Constatarea, de către instanţă, a nelegalității uneia sau mai multor probe aflate la dosarul de urmărire penală. Respingerea, pe acest temei, a acordului de recunoaştere a vinovăției. Apel declarat de o persoană interesată. Inadmisibilitate.

Rezumat

1. În cazul în care instanța de judecată învestită cu un acord de recunoaștere a vinovăției constată că una sau mai multe probe pe care parchetul şi-a întemeiat, cu caracter preponderent, acuzarea sunt lovite de nulitate, va pronunţa o soluţie de respingere a acestuia, chiar dacă nu poate exclude şi înlătura de la dosar respectivele dovezi.

2. Sentinţa penală pronunţată în procedura acordului de recunoaştere a vinovăției nu poate fi valabil atacată cu apel de către o persoană interesată, dispoziţiile art. 488 alin. (1) Cod procedură penală prevăzând, expres şi limitativ, titularii acestei căi de atac.

Hotărârea:

Prin sentinţa penală nr. 214 din data de 05.07.2017 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar, în baza art. 485 alin. (1) lit. a C.pr.pen., s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la data de 06.04.2017 de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Corupţiei Bucureşti, cu inculpatul A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, obiect al cauzei penale nr. ..../P/2017.

A fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a, b, k C.pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 1 an. În baza art. 65 C.pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 66 alin.(1) lit. a, b, k C.pen. S-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile art. 91 şi urm. C.pen.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut prima instanţă că prin adresa nr. .../P/2017 din data de 10.04.2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DNA - Secţia de Combatere a Corupţiei Bucureşti a înaintat acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în dosarul de urmărire penală nr. .../P/2017 privind pe inculpatul A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen., cu aplic. art. 5 C.pen.

În fapt, s-a arătat că, în intervalul 11-18.02.2014, în urma instigării exercitate de către inculpatul B., inculpatul A., şeful Serviciului arme, muniţii, substanţe toxice din cadrul IPJ (...), încălcându-şi atribuţiile de serviciu şi prin nerespectarea dispoziţiilor legale reglementate de Legea nr. 295/2004 republicată, articolul 58 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 25 alin. (1) şi (2), a dispus, prin măsurile luate, prelungirea permisului de armă cu privire la o armă neletală supusă autorizării pe care numitul C. o deţinea fără drept la momentul formulării cererii de prelungire a autorizării.

Cu privire la urmărirea penală efectuată în cauză s-a arătat că prin ordonanţa nr. .../P/2013 din 30.07.2014 s-a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale, printre alţii, faţă de A. (inculpatul din cauză), sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit (două infracţiuni aflate în concurs real), prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen., şi B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 47 C.pen. rap. la art. 297 alin. (1) C.pen., cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Prin ordonanţa din data de 06.04.2017 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale în cauză faţă de inculpatul D. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen.

Prin ordonanţa DNA - Secţia de combatere a corupţiei din data de 06 aprilie 2017 (dosar nr. .../P/2014) s-a dispus disjungerea cauzei privind pe inculpatul A., dosarul fiind înregistrat cu numărul .../P/2017.

Faţă de cele de mai sus, procurorul de caz a constatat că din probele şi mijloacele de probă administrate rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului.

S-a apreciat că în drept, fapta inculpatului A. (şeful Serviciului X din cadrul I.P.J. la momentul săvârşirii faptei), care, în intervalul 11-18.02.2014, şi-a încălcat atribuţiile de serviciu şi prin nerespectarea dispoziţiilor legale reglementate de Legea nr.2 95/2004, art. 58, alin. (1) şi (2) cu referire la art. 25 alin. (1) şi (2), a dispus, prin măsurile luate, prelungirea permisului de armă cu privire la o armă neletală supusă autorizării pe care numitul C. o deţinea fără drept la momentul formulării cererii de prelungire a autorizării, aducând, pe de o parte, o vătămare a intereselor legitime ale Ministerului Afacerilor Interne, organ de specialitate al Administraţiei Publice Centrale cu personalitate juridică, însărcinat cu punerea în aplicare şi respectarea prevederilor legale (a se vedea în acest sens O.U.G. nr. 30 din 25.04.2007), iar pe de altă parte, furnizându-i numitului C. un folos necuvenit (deţinerea fără drept a unei arme neletale supuse autorizării), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen., pedepsită cu închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni.

La data de 06 aprilie 2017, fiind ascultat în prezenţa apărătorului din oficiu, inculpatul A. a declarat expres că recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, precizând că doreşte încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei cu procurorul.

Potrivit art. 483 alin. (1) C.pr.pen., procurorul a sesizat instanţa cu prezentul acord de recunoaştere a vinovăţiei, ataşând dosarul de urmărire penală nr. .../P/2017.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava.

La termenul de judecată din data de 10 mai 2017, inculpatul A., prin apărător, a depus la dosar declaraţia notarială autentificată la BNP în data de 24.04.2017, prin care a revenit asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la data de 06.04.2017 şi a solicitat a se lua act de conţinutul acestei declaraţii.

La acelaşi termen de judecată, prin avocat, a formulat o cerere de anulare a Acordului de recunoaştere a vinovăţiei nr. .../P/2017 din 06 aprilie 2017.

Cu privire la nulităţile invocate de inculpat, instanţa de fond a reţinut, printre altele, că „în ceea ce priveşte declaraţia notarială autentificată la BNP (...) în data de 24.04.2017, prin care inculpatul A. a revenit asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la data de 06.04.2017, aceasta nu are nicio valoare în prezenta procedură. Analizând atât cuprinsul acestei declaraţii, cât şi cuprinsul memoriului depus de inculpat, se constată că niciuna dintre susţinerile formulate nu se încadrează în cazurile prevăzute de lege pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi ÎCCJ în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care a stabilit: „Retragerea, de către inculpat, în faţa instanţei de judecată a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) C.pr.pen., nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.” (dec.nr. 5/2017).

Instanţa nu a achiesat la susţinerea inculpatului că i-ar fi fost viciat consimţământul, din moment ce, personal, a depus o solicitare la Parchet (având în vedere viza existentă pe înscris), prin care a solicitat încheierea prezentului acord de recunoaştere a vinovăţiei.

După cum s-a reţinut în cuprinsul deciziei nr. 5/2017 a ÎCCJ, „Valabilitatea consimţământului ar putea fi examinată numai dacă sunt probe certe că s-a obţinut prin încălcarea principiului loialității probelor, stipulat în art. 101 C.pr.pen.. (…) Rolul instanţei nu este acela de a relua în faţa sa procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ci ascultarea inculpatului este menită, eventual, a decela elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimţământului (existenţa unui viciu de consimţământ la momentul încheierii acordului), obligaţia ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii şi de a da posibilitatea instanţei să analizeze plenar dacă manifestarea de voinţă a fost sau nu afectată de eroare, dol, violenţă, leziune.

A admite caracterul retractabil al consimţământului înseamnă ineficienţa procedurii recunoaşterii vinovăţiei, legal prevăzută şi, totodată, inutilitatea ei sub aspectul oportunităţii scurtării procesului penal, deziderat pentru care s-a reglementat justiţia negociată, derogatorie de la dreptul comun.

Deopotrivă, inculpatul este liber să opteze între a uza sau nu de procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, legiuitorul neprevăzând soluţia de respingere a acordului pe motiv că inculpatul nu mai recunoaşte faptele sau îşi retractează consimţământul.”

În prezenta cauză, instanţa nu a constatat nicio situaţie care să se încadreze pe dispoziţiile art. 101 C.pr.pen..

În cuprinsul deciziei anterior menţionate sunt efectuate şi scurte consideraţii referitoare la situaţiile invocate exemplificativ de către inculpat prin apărător, cu referire la cazuri din dreptul civil în care consimţământul odată dat poate fi retractat: „Spre deosebire de procesul civil în care singura funcţie care se exercită este cea de judecată, în procesul penal faza de judecată este precedată, în general, de activităţi investigative, efectuate potrivit unor norme de procedură care urmează principiile fundamentale ale procesului penal, prevăzute în art. 2 - 12 C.pr.pen.

Ca atare, cu referire la poziţia doctrinară care, în considerarea principiului disponibilităţii, consacră dreptul inculpatului ca, în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu ocazia ascultării sale de către instanţă, să îşi retragă, retracteze consimţământul valabil exprimat la urmărirea penală, ÎCCJ consideră că un asemenea drept nu este de esenţa respectivei proceduri, întrucât acordul de recunoaştere a vinovăţiei este rezultatul negocierii şi consensului dintre procuror şi inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziţii în afara celor convenite şi consfinţite prin acord, în situaţia contrară nemaifiind respectată condiţia desfăşurării judecăţii în procedură necontradictorie.

Caracterul irevocabil al consimţământului valabil exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaştere se desprinde şi din raţiunea instituirii procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii introdusă în procesul penal român odată cu Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (art. 3201 alin. 1 din C.pr.pen. anterior), reluată în N.C.pr.pen. (art. 374 alin. 4 din actul normativ arătat), din ansamblul acestei proceduri desprinzându-se concluzia irevocabilităţii recunoaşterii, irevocabilitate care, de asemenea, nu este strict reglementată, ci opţiunea inculpatului are rolul procesual prealabil obligatoriu, prin ea stabilindu-se cadrul procesual pentru activităţile ce vor urma.

Ca atare, dat fiind caracterul irevocabil al recunoaşterii vinovăţiei realizate în condiţiile unui consimţământ valabil exprimat, art. 485 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.pen. se va interpreta în sensul că soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate întemeia exclusiv pe simpla retragere de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) C.pr.pen.”

Analizând acordul de recunoaştere a vinovăţiei din punct de vedere al formei, instanţa a constatat că acesta s-a încheiat în formă scrisă, cuprinzând toate menţiunile obligatorii prev. de art. 482 alin. (1) lit. a - i C.pr.pen.

Totodată au fost respectate disp. art. 480 alin. (1) C.pr.pen., acordul vizând o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani (pentru fapta comisă de către inculpat legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, majorate cu o treime în condiţiile art. 132 din Legea nr. 87/2000).

Analizând acordul de recunoaştere a vinovăţiei din punct de vedere al temeiniciei acuzaţiei penale aduse inculpatului A., din probele administrate rezultă existenţa infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen., cu aplic. art. 5 C.pen., precum şi vinovăţia inculpatului în săvârşirea acesteia.

Astfel, prin declaraţia de recunoaştere şi regret a faptei, inculpatul A. a arătat că „În ceea ce priveşte permisul de port armă eliberat pe numele lui C. fac precizarea că undeva la începutul anului 2014, în luna februarie sau martie, am fost sunat de B., personal sau prin intermediul grefierei şi m-a chemat la biroul acestuia. Aici m-am întâlnit cu acesta, nemaifiind nicio altă persoană de faţă şi acesta mi-a solicitat să-i pun viza pentru prelungirea valabilităţii permisului de port armă pentru numitul C. Îmi amintesc că de faţă cu mine B. l-a apelat telefonic pe C. şi a avut o discuţie cu acesta referitoare la valabilitatea permisului de port armă pe care-l deţinea. De asemenea i-a precizat lui C. că eram şi eu de faţă la acel moment. Nu-mi amintesc cu exactitate ce documente mi-a înmânat la acea discuţie dl. B. cred că erau cele referitoare la fişa medicală şi avizul psihologic şi mi-a solicitat expres să-i pun acestuia viza de prelungire a permisului de port armă şi după această să i-l înmânez personal lui B. (...) B. unde i l-am înmânat acestuia. După aceasta, B. mi-a mulţumit şi nu cunosc ce a făcut acesta mai departe. După cum am precizat mai sus nu am avut nicio discuţie nici anterior şi nici ulterior acestei situaţii cu C.”

Din probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut în fapt că pentru a scăpa de răspundere penală, C. a apelat la inculpatul B. (...), desemnat cu supravegherea activităţii de cercetare penală desfăşurată de lucrătorii din cadrul Serviciului Arme, Muniţii, Substanţe toxice pentru ca acesta să-şi folosească influenţa pe lângă ofiţerii din cadrul IPJ, în vederea neîntocmirii unui dosar penal.

În urma acestei intervenţii, inculpatul A. nu numai că nu i-a întocmit dosar penal numitului C., ci mai mult, i-a prelungit valabilitatea permisului de port armă, deşi în mod evident acesta nu mai îndeplinea aceste condiţii, întrucât săvârşise o infracţiune legată chiar de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, aplicându-i în mod retroactiv o viză începând cu data de 28.10.2013.

Cu privire la această situaţie, martorul C. a declarat în data de 24.07.2014 că în cursul anului 2014, în mod accidental, a luat legătura cu B. (pe care îl cunoaşte de 10 ani) cu ocazia unei întâlniri avute cu acesta şi cu alte persoane la restaurantul (...), acesta oferindu-se să îi lase el ofiţerului de poliţie A. fişa medicală necesară prelungirii permisului de port armă. Totodată martorul a declarat că permisul vizat l-a ridicat ulterior tot de la B. Cu privire la depunerea permisului la sediul Serviciului Arme din cadrul IPJ (...), pentru obţinerea prelungirii valabilităţii, C. a declarat organelor de anchetă că aceasta s-a efectuat în luna octombrie 2013.”

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel numitul B. şi inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea scrisă a apelului, numitul B. a arătat, în esenţă, că greşit instanţa fondului nu i-a recunoscut calitatea sa procesuală, în condiţiile în care justifică un interes legitim în cauză, aceasta fiind disjunsă din dosarul principal nr. Z aflat pe rolul Curţii de Apel (...), unde este incriminat, printre altele, pentru comiterea infracţiunii de favorizare a făptuitorului C. şi de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu imputată inculpatului A. Într-un atare context, investigaţia penală trebuia să fie unitară, faptele fiind indivizibile, disjungerea cauzei relativ la inculpat fiind nelegală, urmărindu-se astfel obţinerea unor dovezi pentru condamnarea sa.

De asemenea, prin admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei instanţa fondului a depăşit limitele legale, indicând şi alţi participanţi la săvârşirea faptei. Totodată, a confirmat o nelegală încadrare juridică a faptei, în condiţiile în care, pe de o parte, nu a fost indicată legislaţia penală încălcată prin fapta inculpatului, iar pe de altă parte nu sunt incidente prevederile art. 13/2 din Legea nr. 78/2000.

Inculpatul a susţinut că a revenit asupra consimţământului dat, în condiţiile în care acesta a fost viciat, procurorul şi-a încălcat atribuţiile, neadministrând probe şi în favoarea sa, încadrarea juridică a faptei este greşită, iar la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei s-a aflat în eroare privind existenţa faptei, aspecte pentru care acesta este lovit de nulitate.

Prin decizia penală nr. 166 din data de 13.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, în temeiul art. 488 alin. (1), alin. (4) litera a) teza a II-a C.pr.pen., s-a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de numitul B. împotriva sentinţei penale nr. 214 din data de 05.07.2017 pronunţată de Tribunalul Suceava.

În temeiul art. 488 alin. (1), alin. (4) litera b) C.pr.pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

S-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală şi în rejudecare:

S-a constatat că prin încheierea nr. 638 din 19.12.2019, definitivă, pronunţată de judecătorii de cameră preliminară din cadrul ÎCCJ în dosar nr. .../33/2014, s-a constatat nulitatea absolută a măsurilor de supraveghere tehnică, respectiv a înregistrărilor audio-video în mediul ambiental, dispuse în baza încheierii nr. 33 din 07.02.2014 şi mandatului de supraveghere tehnică nr. 33/UP din 07.02.2014 emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel .. şi s-a dispus îndepărtarea de la respectivul dosar a acestor mijloace de probă.

În temeiul art. 485 alin. (1) lit. b teza I C.pr.pen., cu trimitere la art. 480 alin. (2) teza I C.pr.pen., s-a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la data de 06.04.2017 de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DNA - Secţia de Combatere a Corupţiei Bucureşti cu inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen., obiect al cauzei penale nr. .../P/2017, şi s-a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate, printre altele, următoarele aspecte:

1. Relativ la apelul declarat de numitul B.:

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) C.pr.pen., „Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare.”

Alineatul (2) al aceluiaşi articol stipulează că „Apelul poate fi declarat în condiţiile art. 409, care se aplică în mod corespunzător”.

Interpretând coroborat aceste dispoziţii normative, rezultă că împotriva unei sentinţe penale prin care s-a soluţionat, prin admitere sau abţinere, acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate formula valabil apel de către procuror, inculpat, celelalte părţi (astfel cum sunt ele definite de art. 32 alin. (2) C.pr.pen.) şi persoana vătămată, legiuitorul limitând, independent de justificarea vreunui interes, posibilitatea altor persoane de a uza de această cale de atac.

Este real că, potrivit art. 409 alin. (1) lit. e şi f C.pr.pen., împotriva sentinţelor penale poate declara apel, printre alţii, şi „orice persoană fizică (...) ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare”.

Într-un asemenea context, s-ar putea conchide în aparenţă că şi în cauzele de natura celei supuse analizei legiuitorul a permis unor persoane aflate în situaţia de la paragraful precedent să atace în mod valabil sentinţele pronunţate de instanţa fondului. Or, nu se poate reţine astfel, în condiţiile în care, pe de o parte, prevederile art. 409 C.pr.pen. conţin mai multe dispoziţii şi nu doar cu privire la indicarea titularilor dreptului de apel, iar pe de altă parte aceştia au fost indicaţi în mod expres şi limitativ în alineatul (1) al art. 488 C.pr.pen..

În speţă, după cum mai sus s-a arătat, apelantul B. nu are, în cauză, niciuna dintre calităţile procesuale ale acestui din urmă text normativ, astfel că nu poate fi valabil titular al căii de atac a apelului împotriva sentinţei penale pronunţate de instanţa fondului şi care îl vizează exclusiv pe inculpatul A.” (...)

2. Relativ la apelul declarat de inculpatul A.:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DNA - Secţia de Combatere a Corupţiei Bucureşti a investit instanţa Tribunalului Suceava cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în dosarul de urmărire penală nr. ../P/2017 privind pe inculpatul A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen., cu aplic. art. 5 C.pen.

În fapt, s-a arătat că, în intervalul 11-18.02.2014, în urma instigării exercitate de către inculpatul B. (...), inculpatul A., şeful Serviciului arme, muniţii, substanţe toxice din cadrul IPJ, încălcându-şi atribuţiile de serviciu şi prin nerespectarea dispoziţiilor legale reglementate de Legea nr. 295/2004, art. 58 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 25 alin. (1) şi (2), a dispus, prin măsurile luate, prelungirea permisului de armă (...) cu privire la o armă neletală supusă autorizării pe care C. o deţinea fără drept la momentul formulării cererii de prelungire a autorizării.

În ce priveşte circumstanţele comiterii faptei, C. (...) a deţinut permisul de port armă seria (...) nr. (...) având perioada de valabilitate de 5 ani, de la 03.11.2008 la 03.11.2013.

Conform dispoziţiilor art. 342 alin. (6) C.pen., constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier autorizat, în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului.

Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 295/2004, pentru prelungirea valabilităţii permisului, titularul acestuia este obligat să se prezinte înainte de împlinirea termenului de 5 ani la structura de poliţie competentă, unde îşi are domiciliu sau reşedinţa (a se vedea în acest sens şi Legea nr. 117/2011).

Numitul C. a solicitat IPJ - Serviciul Arme, Explozivi, Substanţe Toxice prelungirea permisului de port-armă la data de 28.11.2013, la peste trei săptămâni de la momentul expirării permisului şi fără a depune arma şi muniţia la un armurier autorizat, faptă ce constituie infracţiunea prev. de art. 342 alin. (6) C.pen. Pentru a scăpa de răspundere penală, C. a apelat la inculpatul B. pentru ca acesta să-şi folosească influenţa pe lângă ofiţerii din cadrul IPJ, în vederea neîntocmirii unui dosar penal.

Astfel, în acest sens, în data de 11.02.2014, cei doi au purtat o convorbire telefonică .

În urma acestei intervenţii, inculpatul A. nu numai că nu i-a întocmit dosar penal numitului C., ci, mai mult, i-a prelungit valabilitatea permisului de port armă, deşi în mod evident acesta nu mai îndeplinea condiţiile, întrucât săvârşise o infracţiune legată chiar de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, aplicându-i în mod retroactiv o viză începând cu data de 28.10.2013.

La sediul IPJ - Serviciul Arme a fost identificat dosarul de solicitare a prelungirii permisului de port armă pentru numitul C., constatându-se că acesta a depus o cerere cu nr. ... înregistrată la 28.11.2013. De asemenea permisul de armă (...) a fost eliberat în data de 03.11.2008 fiind valabil 5 ani, până în data de 03.11.2013, fiind astfel depăşit termenul de depunere a cererii de prelungire, cel în cauză încălcând prevederile art. 342 alin. (6) C.pen., conform cărora „constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani nedepunerea armei şi a muniţiei, la un armurier autorizat, în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului”.

La dosarul de urmărire penală au fost depuse, ca mijloace de probă în susţinerea acuzării, cunoscute de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, următoarele: declaraţia martorului C., procesele-verbale de transcriere a unor convorbiri telefonice întocmite de către DNA - Secţia de combatere a corupţiei, în baza mandatului de supraveghere tehnică emis de către Curtea de Apel ... în cadrul dosarului penal nr. .../P/2013; înscrisuri ridicate de la sediul I.P.J. (...) - Serviciul arme.

Potrivit art. 480 alin. (2) C.pr.pen., „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului”.

În ce priveşte soluţiile pe care instanţa investită cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei le poate pronunţa, acestea sunt consacrate de prevederile art. 485 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stipulează că:

 „a) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;

 b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.”

A susţinut inculpatul (declaraţie notarială autentificată sub nr. ... din data de 24.04.2017 (...) că la exprimarea consimţământului în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei „mă aflam într-o stare psihică deosebit de dificilă, generată de oboseala deplasării pe timp de noapte de la Suceava la Bucureşti, de frica şi teama că sunt din nou chemat la DNA, ca orice alt cetăţean, astfel că aş fi fost în stare să semnez orice act numai să termin problemele cu DNA şi să mă reîntorc acasă”, împrejurare în care acesta a fost unul viciat, motiv pentru care nu şi-l mai menţine.

Prin decizia nr. 5 din 20.03.2017 pronunţată de ÎCCJ - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat însă că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală stabileşte că: Retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei”.

În considerentele deciziei se reţine, printre altele, că:

„Soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei [art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.] poate fi pronunţată numai dacă este incidenţă vreuna dintre următoarele situaţii: nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă (cele de la art. 480 - 482 C.pr.pen.), insuficienţa probelor (sub aspectul consistenţei acestora pentru stabilirea existenţei faptei sau a vinovăţiei sau al nelegalităţii administrării unor probe, pe care instanţa, deşi nu are competenţa să le excludă, le poate cenzura şi hotărî că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existenţa faptei şi a vinovăţiei), incidenţa unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale (deces al inculpatului, retragerea plângerii prealabile, prescripţia), neregularităţi în desfăşurarea urmăririi penale (necompetenţa organului judiciar în condiţiile examenului incidenţei dispoziţiilor art. 282 C.pr.pen. ce reglementează nulităţile relative).

Ca atare, instanţa sesizată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susţinută de probe certe că acel consimţământ s-a obţinut prin încălcarea principiului loialităţii în administrarea probelor, soluţia reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.pen. nepresupunând şi verificarea condiţiilor de menţinere ori de retractare a consimţământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanţei în această procedură limitându-se la verificarea acordului de voinţă al celor doi implicaţi şi la aplicarea pedepsei şi individualizarea acesteia.

Rolul instanței nu este acela de a relua în fața sa procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, ci ascultarea inculpatului este menită, eventual, a decela elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimțământului (existența unui viciu de consimțământ la momentul încheierii acordului), obligația ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii și de a da posibilitatea instanței să analizeze plenar dacă manifestarea de voință a fost sau nu afectată de eroare, dol, violență, leziune.”

În speţă, acordul de recunoaştere a vinovăţiei a avut la bază materialul probator efectuat în dosarul de urmărire penală nr. ../P/2013 al Parchetului de pe lângă ÎCCJ - DNA - Secţia de combatere a corupţiei. Astfel, prin ordonanţa nr. ../P/2013 din 30.07.2014 s-a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale, printre alţii, faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit (2 infracţiuni aflate în concurs real), prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen..

Prin rechizitoriul nr. .../P/2013 din data de 03.10.2014 al aceleiaşi instituţii s-a dispus disjungerea cauzei faţă de acest inculpat şi constituirea unui dosar distinct pe rolul Secţiei de combatere a corupţiei, în vederea continuării urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit (2 infracţiuni aflate în concurs real), prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen.

De observat este că prin rechizitoriul arătat s-a dispus trimiterea în judecată şi a inculpatului B. pentru comiterea, printre altele, a infracţiunii de instigare la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 47 C.pen. rap. la art. 297 alin. (1) C.pen., cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul lunii februarie 2014, folosindu-şi influenţa de (...) şi de persoană desemnată cu supravegherea activităţilor de cercetare penală desfăşurate de lucrătorii I.P.J. (...) - Serviciul arme, muniţie, materiale explozive, l-a determinat pe numitul A. să nu-i întocmească numitului C. un dosar penal, deşi acesta săvârşise infracţiunea prev. de art. 242 alin. (6) Cod penal, şi, mai mult, să-i prelungească, deşi nu întrunea condiţiile prevăzute de lege, permisul de port-armă prin aplicarea retroactivă a unei vize de prelungire.

Urmare a sesizării sale cu rechizitoriul nr. ../P/2013 din data de 03.10.2014, pe rolul Curţii de Apel (...) a fost înregistrat dosarul penal nr. ../33/2014, care a urmat procedura camerei preliminare.

Dosarul penal nou creat urmare a disjungerii arătate în cele ce preced a fost înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă ÎCCJ - DNA - Secţia de combatere a corupţiei sub nr. ../P/2014.

Prin ordonanţa din 06.04.2017 dată în dosarul arătat în paragraful precedent s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin.1 Cod penal, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

Ulterior, prin ordonanţa DNA - Secţia de combatere a corupţiei din 06 aprilie 2017 (dosar nr. .../P/2014) s-a dispus disjungerea cauzei privind pe inculpatul A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu care a avut ca urmare obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C.pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen., dosarul fiind înregistrat cu numărul ../P/2017, acesta fiind cel în care acuzatul a solicitat încheierea acordului care face obiectul cauzei pendinte.

Ca mijloc de dovadă în susţinerea acuzării, parchetul a depus la dosar transcrieri ale înregistrărilor unor convorbiri telefonice purtate între numiţii B. şi C., respectiv între inculpat şi numitul B. Înregistrarea acestora a avut loc în aplicarea mandatului de supraveghere tehnică nr. 33/U.P. din data de 7 februarie 2014 emis de Curtea de Apel (...) în baza încheierii nr. 33 din aceeaşi dată.

Prin încheierea nr. 638 din data de 19.12.2019 (definitivă) pronunţată de Completul de judecători de cameră preliminară din cadrul ÎCCJ în dosar (...) (şi în care, astfel cum s-a arătat, numitul B. are calitatea de inculpat, inclusiv în legătură cu infracţiunea imputată inculpatului apelant), printre altele, s-a constatat (cu autoritate de lucru judecat) „nulitatea absolută a măsurilor de supraveghere tehnică, respectiv a înregistrărilor audio-video în mediul ambiental, efectuate cu aparatura tehnică pusă la dispoziţie de către SRI, dispuse în baza: (...) încheierii nr. 33 din 07.02.2014 şi mandatului de supraveghere tehnică nr. 33/U.P./07.02.2014 (...) emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel ... (...)”

Totodată, s-a dispus „îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă (...) precum şi eliminarea referirilor la aceste mijloace de probă, eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă din conţinutul actului de sesizare a instanţei (...)”.

Or, înregistrările convorbirilor telefonice depuse în cauză de parchet la dosarul de urmărire penală în susţinerea acuzării au fost efectuate tocmai în baza încheierii nr. 33 mai sus arătate.

Procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu reglementează o procedură prealabilă, similară celei de cameră preliminară, care să permită instanţei eliminarea unor probe nelegal obţinute. Acest aspect a fost evidenţiat dealtfel de Înalta Curte, care a menţionat, în considerentele deciziei RIL nr. 5 din 20.03.2017, că „instanţa, deşi nu are competenţa să le excludă, le poate cenzura şi hotărî că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existenţa faptei şi a vinovăţiei”

Pe de altă parte, în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 26 din data de 16 ianuarie 2019 se menţionează, printre altele, că:

 „208. Curtea subliniază că administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea aceeaşi sancţiune se impune şi în privinţa actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ţine cont de calitatea persoanei.

 209. Totodată, "eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de «excluderea probei» - respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice, - este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate. Prin urmare, Curtea reţine că doar în aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule" [Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragraful 27].

211. Prin urmare, având în vedere art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 281 din Codul de procedură penală, acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.”

Raportat la cele mai sus arătate, curtea constată că transcrierile înregistrărilor convorbirilor telefonice aflate la filele ... dosar urmărire penală, înregistrări efectuate în aplicarea mandatului de supraveghere tehnică nr. 33/U.P./7 februarie 2014 emis de Curtea de Apel ... în baza încheierii nr. 33 din aceeaşi dată, apreciate ca nelegale de Înalta Curte, nu mai pot fi reţinute ca mijloace de probă în cauză, deşi în prezentul cadru procesual nici constatarea nulităţii acestora şi nici înlăturarea lor fizică nu este posibilă.

Rămân aşadar ca dovezi în susţinerea acuzării, alături de declaraţia inculpatului, declaraţia martorului C. şi înscrisurile legate de prelungirea permisului de port-armă.

În ce priveşte cel dintâi mijloc de probă, curtea constată că martorul a arătat, în depoziţia făcută, că s-a prezentat la serviciul Arme în anul 2013, „în octombrie-noiembrie”, unde a completat, la solicitarea unui ofiţer „Dan”, o cerere în vederea prelungirii permisului de port-armă, pe care „am semnat-o şi datat-o cu ziua respectivă”, predând totodată şi permisul. I s-a comunicat că trebuie să prezinte „două fişe medicale, respectiv o fişă psihologică şi una medicală”, context în care „în aceeaşi zi m-am deplasat la o policlinică de lângă stadion, unde am fost examinat (...). am dus acea fişă ofiţerului „Dan”, care mi-a comunicat că îmi mai trebuie o fişă medicală”. Această fişă a obţinut-o „în cursul anului 2014”, şi, în cadrul unei întâlniri informale care a avut loc între el şi cei doi, la solicitarea lui E.., B. s-a oferit să o înmâneze lui A. La circa două zile a primit permisul înapoi, fiindu-i adus de B., la un restaurant, însă „Nu m-am uitat în permis pentru a vedea ce dată poartă viza de prelungire”.

Referitor la înscrisurile avute în vedere la prelungirea permisului de port-armă deţinut de martorul C., curtea observă că cererea formulată de acesta poartă, ca dată a întocmirii, cea de 28.10.2013, la rubrica „Documente prezentate” sunt evidenţiate ca fiind predate copie permis de armă, copie carte de identitate şi o fotografie, fiind înregistrată la IPJ (...) sub nr. ... din data de 28.11.2013.

Avizul psihologic este datat 28.11.2013, aceeaşi dată purtând-o şi fişa de cazier judiciar, iar certificatul medical pentru atestarea stării de sănătate (înmânat inculpatului A. de către B.) a fost emis la 18.02.2014, în timp ce raportul de verificare a fost efectuat la data de 05.02.2014.

Trebuie însă observat aspectul că la dosarul de urmărire penală se află o copie a permisului de port-armă emis pe numele C., însă aceasta nu conţine pagina pe care s-a aplicat, de către inculpatul A., ştampila de prelungire şi s-a evidenţiat data aferentă, iar trimiteri în acest sens nu pot fi observate nici din conţinutul raportului RNAI aflat la dosar. Or, acest aspect face imposibilă examinarea, de către instanţă, a celor inserate pe permis relativ la data de la care inculpatul a prelungit permisul de port-armă.

În declaraţia făcută la data încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acuzatul arată că B. i-a înmânat o serie de documente referitoare la C. şi „mi-a solicitat să-i pun acestuia viza de prelungire a permisului de port-armă.

Am fost de acord cu solicitarea (...) şi, ulterior, în baza documentelor înmânate de acesta, am verificat dacă C. este apt medical şi apt psihologic, fără să verific data depunerii cererii.

Eu am semnat şi ştampilat personal viza de prelungire”.

Mai este inserat în declaraţia inculpatului, în considerarea convorbirilor telefonice transcrise şi depuse la dosarul de urmărire penală, aspectul că „De faţă cu mine, B. l-a apelat pe C. şi a avut o discuţie referitoare la valabilitatea permisului de port-armă, spunându-i că sunt şi eu de faţă”.

În contextul celor expuse mai sus, curtea observă, pe de o parte, că probele constând în transcrieri ale convorbirilor telefonice au fost declarate nule absolut (deci nelegale) prin hotărâre definitivă pronunţată (chiar dacă într-un alt dosar, însă în legătură cu prezenta cauză) de Înalta Curte, iar pe de altă parte, că dovezile rămase sunt incomplete şi insuficiente, în condiţiile în care, printre altele, nu poate fi verificat momentul aplicării vizei de prelungire a permisului, pentru a clarifica împrejurările comiterii faptei ce i se impută inculpatului.

Într-o altă ordine de idei, la momentul încheierii acordului, acesta şi-a manifestat voinţa de a proceda astfel în condiţiile în care parchetul a prezentat, ca probe în acuzare, printre altele, transcrierile convorbirilor telefonice care, între timp (însă ulterior pronunţării sentinţei apelate), au fost declarate nule. Chiar dacă nu s-ar circumscrie, sub aspectul tipicităţii, vreunui viciu de consimţământ (eroare sau dol), situaţia existentă în plan probator la acea dată (care trebuie privită ca fiind modificată ulterior, aşa cum s-a evidenţiat mai sus) a putut constitui temei al acceptării, de către inculpat, a comiterii faptei în modalitatea şi în încadrarea juridică arătate de parchet şi a existenţei vinovăţiei în ce priveşte săvârşirea ei.

Se impune a se observa că o nouă analiză a mijloacelor de dovadă, în condiţiile în care nu s-ar mai avea în vedere conţinutul transcrierilor convorbirilor telefonice, ar putea conduce, pe de o parte, la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere în conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei în forma semnată de inculpat, iar pe de altă parte, la o modificare a încadrării juridice a faptei, în acord cu acestea.

Nu în ultimul rând curtea evidenţiază că în conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei (şi care a fost preluat prin sentinţa penală supusă analizei) există transcrieri ale convorbirilor telefonice declarate nule de ÎCCJ, în condiţiile în care instanţa supremă a dispus, în cauza care îl vizează pe inculpatul B., inclusiv „eliminarea referirilor la aceste mijloace de probă, eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă din conţinutul actului de sesizare a instanţei”.

Prin prisma celor mai sus-expuse, prezenta instanţă conchide că în prezent, urmare a modificărilor survenite ulterior în plan probator şi date fiind celelalte observaţii făcute în acest sens, pe de o parte, cele dintâi produc efecte asupra consimţământului inculpatului, iar pe de altă parte, nu mai este îndeplinită în cauză cerinţa impusă de prevederile art. 480 alin. 2 teza I C.pr.pen. relativ la suficienţa şi concludenţa dovezilor pe care parchetul şi-a întemeiat acuzarea şi a stabilit încadrarea juridică a faptei.”

Comentariu

I. O procedură specială prevăzută de actualul Cod de procedură penală de care un inculpat poate uza pentru soluţionarea cu celeritate a procesului penal este cea stipulată în art. 478 şi următoarele, care reglementează instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Aceste dispoziţii apar ca parțial derogatorii de la principiul oficialităţii procesului penal, permiţând inculpatului, pe de o parte, exprimarea inițiativei încheierii lui, iar pe de altă parte, negocierea, în limitele legii, a naturii şi cuantumului sancţiunii şi a modalității de individualizare a executării ei.

Încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției presupune îndeplinirea unor condiţii, prevăzute ca atare de dispoziţiile art. 480 C.pr.pen.

Esenţială este cea reglementată de alin. (2) teza I a articolului menţionat în paragraful anterior, care stipulează că „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului”.

Prin urmare, atât procurorul, în faţa căruia acordul se încheie, cât şi instanţa de judecată sesizată cu acesta au obligaţia legală să verifice dacă mijloacele de dovadă aflate la dosarul de urmărire penală conduc la concluzia, dincolo de orice dubiu, că fapta imputată inculpatului există în materialitatea ei, a fost comisă cu vinovăţia cerută de textul de lege incriminator pentru existenţa sa ca infracţiune şi nu este dată vreuna dintre cauzele care împiedică punerea în mişcare/exercitarea în continuare a acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C.pr.pen.

Se impune a se observa că această procedură de judecată, derogatorie de la dreptul comun în materie, dar finalizată cu pronunţarea, faţă de acuzat, a uneia dintre soluţiile reglementate în art. 396 alin. (2), (3), (4) C.pr.pen., nu prevede o analiză separată a legalităţii materialului probator, similară celei reglementate de camera preliminară.

Într-un atare context nu se poate face însă abstracţie de principiile aplicării legii procesual penale prevăzute în art. 4 (prezumţia de nevinovăţie), art. 5 (aflarea adevărului) şi art. 8 teza I (caracterul echitabil al procesului penal) Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte probele pe care parchetului îşi întemeiază acuzarea, acestea trebuie să îndeplinească două cerinţe esenţiale: să nu fi fost obţinute în mod neloial (art. 101 C.pr.pen.) şi/sau în mod nelegal (art. 102 C.pr.pen.), cazuri în care ele trebuie excluse, fiind lovite de nulitate (relativă ori absolută, în condiţiile art. 281-282 C.pr.pen.).

Problema adusă în atenţie în speţa supusă analizei prezintă însă un caracter particular, generat de intervenţia, între momentul pronunţării hotărârii de fond şi a celei de apel, a unei încheieri (definitive) de cameră preliminară prin care s-a constatat de către ÎCCJ, într-o cauză conexă, nulitatea absolută a măsurilor de supraveghere tehnică, respectiv a înregistrărilor audio în mediul ambiental utilizate ca mijloace de dovadă şi în dosarul cu care Curtea de Apel Suceava a fost învestită ca instanţă de apel.

Prin urmare, a devenit aplicabilă în speță decizia RIL nr. 5/20.03.2017, potrivit căreia „instanţa, deşi nu are competenţa să le excludă, le poate cenzura şi hotărî că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existenţa faptei şi a vinovăţiei”.

Nu în ultimul rând trebuie observate cele menţionate de Curtea Constituţională în considerentele deciziei nr. 26/16.01.2019, la paragraful 211: „Prin urmare, având în vedere art. 197 alin. (2) C.pr.pen.din 1968 şi art. 281 C.pr.pen., acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.”

Făcând aşadar trimitere la aspectele anterior evidențiate pe scurt în prezentul comentariu, curtea a conchis că transcrierile înregistrărilor telefonice „nu mai pot fi reţinute ca mijloace de probă în cauză, deşi în prezentul cadru procesual nici constatarea nulităţii acestora şi nici înlăturarea lor fizică nu este posibilă”.

Problema care se poate pune într-o asemenea situaţie, în care o parte a mijloacelor de dovadă din dosar a fost constatată nulă şi înlăturată, este dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi admis ori se impune, în toate cazurile, a fi respins.

Trebuie observat că în practică ar putea interveni două situaţii, care comportă soluţii diferite.

În cea dintâi dintre ele, probele rămase la dosar nu sunt apte şi suficiente pentru a se putea stabili, fără nicio îndoială rezonabilă, existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului.

În acest caz, acordul de recunoaștere a vinovăţiei urmează a fi respins, independent de poziţia actuală exprimată de inculpat (de recunoaştere ori de negare a comiterii faptei).

O atare soluţie trebuie pronunțată şi în cazul achiesării necondiţionate a acuzatului la actul de inculpare, întrucât, potrivit art. 396 alin. (2) C.pr.pen., în lipsa probelor temeinice de comitere a faptei, nicio persoană nu poate fi condamnată.

O altă situaţie ce ar putea interveni, incidentă dealtfel în speţa supusă analizei, este aceea că dovezile constatate de instanţă ca nule în dosar susţineau anterior în mod preponderent acuzarea, iar inculpatul, în noile condiţii, a negat atât comiterea faptei, cât şi chiar vicierea consimţământului la momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

În împrejurările astfel create, se impune a se observa că, la momentul manifestării de voinţă în sensul de a urma procedura reglementată de art. 478 şi urm. C.pr.pen., acuzatul a avut în vedere întregul material probator prezentat de procuror în susţinerea acuzaţiei, inclusiv cel care nu ar mai putea fi avut în vedere la pronunţarea hotărârii (în fond ori, după caz, în apel).

Or, după cum s-a arătat în considerentele deciziei supuse analizei, „Chiar dacă nu s-ar circumscrie, sub aspectul tipicităţii, vreunui viciu de consimţământ (eroare sau dol), situaţia existentă în plan probator la acea dată (care trebuie privită ca fiind modificată ulterior, aşa cum s-a evidenţiat mai sus) a putut constitui temei al acceptării, de către inculpat, a comiterii faptei în modalitatea şi în încadrarea juridică arătate de parchet şi a existenţei vinovăţiei în ce priveşte săvârşirea ei.

Se impune a se observa că o nouă analiză a mijloacelor de dovadă, în condiţiile în care nu s-ar mai avea în vedere conţinutul transcrierilor convorbirilor telefonice, ar putea conduce, pe de o parte, la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere în conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei în forma semnată de inculpat, iar pe de altă parte, la o modificare a încadrării juridice a faptei, în acord cu acestea”.

Concluzionând, instanţa de control judiciar a reţinut în concret că „în prezent, urmare a modificărilor survenite ulterior în plan probator şi date fiind celelalte observaţii făcute în acest sens, pe de o parte, cele dintâi produc efecte asupra consimţământului inculpatului, iar pe de altă parte, nu mai este îndeplinită în cauză cerinţa impusă de prevederile art. 480 alin. (2) teza I C.pr.pen. relativ la suficienţa şi concludenţa dovezilor pe care parchetul şi-a întemeiat acuzarea şi a stabilit încadrarea juridică a faptei”.

O ipoteză care ar putea fi întâlnită în practică este aceea a existenţei, după eliminarea uneia/unora dintre acestea, a unor dovezi suficiente şi concludente pentru a se putea pronunţa o hotărâre de condamnare. Opinăm că în cazul arătat acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie admis, chiar şi în situaţia în care inculpatul ar solicita în mod expres respingerea sa, singurul caz în care s-ar putea astfel proceda fiind cel în care s-ar proba ca fiind viciat consimţământul exprimat de acesta la data încheierii lui, în condiţiile legii.

II. În cauza supusă analizei a fost adusă în discuţie şi o altă problemă de drept, respectiv admisibilitatea declarării căii de atac a apelului formulat împotriva unei hotărâri pronunţate în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăţiei de către o persoană care susţine că justifică un interes în cauză.

Ori, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1), art. 485, art. 486 şi art. 409 alin. (1) lit. e şi f C.pr.pen., reiese că o persoană fizică ce s-ar pretinde vătămată în drepturile sale prin hotărârea vizată nu ar putea declara valabil apel, neincluzându-se în categoria celor cărora legiuitorul le-a consacrat, expres şi limitativ, beneficiul exercitării unei atare căi de atac.

Domenii speta

Spete similare