Contestaţia la executarea silită. Efectul Deciziilor nr. 18/2019 şi nr. 2/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii asupra jurisprudenţei

Contestaţia la executarea silită. Efectul Deciziilor nr. 18/2019 şi nr. 2/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii asupra jurisprudenţei

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 714 şi art. 95

Ceea ce se degajă din lectura celor două decizii relevante pronunţate de instanţa supremă în acest an – Decizia nr. 2/2019 şi Decizia nr. 18/2019 – este că secţiile ori completele specializate din cadrul instanţelor au o competenţă material-procesuală limitată la litigiile de drept substanţial din materiile pe care legea le deferă acestora în competenţă. Tocmai de aceea, în sfera de competenţă a secţiilor specializate pentru litigii cu profesionişti, vor putea fi deferite spre soluţionare numai acele litigii ivite în faza de executare silită în cadrul cărora se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească.

(Secţia a II-a civilă, Sentinţa civilă nr 22 din 14 ianuarie 2020,

rezumată de judecător dr. Ştefan Ioan Lucaciuc)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență ivit între Secția I Civilă și Secția a II-a civilă ale Tribunalului Timiş, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 24732/29.07.2019 pronunţată de Judecătoria Lugoj s-a admis contestaţia la executare şi au fost anulate actele de executare emise în vederea recuperării sumei de 340.832 lei de către A.J.F.P. Timiș.

Apelul declarat de apelanta – intimată A.N.A.F. – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva încheierii menţionate a fost înregistrată pe rolul Secţiei I Civilă a Tribunalului Timiş – Secţie care, prin încheierea din data de 03.10.2019 a declinat competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Secţiei a II-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Secţia I civilă a reținut că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată în materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 260 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, iar legea nu cuprinde nici o dispoziţie legală expresă care să confere instanţei de contencios administrativ competenţa de a soluţiona apelurile promovate în această materie. Pe de altă parte, prin decizia nr. 18/03.06.2019 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 714 şi art. 95 din Codul de procedură civilă, secţiile civile ale tribunalelor sunt competente funcţional să soluţioneze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra contestaţiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispoziţiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare”.

Chiar dacă efectul obligatoriu pentru instanţe al deciziilor pronunţate în interesul legii de instanţa supremă intervine doar de la momentul publicării acestora în Monitorul Oficial, conform art. 517 alin. (4) NCPC, iar până la data soluţionării excepţiei decizia invocată nu era încă publicată, Secţia I Civilă a Tribunalului Timiş a subliniat că într-adevăr, legea nu cuprinde nicio dispoziţie legală expresă care să confere instanţei de contencios administrativ competenţa de a soluţiona apelurile promovate în materia contestaţiilor la executare silită în materie fiscală de vreme ce nu se pune în discuţie titlul de creanţă, situaţie în care competenţa ar reveni secţiilor civile. Cu toate acestea, instanţa a considerat că trebuie făcută o necesară distincţie între debitorii din dosarele de executare silită în materie fiscală întrucât în ipoteza în care acesta este un profesionist, competenţa procesuală revine Secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Timiş iar dacă este o persoană fizică competenţa procesuală revine Secţiei I Civilă a Tribunalului Timiş. În aprecierea instanţei, o atare concluzie decurge din faptul că, în prezent, art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, aşa cum a fost modificat prin art. I pct.19 din Legea nr. 207/2018, statuează că: „în cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie (…)”.

Pe de altă parte, s-a subliniat că, prin Decizia nr. 2/2019 pronunţată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit recent că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor”. În concluzie, s-a apreciat că ori de câte ori este vorba despre drepturi şi obligaţii decurgând din raporturi juridice ce au luat naştere în legătură cu activitatea de comerţ, producţie sau prestări servicii ale profesionistului, atât litigiile privind fondul acelor drepturi şi obligaţii cât şi eventualele litigii declanşate ori cereri formulate în faza de executare silită, se impun a fi deferite spre competentă soluţionare secţiei specializate, adică Secţiei a II-a civilă din cadrul tribunalului.

Având în vedere aceste considerente şi constatând că, în cauză, obligaţiile fiscale ce au generat executarea silită rezultă indubitabil dintr-o activitate de comerţ iar în dispozitivul deciziei decizia nr.18/03.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se vorbeşte de „secţiile civile ale tribunalelor”, sintagmă prin care se poate presupune că s-a avut în vedere ambele secţii, atât cea de civil pur cât şi aceea cu profesionişti, Secţia I Civilă a conchis că prezentul apel se impune a fi deferit spre competentă soluţionare Secţiei a II-a Civilă atâta vreme cât litigiul rezultă din activitatea întreprinsă de profesionist.

Prin încheierea civilă din data de 27.11.2019, Secţia a II-a Civilă, a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Secţiei I Civilă a Tribunalului Timiş şi, constatând ivit un conflict negativ de competenţă între cele două secții, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.

În motivarea acestei hotărâri, Secţia a II-a Civilă a reţinut că cererea de chemare în judecată are ca obiect contestarea unor acte de executare silită şi ca subiecţi procesuali profesionişti. S-a subliniat că în noţiunea de profesionist se includ şi profesiile liberate (medic, avocat, notar etc.) dar şi asociaţiile şi fundaţiile, categorii care, anterior, erau excluse „de plano” din categoria comercianţilor. În aprecierea Secţiei a II-a civilă, în majoritatea raporturilor civile cel puţin una din părţi este profesionist, astfel că raportarea la acest criteriu al calităţii părţilor, duce la transformarea unei secţii specializate în secţie de drept comun şi, invers, a secţie de drept comun în secţie specializată.

Făcând trimitere la decizia nr.18/17.10.2016 pronunţată de instanţa supremă în interesul legii şi expunând o serie de considerente din această decizie, Secţia a II-a civilă a invocat şi prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, apreciind că determinarea competenţei secţiei trebuie să se facă după obiectul şi natura cauzei iar nu după calitatea de profesionist a uneia din părţi. În ceea ce priveşte decizia nr. 2/2019 pronunţată în complet de RIL de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a redat o parte din considerentele instanţei supreme expuse la paragraful 92 din decizie, subliniind că, prin dezlegarea dată, Curtea a stabilit competenţa în favoarea secţiilor specializate doar în cazul contestaţiilor la executare care vizează valabilitatea sau întinderea acestuia titlului executor, altul decât o hotărâre judecătorească.

Faţă de cele reţinute anterior tribunalul a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, nici obiectul şi nici natura litigiului nu se subsumează vreuneia din categoriile prev. de art.226 iar motivele contestaţiei nu vizează valabilitatea sau întinderea trilului executoriu, motiv pentru care a conchis că în speţă, competenţa de soluţionare a prezentului apel aparţine Secţiei I civilă a Tribunalului Timiş.

Dosarul a fost înregistrat astfel, pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 11.12.2019.

Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două secţii ale Tribunalului Timiş, Curtea constată că delimitarea sferei de competenţă materială procesuală a secţiilor organizate la nivelul instanţelor de judecată a fost şi rămâne o problemă, atât sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, cât şi sub imperiul Codului actual, în condiţiile absenţei unor reglementări exprese care să partajeze în mod clar şi neechivoc atribuţiile acestora iar la nivelul Tribunalului Timiş această chestiune de ordin procesual se manifestă destul de pregnant în ultimii ani. 

Deşi caracterul civil/comercial al litigiului a constituit multă vreme un reper valid sub aspectul analizat (confirmat, ca atare, şi prin considerentele Deciziei nr. 15/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii), odată cu adoptarea noului Cod civil, acest criteriu a devenit extrem de volatil, întrucât, nemaiexistând cauze de natură comercială, toate raporturile juridice care în trecut puteau fi grupate în categoria celor comerciale, intră astăzi în sfera raporturilor juridice civile şi generează litigii de aceeaşi natură, adică litigii civile, indiferent dacă litigiul parcurge prima fază a procesului civil, cea a recunoaşterii dreptului subiectiv  (cognitio), sau este declanşat în cea de-a doua fază a procesului, faza de executare silită a titlului executoriu (executio).

Este adevărat că în categoria litigiilor civile şi-a făcut loc o subcategorie – aceea a litigiilor cu profesionişti, însă aceasta din urmă este compusă numai din litigiile la care se referă în mod expres dispoziţiile art. 226 din Legea nr.71/2011, precum şi din alte litigii de natura acestora sau cu un obiect similar (potrivit Deciziei nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii).

De aceea, s-a apreciat că între secţiile civile de drept comun şi secţiile civile specializate există un raport de tipul gen-specie, în sensul că secţiile I civile absorb în sfera lor de competenţă toate categoriile de litigii civile care, în absenţa unei specializări anume, nu pot fi direcţionate spre secţiile II civile, privite ca secţii specializate.

Aplicând acest criteriu în privinţa cererilor referitoare la executarea silită a obligaţiilor civile, şi constatând că procedura de executare a unor obligaţii stabilite între profesionişti ori între aceştia şi alţi subiecţi de drept nu comportă nicio particularitate care să se circumscrie criteriilor speciale de delimitare a competenţei secţiilor/completurilor specializate, jurisprudenţa s-a cristalizat într-o perioadă anterioară în sensul că toate aceste cereri rămân în competenţa Secţiei I-a civilă - ca secţie cu plenitudine de competenţă în materie civilă - şi, numai în mod excepţional,  atunci când soluţionarea unei cereri privitoare la executarea silită priveşte aspecte ce tind a genera un litigiu de fond, de natura sau având obiectul celor enumerate enunţiativ la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, sau de natura celor stabilite de Colegiul de conducere al Tribunalului Timiş la momentul reorganizării fostei secţii comerciale, cererea formulată în cursul executării va trebui direcţionată spre secţia a II-a Civilă, privită ca secţie specializată.

Pronunţarea, însă, de către  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispozitivului deciziei nr. 2/2019 (în procedura recursului în interesul legii) – prin care, fără a se opera vreo distincţie cu privire la „cererile formulate în procedura executării silite” şi fără a se furniza vreun indiciu cu privire la limitele în care a fost învestită, s-a statuat că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate sunt competente să soluționeze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor”, a determinat Curtea de Apel Timişoara să aprecieze că se impune reevaluare jurisprudenţei sale, în sensul că încadrarea unui litigiu civil în categoria litigiilor cu profesionişti, atunci când acesta este în legătură cu activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii, atrage competenţa secţiilor/completurilor specializate, indiferent dacă priveşte faza recunoaşterii dreptului subiectiv afirmat  (cognitio) sau faza de executare silită (executio).

Aşa se face că, de la începutul anului 2019, sub efectul dispozitivului suficient de clar şi de neechivoc al Deciziei nr.2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care părea că realizează o confirmare a orientării jurisprudenţiale consacrate în trecut prin Decizia nr. XV/2007 pronunţată tot de instanţa supremă în interesul legii, jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara a suferit un reviriment, apelurile declarate în cererile formulate în procedura executării silite fiind deferite spre competentă soluţionare Secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Timiş dacă titlul executoriu era emis într-o materie care făcea obiectul specializării acestei secţii, respectiv el rezulta din activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii ale profesionistului parte litigantă. 

Publicarea integrală a deciziei nr.2/2019 în Monitorul Oficial al României nr. 863/25.10.2019, a obligat însă Curtea de Apel Timişoara să abandoneze această orientare, revenind la jurisprudenţa sa anterioară anului 2019.

Un prim argument este bazat pe considerentele instanţei supreme inserate în această decizie, considerente care circumstanţiază şi limitează totodată sfera de aplicare a dispozitivului deciziei nr.2/2019 câtă vreme Înalta Curte arată că decizia sa se referă exclusiv la cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească (paragrafele 97, 98). Pe de altă parte, instanţa supremă a mai subliniat expres că toate celelalte cereri din procedura executării silite, inclusiv contestaţiile la executare în care se invocă doar nelegalitatea actelor de executare, se soluţionează în apel de către secţiile civile ale tribunalelor, neexistând o jurisprudenţă neunitară sub acest aspect (paragrafele 88-92).

Considerentele expuse de instanţa supremă în Decizia nr. 2/2019 nu fac altceva decât să confirme o orientare jurisprudenţială consacrată la mijlocul anului prin Decizia nr. 18/2019 care, deşi pronunţată ulterior Deciziei nr. 2/2019, a fost motivată şi publicată în Monitorul Oficial cu prioritate (M. Of. nr. 621 din 26 iulie 2019).

Prin această din urmă decizie pronunţată în interesul legii, instanţa supremă a statuat că „în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 714 şi art. 95 din Codul de procedură civilă, secţiile civile ale tribunalelor sunt competente funcţional să soluţioneze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra contestaţiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispoziţiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare”.

Într-o formulare mai sintetică, instanţa supremă a statuat că secţiile civile ale tribunalelor sunt competente să soluţioneze apelurile în litigii privind executarea silită, chiar şi atunci când titlul executoriu este un titlu emis în materie fiscală, chiar şi atunci când raportul de drept substanţial dintre părţile litigante este un raport juridic de drept fiscal, iar executarea silită se desfăşoară cu preponderenţă după regulile statornicite de Codul de procedură fiscală care se completează cu normele Codului de procedură civilă ce orânduiesc executarea silită. Lectura considerentelor expuse de instanţa supremă în această decizie relevă concluzia conform căreia se circumscriu sintagmei „litigii de contencios administrativ şi fiscal” numai litigiile asupra fondului, adică numai acele litigii care pun în discuţie raportul de drept substanţial dintre particulari şi autorităţile publice. Prin urmare, orice litigiu ivit în faza executării silite, chiar dacă executarea silită a fost demarată în temeiului unui titlu executoriu emis în materie fiscală, reprezintă un litigiu civil care trebuie deferit spre competentă soluţionare secţiilor civile, în absenţa oricărei norme speciale care să confere competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii în favoarea secţiilor ori completelor specializate de contencios administrativ şi fiscal.

Ceea ce se degajă din lectura celor două decizii relevante pronunţate de instanţa supremă în acest an – Decizia nr. 2/2019 şi Decizia nr. 18/2019 – este că secţiile ori completele specializate din cadrul instanţelor au o competenţă material-procesuală limitată la litigiile de drept substanţial din materiile pe care legea le deferă acestora în competenţă. Tocmai de aceea, în sfera de competenţă a secţiilor specializate pentru litigii cu profesionişti, vor putea fi deferite spre soluţionare numai acele litigii ivite în faza de executare silită în cadrul cărora se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească.

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate în interesul legii, care trebuie aplicate în acord cu considerentele care le explică şi le susţin [art. 517 alin. (4) C. pr. civ.], Curtea constată că litigiul dedus judecăţii are ca obiect o contestare a formelor de executare silită în materie fiscală, în care se invocă exclusiv aspecte ce ţin de legalitatea actelor de executare nefiind formulată nici o critică care să pună în discuţie validitatea sau întinderea titlului executoriu. În raport de aceste constatări se impune concluzia că prezentul litigiu este competenţa Secţiei I Civilă  a tribunalului, privită ca secţie de drept comun ce absoarbe toate litigiile care nu sunt deferite prin lege în competenţa secţiilor ori completelor specializate, în contextul în care un litigiu având ca obiect o contestaţie la executarea silită demarată în materie fiscală, în care se critică doar validitatea actelor de executare silită,  rămâne în sfera de competenţă a Secţiei I Civilă, aşa cum rezultă din lectura Deciziei nr. 2/2019 coroborată cu Decizia nr. 18/2019 ambele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în interesul legii.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a făcut aplicarea art. 135 C. pr. civ. şi a stabilit competența de soluționare a apelului declarat de apelanta ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – AJFP Timiş împotriva încheierii civile nr. 2473/29 iulie 2019 pronunţată de Judecătoria Lugoj în dosar nr. […] /252/2019 având ca obiect contestaţie la executarea silită, în favoarea Secţiei I Civilă a Tribunalului Timiş.

Domenii speta

Spete similare