Taxă pe valoarea adăugată. Refuz acordare drept de deducere. Nelegalitate.

Taxă pe valoarea adăugată. Refuz acordare drept de deducere. Nelegalitate.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i au fost livrate bunurile sau i au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii, a participat la o operațiune implicată într o fraudă privind TVA ul săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări.

Curtea a mai precizat că nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de directiva menționată să se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într o fraudă săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrări, anterioară sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de frauda privind TVA ul. Astfel, instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice.

Aplicând principiile enunţate anterior în cauza dedusă judecăţii, corect a constatat Tribunalul că reclamanta este persoană impozabilă în sensul celei de A Şasea Directive şi că organele de inspecţie fiscală nu au dovedit că aceasta știa sau ar fi trebuit să știe că operațiuile invocate pentru a justifica dreptul de deducere ar fi fost implicate într o posibilă fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări. De altfel, ceea ce i s-a imputat societăţii reclamante a fost, exclusiv comportamentul fiscal al furnizorului său, fără a fi indicate elemente obiective din care să rezulte că aceasta ştia sau ar fi trebuit să ştie despre comportamentul fiscal suspicios al furnizorului său.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 482/2019

Prin sentinţa administrativă nr. 865/2018 a Tribunalului Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta E. SRL în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE S.

A fost anulată decizia nr…/2017, emisă de Serviciul Soluționare a Contestațiilor din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice B.

Au fost anulate în parte decizia de impunere nr…/2015 şi Raportul de inspectie fiscală nr…/2015, emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor şi a fost acordat reclamantei dreptul de deducere a TVA-ului în sumă de 396.384 lei .

A fost obligată pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE S. la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă sumei de 396.384 lei începând cu data de la care trebuia soluţionat decontul de TVA şi până la data plăţii.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei  suma de 8350 lei, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată (150 lei taxa de timbru şi 3200 lei onorariu expertiză şi 5.000 lei onorariu avocat parţial).

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE B. solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza să se dispună respingerea acţiunii.

S-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-au arătat următoarele:

E.  SRL este contribuabil nou înfiintat (27.01.2015), fiind înregistrată în scopuri de TVA din data de 24.02.2015 şi, respectiv, operator intracomunitar, din data de 25.02.2015.

Aceasta a solicitat în baza decontului de TVA aferent lunii martie 2015 rambursarea soldului sumei negative a TVA în cuantum de 527.053 lei.

Urmare a verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au constatat că taxa pe valoarea adăugată solicitată la rambursare provine, în principal, din achiziţiile facturate de A. SRL T.

Astfel, în perioada supusă verificării societatea a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii în sumă totală de 2.207.710 lei înscrise în facturile nr…/25.02.2015, nr. …/13.03.2015 și nr…/13.03.2015 emise de furnizorul menţionat, în baza cărora și-a exercitat dreptul de deducere al TVA în suma de 529.850 lei.

Organele fiscale au apreciat că există suspiciuni de fraudare a taxei pe valoarea adaugată, prin declararea unor tranzacţii artificiale între societăţile partenere E. SRL, A. SRL și T. SRL, astfel că pentru TVA-ul în sumă totală de 396.384 lei (42.0231 lei + 354.361 lei), înscrisă în facturile nr…/25.02.2015 şi nr…/13.03.2015 emise de A. SRL, societatea contestatoare nu are drept de deducere.

Referitor la comportamentul fiscal al A. SRL, principalul furnizor al reclamantei, din analiza informaţiilor din baza de date a ANAF au fost reținute următoarele aspecte: societatea desfasoară activitate de comerţ a produselor de protecţie a plantelor, dar înregistrează numai TVA de rambursat, existând suspiciuni in ceea ce priveşte modul de determinare al soldului sumei negative a TVA, societatea înregistrează diferente semnificative între sumele înscrise în declaraţiile informative 394 şi deconturile de TVA, din totalul achiziţiilor încrise de A. SRL în declaraţiile fiscale depuse pentru perioada 2013-2014, peste 60% provin de la A.R. SRL, contribuabil care prezintă comportamentul fiscal al unei societăţi de tip fantoma, pentru anul 2014, achiziţiile pe care A. SRL le poate justifica cu documente legal întocmite sunt în suma de 316.947 lei, mult inferioare livrărilor în suma de 1.943.970 lei, declarate în aceeaşi perioadă.

Pârâta arată că ca orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligaţia să facă dovada realităţii operaţiunilor şi să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile stipulate la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Așadar, exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adaugată implică existenta documentelor justificative întocmite potrivit legii, care să facă dovada realităţii operaţiunilor şi procurării din surse legale a bunurilor.

Pârâta mai invocă prevederile art. 11 alin. 1 Cod fiscal care consacra, la nivel de lege, principiul prevalentei economicului asupra juridicului, al realitatii economice, în baza căruia autorităţile fiscale au dreptul să analizeze orice operaţiune (tranzacţie) nu numai din punct de vedere juridic, ci şi din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil. In acest spirit, o tranzacţie normala din punct de vedere juridic, poate să nu fie luată în considerare sau să fie reîncadrată din punct de vedere economic, în scopul aplicării legii fiscale.

Reîncadrarea acestor tranzacţii a fost efectuată de organele de inspecţie fiscala în baza prevederilor legale şi informaţiilor cuprinse în evidenţa contabilă a societăţii, a informaţiilor fiscale existente în baza de date a Ministerului Finanţelor Publice, în ansamblul lor.

Se mai arată că în conformitate cu prevederile art. 65 VCPF reclamanta avea obligaţia de a dovedi cu documente ca bunurile au fost achiziţionate efectiv şi că sunt destinate realizării de operaţiuni taxabile, îndeplinind astfel condiţiile de deductibilitate prevăzute de art. 145 si art. 146 din Codul fiscal.

În continuare se invocă jurisprudența CJUE în materia deducerii taxei pe valoarea adaugată.

Potrivit acesteia dreptul de deducere a TVA de către persoanele impozabile nu trebuie confundată cu justificarea (demonstrarea) exercitării acestui drept în cadrul controalelor fiscale ulterioare, persoanele impozabile avand obligaţia de a prezenta dovezi obiective care să susţină realitatea operaţiunii pentru care se exercită dreptul la deducere.

Ca atare, obligaţia prezentării de dovezi obiective în vederea demonstrării realităţii operaţiunii pentru care se exercita dreptul la deducere, nu reprezintă o cenzurare asupra oportunităţii dezvoltării unei afaceri de către persoana respectivîă, în condiţiile în care legislaţia fiscală şi jurisprudenţa obliga acea persoana să justifice dreptul de deducere exercitat prin decontul de TVA.

În opinia pârâtei susţinerea societăţii reclamante potrivit careia “contribuabil nu poate răspunde pentru comportamentul fiscal al altui contribuabil” nu poate fi reţinută în favoarea sa, întrucât răspunderea pentru corecta întocmire a documentelor justificative este solidară, incluzând atât furnizorul, cât şi cumpărătorul, aşa cum se prevede la art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările si completările ulterioare:

În drept, se invocă dispozițiile art. 205 si urm. NCPC, VCF, HG nr.44/2004 și VCPF.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În motivarea întâmpinării se arată că hotărârea Tribunalului se află la adăpost de orice critică, motivele de recurs fiind nefondate.

Organele de inspecţie fiscală au încălcat o serie de principii de drept fiscal prin modul în care au interpretat normele de drept substanţial aplicabile în speţa dedusă judecăţii în prezenta cauză.

Astfel, acesta, analizând tranzacţiile comerciale desfăşurate de către reclamantă cu partenerul A. SRL a stabilit că nu se justifică la rambursare suma de 396.384 lei reprezentând TVA, întrucât: nu există documente care să justifice provenienţa mărfurilor, comportamentul furnizorului A. SRL este unul „neadecvat”, nu se cunosc adevăratele societăţi furnizoare.

Reclamanta arată că societatea deţine documente justificative pentru tranzacţiile comerciale analizate de reprezentanţii Activităţii de inspecţie fiscală - documente care au şi fost prezentate cu ocazia inspecţie fiscale.

Acestea îndeplinesc exigenţele de formă şi fond reglementate de art.146 şi art.155 Cod fiscal precum şi art. 6 alin. 2 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că potrivit legislaţiei naţionale, pentru acordarea dreptului de deducere trebuie îndeplinite două condiţii: de formă - o factură emisă în conformitate cu prevedrile art.155 C.fiscal şi a doua condiţie de fond - între faptul juridic care a generat obligaţia de plată a TVA şi activitatea ce a generat obligaţia de încasat TVA să existe o legătură directă şi imediată.

În ceea ce priveşte condiţia de formă, instanţa a reţinut în mod corect că aceasta este îndeplinită şi că, aşa cum s-a arătat şi în raportul de expertiză contabilă reclamanta deţine facturile corespunzătoare pentru achiziţiile respective, facturi ce îndeplinesc cerinţele art.155 al.5 C.fiscal.

În mod corect, instanţa de judecată a stabilit că, în ceea ce priveşte condiţia de fond, pentru a stabili realitatea operaţiunilor trebuie aplicate speţei deduse judecăţii principiile rezultate din practica CJUE

Principiul enunţat de Curte în vasta sa practică este că neregulile din activitatea furnizorilor pot duce la refuzarea dreptului de deducere numai „cu condiţia dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos şi să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autorităţile fiscale, că persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă” (Cauza 08/13 Maks Pen Eood).

Un contribuabil nu poate răspunde pentru comportamentul fiscal al altui contribuabil.

Singura condiţie sub care acest principiu ar putea fi înlăturat este ca beneficiarul să fi ştiut că furnizorul său comite o nelegalitate şi să continue relaţia comercială cu acesta.

Sub acest aspect precizează că raporturile comerciale ale reclamantei cu partenerul principal A. SRL au avut un scop pur economic, generator de plus valoare, ce nu poate fi negat de comportamentul fiscal al acestui furnizor şi nici de o interpretare extensivă a prerogativelor conferite de art. 11 Cod fiscal.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că atunci când condiţiile de fond şi de formă prevăzute de A şasea directivă pentru naşterea şi exercitarea dreptului de deducere sunt întrunite, nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de această directivă să se sancţioneze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă care nu ştia şi nu ar fi putut să ştie că operaţiunea în cauză era implicată într-o fraudă săvârşită de furnizor sau că o altă operaţiune care face parte din lanţul de livrare, anterioară sau posterioară celei realizate de persona impozabilă menţionată, era afectată de o fraudă privind TVA-ul (în acest sens Hotărârea Optigen şi alţii, C-354/03, C-355/03 şi C- 484/3, EU:C:2016:16, punctele 51, 52 şi 55, Hotărârea Kittel şi Recolta Recyeling, C - 439/04 şi C - 440/04, EU:C:2006:446, punctele 44-46 şi 60, precum şi Hotărârea Mahageben şi David, C-80/11 şi C-142/11, EU:C:2012:373, punctele 44, 45 şi 47).

Întrucât refuzarea dreptului de deducere constituie o excepţie de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă acest drept, revine autorităţilor fiscale competente sarcina să stabilească corespunzător cerinţele legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amomte sau în aval în lanţul de livrări (Hotărârea Mahageben şi David,citată anterior, punctul 49).

Reclamantei îi este imputat în speţa de faţă comportamentul fiscal al furnizorului său SC A. SRL - comportamentul acestui furnizor fiind analizat de larg în raportul de inspecţie fiscală în perioada 2014-2015 şi chiar şi 2011-2012, fără însă să se facă referire la elemente obiective din care să rezulte că reclamanta, înfiinţată doar în 2015, ştia despre comportamentul fiscal suspicios a furnizorului său. Singurul element de legătură dintre cele două societăţi este naţionalitatea administratorilor societăţii şi ale împuterniciţilor acestora, însă simplul fapt că administratorii şi mandatarii societăţilor sunt italieni, în lipsa unor elemente concrete, nu poate duce la concluzia că a existat o înţelegere frauduloasă între aceştia.

Se mai aartă că raporturile comerciale ale societăţii cu partenerul comercial A. SRL au un şi au avut un scop pur economic, generator de plus - valoare, ce nu poate fi negat nici de forma semnăturilor din contractele de vânzare-cumpărare, nici de existenţa ori inexistenţa autorizaţiilor de comercializare a produselor furnizate de acest partener, nici de identitatea celui care tehnoredactează comenzile de livrare produse etc. Adevărata realitate a tranzacţiilor este în mod evident bine demonstrată de relaţiile comerciale ulterioare celor analizate de organele fiscale, relaţii comerciale pe care societatea le desfăşoară pe fluxul normal al activităţii economice aducătoare de profit.

De altfel realitatea operațiunilor cuprinse în cele două facturi este confirmată și de raportul de expertiză efectuat în cauză.

În drept, întâmpinarea nu este motivată.

Recursul pârâtei urmează a fi respins datorită următoarelor considerente:

Problema juridică care se impune a fi lămurită în speţă este aceea referitoare la dreptul de deducere al reclamantei pentru TVA-ul aferent livrărilor de bunuri înscrise în facturile nr…/25.02.2015 și nr…/13.03.2015, ambele emise de A. SRL.

Este cunoscut că esenţa TVA constă în deducerea taxei aferente achiziţiilor de către non-consumatori. În temeiul legislaţiei naţionale persoana impozabilă are dreptul de a deduce din taxa pe care o datorează pentru livrările sale, taxa facturată acesteia aferentă bunurilor sau serviciilor furnizate ei. Acest drept ia naştere la momentul la care taxa deductibilă devine exigibilă.

Condiţiile de exercitare a dreptului de deducere sunt prevăzute în art. 146 C.fisc.

Potrivit acestor prevederi, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 C.fisc..

Nu trebuie uitat însă că dreptul de deducere a TVA se limitează la bunurile şi serviciile folosite în scopul operaţiunilor sale taxabile.

Aşadar, nu este suficent ca persoana care îşi exercită dreptul de deducere să deţină o factură pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost sau urmează să îi fie prestate de către o persoană impozabilă, ci trebuie ca respectivele livrări sau prestări de servicii să existe (să fi avut loc) şi să fie folosite în scopul operaţiunilor sale taxabile.

În ceee ce privește prima condiție, nu se contestă că aceasta este îndeplinită, reclamanta deținând facturi pentru bunurile care i-au fost livrat, facturi care îndeplinesc cerințele art. 155 alin. 5 VCF.

În ceea ce privește cea de a doua condiție relevenată este, aşa cum corect a reţinut şi Tribunalul, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, instanţa de recurs reaminteşte că în cauzele reunite C-354/03, C-355/03 și C-484/03 (Optigen, Fulcrum Electronics și Bond House Systems), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că dreptul de a deduce TVA plătită în amonte al unei persoane impozabile care desfășoară asemenea operațiuni nu poate fi afectat de faptul că în lanțul din care tranzacția face parte, o altă tranzacție anterioară sau subsecventă este viciată de fraudă în materie de TVA, fără ca persoana impozabilă să știe sau să aibă vreun mijloc să afle despre aceasta.

De asemenea, în cauzele conexate C-439/04 (Axel Kittel) şi C-440/04 (Recolta Recycling) Curtea a repetat că prevenirea evaziunii fiscale, a evitării impozitării şi a abuzului de drept constituie un obiectiv recunoscut şi încurajat de a Şasea Directivă şi că Dreptul UE nu poate fin invocat pentru scopuri frauduloase sau abuzive.

Curtea a amintit că în cazul în care autorităţile fiscale constată că dreptul de deducere a fost exercitat în mod fraudulos, ele au dreptul să solicite cu titlu retroactiv restituirea sumelor deduse şi că ţine de competenţa instanţelor naţionale să refuze un drept de deducere în cazul în care s-a stabilit, pe baza dovezilor obiective, că acest drept este invocat în scopuri frauduloase.

În opinia Curţii de Justiţie în acelaşi fel, o persoană impozabilă, care a ştiut  sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţia sa, ia parte la o operaţiune legată de sustragerea frauduloasă de la plata TVA trebuie să fie privită, din perspectiva celei de A Şasea Directivă, ca participant la acea fraudă, indiferent dacă a profitat sau nu de pe urma revânzării bunurilor. Aceasta se întâmplă deoarece, într-o astfel de situaţie, persoana impozabilă ajută pe autorii fraudei şi devine complice al lor. În plus, o astfel de interpretare, făcând mai dificilă desfăşurarea operaţiunilor frauduloase, este aptă să prevină.

După ce a făcut aceste statuări, Curtea de Justiţie a conchis că îi revine instanţei de trimitere competenţa de a refuza dreptul de deducere în cazurile în care s-a stabilit, pe baza unor factori obiectivi, că persoana impozabilă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că, prin achiziţia sa, participă la o operaţiune legată de sustragerea frauduloasă de la plata TVA şi ea poate face aceasta chiar şi în cazurile în care operaţiunea în discuţie îndeplineşte criteriile obiective care stau la baza noţiunilor de „livrare de bunuri efectuată de o persoană impozabilă acţionând ca atare” şi „activitate economică”.

Aşadar, potrivit Curţii de Justiţie dreptul UE nu poate fi invocat în scopuri frauduloase, iar aceasta nu se întâmplă numai în cazul în care o persoană impozabilă participă în mod activ la fraudă şi dobândeşte avantaje în mod ilegal, ci şi în cazul în care o persoană impozabilă are cunoştinţă despre fraudă, dar stă deoparte fără a dobândi nici un avantaj.

Relevantă în ceea ce priveşte testul cunoştinţei şi efectul fraudei în aval sau în amonte asupra operaţiunii desfăşurate de o persoană impozabilă este, aşa cum a reţinut şi Tribunalul, cauza C-285/11 (Bank).

În această cauză Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA ul pe care îl datorează TVA ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA ului instituit prin legislația Uniunii.

Problema dacă TVA ul datorat pentru operațiuni de vânzare anterioare sau posterioare privind bunurile în cauză a fost sau nu a fost plătit către trezoreria publică nu influențează dreptul persoanei impozabile de a deduce TVA ul achitat în amonte. Astfel, TVA ul se aplică asupra fiecărei operațiuni de producție sau de distribuție, cu deducerea taxei care a grevat în mod direct costul diverselor elemente constitutive ale prețului.

Pe de altă parte, din textul articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112 rezultă că pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul acestei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă.

În opinia Curţii pentru a putea stabili existenţa dreptului de deducere invocat de Bonik în temeiul acestor livrări de bunuri, este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate și dacă bunurile în cauză au fost utilizate de Bonik în scopul propriilor operațiuni taxabile. Dacă aprecirea instanţei naţionale demonstrează că livrările de bunuri în discuție în cauza principală au fost realizate efectiv și că aceste bunuri au fost utilizate ulterior de Bonik în scopul propriilor operațiuni taxabile, în principiu nu se poate refuza acesteia dreptul de deducere.

În această privință, instanța de trimitere precizase că autoritățile fiscale bulgare nu afirmă că Bonik a achiziționat mărfurile în cauză în litigiul principal de la alți furnizori decât Favorit stroy și Agro treyd și că există dovezi care demonstrează efectuarea livrărilor directe. Aceasta arată de asemenea că respectivele autorități nu contestă că Bonik a efectuat livrări subsecvente de mărfuri de același tip precum cele în cauză în litigiul principal și în aceeași cantitate.

În aceste condiții, Curtea a amintit că trebuie, de asemenea avut în vedere că prevenirea evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva 2006/112 şi că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului

În opinia Curţii revine autorităților și instanțele naționale competenţa de a refuza acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv.

Aceasta este situația atunci când o fraudă fiscală este săvârșită de chiar persoana impozabilă. Astfel, în acest caz, criteriile obiective care stau la baza noțiunilor de livrare de bunuri sau prestare de servicii efectuată de o persoană impozabilă care acționează ca atare și de activitate economică nu sunt îndeplinite.

De asemenea, o persoană impozabilă care știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziția sa, participa la o operațiune implicată într o fraudă privind TVA ul trebuie, în scopul Directivei 2006/112, să fie considerată ca participant la această fraudă, indiferent dacă obține sau nu obține un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operațiunilor taxabile efectuate de aceasta în aval.

Rezultă că dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i au fost livrate bunurile sau i au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii, a participat la o operațiune implicată într o fraudă privind TVA ul săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări.

Pe de altă parte Curtea a precizat că nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de directiva menționată să se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într o fraudă săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrări, anterioară sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de frauda privind TVA ul. Astfel, instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice.

Întrucât refuzarea dreptului de deducere constituie o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă acest drept, revine autorităților fiscale competente sarcina să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări.

Astfel, dacă instanța de trimitere ar trebui să considere realizarea efectivă a livrărilor de bunuri în cauză în litigiul principal și utilizarea în aval a acestor bunuri de către Bonik în scopul propriilor operațiuni taxabile ca fiind dovedite, ar reveni în continuare acestei instanțe sarcina de a verifica dacă autoritățile fiscale implicate au stabilit existența unor astfel de elemente obiective.

Aplicând principiile enunţate anterior în cauza dedusă judecăţii, corect a constatat Tribunalul că reclamanta este persoană impozabilă în sensul celei de A Şasea Directive şi că organele de inspecţie fiscală nu au dovedit că aceasta știa sau ar fi trebuit să știe că operațiuile invocate pentru a justifica dreptul de deducere ar fi fost implicate într o posibilă fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări. De altfel, ceea ce i s-a imputat societăţii reclamante a fost, exclusiv comportamentul fiscal al furnizorului său A. SRL, fără a fi indicate elemente obiective din care să rezulte că aceasta ştia sau ar fi trebuit să ştie despre comportamentul fiscal suspicios al furnizorului său.

Mai mult decât atât, raportul de expertiză efectuat în cauză a confirmat realitatea livrărilor care fac obiectul celor două facturi (în raportul de expertiză s-a arătat ca mărfurile achiziţionate de la A. SRL au fost înregistrate în contabilitatea financiară și în contabilitatea de gestiune cantitativ-valorică, că reclamanta a întocmit fişe de magazie în care a consemnat intrarea stocurilor pe baza facturilor și ieșirea stocurilor pe baza facturilor de vânzare, că pentru bunurile lăsate în custodie s-au întocmit procese-verbale de predare-primire în gestiune, că o parte din produsele achiziţionate au fost și revândute, că stocurile nevândute au fost verificate prin inventariere la data de 21.10.2016 de către inspectorii antifraudă și rezultatul inventarierii a corespuns cu evidenţa scriptică a stocurilor, că stocurile achiziţionate de reclamantă au fost utilizate pentru realizarea de operațiuni taxabile, stocurile nevândute aflându-se în proprietatea reclamantei). De asemenea, această concluzie este susţinută şi de procesul-verbal nr…/17.11.2016, întocmit de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală  S.

În aceste condiţii corect a procedat Tribunalul atunci când a anulat actele atacate,  recunoscând reclamantei dreptul de deducere a TVA-ul aferent livrărilor de bunuri înscrise în facturile nr../25.02.2015 și nr…/13.03.2015, ambele emise de A. SRL.

În consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC nefiind întemeiat, în temeiul art. 496 alin.1 NCPC, Curtea a respins recursul declarat de pârâtă.

Domenii speta

Spete similare