucât pârâții sunt cei care dețin informații de natură să confirme sau să infirme afirmațiile reclamantului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere condițiile de detenție descrise de reclamanți atât timp cât Guvernul României nu a făcut dovada contrară. Prin urmare, simpla constatare a instanței de apel în sensul că reclamantul nu a solicitat administrarea niciunei probe din care să rezulte care au fost condiţiile în camerele pe care le-a ocupat el pe perioada detenţiei şi care a fost impactul condiţiilor în care şi-a executat pedeapsa asupra lui, nu este suficientă pentru a nu analiza probele din dosar, respectiv înscrisurile depuse de pârâți pentru a infirma cele susținute de reclamant în cererea de chemare în judecată, și este în dezacord cu Hotărârea CEDO în cauza Rezmiveș şi alţii contra României.

Hotărârea:

Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Botoşani la data de 16 aprilie 2018 şi înregistrată sub nr. ..../193/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Penitenciarul C., Penitenciarul B., Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei, cu titlul de daune morale pentru tratamentele inumane şi degradante la care a fost supus pe perioada detenţiei, şi anume a celor 1218 zile de închisoare executate, precum şi acordarea de cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 3 din CEDO şi art. 1349, 1357, 1391 Cod civil.

Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii.

A invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de împrejurarea că reclamantul nu deţine o încheiere a judecătorului de supraveghere prin care se constată presupuse încălcări ale unor drepturi.

Prin acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă, reclamantul se adresează instanţei de judecată, solicitând direct despăgubiri materiale, fără a deţine anterior vreo încheiere prin care judecătorul de supraveghere să constate eventuale încălcări de drepturi, în condiţiile în care Legea nr. 275/2006 stabileşte tocmai această cale de a accede la justiţie şi de a obţine realizarea unui drept pentru persoanele aflate în detenţie prin instituţia judecătorului de supraveghere.

A mai invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, deoarece nu are calitatea de titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic. Ţinând seama de faptul că, pentru a avea calitate de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi, respectiv, al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept dedus judecăţii, a apreciat intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor că nu are legitimare procesuală în această cauză.

Pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat, la rândul său, întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

Pe cale de excepţie, a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, arătând că statul poate fi reprezentat şi de alte instituţii, nu numai de către Ministerul Finanţelor Publice.

Penitenciarul B. a formulat, de asemenea, întâmpinare la acţiunea reclamantului, solicitând respingerea cererii ca nefondată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Penitenciarul C. a invocat excepţia necompetenţei materiale şi generale a instanţei.

Prin sentinţa civilă nr. 4301 din 12 octombrie 2018, Judecătoria Botoşani a respins excepţia necompetenţei generale a instanţei, invocată de pârâtul Penitenciarul C., ca neîntemeiată. A respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtul Penitenciarul C., ca neîntemeiată. A respins excepţia netimbrării cererii, invocată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată. A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, ca neîntemeiată. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în judecată având ca obiect acţiune în răspundere delictuală, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul C., Penitenciarul B., Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C. – prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., susţinând că soluţia instanţei de fond este total greşită, instanţa reţinând că ar fi beneficiar al recursului compensatoriu, aşa cum este prevăzut de art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, art. 3 din CEDO, art. 1349,1357,1391 Cod civil.

Intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței pronunțată de Judecătoria Botoșani nr. 4301/2018, doar în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocată în faţa primei instanţe.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C. - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului incident promovat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 753 din 26 septembrie 2019, Tribunalul Botoşani a respins, ca nefondate, atât apelul declarat de reclamantul A., cât şi apelul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Pentru a decide astfel Tribunalul a reţinut:

Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel şi a dispoziţiilor legale referitoare la această cale de atac se constată că apelul declarat de reclamantul A. este neîntemeiat pentru considerentele ce urmează.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Penitenciarul C., Penitenciarul B., Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei, cu titlul de daune morale pentru tratamentele inumane şi degradante la care a fost supus pe perioada detenţiei, şi anume a celor 1218 zile de închisoare executate, precum şi acordarea de cheltuieli de judecată, susţinând că pe perioada detenţiei i-au fost încălcate drepturile ce vizează condiţiile minime de cazare, precum şi dreptul la demnitate datorită supraaglomerării din cameră, existenţa a trei rânduri de paturi, iluminatul insuficient, lipsa de aer şi condiţiile improprii de igienă care fac imposibilă derularea activităţilor curente.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată apreciind că reclamantul a beneficiat de prevederile art 55^1 din Legea 254/2013, analizând şi condiţiile de detenţie descrise de reclamant şi apreciind că acesta nu a dovedit cererea formulată, întrucât a prezentat o problemă structurală a sistemului penitenciar şi nu o problemă care să privească situaţia sa personală.

Reclamantul, apelează sentinţa Judecătoriei Botoşani susţinând că nu a beneficiat de recurs compensatoriu astfel încât are dreptul la daune morale.

În apel s-a dispus înaintarea unei adrese către unităţile în care a fost deţinut reclamantul-apelant pentru a stabili care este numărul de zile considerat executat ca urmare a muncii depuse în penitenciar şi dacă acesta a beneficiat de prevederile art. 55^1 din Legea 254/2013.

Penitenciarul B. a răspuns prin adresa nr. .../20.09.2019 că reclamantul apelant în perioada 18.03.2015- 07.11.2017 s-a aflat în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani închisoare. La data de 07.11.2017 a fost liberat condiţionat conform sentinţei penale nr. 1373 din 02.11.2017 a Judecătoriei Botoşani.

Reclamantul a beneficiat în temeiul art. 55^1 din Legea 254/2013 de un număr de 186 zile considerate executate suplimentar, iar pentru munca prestată a beneficiat de un număr de 187,80 zile câştig.

Analizând situaţia apelantului-reclamant în baza înscrisurilor depuse la dosar se constată că acesta nu a beneficiat de prevederile art. 55^1 din Legea 254/2013, acesta fiind liberat condiţionat potrivit art. 100 alin. 4 Cod penal la data de 07.11.2017. Se reţine că reclamantul nu a beneficiat de prevederile acestui text de lege întrucât Legea nr. 169/2017 din 14.07.2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 571/18.07.2017, iar potrivit prevederilor art V (1) În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Biroul evidenţă şi organizarea muncii din cadrul fiecărei unităţi va deschide o fişă de evidenţă pentru fiecare persoană privată de libertate în care vor fi consemnate clădirile în care a fost cazată pe parcursul pedepsei. (2) Pentru persoanele private de libertate care au început executarea pedepsei înainte de 24 iulie 2012 fişa prevăzută la alin. (1) va cuprinde numai informaţiile relevante ulterioare acestei date. (3) În termenul prevăzut la alin. (1) Biroul evidenţă şi organizarea muncii va efectua calculul zilelor câştigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în raport cu art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, la nivelul Penitenciarului s-a efectuat calculul prevăzut de lege ulterior intrării în vigoare a textului de lege în termenul de 90 zile prevăzut de alin 1 al textului de lege anterior menţionat, neputându-se reţine nici o culpă a Penitenciarului în ceea ce priveşte neaplicarea prevederilor legale.

Cu toate acestea, faptul de a nu beneficia de prevederile art 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu deschide automat dreptul la compensaţii băneşti pentru perioada în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate, întrucât daunele morale solicitate de reclamant nu se stabilesc doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei sale.

Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman.

Cât priveşte prejudiciul constând în încălcarea dreptului la demnitate, Tribunalul apreciază că reclamantul nu face dovada că încălcarea acestui drept a fost ca urmare a regimului de detenţie.

Chiar dacă cuantumul prejudiciului moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista criterii precise şi exacte de acordare, Tribunalul opinează în sensul că acest fapt nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare şi nici pronunţarea unei soluţii cu încălcarea tuturor normelor de drept procesuale referitoare la probaţiune. Se reţine că reclamantul nu a solicitat administrarea niciunei probe din care să rezulte care au fost condiţiile în camerele pe care le-a ocupat el pe perioada detenţiei şi care a fost impactul condiţiilor în care şi-a executat pedeapsa asupra lui. Constatarea unei probleme structurale la nivelul locurilor de deţinere nu este de natură a justifica acordarea de daune morale unei personae care nu a propus un minim de probe în dovedirea cererii de chemare în judecată pentru a demonstra dacă şi el personal s-a aflat în condiţiile pe care le invocă şi cum s-au răsfrânt acele condiţii asupra personalităţii sale.

Se reţine că reclamantul a participat la activităţi lucrative pe tot parcursul perioadei în care a executat pedeapsa privativă de libertate astfel încât timpul petrecut în camerele de deţinere a fost mult mai scurt, iar în cadrul Penitenciarului B. a fost încarcerat în regim semideschis ceea ce presupune obligativitatea asigurării unui volum de aer de 6 mc pentru fiecare persoană şi nu suprafaţa de 4 mp precum şi o posibilitate de deplasare permanentă între camerele de deţinere şi curtea de plimbare în afara timpului în care nu participa la activităţi lucrative.

În ceea ce priveşte aspectele privind iluminatul insuficient, lipsa aerului şi condiţiile improprii de igienă, deşi calitatea acestora poate nu s-a situat la un nivel optim, instanţa reţine că nu au fost dovedite în vreun fel de reclamant şi nu se poate reţine ca acestea să fi condus la un tratament inuman sau degradant aplicat reclamantului sau în urma căruia acesta să fi fost supus unor suferinţe deosebite, suplimentar restricţiilor inerente executării unei pedepse privative de libertate.

Reţine şi Tribunalul faptul că pe durata celor peste 900 de zile de detenţie, reclamantul nu a formulat nicio plângere prin care să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate şi prin care să invoce nemulţumiri cu privire la condiţiile de detenţie – reclamantul înţelegând astfel, la momentul privării de libertate, că, raportat la condiţiile economice şi organizatorice nu de cea mai bună calitate pe care le poate oferi statul român la momentul actual, acestea sunt condiţiile care pot fi oferite deţinuţilor cazaţi în sistemul penitenciar.

În ceea ce priveşte apelul declarat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor se reţine că în mod corecta prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte având în vedere dispoziţiile art. 6, alin. 1 din Hotărârea nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, care prevăd următoarele: „în realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuţii:

a) organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare;

(…)

l) planifică, organizează şi coordonează activităţile destinate înzestrării, dotării şi asigurării cu bunuri şi mijloace materiale, în funcţie de obiectivele sistemului administraţiei penitenciare, priorităţile şi resursele materiale şi financiare avute la dispoziţie;

m) elaborează programe anuale şi de perspectivă pentru investiţii şi reparaţii capitale pentru sistemul administraţiei penitenciare, inclusiv pentru locuinţele de serviciu şi intervenţie;

n) organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activitatea financiar-contabilă şi de logistică din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile din subordinea sa;

o) elaborează şi fundamentează proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi unităţilor subordonate, pe care îl propune spre avizare ministrului justiţiei, şi asigură executarea bugetului în condiţiile legii”.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A., criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând că aceasta cuprinde motive contradictorii şi fiind dată cu încălcarea greşită a normelor de drept material.

În motivare a arătat că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că nu este beneficiar al recursului compensatoriu, aşa cum este prevăzut de art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 şi că Statul Român a procedat la despăgubirea sa pentru întreaga perioadă de 919 + 11 zile executată în regim penitenciar prin acordarea, cu titlu de măsură compensatorie, a unui număr de 186 + 6 zile libere.

Greşit a reţinut tribunalul că, condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar, că nu a făcut dovada că încălcarea dreptului la demnitate a fost ca urmare a regimului de detenţie. Tot greşit s-a reţinut că nu ar fi propus un minim de probe, în condiţiile în care a solicitat relaţii la pârâte în legătură cu condiţiile de detenţie, aceste relaţii fiind la dosar.

Contrar reţinerilor instanţei, chiar dacă el, personal, nu a formulat plângere, prietenul şi colegul său de celulă, D., a formulat plângere, fiind confirmate condiţiile proaste de detenţie.

Tot contrar susţinerilor instanţei de apel, a făcut dovada iluminatului insuficient, a lipsei aerului, a condiţiilor improprii de igienă. Toate elementele răspunderii delictuale ale pârâtei Administraţia Penitenciarului C., mai puţin întinderea prejudiciului, au fost stabilite prin sentinţa penală nr. 4291/23.12.2015, pronunţată de Judecătoria C. în dosarul nr. ..../245/2015, sentinţă primită de D., cu care a stat în aceeaşi cameră, acesta fiind condamnat în baza aceleaşi decizii ca şi el.

Mai mult, instanţa de apel a analizat doar condiţiile de la B., nu şi de la C., condiţiile fiind similare, aspect ce duce la concluzia că, în realitate, instanţa nu a analizat fondul cauzei, dosarul trebuind a fi trimis spre rejudecare.

Astfel, instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ, nu a verificat actele dosarului, nu a depus minime diligente pentru a verifica condiţiile de detenţie.

Pe fondul cauzei, prin sentinţa nr. 56 din 6.05.2014 a Curţii de Apel Suceava, în ceea ce priveşte infracţiunea de constituire/aderare/sprijinire grup infracţional organizat în temeiul art. 17 alin. 2 rap. la art. 16 alin. 1 lit. b teza l-a Cod procedură penală în referire la art.4 Cod penal, art.3 alin.1 din Legea nr. 187/2012, au fost achitaţi toţi inculpaţii, inclusiv petentul, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 şi s-a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. 2 Vechiul Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Vechiul Cod penal, art.5 alin.1 Cod penal, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, iar în temeiul art. 861 Vechiul Cod penal, cu aplicarea art.5 alin.1 Cod penal, instanţa a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Prin decizia nr. 95 din 17.03.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a condamnat pe 44 dintre inculpaţi, inclusiv petentul, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire/ aderare/ sprijinire a unui grup infracţional organizat la pedeapsa de 5 ani închisoare, iar în temeiul art.60 Cod penal a dispus executarea pedepsei în regim de detenţie.

Din biletul de liberare nr. 84819 /2017 rezultă că a fost depus ca arestat la data de 17.03.2015 şi liberat condiţionat la data de 7.11.2017.

Pe perioada detenţiei, atât în Penitenciarul C., cât şi în Penitenciarul B., i-au fost încălcate drepturile ce vizează condiţiile minime de cazare, precum şi dreptul la demnitate, motivat de faptul că supraaglomerarea din cameră, existenţa a trei rânduri de paturi, iluminatul insuficient, lipsa de aer şi condiţiile improprii de igienă fac imposibilă derularea activităţilor curente.

La C. a executat parte din pedeapsă în regim închis, respectiv:- la 08.04.2015 în camera E9.5; - la 23.04.2015 în camera E5.4; - la 29.12.2015 în camera E8.9; - la 12.01.2016 în camera E1.2 camera tranzit.

La nivelul Penitenciarului C., capacitatea legală de cazare este de 730 deţinuţi, iar efectivul de deţinuţi era de 1494 deţinuţi la data de 14.08.2015, aspect ce contravine Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 şi conduce la stări conflictuale frecvente între persoanele condamnate, facilitând posibilitatea producerii evenimentelor negative şi câştigarea cauzelor aflate pe rolul CEDO care se fondează pe nerespectarea condiţiilor minime de detenţie.

De la data de 01.01.2015 până în prezent, media deţinuţilor încarceraţi în

Penitenciarul C. a fost de 1534, iar capacitatea legală de cazare - 763, grad de ocupare-

260%.Referitor la paturile etajate pe 3 nivele, această măsură a fost adoptată doar pentru camerele din Pavilion detenţie - Corp A. Conform art. 4, alin. (5) din OMJ 433/C/2010 pentru aprobarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate „În mod excepţional, camerele de cazare pot avea paturi suprapuse pe 3 rânduri, cu respectarea asigurării a cel puţin 6 mc de aer pentru fiecare persoană privată de libertate şi a celorlalte condiţii pentru dotarea camerelor de cazare”.

Penitenciarul recunoaşte că se află în imposibilitatea de a asigura 6 mc de aer pentru fiecare persoană privată de libertate, solicitând constant Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor transferul deţinuţilor pentru diminuarea fenomenului de supraaglomerare.

Referitor la condiţiile de detenţie de care a beneficiat, a arătat recurentul că a fost cazat în camera E5.4 din Pavilion Detenţie - Corp A la nivelul căreia sunt 36 paturi instalate, maxim 36 deţinuţi şi prezintă următoarele caracteristici (Corpul A a fost evacuat la sfârşitul lunii martie 2018, existând pericolul de prăbuşire):

- dimensiuni cameră - 6,70 m*6,35 m - suprafaţa =42,54 m2, h= 3,5 m -volumul = 148,89 m3;

- nr. paturi instalate = 36, în stare bună de utilizare,

- nr. persoane deţinute = 36,

- grup-sanitar cu uşă de acces din camera de detenţie - funcţional, cu spălător jgheab cu 3 robineţi şi 2 cabine (cu uşi, cu acces din spălător) cu 2 vase wc cu tălpi;

- iluminat natural prin fereastră cu geam tras de 4mm grosime , cu toc şi cercevele din lemn de 1,1 Om* 1,70m şi artificial cu lumină albă de neon 1 * 18w şi lampă veghe în camera de detenţie şi lumina albă neon 1 * 18w şi bec 75w la grupul sanitari;

- ventilaţie naturală la cameră prin fereastră (l,10m*l,70m) şi la grupul sanitar prin fereastră (0,40111*0,50111);

- apă rece potabilă - permanent, agent termic în sezonul friguros -permanent, energie electrică pentru iluminat şi prize - conform programului stabilit la nivelul unităţii;

- mobilier: încăpere tip debara (cambuză) cu rafturi cu suprafaţa de 1,17 mp şi volumul de 3,63 mc, 2 mese, 2 cuiere, 3 scaune şi 1 suport T.V.

- pentru curăţenia spaţiilor sunt distribuite materiale de resort, de regulă lunar, în limita fondurilor disponibile;

- se distribuie, prin asistentul de igienă, substanţe dezinfectante (clorigene) săptămânal;

- anual s-a efectuat igienizare, prin zugrăveală şi vopsitorii,

- îmbăierea efectivelor se efectuează după programul stabilit la nivelul unităţii (anexat program);

- săptămânal se asigură spălatul efectelor personale la spălătoria unităţii,

- în baza planului de măsuri nr. X/25778/08.06.2015, aerisirea camerelor de deţinere se realizează prin deschiderea ferestrelor şi a vizetelor uşilor de acces, la camerele mici de deţinere (camerele din Pavilion detenţie - Corp B), şi a uşilor de acces cu asigurarea grilajelor cu lacăte, la camerele mari de deţinere (camerele din Pavilion detenţie - Corp A), între orele 14.00-18.00 şi 20.00-22.00, iar în zilele cu temperaturi mai ridicate de 35 grade Celsius, între orele 08.30-03.00, cu excepţia desfăşurării activităţilor importante din cursul zilei.

- Pentru depozitarea efectelor personale (bagaje, haine), loc de depozitat hrană, loc de servit masa – a arătat recurentul că pentru depozitarea bagajelor, pavilionul de detenţie - corp A dispune de magazie de bagaje, special amenajată în acest sens; pentru depozitarea efectelor personale, a hranei şi servitul mesei camerele sunt dotate cu elementele de mobilier precizate mai sus.

-în unitate s-a reuşit diminuarea majoră, dar nu eradicarea fenomenului de infestare cu insecte de disconfort, din cauza volumului mare de deţinuţi transferaţi – tranzitaţi, cât şi a modului defectuos de efectuare/menţinere a igienei colective şi individuale de către persoanele custodiate.

În ceea ce priveşte situaţia de la B., recurentul a executat restul de pedeapsă după ce a fost transferat de la C., în regim semideschis: - la 28.01.2016 în camera E3.9; - la 29.02.2016 în camera E1.1; - la 25.10.2016 în camera E1. 28; - la 08.08.2017 în camera E5.7 (cu 12 paturi).

Toate camerele aveau instalate paturi pe 3 niveluri, câte 9 în fiecare cameră, într-o suprafaţa de până la 10 mp fiecare (fără a introduce grup sanitar). Toate camerele din această secţie au grup sanitar propriu prevăzut cu toaletă, duş şi chiuvetă. Pereţii erau plini de igrasie, umiditate mare, ceea ce făcea aerul irespirabil şi necesitatea de a renunţa, pur şi simplu, la geamuri. La geam se atârnau diverse alimente, printre care calupuri de salam (în penitenciar nu există frigidere unde aceştia să-şi depoziteze alimentele). Camerele dispun şi de o cambuză mică unde deţinuţii îşi ţin lucruri personale care, mai ades, erau invadate de gândaci. Lipsa luminii naturale se datora plasei suplimentare aplicata peste gratii (ochiurile plasei având 2cm/2cm).

Secţia 1 dispune şi de două curţi de plimbare, singura activitate ce poate fi desfăşurată fiind plimbarea de la un capăt la altul. Penitenciarul B. nu are amenajată o sală/cameră de sport unde să poţi desfăşura activităţi sportive.

Acţiunea era şi este admisibilă motivat de următoarele aspecte:

Potrivit art. 1349 alin. 1 Cod civil, „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane"

Potrivit art. 1349 alin. 2 Cod civil, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Potrivit art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Potrivit art. 1391 alin. (1) şi (2) Cod civil, (1) în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. (2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

Potrivit art. 22 alin. (1) C.pr.pen., în vigoare la data pronunţării hotărârii, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Această soluţie a fost preluată şi de noul Cod de procedură penală, care arată, la art. 28 alin. (1) teza întâi, că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Potrivit art. 3 din CEDO, nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

În jurisprudenţa sa constantă referitoare la aplicarea art. 3 din Convenţie (printre altele Petrea împotriva României, plângerea nr. 4792/03, Hotărârea 29 aprilie 2008, Beian c. României, plângerea nr. xxxxx/04, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Micu c. României, plângerea nr. xxxxx/03, Hotărârea din 26 mai 2009, cauza Dobri c. României, cererea nr. xxxxx/04, Hotărârea din 14 decembrie 2010, Aharon Schwarz c. României, plângerea nr. xxxxx/02, Hotărârea din 2 ianuarie 2010) CEDO a stabilit că art. 3 din Convenţie impune statelor părţi la Convenţie să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător.

Aşadar, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, urmează a se reţine că toate elementele răspunderii delictuale ale pârâtei Administraţia Penitenciarului C., mai puţin întinderea prejudiciului, au fost stabilite prin sentinţa penală nr.4291/23.12.2015, pronunţată de Judecătoria C., sentinţă primită de D., cu care a stat în aceeaşi cameră, fiind condamnat în baza aceleaşi decizii ca şi el.

Condiţiile de detenţie sunt similare şi în Penitenciarul B.

Astfel, fapta ilicită constă în încălcarea cu privire la reclamant, de către administraţia Penitenciarului C., respectiv a Penitenciarului B., a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul că nu i s-a asigurat acestuia un spaţiu util de 4 mp sau 6 m3 de aer.

Pârâta a acţionat cu vinovăţie, în sensul că îi revine responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie. Este real că situaţia penitenciarelor nu poate fi imputată în totalitate neglijenţei ANP-ului sau Administraţiei Penitenciarului C., respectiv B., aceste instituţii nefiind susţinute corespunzător de bugetul de stat, însă această situaţie nu poate avea relevanţă asupra încălcării drepturilor unui deţinut.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi de ordin material, dacă este susceptibil de apreciere bănească ori moral (nepatrimonial), dacă nu poate fi evaluat în bani.

De asemenea, din considerentele sentinţei menţionate mai sus rezultă că există o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Astfel, pe de o parte, toate condiţiile răspunderii delictuale sunt îndeplinite, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte vinovăţia pârâtului Penitenciarul C., aceasta a fost reţinută prin sentinţa nr. 4291/23.12.2015 a Judecătoriei C. ce îl vizează pe un fost coleg, D.

Recurentul a solicitat să se reţină că înţelege să invoce un prejudiciu de natură morală (nepatrimonială). Altfel spus, invocă neplăcerile cauzate de condiţiile de detenţie necorespunzătoare, care i-au cauzat suferinţă.

Admisibilitatea reparării (mai exact, a compensării) patrimoniale a prejudiciului moral a format obiect de controversă, însă, după 1989, au fost adoptate acte normative ce fac referire expresă la această posibilitate de reparare (compensare) a prejudiciului moral [spre exemplu, art. 9 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 etc.].

În prezent, posibilitatea reparării prejudiciului moral nu mai face obiect al controversei, cu atât mai mult cu cât chiar dispoziţiile art. 1391 Cod civil evocă această posibilitate.

Este recunoscut în doctrină faptul că prejudiciul moral nu poate fi apreciat direct în bani, întrucât nu există criterii sau repere legale şi obiective pentru a stabili care este valoarea suferinţei de natură morală, produsă de o faptă ilicită unei persoane determinate.

Prejudiciul moral nu poate fi deci dovedit prin probe materiale. Totuşi, pentru analiza acestui tip de prejudiciu, pot fi avute în vedere criterii variabile, precum circumstanţele în care s-a produs fapta ilicită, circumstanţele particulare ale victimei (vârstă, sex, grad de toleranţă la genul de faptă ilicită etc.) consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea acţiunilor vătămătoare, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc.

În speţă, urmează a reţine că fapta ilicită s-a produs în mediul penitenciar, instanţa penală reţinând în considerentele sentinţei penale mai sus menţionate că starea penitenciarelor nu poate fi imputată în totalitate neglijenţei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau Administraţiei Penitenciarului C.

Astfel, inacţiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Urmează a avea în vedere că s-a dezvoltat o vastă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, dinspre statele semnatare venind o mulţime de plângeri din partea persoanelor private de libertate şi care contestau condiţiile, uneori inumane şi degradante, de care aveau parte în cursul detenţiei lor. O mare parte a plângerilor vizează condiţiile materiale de detenţie şi ridică probleme cum ar fi: supraaglomerarea celulelor, lipsa instalaţiilor sanitare, a luminii naturale şi/sau artificiale, a unor condiţii minimale de igienă şi de trai în general.

În concret, referitor la supraaglomerarea celulelor, jurisprudenţă CEDO vorbeşte de la sine, întrucât nu puţine sunt hotărârile care s-au dat de către Curte în ceea ce priveşte această problemă. Trebuie precizat că aproape toate statele se confruntă sau s-au confruntat cu problema supraaglomerării penitenciarelor ori a altor locuri de deţinere. V

Hotărâre relevantă în această speţă este hotărârea CEDO I__S_ contra României, în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit că a existat o încălcare a Art. 3 din Convenţie, în ceea ce priveşte condiţiile materiale ale detenţiei şi tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate ale reclamantului şi a constatat nerespectarea de către statul roman a obligaţiei prevăzute de Art. 46 din Convenţie, privind forţa obligatorie şi executarea hotărârilor CEDO.

Curtea a subliniat că problema constatată în prezenta cauză este una frecventă în sistemul penitenciar românesc (supraaglomerare, igiena necorespunzătoare şi lipsa asistenţei medicale adecvate în spatiile de detenţie) şi că, pentru ameliorarea situaţiei, România trebuie sa ia măsuri noi, în special înfiinţarea unui sistem reparatoriu adecvat (daune în acord cu practica obişnuită a Curţii).

Judecătorii europeni au stabilit că legislaţia internă în materia despăgubirilor trebuie să reflecte existenţa prezumţiei ca persoanele cazate în unităţile de detenţie necorespunzătoare au suferit un prejudiciu moral.

Curtea a reamintit că art. 3 din Convenţie consacră una dintre cele mai importante valori ale societăţilor democratice. Convenţia interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei [Labita împotriva Italiei (MC), nr. xxxxx/95, pct. 119, CEDO 2000-IV]. După cum a stabilit Curtea în repetate rânduri, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Aprecierea acestui nivel minim de gravitate este relativă; depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, urmările fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.

De asemenea, pentru a aprecia dacă un anumit tratament este „degradant" în sensul art. 3, Curtea ţine seama dacă scopul acestuia este de a umili şi înjosi persoana respectivă şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acesta a afectat negativ personalitatea victimei respective într-un mod incompatibil cu art. 3. Deşi întrebarea dacă scopul tratamentului era de a umili sau înjosi victima este un factor ce trebuie luat în considerare, absenţa unui asemenea scop nu poate exclude în mod concludent constatarea încălcării art. 3 (a se vedea Peers împotriva Greciei, nr. xxxxx/95, pct. 67-68 şi 74, CEDO 2001-111 şi Valasinas împotriva Lituaniei, nr. xxxxx/98, pct. 101, CEDO 2001-VIII).

S-a mai apreciat că măsurile privative de libertate aplicate persoanei pot implica uneori un element inevitabil de suferinţă sau umilire. Totuşi, suferinţa şi umilirea implicate nu trebuie să depăşească acel inevitabil element de suferinţă sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim.

Referitor la persoanele private de libertate, Curtea a subliniat deja în cauzele anterioare că un deţinut nu pierde, prin simplul fapt al încarcerării sale, apărarea drepturilor sale garantate prin Convenţie. Din contră, persoanele aflate în detenţie au o poziţie vulnerabilă, iar autorităţile au obligaţia să le apere. În temeiul art. 3, statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, că modul şi metoda de executare a măsurii nu o supun la stres sau greutăţi care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie şi că, date fiind nevoile practice ale detenţiei, sănătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat (a se vedea Valasinas, citată anterior, pct. 102 şi Kudia, citată anterior, pct. 94).

A menţionat Curtea că în evaluarea condiţiilor de detenţie, se ţine seama de efectele cumulate ale condiţiilor respective, precum şi de afirmaţiile specifice făcute de reclamant (a se vedea Dougoz împotriva Greciei, nr. xxxxx/98, pct. 46, CEDO 2001-11). Se ia în considerare, de asemenea, durata perioadei în care o persoană este deţinută în acele condiţii, speciale (a se vedea, printre altele, Alver împotriva Estoniei, nr. xxxxx/01, 8 noiembrie 2005). Lipsa acută a spaţiului în celulele penitenciarului are o pondere sporită ca aspect ce trebuie luat în considerare la soluţionarea întrebării dacă condiţiile de detenţie care fac obiectul plângerii au fost „degradante" din perspectiva art. 3 (a se vedea Karalevicius împotriva Lituaniei, nr. xxxxx/99, 7 aprilie 2005). În cazurile anterioare, în care reclamanţii au avut la dispoziţie mai puţin de 3 m2 de spaţiu vital, Curtea a constatat că supraaglomerarea era suficient de gravă încât să justifice, de la sine, constatarea încălcării art. 3 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Sulejmanovic împotriva Italiei, nr. xxxxx/03, pct. 51, 16 iulie 2009; Lind împotriva Rusiei, nr. xxxxx/05, pct. 59, 6 decembrie 2007; Kantyrev împotriva Rusiei, nr. xxxxx/02, pct. 50-51, 21 iunie 2007; Andrey Fro\ov împotriva Rusiei, nr. 205/02, pct. 47-49, 29 martie 2007; şi Labzov împotriva Rusiei, nr. xxxxx/00, pct. 44, 16 iunie 2005).

În schimb, în alte cazuri, în care supraaglomerarea nu era suficient de gravă încât să constituie de la sine o problemă în sensul art. 3 din Convenţie, Curtea a remarcat alte aspecte ale condiţiilor fizice de detenţie ca fiind relevante pentru evaluarea respectării articolului menţionat. Aceste elemente includeau, în special, existenţa ventilaţiei, accesul la lumină naturală sau aer curat, caracterul adecvat al instalaţiilor de încălzire, conformitatea cu cerinţele sanitare fundamentale şi posibilitatea folosirii toaletei în intimitate. Prin urmare, chiar şi în cazurile în care o celulă mai mare era în litigiu - cu dimensiuni de 3 până la 4 m2 per deţinut, Curtea a constatat încălcarea art. 3, deoarece problema spaţiului era cumulată cu lipsa ventilaţiei şi iluminatului constatate (a se vedea, de exemplu, Babushkin împotriva Rusiei, nr. xxxxx/01, pct. 44, 18 octombrie 2007; Ostrovar împotriva Moldovei, nr. xxxxx/03, pct. 89, 13 septembrie 2005; şi Peers, citată anterior, pct. 70-72).

Curtea a constatat, frecvent, o încălcare a art. 3 din Convenţie ca urmare a lipsei de spaţiu vital alocat deţinuţilor şi a condiţiilor de igienă nesatisfăcătoare (a se vedea, în special, C__împotriva Moldovei, nr. xxxxx/02, pct. 70, 19 iunie 2007; Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. xxxxx/99, pct. 97 şi urm., CEDO 2002-VI; B împotriva României, nr. xxxxx/04, pct. 92-98, 6 decembrie 2007; şi I___împotriva României, nr. xxxxx/03, pct. 56-62, 1 iunie 2010).

Curtea reaminteşte că art. 46 din Convenţie, interpretat în lumina art. 1, impune statului pârât o obligaţie legală de a aplica, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul reclamantului a cărui încălcare a fost constatată de către Curte. Măsurile respective trebuie luate, de asemenea, şi în cazul altor persoane aflate în situaţia reclamantului, în special prin rezolvarea problemelor care au condus la constatările curţii [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. xxxxx/98 şi xxxxx/98, pct. 249, CEDO 2000-VIII; Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. xxxxx/95, pct. 120, CEDO 2002-VI; Lukenda împotriva Sloveniei, nr. xxxxx/02, pct. 94, CEDO 2005-X; şi S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. xxxxx/04 şi xxxxx/04, pct. 134,r CEDO 2008-Poghossian împotriva Georgiei, nr. 9870/07, pct. 67-70, 24 februarie 2009; Ghavtadze împotriva Georgiei, nr. xxxxx/07, pct. 102-106, 3 martie 2009]. Această obligaţie a fost accentuată în mod constant de către Comitetul de Miniştri în cadrul supravegherii executării hotărârilor Curţii [a se vedea, de exemplu, RezDO(97)336, lntRezDO(99)434, lntRezDO(2001)65 şi RezDO(2006)1]. Teoretic, nu este sarcina Curţii să stabilească ce măsuri reparatorii ar fi indicat de luat de către un stat pârât în conformitate cu obligaţiile acestuia prevăzute la art. 46 din Convenţie. Cu toate acestea, preocuparea Curţii este de a facilita eliminarea rapidă şi eficace a unei nereguli constatate în cadrul sistemului naţional pentru apărarea drepturilor omului [a se vedea Driza împotriva Albaniei, nr. xxxxx/02, pct. 125, CEDO 2007-XII (fragmente)].

De regulă, Curtea a constatat încălcări ale art. 3 din Convenţie în legătură cu condiţiile de detenţie care au existat de-a lungul anilor în penitenciarele din România, mai ales supraaglomerarea, igiena necorespunzătoare şi lipsa asistenţei medicale corespunzătoare (a se vedea, printre alte cauze, B__, citată anterior; P_împotriva României, nr. 4792/03, 29 aprilie 2008; G_împotriva României, nr. xxxxx/00,24 februarie 2009; B_împotriva României, nr. 6586/03, 7 aprilie 2009; M__împotriva României, nr, xxxxx/03, 26 august 2009; Artimenco împotriva României, nr. xxxxx/04, 30 iunie 2009; M_S_împotriva României, nr. xxxxx/02, 16 iulie 2009; E_G_R_împotriva României, nr. 3036/04, 13 octombrie 2009; V.D. împotriva României, nr. 7078/02, 16 februarie 2010; Dimakos împotriva României, nr. xxxxx/03, 6 iulie 2010; C_împotriva României, nr. xxxxx/04, 26 octombrie 2010; D_împotriva României, nr. xxxxx/04, 14 decembrie 2010; C_împotriva României, nr. xxxxx/03, 26 octombrie 2010; M_împotriva României, nr. xxxxx/06, 8 februarie 2011; F_C_împotriva României, nr. xxxxx/03, 11 octombrie 2011 şi Oîmpotriva României, nr. xxxxx/06, 13 martie 2012). Constatările Curţii vizează multe penitenciare din România, răspândite pe întreg teritoriul, precum Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, G__, Ploieşti, G_, Aiud, Mărgineni, Timişoara, B_,Târgu-Ocna, M_, Poarta-Albă, Târgşor, Baia-M__, G__şi C_.

Curtea consideră că, pentru a atinge o conformitate corespunzătoare cu obligaţiile

care rezultă din hotărârile pronunţate anterior de Curte în cauze similare, ar trebui instituit

un sistem corespunzător şi eficient de căi de atac la nivel naţional, disponibil reclamanţilor

şi capabil să permită autorităţilor să se ocupe de fondul respectivului capăt de cerere

întemeiat pe Convenţie şi să acorde o reparaţie corespunzătoare.

Calea de atac care, conform legislaţiei româneşti, se bazează, în principal, pe judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (supra, pct. 116), ar trebui să permită judecătorului delegat şi instanţelor interne să stopeze o situaţie declarată contrară art. 3 din Convenţie şi să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări.

Referitor la legislaţia internă privind despăgubirile, aceasta trebuie să reflecte existenţa prezumţiei că respectivele condiţii de detenţie necorespunzătoare i-au cauzat persoanei afectate un prejudiciu moral. Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman. Aşa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor (a se vedea, printre alte autorităţi, Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, nr. xxxxx/07 şi xxxxx/08, pct. 229, 10 ianuarie 2012, cu trimiterile suplimentare).

Nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanţele naţionale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparaţiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important şi central în sistemul apărării drepturilor omului, încât autoritatea sau instanţa naţională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare şi serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral (a se vedea mutatis mutandis, Ananyev şi alţii, citată anterior, pct. 230).

În cauza "Oprea şi alţii vs. România", CEDO a stabilit că 18 penitenciare şi 3 centre de detenţie preventiva din România nu îndeplinesc condiţiile impuse de Standardele CTP, privind prevenirea torturii şi a tratamentelor inumane ori degradante.

Astfel, în hotărârea pronunţată în data de 18 iunie 2015, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca Statul Român trebuie să acorde cu titlu de daune morale nu mai puţin de 161.700 euro, dar şi 2.450 euro reprezentând costuri şi cheltuieli, mai multor persoane care au contestat condiţiile inumane şi degradante de detenţie din penitenciarele din România.

În cauza "Oprea şi alţii vs. România", Curtea de la Strasbourg a reunit nu mai puţin de 20 de plângeri îndreptate împotriva Statului Român în care se reclama încălcarea art. 3 din Convenţie.

Reclamanţii s-au plâns, în principal, de condiţiile inadecvate de detenţie. Curtea notează că reclamanţii au fost ţinuţi în detenţie în condiţii precare. Detaliile de detenţie a reclamanţilor sunt indicate în tabelul anexat hotărârii. Curtea se referă la principiile stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la condiţiile neadecvate de detenţie. Reiterează, în special, că lipsa extremă de spaţiu într-o celulă de închisoare sau suprapopulare cântăreşte puternic ca argument ce trebuie luat în considerare pentru a stabili dacă condiţiile de detenţie contestate au fost „degradante” din punctul de vedere al art. 3 şi poate releva o încălcare, atât în sine sau împreună cu alte deficienţe.

În cauza-pilot I___S___vs România (nr. xxxxx/05, 116-129, 24 iulie 2012), Curtea a constatat deja o încălcare în ceea ce priveşte problemele similare cu cele din prezenta cauză. După ce a examinat toate materialele prezentate ei, Curtea nu a constatat niciun fapt sau argument capabil să o convingă să ajungă la concluzia diferită cu privire la admisibilitatea şi fondul acestor pretenţii. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în speţă condiţiile reclamanţilor de detenţie au fost inadecvate. Aceste plângeri sunt, prin urmare, admisibile şi dezvăluie o încălcare a art. 3 al Convenţiei.

În acest cadru, instanţa trebuie să pornească de la principiul potrivit căruia acest tip de despăgubiri trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudenţă C.E.D.O., care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparaţie morală, în aplicarea art. 41 din CEDO.

De asemenea, urmează a avea în vedere şi faptul că prin decizia pronunţată în data de 25 aprilie 2017 de judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmives şi alţii contra României, CEDO a acordat autorităţilor române un termen de şase luni pentru "punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate, concepute pentru a rezolva problema supraaglomerării şi a condiţiilor precare de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului". În acelaşi timp, toate cauzele în care se reclama încălcarea articolului 3 privind interzicerea torturii din Convenţia CEDO, care stabileşte că "nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante", vor fi suspendate pentru următoarele şase luni.

În raport de aceste criterii şi ţinând seama de toate circumstanţele spetei, urmează a aprecia şi faţă de cauzele pilot pronunţate împotriva României, în sensul că nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanţele naţionale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparaţiile echitabile acordate de Curte în cauze similare.

Faţă de cele arătate, cum instanţa de apel, în realitate, nu a analizat fondul apelului, se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului, anularea sentinţei şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată, în sensul obligării pârâţilor la plata sumei de 10.000 euro în echivalent lei, cu titlul de daune morale pentru tratamentele inumane şi degradante la care a fost supus pe perioada detenţiei, a celor 1218 zile de închisoare executate, la plata dobânzii legale aferente sumei de 10.000 euro în echivalent lei, cu titlul de daune morale pentru tratamentele inumane şi degradante la care a fost supus pe perioada detenţiei, de la data depunerii acţiunii până la data plăţii efective, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 486, 488 pct. 6 şi 8, art. 498 Cod procedură civilă, art. 3 din CEDO, art. 1349, 1357, 1391 Cod civil.

Pârâta Administraţia Națională a Penitenciarelor a formulat recurs incident, apreciat de instanţă, la termenul de judecată din 7 iulie 2020, ca fiind recurs principal, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 753 din 26 septembrie 2019 doar sub aspectul soluţiei date cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În motivare a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material, ignorând faptul că, astfel cum rezultă din întâmpinările înaintate la fond şi în apel, Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, având în vedere faptul că A. reclamă încălcarea drepturilor sale în unităţile penitenciare în care a fost cazat.

În opinia sa, Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, însă eventualele inacţiuni în acest sens nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Astfel cum a reţinut şi Tribunalul Cluj, prin sentinţa civilă nr. 445/2017, dar şi Judecătoria Cornetu, prin sentinţa civilă nr. 2714/28.06.2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Tribunalul Ilfov (prin decizia nr. 3074 din 11.09.2017), Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă în cauze similare, întrucât penitenciarele unde au ispăşit pedeapsa au aptitudinea de a sta în judecată, cu atât mai mult cu cât articolul 222 Cod civil stabileşte că persoana juridică având în subordine altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă. De asemenea, în cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru condiţii de detenţie, Statul Român – prin Ministerul Finanţelor Publice este răspunzător patrimonial de eventuale prejudicii suferite de reclamant, şi nu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în ipoteza în care acestea vor fi reţinute de instanţă.

Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, astfel cum a stabilit şi Tribunalul Ilfov, prin decizia nr. 4074/2017, menţinând sentinţa Judecătoriei Cornetu.

Deşi s-au pus concluzii pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, prima instanţă a respins-o în mod nejustificat, iar prin decizia pronunţată în apel tribunalul a menţinut, sub acest aspect, sentinţa judecătoriei, astfel încât a apreciat recurentul că se impune desfiinţarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Având în vedere aceste considerente, recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea excepţiei invocate şi respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive.

În drept a invocat dispoziţiile art. 472 din Legea nr. 134/2010, Legea nr. 254/2013, Legea nr. 169/2017, precum şi celelalte prevederi legale la care s-a făcut referire.

Reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, întrucât în mod corect Tribunalul Botoşani a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.P.

Pârâta recurentă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia, întrucât în mod corect instanţa de fond şi cea de apel au respins cererea de chemare în judecată cu motivarea că reclamantului i s-au calculat zilele câştig potrivit prevederilor Legii nr. 169/2017, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Astfel cum rezultă din fişa cu calculul zilelor câştig înaintată la dosarul de fond, reclamantul a beneficiat de prevederile acestei legi, fiind despăgubit prin acordarea a 186 zile considerate ca executate suplimentar ca măsură compensatorie în condiţii necorespunzătoare de detenţie în penitenciar, şi nicidecum nu a fost liberat de penitenciar pentru aspectele invocate de acesta prin cererea de apel.

Intimatul Penitenciarul C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat şi menţinerea deciziei pronunţată de instanţa de apel ca temeinică şi legală.

Intimatul Penitenciarul B. a depus la dosar precizări, apreciate ca fiind întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A., ca nemotivat, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 1-8 Cod procedură civilă şi nu fac decât să reitereze aspecte de netemeinicie (de fond), şi nu de nelegalitate, care sunt incompatibile cu însuşi caracterul acestei căi de atac, întrucât recursul este o cale de atac nedevolutivă şi nu provoacă o nouă judecată în fond a cauzei.

Prin întâmpinarea la recursul reclamantului, intimatul Statul Român – prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât acesta nu a adus probe şi argumente temeinice în susţinerea cererii sale şi nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală a Statului Român – prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin întâmpinarea la recursul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, intimatul Statul Român – prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea, ca nefondat, susţinând că responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate revine, în primul rând, penitenciarului.

Răspunderea civilă a Statului Român pentru modul de organizare şi coordonare a activităţii de punere în executare a pedepsei privative de libertate aplicat reclamantului are caracter subsidiar, câtă vreme organizarea activităţii nu este în sarcina directă a statului, fiind încredinţată unor persoane juridice de drept public organizate ierarhic.

Excepția nemotivării recursului reclamantului, invocată de intimatul Penitenciarul B., va fi respinsă deoarece în parte criticile din memoriul de recurs se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., astfel cum se va arăta în continuare, iar pentru cele care nu sunt critici de nelegalitate nu se poate dispune anularea în parte a recursului, care trebuie să primească o soluție unitară.

1.Analizând recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor în raport de motivul de casare invocat, conform art. 499 C.proc.civ., Curtea reţine că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cererea de recurs este formulată împotriva deciziei date în apel, în consecinţă motivele de casare trebuie să se încadreze în cele strict reglementate de art. 488 pct. 1 – 8 C.proc.civ., care sunt doar motive de nelegalitate. Conform art. 483 alin. 3 și 4 C.proc.civ. recursul urmărește să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Cu alte cuvinte, instanţa de recurs poate doar să verifice dacă dispoziţiile legale au fost aplicate corect la situaţia de fapt care a fost stabilită de instanţele de fond (prin sentinţa primei instanţe şi decizia instanţei de apel), fără a se putea stabili o altă situaţie de fapt.

Pârâta recurentă a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticând respingerea apelului său incident ce viza exclusiv soluționarea eronată a excepției lipsei calității procesuale pasive.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale (nu și a legii procesuale), a dispozițiilor dintr-un act normativ.

În esență pârâta recurentă a susținut că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, fără a indica vreun text legal ce ar fi fost greșit interpretat/ aplicat de instanța de apel, în condițiile în care prima instanță a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, soluție ce nu a fost atacată cu apel. Prin urmare, sub acest aspect nu se poate reține că recursul este motivat. Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță. Curtea constată că parţial recursul este nemotivat, considerentele expuse de recurentă neputând fi încadrate în prevederile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. atât timp cât nu se arată în concret care ar fi dispozițiile legale nesocotite de instanța de apel.

Singura dispoziție legală la care se face referire sunt prevederile art. 222 Cod civil susținându-se că penitenciarele unde deținuții au ispăşit pedeapsa au aptitudinea de a sta în judecată iar persoana juridică având în subordine altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă. Curtea constată că aceste dispoziții au fost invocate și prin cererea de apel însă în considerentele acesteia nu este analizată aplicabilitatea lor. Conform art. 222 Cod civil persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. Or, în speță, instanța de apel a argumentat reținerea calității procesuale pasive a pârâtei față de propriile obligații legale prevăzute de art. 6 alin. 1 din Hotărârea nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, pe care le-a și enumerat, nu în raport de obligațiile legale ale penitenciarelor în asigurarea dreptului la demnitate al deținuților, prin urmare nu se poate reține încălcarea în speță a prevederilor art. 222 Cod civil. Cu privire la aplicarea art. 6 alin. 1 din Hotărârea nr. 756/2016 de către instanța de apel nu s-a formulat nicio critică în recurs.

Pârâta recurentă a susținut că eventualele inacţiuni în asigurarea condițiilor de detenție nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie. Curtea apreciază că stabilirea faptului dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile legale în asigurarea respectării dreptului la demnitate al deținuților, drept ce se pretinde a fi încălcat în speță, dacă este sau nu în culpă, în situația în care s-ar reține că acest drept a fost încălcat în cazul reclamantului, sunt chestiuni ce țin de fondul cauzei, de dovedirea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, iar nu de calitatea procesuală pasivă.

Constatând că nu este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, invocat de recurentă, văzând și dispozițiile art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

2.Analizând recursul reclamantului în raport de motivele de casare invocate, conform art. 499 C.proc.civ., Curtea reţine că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantul recurent a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Conform art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ. hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

Respectarea acestor dispoziţii procedurale cu valoare de principiu se circumscrie şi obligaţiei instanţei de a respecta dreptul părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art.6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se în mod constant de către jurisprudenţă că acest drept nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care se procedează la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le putea aprecia pertinenţa. Acest motiv de casare este de ordine publică, putând fi invocat și de instanță din oficiu, prin urmare Curtea apreciază că dacă a fost invocat de parte, instanța de recurs poate analiza incidența motivului sub toate aspectele nu doar în raport de argumentele recurentului.

Recurentul a invocat faptul că motivarea tribunalului cuprinde motive contradictorii, că instanţa de apel a analizat doar condiţiile de la B., nu şi de la C., condiţiile fiind similare, aspect ce duce la concluzia că, în realitate, instanţa nu a analizat fondul cauzei, dosarul trebuind a fi trimis spre rejudecare, că instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ, nu a verificat actele dosarului, nu a depus minime diligente pentru a verifica condiţiile de detenţie.

Analizând considerentele instanței de apel prin raportare și la motivele de apel, Curtea constată că instanța de apel nu analizează deloc motivele de apel care vizează încălcarea dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată atât prin cererea de apel cât și prin cererea de chemare în judecată, și în special situația de fapt nu este stabilită și analizată în raport de principiile fixate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pronunţată în data de 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveș şi alţii contra României, în ceea ce privește aplicarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care se va face referire în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Penitenciarul C., Penitenciarul B., Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei, cu titlul de daune morale pentru tratamentele inumane şi degradante la care a fost supus pe perioada detenţiei, respectiv 1218 zile de închisoare executate, temeiurile legale ale cererii sale fiind art. 1349, art. 1357, art. 1391 Cod civil dar și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cerere sunt descrise în concret condițiile de detenție de la ambele penitenciare, cu referire clară la celulele în care acesta a fost deținut și a condițiilor din acestea (dimensiuni cameră, volumul de aer, nr. paturi, nr. persoane deţinute etc.).

Prima instanță, contrar celor reținute de instanța de apel, a concluzionat în esență că deşi condiţiile de detenție necorespunzătoare de la cele două unități penitenciare în care reclamantul a fost deținut nu sunt în conformitate cu cerințelor impuse de CEDO, acesta a fost despăgubit cu un număr de 186+6 zile libere conform art. 551 din Legea nr. 169/2016 (pag. 14 paragraf ultim şi pagina 15 din motivarea primei instanţe).

Reclamantul a invocat în apel că nu a beneficiat de recurs compensatoriu dar a reluat toate cele susținute în cererea de chemare în judecată, inclusiv referirile la condițiile de detenție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pe care instanța de apel avea obligația să le analizeze, în condițiile în care a stabilit că în mod eronat prima instanță a reținut că reclamantul ar fi beneficiat de prevederile art. 55^1 din Legea 254/2013. În fapt instanța de apel nu a analizat deloc cererea de chemare în judecată în raport de un temei legal al acesteia, art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și implicit nici motivele de apel care îl viza, nefăcând nicio referire în considerente la aplicabilitatea sa. Considerentele acesteia privind condițiile de detenție ale reclamantului sunt generale și parțial în contradicție cu cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunţată în data de 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveș şi alţii contra României.

În speță, trebuie avute în vedere principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pronunţată în cauza Rezmiveș şi alţii contra României, o hotărâre pilot în care se analizează și se emit recomandări Statului Român în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor de detenție în penitenciarele din România și a căilor de atac puse la dispoziție deținuților, în contextul pronunțării mai multor hotărâri de condamnare a Statului Român pentru încălcări ale articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul suprapopulării carcerale și al condițiilor materiale inadecvate de detenție atât în penitenciare, cât și în centrele de reținere și arest preventiv, precum și a existenței a numeroase cereri similare pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Relevante pentru prezenta cauză sunt următoarele considerente din această hotărâre:

”71. Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice [a se vedea, în special, Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10865/09 ș.a., pct. 315, CEDO 2014 (extrase); El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO 2012; Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV; și Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999–V]. Într-adevăr, interzicerea torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante este o valoare ce ține de civilizație și este strâns legată de respectarea demnității umane. Art. 3 nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției, și nu admite nicio derogare, potrivit art. 15 § 2, nici măcar în caz de pericol public care amenință viața națiunii (ibidem).

72. Curtea reamintește că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea reamintește că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecție sporită din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea reamintește în acest context că art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131, 22 octombrie 2009).

73. Curtea mai reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul de circumstanțe ale cauzei, ca de exemplu durata tratamentului sau efectele lui fizice ori psihologice, iar în unele cazuri, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000–XI; și Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 67, CEDO 2001-III]. Cu toate că scopul tratamentului este un element care trebuie luat în considerare pentru a stabili dacă viza umilirea sau înjosirea victimei, absența unui asemenea scop nu ar exclude în mod definitiv o constatare a încălcării art. 3 (Peers, citată anterior, pct. 74).

74. În fine, în ceea ce privește condițiile de detenție, Curtea ține seama de efectele lor cumulative, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II). În special, perioada de timp în care o persoană a fost deținută în condițiile denunțate reprezintă un factor important care trebuie luat în considerare (Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, pct. 142, 10 ianuarie 2012; Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, pct. 50, 8 noiembrie 2005; Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, pct. 64, 18 ianuarie 2005; și Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 102, CEDO 2002-VI).

75. Principiile generale privind supraaglomerarea mediului penitenciar sunt rezumate în hotărârea Khlaifia și alții împotriva Italiei [(MC), nr. 16483/12, pct. 164-166, 15 decembrie 2016], în care Curtea reamintește, în special, că, atunci când supraaglomerarea atinge un anumit nivel, lipsa de spațiu dintr-o unitate penitenciară poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare la aprecierea conformității unei anumite situații cu art. 3 (a se vedea, cu privire la unitățile penitenciare, Karalevičius împotriva Lituaniei, nr. 53254/99, pct. 39, 7 aprilie 2005). Într-adevăr, spațiul extrem de îngust dintr-o cameră de deținere constituie un aspect deosebit de important de care trebuie să se țină seama pentru a se stabili dacă condițiile de detenție în litigiu au fost „degradante” în sensul art. 3 din Convenție [Muršić împotriva Croației (MC), nr. 7334/13, pct. 104, 20 octombrie 2016].

76. Astfel, atunci când s-a confruntat cu cazuri de supraaglomerare severă, Curtea a hotărât că acest element este suficient, el singur, pentru a constata încălcarea art. 3 din Convenție. În general, deși CPT consideră dezirabil pentru camerele comune un spațiu de 4 m², au existat cazuri emblematice în care spațiul personal acordat unui reclamant era mai mic de 3 m² (Torreggiani și alții împotriva Italiei, nr. 43517/09 ș.a., pct. 68, 8 ianuarie 2013; Ananyev și alții, citată anterior, pct. 144-145; Sulejmanovic împotriva Italiei, nr. 22635/03, pct. 43, 16 iulie 2009; Kantyrev împotriva Rusiei, nr. 37213/02, pct. 50-51, 21 iunie 2007; Andrei Frolov împotriva Rusiei, nr. 205/02, pct. 47-49, 29 martie 2007; și Kadikis împotriva Letoniei, nr. 62393/00, pct. 55, 4 mai 2006).

77. Recent, Curtea a confirmat că cerința de 3 m² de suprafață la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spațiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalațiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condițiilor de detenție din perspectiva art. 3 din Convenție (Muršić, citată anterior, pct. 110 și 114). Aceasta a mai precizat că un spațiu personal mai mic de 3 m² într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul în general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv (ibidem, pct. 122-138).

78. În schimb, în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare încât să constituie de una singură o problemă din perspectiva art. 3, Curtea a reținut că alte aspecte ale condițiilor de detenție trebuiau luate în considerare la examinarea respectării acestei dispoziții. Aceste aspecte includ posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală și aer natural, calitatea încălzirii și respectarea cerințelor sanitare de bază (a se vedea, de asemenea, aspectele care decurg din Regulile penitenciare europene, adoptate de Comitetul de Miniștri, citate la pct. 43 supra). Astfel cum a precizat Curtea în hotărârea Mursič (citată anterior, pct. 139; a se vedea de asemenea Khlaifia, citată anterior, pct. 167), atunci când un deținut dispune în camera sa de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m², factorul spațiu rămâne un element important în aprecierea caracterului adecvat sau inadecvat al condițiilor de detenție. Prin urmare, în astfel de cauze, CEDO a constatat încălcarea art. 3 în cazul în care lipsa spațiului era însoțită de alte condiții materiale de detenție necorespunzătoare, precum lipsa de aerisire și de lumină (Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 69; a se vedea, de asemenea, Moisseiev împotriva Rusiei, nr. 62936/00, pct. 124-127, 9 octombrie 2008; Vlassov împotriva Rusiei, nr. 78146/01, pct. 84, 12 iunie 2008; și Babouchkine împotriva Rusiei, nr. 67253/01, pct. 44, 18 octombrie 2007), acces limitat la plimbare în aer liber (István Gábor Kovács împotriva Ungariei, nr. 15707/10, pct. 26, 17 ianuarie 2012; Efremidze împotriva Greciei, nr. 33225/08, pct. 38, 21 iunie 2011; Yevgeniy Alekseyenko împotriva Rusiei, nr. 41833/04, pct. 88-89, 27 ianuarie 2011; Gladkiy împotriva Rusiei, nr. 3242/03, pct. 69, 21 decembrie 2010; Shuvaev împotriva Greciei (cererea nr. 8249/07, pct. 39, 29 octombrie 2009; și Vafiadis împotriva Greciei, nr. 24981/07, pct. 36, 2 iulie 2009) sau o lipsă totală de intimitate în camere [Szafransky împotriva Poloniei, nr. 17249/12, pct. 39-41, 15 decembrie 2015; Veniosov împotriva Ucrainei, nr. 30634/05, pct. 36, 15 decembrie 2011; Mustafayev împotriva Ucrainei, nr. 36433/05, pct. 32, 13 octombrie 2011; Belevitski împotriva Rusiei, nr. 72967/01, pct. 73-79, 1 martie 2007; Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 106-107, CEDO 2005-X (extrase); și Novosselov împotriva Rusiei, nr. 66460/01, pct. 32 și 40-43, 2 iunie 2005].

79. În ceea ce privește instalațiile sanitare și igiena, Curtea reamintește că accesul liber la toalete curate și menținerea unor bune condiții de igienă sunt elemente esențiale pentru un mediu uman, iar deținuții trebuie să aibă acces ușor la acest tip de instalație, care trebuie să le asigure protecția intimității (Ananyev și alții, citată anterior, pct. 156 și 157; a se vedea, de asemenea, aspectele care decurg din Regulile penitenciare europene, adoptate de Comitetul de Miniștri, citate la pct. 43 supra). În această privință, Curtea amintește că o anexă sanitară care este doar parțial separată printr-un perete despărțitor nu este acceptabilă într-o cameră ocupată de mai mulți deținuți (Canali împotriva Franței, nr. 40119/09, pct. 52, 25 aprilie 2013) și că anterior a constatat încălcarea art. 3 din Convenție ca urmare a condițiilor necorespunzătoare de igienă din cameră (Vasilescu împotriva Belgiei, nr. 64682/12, pct. 103, 25 noiembrie 2014; Ananyev și alții, citată anterior, pct. 156-159; Florea împotriva României, nr. 37186/03, pct. 59, 14 septembrie 2010; Modarca împotriva Moldovei, nr. 14437/05, pct. 65-69, 10 mai 2007; și Kalachnikov, citată anterior, pct. 98-103). Un alt aspect criticat de Curte în hotărârile sale în materie de igienă este prezența gândacilor, șobolanilor, păduchilor, ploșnițelor sau a altor paraziți. Aceasta a amintit că administrația locurilor de deținere trebuie să combată acest tip de infestare prin metode eficiente de dezinsecție, produse de întreținere, fumigații și controale periodice în camere, în special controlarea stării lenjeriilor de pat și locurilor pentru depozitarea alimentelor (Ananyev și alții, citată anterior, pct. 159).

81. Curtea observă, în primul rând, că reclamanții au stat în cea mai mare parte a detenției lor în camere supraaglomerate din penitenciarele Gherla, Aiud și Oradea (primul reclamant), Craiova, Târgu-Jiu și Pelendava (al doilea reclamant), Rahova, Tulcea, C. și Vaslui (al treilea reclamant) și Gherla (al patrulea reclamant). Această situație este confirmată de informațiile oferite de Guvern (pct. 10-12, 15, 18 și 25 din prezenta hotărâre). Curtea constată că spațiul personal alocat reclamanților a fost, în cea mai mare parte a detenției lor, mai mic de 3 m², ceea ce a determinat Curtea să concluzioneze, în conformitate cu jurisprudența sa (supra, pct. 77), că în speță există o prezumție puternică de încălcare a art. 3. În ceea ce privește cererile de transfer între diferite camere din Penitenciarul Gherla care au fost formulate de primul reclamant (supra, pct. 10), Curtea amintește că acestea nu exonerează autoritățile de obligația de a se asigura că orice persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane și nu este expusă unor situații de supraaglomerare penitenciară (supra, pct. 72).

82. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă există factori specifici pentru a infirma această prezumție. În această privință, Curtea observă că lipsa acută de spațiu personal pe care reclamanții au suferit-o timp de mai multe luni pare să fi fost agravată de alte tratamente invocate de aceștia. Curtea a luat în considerare, în special, lipsa iluminatului natural, foarte scurta durată a plimbării zilnice, toaletele insalubre și uneori neprevăzute cu pereți despărțitori, precum și lipsa de activități socio-culturale (cazul primului reclamant), insuficiența instalațiilor sanitare și insuficiența accesului la apă caldă (cazul celui de-al doilea reclamant), lipsa de ventilație a camerelor, prezența mucegaiului în unele camere, prezența insectelor și a șobolanilor, uzura saltelelor de pat, slaba calitate a hranei, prezența ploșnițelor (cazul celui de-al treilea reclamant), slaba calitate a hranei, insuficiența instalațiilor sanitare și lipsa de igienă (cazul celui de-al patrulea reclamant). Toate aceste condiții, deși nu constituie în sine tratamente inumane și degradante, nu au făcut decât să le cauzeze reclamanților o suferință suplimentară.

83. Curtea a observat, de asemenea, că Guvernul contestă aspectele referitoare la condițiile materiale denunțate de reclamanți și că invocă scrisorile de informare primite de la conducerea ANP. În acest sens, reamintind că, în cauze similare, Curtea a aplicat principiul affirmanti incumbit probatio atunci când Guvernul este singurul care are acces la informații de natură să confirme ori să infirme afirmațiile reclamantului, este necesar să se constate că descrierea condițiilor materiale ca fiind conforme cu cerințele de la art. 3 nu este susținută de dovezi suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, Artimenco împotriva României, nr. 12535/04, pct. 35, 30 iunie 2009; Brândușe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 48, 7 aprilie 2009). În ceea ce privește documentele prezentate de Guvern cu privire la condițiile materiale de detenție suferite de cel de-al treilea reclamant în penitenciarele Tulcea, C. și Vaslui (supra, pct. 19-21), Curtea constată că, în pofida eforturilor depuse de autoritățile naționale pentru a îmbunătăți condițiile de detenție ale celui de-al treilea reclamant, acestea nu sunt în măsură să contrazică afirmațiile reclamantului cu privire la lipsa de ventilație a camerelor, prezența mucegaiului în unele din acestea, prezența insectelor și șobolanilor, precum și uzura saltelelor de pat (supra, pct. 17). Chiar din aceste documente rezultă că al treilea reclamant a trebuit să suporte condiții precare de igienă în penitenciarele C. și Vaslui (supra, pct. 20-21). Guvernul nu a prezentat așadar niciun document și nicio explicație relevantă pentru a determina Curtea să respingă afirmațiile reclamantului ca nefondate (a se vedea, mutatis mutandis, Ogică împotriva României, nr. 24708/03, pct. 43, 27 mai 2010). Același lucru este valabil pentru capetele de cerere formulate de al patrulea reclamant cu privire la condițiile materiale din centrul de reținere și arestare preventivă din Baia Mare. Guvernul nu contestă lipsa de toalete și lipsa de ventilație și nu justifică nicicum faptul că neagă alte aspecte denunțate (lipsa de apă curentă și de iluminat natural, prezența șobolanilor) (supra, pct. 25).

121. În ceea ce privește calea sau căile de atac la nivel intern ce trebuie adoptate pentru a face față problemei structurale recunoscute în prezentele cauze, Curtea reamintește că, în materie de condiții de detenție, căile de atac „preventive” și cele „compensatorii” trebuie să coexiste și să se completeze. Astfel, atunci când un reclamant este deținut în condiții contrare art. 3 din Convenție, cea mai bună măsură de reparație posibilă este încetarea imediată a încălcării dreptului de a nu fi supus unor tratamente inumane și degradante. De asemenea, orice persoană supusă unei detenții care a adus atingere demnității sale trebuie să aibă posibilitatea de a obține o pentru încălcarea suferită reparație (Ananyev și alții, citată anterior, pct. 97-98 și 210-231; și Benediktov împotriva Rusiei, nr. 106/02, pct. 29, 10 mai 2007). 124. În ceea ce privește căile de atac compensatorii, Curtea constată cu mulțumire că unele instanțe examinează diferite aspecte ale condițiilor materiale de detenție și acordă despăgubiri în acest sens unor deținuți (supra, pct. 96). Cu toate acestea, Curtea constată că, în dreptul român, răspunderea civilă delictuală este un regim care se bazează pe răspunderea subiectivă și care se bazează așadar pe culpa autorului prejudiciului (supra, pct. 36). Or, în materie de rele condiții de detenție, Curtea reamintește că sarcina probei, care revine justițiabililor, nu trebuie să constituie o sarcină excesivă. În plus, Curtea reamintește în acest sens că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (Iacov Stanciu, citată anterior, pct. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (Ananyev și alții, citată anterior, pct. 113; Roman Karasev împotriva Rusiei, nr. 30251/03, pct. 81-85, 25 noiembrie 2010; și Shilbergs împotriva Rusiei, nr. 20075/03, pct. 71-79, 17 decembrie 2009). Prin urmare, exemplele prezentate de Guvern nu demonstrează cu certitudinea necesară existența unei căi de atac compensatorii efective în materie.”

În raport de aceste considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește aplicarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului deținuților care invocă condiții de detenție improprii prin care au fost supuși unor tratamente inumane sau degradante, instanța de apel trebuia să analizeze în concret condițiile de detenție din fiecare cameră de detenție, de la fiecare Penitenciar la care reclamantul a fost încarcerat, cu referire la spațiul personal alocat acestuia, în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că un spațiu personal mai mic de 3 m2 generează o prezumție de încălcare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și la celelalte elemente ce trebuie luate în considerare, indicate în hotărâre, cum ar fi posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală și aer natural, calitatea încălzirii și respectarea cerințelor sanitare de bază. Din această perspectivă, este întemeiată critica reclamantului recurent în sensul că instanța de apel nu a analizat condițiile de detenție de la Penitenciarul C., menționat chiar în Hotărârea CEDO ca având probleme de supraaglomerare în camerele de deținere. În ceea ce privește condițiile de detenție de la Penitenciarul B., cu referire la spațiul personal asigurat în camerele de detenție, instanța de apel a reținut că în cadrul penitenciarului B. reclamantul a fost încarcerat în regim semideschis ceea ce presupune obligativitatea asigurării unui volum de aer de 6 mc pentru fiecare persoană şi nu suprafaţa de 4 mp, fără a face vreo referire în concret la spațiul personal asigurat efectiv reclamantului.

 Situația de fapt trebuia stabilită de instanța de apel, pentru a putea analiza încălcarea dreptului prevăzut de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în concordanță cu principiul stabilit de CEDO în sensul că în dovedirea condițiilor de detenție degradante nu trebuie să se impună o sarcină excesivă reclamantului care solicită despăgubiri, întrucât pârâții sunt cei care dețin informații de natură să confirme sau să infirme afirmațiile reclamantului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere condițiile de detenție descrise de reclamanți atât timp cât Guvernul României nu a făcut dovada contrară. Prin urmare simpla constatare a instanței de apel în sensul că reclamantul nu a solicitat administrarea niciunei probe din care să rezulte care au fost condiţiile în camerele pe care le-a ocupat el pe perioada detenţiei şi care a fost impactul condiţiilor în care şi-a executat pedeapsa asupra lui, nu este suficientă pentru a nu analiza probele din dosar, respectiv înscrisurile depuse de pârâți pentru a infirma cele susținute de reclamant în cererea de chemare în judecată, și este în dezacord cu Hotărârea CEDO în cauza Rezmiveș şi alţii contra României.

Instanța de apel a mai reținut că reclamantul nu a formulat nicio plângere prin care să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate şi prin care să invoce nemulţumiri cu privire la condiţiile de detenţie – reclamantul înţelegând astfel, la momentul privării de libertate, că, raportat la condiţiile economice şi organizatorice nu de cea mai bună calitate pe care le poate oferi statul român la momentul actual, acestea sunt condiţiile care pot fi oferite deţinuţilor cazaţi în sistemul penitenciar. Aceste considerente sunt de asemenea în contradicție cu recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, în materie de condiții de detenție, căile de atac „preventive” și cele „compensatorii” trebuie să coexiste și să se completeze și că orice persoană supusă unei detenții care a adus atingere demnității sale trebuie să aibă posibilitatea de a obține o pentru încălcarea suferită reparație. Prin urmare, faptul că reclamantul nu a formulat o plângere în perioada detenției cu privire la aceste condiții, nu înlătură dreptul acestuia la reparații, dacă se constată că acestea au fost incompatibile cu asigurarea dreptului la demnitate, cu dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante.

Din cele constatate, Curtea apreciază că lipsește motivarea instanței de apel cu privire la criticile esențiale ale reclamantului apelant în raport de aplicarea în speță a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impunându-se în temeiul art. 496, art. 498 alin. 2 C.proc.civ., raportate la art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. casarea în parte a deciziei instanței de apel și rejudecarea apelului reclamantului de către instanța de apel, reținându-se că aceasta a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

Necercetarea fondului este reținută în cauză întrucât instanţa de apel, deşi în dispozitivul hotărârii se pronunţă pe cererea de apel pe fond, respingând apelul principal, nu motivează hotărârea adoptată, soluţia cuprinsă în dispozitiv fiind una pur formală, în lipsa unei motivări care să o susţină. Se reține și faptul că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt pentru a se putea pronunța asupra încălcării dreptului la demnitate al reclamantului, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauze similare.

O asemenea împrejurare echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său. Întrucât reținerea acestui motiv de casare determină casarea deciziei din apel și rejudecarea cauzei de către instanța de apel, nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs. Conform art. 501 alin. 3 C.proc.civ. după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, în speță, instanța de apel.

Sunt menținute celelalte dispoziții ale deciziei care nu sunt contrare prezentei decizii, în speță soluția vizând apelul incident, dat fiind că recursul pârâtei a fost respins.

Cheltuielile de judecată efectuate în recurs de reclamantul recurent vor fi avute în vedere de Tribunalul Botoşani în rejudecare, dat fiind că s-a dispus rejudecarea apelului acesteia, astfel încât nu s-a stabilit culpa procesuală definitiv, aceasta fiind temeiul acordării cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare