Ordin prefect de încetare a de drept a mandatului de primar, ca urmare a constatării de către ani a unui conflict de interese. Aplicabilitatea Legii nr. 176/2010.

Rezumat:

Reglementarea încetării mandatului atât în cazul incompatibilităţilor, cât şi a conflictului de interese (în forma prevăzută de art. 25 din Legea nr. 176/2010) se integrează scopului legii, respectiv asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale. Aplicarea sancţiunii încetării de drept a mandatului primarului în cazul conflictului de interese prin raportare la conţinutul art. 49 din Legea nr. 144/2007 rezultă atât din modul de reglementare ulterioară mai explicită a legiuitorului prin art. 25 din Lg nr. 176/2010, cât şi din raţionamentul Curţii Constituţionale a României exprimat prin jurisprudenţă în sensul că nu contravine o atare reglementare normelor constituţionale privind dreptul de a fi ales şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 31 mai 2018 sub nr. 2017/86/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Instituţia Prefectului Judeţului, a formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 130 din 23.05.2018 privind constatarea încetării de drept, înainte de termen a mandatului de primar al oraşului B., solicitând ca în baza probelor ce se vor administra să se dispună anularea Ordinului nr. 130/23.05.2018, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 589 din 19.09.2019, Tribunalul Suceava Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de C. A respins, ca nefondată, acțiunea în anularea Ordinului nr. 130/23.05.2018 emis de Prefectul Județului formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Instituţia Prefectului Judeţului prin reprezentant.

Împotriva acestei sentinţe au promovat recurs reclamantul A. şi intervenientul D., apreciind că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală.

Prin recursul formulat, intervenientul D. a arătat că cererea de intervenţie formulată în cauza priveşte în mod cert vătămările aduse acestuia şi celor pe care îi reprezintă, vătămări aduse de către A., Prefectura şi Consiliul Local.

În cea ce priveşte soluţionarea celor expuse în cererea de intervenţie, susţine că atât cu privire la stingerea litigiului creat, cât şi referitor la intrarea sa în legalitate, aceste aspecte au rămas nesoluționate atât de către părţile din dosar având implicație negativă în cauză, cât şi de către instanţa prin neluarea în considerarea a celor expuse şi supuse soluţionării în prezenta cauză. Menţionează că dosarele componente formate în cauză sunt în curs de judecare la ICCJ, iar soluţionarea acestui dosar a fost efectuată în mod abuziv prin faptul că au fost ignorate de către instanţa de fond toate aspectele procedurale, cauza fiind suspendată până la soluţionarea apelului exercitat împotriva încheierii de şedinţa din data 15.11.2018 cu drept de recurs pe toată durata suspendării, instanţa de fond continuând judecarea cauzei fără ca cineva să formuleze recurs în cauză, ducând judecata cauzei până la soluţionare prin pronunţarea hotărârii nr. 598/2019 din 19.09.2019, însă fără a fi soluţionate expunerile înscrise în cererea de intervenţie.

 Învederează că instanţa de fond nu a efectuat nici un demers asupra părţilor în sensul respectării modului procedural juridic (întâmpinare-răspuns la întâmpinare s.a.m.d.) în vederea soluţionării problemelor expuse în cererea de intervenţie, astfel prin inactivitatea din partea instanţei de judecata asupra soluţionării cererii de intervenţie, efectul juridic duce la menţinerea litigiului format şi menţinerea în mod abuziv a vătămărilor aduse lor şi expuse în cerere, aspecte ce sunt de netolerat într-un stat de drept democratic.

În drept îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 78/2000 şi art. 341 NCP.

Prin recursul formulat, reclamantul A. a arătat că hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ.), iar motivele pe care se întemeiază sunt contradictorii şi străine de natura cauzei (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ.).

La pronunţarea hotărârii recurate instanţa nu a aplicat legislaţia în vigoare la data săvârșirii faptei de conflict de interese reţinută în raportul de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate (acuzații în materie penală în accepțiunea art. 6 CEDO), nu a respectat caracterul obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale şi al Deciziilor pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, nu a interpretat şi aplicat legislaţia naţională şi comunitară în litera şi spiritul ei, ajungând la concluzii arbitrare, neraportate la situaţia de drept şi de fapt din cauză.

Conform Raportului de evaluare nr. 48060/G/II/02.12.2012 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate s-a constatat că reclamantul A., consilier local în mandatul 2008-2012 şi viceprimar al Oraşului B., în perioada 17.06.2009-13.06.2011, nu a respectat regimul juridic al conflictului de interese întrucât, în calitate de consilier local, a participat la deliberarea şi adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Oraşului B. nr. 11/21.04.2010 privind organizarea pășunatului în anul 2010 la nivelul Oraşului B., în temeiul căruia a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1989/07.05.2010 între Consiliul Local al Oraşului B. şi Asociaţia Crescătorilor de Animale "E" B.

La data de 21.04.2010 (data faptei) sancţiunea pentru nerespectarea regimului conflictelor de interese (sancţiune diferită de cea pentru nerespectarea regimului juridic al incompatibilităților) era reglementată de art. 49 din Legea nr. 144/2007 republicată în Monitorul Oficial nr. 535 din 03.08.2009.

Invocă prevederile articolul 49 din Legea nr. 144/2007.

În interpretarea art. 49 din legea în vigoare la data săvârșirii faptei, arată că de la realitatea juridică că subiecții vizați de lege nu erau reprezentați numai de consilieri locali şi primari, ci de toate categoriile enumerate la art. 41 alin. 1 pct. 1-35 din Legea nr. 144/2007.

Precizează că numai starea de incompatibilitate putea constitui temei pentru eliberarea din funcţie (art. 49 alin. 3). Conflictul de interese constituia abatere disciplinară şi se sancționa potrivit reglementării aplicabile demnității, funcţiei sau activităţii raportat la subiectul care săvârșea fapta (oricare din subiecții prevăzuţi de art. 41).

Arată că pentru categoria de subiecți reprezentată de consilieri locali şi primari nu există ca sancţiune principală încetarea de drept a mandatului aspect confirmat de absenţa conflictului de interese din cuprinsul art. 9 alin. 2 din Legea nr. 393/2004 şi de absenţa conflictului de interese din cuprinsul art. 15 alin. 2 din aceeaşi lege.

Menţionează că, în schimb, incompatibilitatea constituia pentru cele două categorii caz de încetare de drept a mandatului fiind reglementată de lit. b a celor două texte.

Practic, conflictul de interese, spre deosebire de incompatibilitate, nu a constituit niciodată şi nu constituie nici în prezent caz de încetare de drept a mandatului, nici pentru consilierul local şi nici pentru primar.

Susţine că pentru alte categorii de subiecți vizați de Legea nr. 144/2007 şi ulterior de Legea nr. 176/2010, cu excepţia evident a consilierilor locali şi a primarilor, printre sancţiunile specifice demnității, funcţiei sau activităţii respective se număra şi eliberarea sau destituirea din funcţie.

Învederează că numai persoanelor care aveau între sancţiuni eliberarea sau destituirea din funcţie şi cărora cu ocazia individualizării li se aplica o astfel de sancţiune, li se putea aplica ulterior sancţiunea complementară a decăderii din dreptul de a mai exercita o funcţie sau demnitate publică pe o perioadă până la 3 ani de la data eliberării sau destituirii din funcţia sau demnitatea publică respectivă.

Arată că sancţiunea complementară nu opera ope legis în toate cazurile, ci se dispunea, numai la solicitarea agenției de către instanţa competentă, aceasta fiind cea care analiza de la caz la caz atât oportunitatea aplicării şi a sancţiunii complementare cât şi durata acesteia care putea fi cuprinsă între 1 zi şi până la 3 ani (niciodată de 3 ani).

Art. 49 din Legea nr. 144/2007 a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010 publicată în Monitorul Oficial la data de 5 mai 2010.

Art. 25 din Legea nr. 176/2010 (articol care a stat la baza emiterii Ordinului prefectului) a intrat în vigoare abia la data de 5 septembrie 2010, Legea nr. 176 fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 621 din 2 septembrie 2010.

Dacă în privinţa normelor de procedură cuprinse de Legea nr. 176/2010 (relative la cercetarea efectuată de ANI aflată în curs sau neîncepute la momentul intrării în vigoare însă în privinţa cărora nu trecuseră 3 ani de la data săvârșirii faptelor), acestea se puteau aplica pentru viitor, în sensul că pentru fapte anterioare, cercetarea Agenţiei continua pe noua procedură, în cazul normelor de drept material (cum este sancţiunea reglementată de art. 25), acestea se aplică numai faptelor născute după intrarea sa în vigoare (după 5 septembrie 2010).

Consideră că instanţa de fond a confundat normele de procedură cu norma materială conţinută de art. 25.

Susţine că normele de procedură era firesc să se aplice şi situaţiilor născute anterior (dar nu mai vechi de 3 ani) deoarece chiar art. 11 din Legea nr. 176/2010 permitea ca evaluarea să se facă pe durata exercitării funcţiilor ori demnităților publice, cât şi în decursul a trei ani după încetarea acestora.

Arată că în ce priveşte sancţiunea pentru fapta rezultată în urma evaluării aceasta nu poate fi decât aceea prevăzută de legea în vigoare la data săvârșirii.

Menţionează că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile reglementat de art. 15 alin. 2, Titlul 11 Capitolul 1 din Constituţia României, precum şi cu încălcarea art. 6 din Codul Civil.

Prin urmare, având în vedere că la data săvârșirii faptei, respectiv 21.04.2010, conflictul de interese nu era sancţionat de către legiuitor cu sancţiunea administrativă a încetării de drept a mandatului, iar dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu se pot aplica retroactiv, consideră că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi în rejudecare admiterea acţiunii şi anularea Ordinului emis de Prefectul Judeţului.

Învederează că instanţa de fond şi-a arogat competenţe de legiferare atunci când a apreciat că fapta de nerespectare a regimului juridic privind conflictul de interese poate fi asimilată stării de incompatibilitate.

Conflictul de interese şi starea de incompatibilitate sunt fapte reglementate şi sancţionate distinct, astfel cum a arătat mai sus.

Mai mult, arată că în prezent pentru conflictul de interese săvârşit de aleșii locali (consilieri, primari) a fost introdusă şi o sancţiune principală reglementată de art. 228 alin. 5 din OUG nr. 57/2019 respectiv diminuarea indemnizaţiei cu 10% pe o perioadă de maximum 6 luni.

Cum diminuarea indemnizaţiei nu poate fi paralelă cu interdicția de a exercita este evident că mandatul actual în care se găsește alesul local la momentul rămânerii definitive a raportului ANI nu încetează de drept, lipsind în continuare din cazurile de încetare de drept a mandatului de primar sau consilier local, astfel cum lipsea şi anterior apariţiei OUG nr. 57/2019.

Apreciază că este evident că sancţiunea complementară a interdicției de a mai exercita funcţii publice operează numai în ipoteza aplicării sancţiunii principale prevăzută de lege şi eventual de la încetarea mandatului prin ajungerea la termen şi nu anterior.

Consideră că instanţa de fond a încălcat Decizia CCR, conform căreia săvârşirea unui conflict de interese nu reprezintă cauză de încetare de drept a mandatului este şi Decizia nr. 647/2018 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 29 ianuarie 2019 la punctele 36, 37 se prevede că: "Prin urmare, soluţia legislativă preconizată a intra în vigoare precizează sancţiunea care poate fi aplicată consilierilor locali sau județeni în ipoteza conflictului de interese administrativ, care nici în prezent nu este cauză de încetare de drept a mandatului consilierului local/ judeţean. Pretinsa inexactitate a soluţiei legislative este, în realitate, o chestiune de interpretare şi coroborare a textelor legale incidente".

Prin analogie, având în vedere că prevederile art. 9 din Legea nr. 393/2004 sunt identice cu prevederile art. 15 din aceeaşi lege, conflictul de interese nu reprezintă nici cauză de încetare de drept a mandatului de primar. Cazurile de încetare de drept a mandatului de primar (Ordinul emis de prefect privind încetarea de drept a mandatului de primar şi nu altceva) operează numai pentru cazurile limitativ prevăzute de lege survenite în mandatul actual (2016-2020) şi nu pentru fapte de conflict de interese (ne enumerate printre cazurile prevăzute de lege) sau stare de incompatibilitate survenită într-un mandat anterior cum ar fi mandatul 2008-2012. Numai mandatul 2008-2012 putea înceta de drept şi numai pentru stare de incompatibilitate.

Susţine că prin sentinţa recurată au fost nerespectate Decizia Curţii Constituţionale nr. 449/2015 şi prevederile art. 26 din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora dacă persoana evaluată era consilier local, raportul de evaluare se înaintează consiliului local, iar nu prefectului.

Consideră că prin sentinţa recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 96 pct. 3 C.pr.civ. şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 500/15.05.2012 şi nr. 967/20.11.2012 respectiv art. 129 Cod Civil, dispoziţii ce se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a Curţii de Apel Suceava, în condiţiile în care aplicarea greşită a unei legi dintr-o sentinţă nu este eroare materială, ci greșeală de judecată, potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ. şi nu este inclusă în art. 442 alin. 1 C.pr.civ.

Învederează că prin încălcarea competenţei şi a procedurii civile, judecătorul fondului a generat şi o contradicţie în propria sa argumentare, în condiţiile în care petentul a invocat art. 69 din Legea nr. 215/2001 arătând că potrivit alin. 2 din acesta, mandatul primarului încetează de drept în condiţiile legii statutului aleșilor locali, care la art. 15 alin. 2 din Legea nr. 393/2004 prevede 9 cazuri de încetare de drept a mandatului de primar înainte de expirarea duratei normale a mandatului, printre care nu este prevăzut conflictul de interese, justificându-şi concluzia de respingere doar pe art. 16 alin. 1 din Legea nr. 393/2004, fără a face distincţia legată de lipsa cazului de încetare de drept a mandatului unui primar pe motiv de conflict de interese.

Arată că în mod greşit prima instanţă a trecut peste nulitatea produsă de nerespectarea prevederilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 393/2004 conform cărora: "(2) Ordinul va avea la bază un referat semnat de secretarul comunei sau al oraşului, precum şi actele din care rezultă motivul legal de încetare a mandatului".

Susţine că dacă prefectul ar fi solicitat şi ar fi aşteptat întocmirea acestui referat ar fi fost informat cu privire la faptul că în speţa pendinte nu se impunea emiterea ordinului, şi mai mult aplicarea sancţiunii intra în sfera de competenţă a consiliului local şi nu a prefectului, raportat la calitatea pe care o avea cel vizat de raport la momentul săvârșirii faptei.

Instanţa de fond a încălcat considerentele din paragraful 27, 28 şi 30 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015.

Învederează că Decizia CCR nr. 449/2015 a fost transpusă în legislație prin introducerea alin. 5 la art. 25 din Legea nr. 176/2010 conform căruia: "Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară pentru faptele care determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcţiilor publice este înlăturată, ne mai putând fi angajată în condiţiile depășirii termenului general de prescripţie de 3 ani de la data săvârșirii lor, în conformitate cu ari. 2517 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată cu modificările ulterioare".

Precizează că nici Prefectul Judeţului şi nici prima instanţă nu au ţinut cont de faptul că prefectul poate constata intervenţia unei sancţiuni ope legis printr-un ordin cu caracter declarativ numai dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de lege şi nu există cauze exoneratoare de răspundere.

Menţionează că pentru faptele reţinute în raportul de evaluare intervenise anterior prescripţia, aspect care nu putea fi constatat decât după rămânerea definitivă a raportului (neexistând raport definitiv nu se putea vorbi anterior de existenţa unei fapte de conflict de interese la care să fi curs prescripţia).

Arată că numai contestaţia împotriva ordinului se formulează în 15 zile, motivele de nulitate ale unui act administrativ putând fi completate oricând în cursul procesului.

Prefectul nu putea emite în 2018 un ordin privind sancţionarea unui primar aflat în funcţie pentru o abatere disciplinară săvârşită într-un alt mandat de consilier local.

Prefectul nu putea să constate aplicabilitatea unui articol (art. 25 din Legea nr. 176/2010) care nu era în vigoare şi nu sancționa fapta de conflict de interese săvârşită în luna aprilie 2010 (anterior adoptării Legii nr. 176/2010).

Susţine că tot în mod greşit instanţa de fond a considerat actul atacat ca fiind suficient motivat, în condiţiile în care acesta nu respectă normele de tehnică legislative normative. Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrarii lui şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, îşi întemeiază recursul pe prevederile art. 488 şi următoarele C.pr.civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 precum şi pe orice altă dispoziţie legală aplicabilă în cauză.

Împotriva acestei sentinţe a promovat apel intervenientul C., prin care a solicitat admiterea acestuia aşa cum a formulat.

Reclamantul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului în ceea ce priveşte recursul formulat de D., Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 486 C.pr.civ. „Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, sau, după caz, numele, prenumele şi domiciliul reprezentantului convenţional, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul locuieşte în străinătate;

b) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului;

c) indicarea hotărârii care se atacă;

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

e) semnătura părţii sau, după caz, a mandatarului părţii, a reprezentantului legal al părţii sau a consilierului juridic.”

Nerespectarea obligaţiei de a semna cererea de recurs atrage nulitatea acestuia, potrivit alin.3 al aceluiaşi articol, care stabileşte că „menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.”

Recurentul D. a transmis cererea de recurs împotriva Hotărârii nr. 598/2019 a Tribunalului Suceava prin e-mail, fără a cuprinde o semnătura electronică ataşată acestuia pentru a demonstrat autenticitatea cererii, astfel cum rezultă din cuprinsul prev. art. 148 alin.2 Cod procedură civilă corob. cu art. 7 din Lg. nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Faţă de această împrejurare s-a solicitat recurentului prin adresa emisă la data de 20.12.2019 să semneze cererea de recurs, adresă ce a fost comunicată acestuia la data de 24.12.2019.

Cum până la termenul din data de 16.06.2020 lipsa semnăturii nu a fost complinită de către recurent, a intervenit sancţiunea nulităţii cererii de recurs potrivit art. 486 C.pr.civ.

Pe cale de consecinţă, Curtea va anula recursul formulat de recurentul D.

Analizând actele şi lucrările dosarului în ceea ce priveşte apelul formulat de C., Curtea constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 59 din 19.09.2019 pronunţată de Tribunalul Suceava a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de C., în dispozitivul acestei hotărâri fiind inserată menţiunea „cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare”.

Potrivit art. 457 Cod procedură civilă „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Curtea apreciază că această cale de atac a fost corect indicată de instanţa de fond, având în vedere că cererea principală a fost întemeiată juridic pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, iar în această materie calea de atac prevăzută de legiuitor este recursul, potrivit art. 20 alin.1 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, prin Decizia RIL nr. 17/2017 a ÎCCJ s-a stabilit că în materia contenciosului administrativ calea de atac ce poate fi exercitată de părţi este recursul.

Cu toate acestea, intervenientul a formulat împotriva sentinţei primei instanţe calea de atac a apelului, contrar normelor legale aplicabile şi menţiunii făcute de instanţa de fond în dispozitivul hotărârii, motiv pentru care apelul va fi respins, ca inadmisibil, în temeiul art. 457 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Analizând recursul formulat de A. ale cărui motive se subsumează disp. art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct.8 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:

Recurentul a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 8 C.pr.civ., apreciind că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu ar fi aplicat legislaţia în vigoare la data săvârşirii conflictului de interese deoarece la data săvârşirii faptei, respectiv 21.04.2010, conflictul de interese nu era sancţionat de legiuitor cu sancţiunea încetării de drept a mandatului, iar dispoziţiile Legii nr. 176/2010 nu se puteau aplica retroactiv.

Susţinerea recurentului nu este întemeiată întrucât analizarea legalităţii emiterii ordinului contestat se realizează în raport de legislaţia aplicabilă la momentul emiterii sale. Or, la data emiterii Ordinului Prefectului Judeţului nr. 130/23.05.2018 era în vigoare Legea nr. 176/2010, în temeiul căreia a fost constatată încetarea de drept a mandatului de primar al Or. B., deţinută de reclamant.

Recurentul a arătat că încetarea de drept a mandatului nu putea fi dispusă faţă de prevederile art. 49 din Lg. nr. 144/2007 în vigoare la data săvârşirii faptei.

Această apărare nu poate fi reţinută din mai multe considerente. În primul rând, ordinul atacat de recurent nu a avut în vedere prevederile Legii nr. 144/2007, ci temeiul de drept al emiterii acestuia a fost Legea nr. 176/2010, menţionată în cuprinsul ordinului şi în raport de care se verifică legalitatea actului contestat. Or, potrivit art. 25 din Lg. nr. 176/2010 încetarea mandatului de primar este posibilă atât ca urmare a constatării stării de incompatibilitate, cât şi a conflictului de interese.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar trece peste acest aspect şi s-ar analiza imposibilitatea aplicării sancţiunii încetării de drept a mandatului primarului în cazul conflictului de interese prin raportare la conţinutul art. 49 din Lg. nr. 144/2007 (forma în vigoare la data săvârşirii faptei), se constată că, deşi legiuitorul a făcut referire expresă doar la starea de incompatibilitate, identitatea de raţiune în aplicarea textului şi în cazul conflictului de interese rezultă atât din modul de reglementare ulterioară mai explicită a legiuitorului prin art. 25 din Lg nr. 176/2010, cât şi din raţionamentul Curţii Constituţionale a României exprimat prin jurisprudenţa evidenţiată şi de către instanţa de fond în sensul că reglementarea încetării mandatului atât în cazul incompatibilităţilor, cât şi a conflictului de interese (în forma prev. de art. 25 din lg. nr. 176/2010) se integrează scopului legii, respectiv asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale şi nu contravin normelor constituţionale privind dreptul de a fi ales şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Pentru argumentele reţinute anterior, referitoare la aplicarea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, nu poate fi reţinută nici apărarea recurentului că sancţiunea încetării de drept a mandatului nu ar fi aplicabilă primarului, nefiind prevăzută de Lg nr. 393/2004. Posibilitatea aplicării decăderii din dreptul de a ocupa şi o altă funcţie din cea vizată de actul normativ rezultă şi din raţionamentul exprimat de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 418/2014.

În ceea ce priveşte apărarea recurentului în sensul că art. 49 din Lg. nr. 144/2007 ar fi fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 415/14.04.2010, Curtea constată că acest aspect nu face decât să confirme că la momentul emiterii ordinului prefectului erau în vigoare doar prevederile Legii nr. 176/2010, iar considerentele deciziei invocate se referă la procedura desfăşurată de ANI, fără a viza decât în mod indirect dispoziţiile referitoare la încetarea mandatului.

Nu este întemeiată nici susţinerea recurentului că prevederile Legii nr. 176/2010 ar fi aplicabile numai în ceea ce priveşte procedura efectuată de ANI, fără a fi vizate şi normele de drept material, cum ar fi sancţiunea aplicabilă, deoarece art. 34 din Legea nr. 176/2010 nu face aceasta distincţie. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii.

 Nu se poate reţine nici apărarea recurentului că instanţa de fond şi-ar fi arogat competenţe de legiferare din moment ce art. 25 din Lg. nr. 176/2010 aplicabil în speţă prevede în mod cert posibilitatea încetării mandatului în cazul conflictului de interese.

De asemenea, nu a fost încălcată nici Decizia Curţii Constituţionale a Românei nr. 647/2018 care evidenţiază că pretinsa inexactitiate legislativă invocată de autorul excepţei nu este decât o chestiune de interpretare şi coroborare a textelor incidente referitoare la consilierii locali şi judeţeni, fără vreo referire la primari. În acelaşi timp, se constată că recurentul a omis să menţioneze şi pct. 38 din decizie potrivit căruia soluţia legislativă propusă nu aduce nicio modificare art. 25 din Lg. nr.176/2010.

Sub un alt aspect, recurentul a considerat că instanţa de fond ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 26 din Lg nr. 176/2010 şi considerentele Deciziei CCR nr. 449/2015 deoarece persoane evaluată era consilier local. Această apărare nu poate fi reţinută deoarece la momentul aplicării sancţiunii încetării de drept a mandatului, recurentul ocupa funcţia de primar, astfel că în mod corect a fost sesizat prefectul pentru emiterea ordinului.

Prin cererea de recurs a fost invocată şi încălcarea dispoziţiilor art. 96 pct. 3 C.pr.civ., respectiv a competenţei Curţii de Apel Suceava, însă din argumentele prezentate de recurent nu rezultă competenţa curţii de apel în soluţionarea cererii de anulare a Ordinului nr. 130/2018.

Recurentul a mai invocat aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor cuprinse în art. 16 alin.2 din Lg nr. 393/2004 în sensul neîntocmirii referatului semnat de către secretarul comunei sau oraşului. Şi această susţinere este nefondată întrucât dispoziţiile cuprinse de art. 26 din Lg. nr. 176/2010 sunt derogatorii în ceea ce priveşte procedura de constatare a încetării mandatului de primar, faţă de prev. Lg. nr. 393/2004.

Referitor la intervenirea prescripţiei răspunderii administrativ-disciplinare invocată de recurent, se constată că instanţa de fond a respins cererea de modificare a cererii de chemare în judecată ca tardiv formulată prin încheierea de şedinţă din data de 27.06.2019, argumentarea reţinut de instanţa de fond nefiind combătută de recurent prin cererea de recurs formulată. Menţionarea termenului de 15 zile pentru formularea contestaţiei vizează formularea contestaţiei, ceea ce diferă de termenul de modificare a cererii de chemare în judecată reţinut de instanţa de fond.

Neîntemeiată este şi aprecierea că prefectul nu putea emite în 2018 un ordin de sancţionare a unui primar în funcţie pentru o abatere disciplinară săvârşită într-un mandat de consilier local deoarece aplicarea sancţiunii se face prin raportare la funcţia publică deţinută în momentul aplicării decăderii din dreptul de a mai ocupa o funcţie sau demnitate publică în sensul legii.

Sub un ultim aspect, recurentul a susţinut că actul atacat nu a fost suficient motivat, însă nici această apărare nu poate fi reţinută deoarece emiterea ordinului prefectului nu presupune analizarea unei situaţii de fapt şi aplicarea diferenţiată a unor prevederi legale, ci doar constarea încetării de drept a mandatului în temeiul raportului de evaluare întocmit de ANI, care cuprinde situaţia de fapt şi constată existenţa conflictului de interese, împotriva acestuia existând o cale proprie de atac.

Cu toate că prin cererea de recurs a fost invocat şi motivul de casare prev. de art. 488 pct.6Cod procedură civilă, din motivele invocate nu a rezultat lipsa motivării hotărârii instanţei de fond, o motivare contradictorie sau menţionarea unor argumente străine de natura cauzei.

Având în vedere aspectele reținute anterior, se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu respectarea normelor de drept material, nefiind întemeiat motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 8C.pr.civ., astfel că, în temeiul art. 496C.pr.civ., Curtea urmează să respingă recursul formulat de A., ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare