Act emis de autorităţile publice locale. Nelegalitate. Încălcare drept de proprietate.

Act emis de autorităţile publice locale. Nelegalitate. Încălcare drept de proprietate.

Servitutea de utilitate publică, ca limitare a dreptului de proprietate, trebuie să ia naştere în forma şi condiţiile prevăzute de lege.

Or, în Codul Civil nu există o reglementare care să impună o limitare a dreptului de proprietate în situația în care autoritatea publică intenționează să lărgească o stradă existentă prin extinderea ei pe proprietatea privată cu care se învecinează sau să constituie o nouă cale de acces, într-o zonă unde aceasta nu există, iar recurentul nu a identificat un alt act normativ care să reglementeze o asemenea limitare a dreptului de proprietate.

Planul urbanistic general poate reglementa doar aspecte ce ţin de urbanism, neputând conţine reglementări noi în materia dreptului de proprietate altele decât cele din dreptul comun sau special din această materie.

În situaţia în care se doreşte crearea unui drum pe terenul reclamanţilor, regimul juridic al terenului nu poate fi decât cel prevăzut de legea civilă, fiind necesară exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu respectarea prevederilor Legii 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi Legii 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Este adevărat că art. 8 Legea 33/1994 prevede că declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei însă, Curtea constată că succesiunea operaţiunilor prevăzute de lege este una continuă în procedura generală de expropriere. În această succesiune continuă, într-adevăr, nu s-ar putea vorbi de o expropriere ca urmare a modalităţii de reglementare urbanistică a unei zone, însă, în speţă, existenţa unei perioade îndelungate de timp de la adoptarea documentaţiei de urbanism în anul 2011, neurmată de declararea utilităţii publice, de celelalte etape ale procedurii de expropriere şi inexistenţa unui termen ferm pentru continuarea acestei proceduri, coroborat cu dispoziţiile din regulamentul de urbanism atacate, conduc în realitate la o expropriere de fapt a terenului proprietate privată, fără prealabilă şi dreaptă despăgubire, contrar prevederilor art. 44 Constituţie şi art. 1 Protocolul 1 CEDO.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 170/2019

1.Sentinţa Tribunalului Sibiu secția a II a civilă de contencios administrativ și fiscal

Prin sentinţa nr.420/25.05.2018 Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii M., A. şi D.  în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului S., şi în consecinţă:

A anulat în parte HCL nr…/2011 emisă de pârât, în sensul eliminării din documentaţia PUG a menţiunii existenţei unei servituţi de utilitate publică sau a unei „rezervări în vederea exproprierii”, în ceea ce priveşte imobilele înscrise în CF nr… S.nr. cad…/4 şi în CF nr… S.  nr. top. …/…/…/1 şi nr. top …/…/1.

A dispus eliminarea din Regulamentul Local de Urbanism aferente documentaţiei PUG al Municipiului S. a dispoziţiilor cuprinse la art. 26 alin. 1, 3 şi 4, şi la art. 28 alin. 4.

A obligat pârâtul să analizeze cererea formulată de reclamanţi, înregistrată sub nr. …/22.06.2017, privind aprobarea documentaţiei PUD, prin prisma noi situaţii juridice create.

A respins restul pretenţiilor.

A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 5100 lei cheltuieli de judecată parţiale.

2.Recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului S.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului S. solicitând admiterea acestuia, iar pe cale de consecinţă: în principal, anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond; în subsidiar, anularea hotărârii, iar în urma rejudecării pe fond, respingerea acţiunii formulată de către reclamanţi.

În motivarea cererii de recurs se arată următoarele:

În primul rând, instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.4 C.pr.civ., astfel:

În conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, „Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii: (...) d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni.” În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind dezvoltarea urbană, precum şi drumurile publice.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, se menţionează următoarele: „Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, cu privire la:

b) stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;

c) zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;

c) delimitarea zonelor afectate de servituţi publice.”

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu şi cu lung cu privire la: (...) f) stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară şi definitivă de construire; g) delimitarea zonelor în care se preconizează operaţiuni urbanistice de regenerare urbană.”

De asemenea, planul urbanistic general se elaborează în baza strategiei de dezvoltare a localităţii şi se corelează cu bugetul şi programele de investiţii publice ale localităţii, în vederea implementării prevederilor obiectivelor de utilitate publică.

Referitor la aceste prevederi legale, în practica judiciară s-a reţinut faptul că nivelul de expertiză şi analiză în materie de urbanism nu ţine de resortul puterii judecătoreşti, anularea în parte a unui plan urbanistic echivalând cu însăşi reconfigurarea administrativă şi urbanistică; o documentaţie de urbanism nu poate fi prin ea însăşi ilegală atunci când regândeşte aspectul unui cartier şi nu poate fi nici redesenată de instanţă plecând de la considerente unilaterale ce ar ţine de protecţia juridică a unei proprietăţi private, la cererea unor persoane dispuse să acţioneze în judecată urmărind strict interesele proprii.

În acest context, autoritatea administrativă singură poate exprima şi adopta soluţii de configurare urbanistică, în condiţiile legii, iar legea urbanismului oferă remedii specifice pentru acomodarea unor situaţii specifice.

Instanţele de judecată nu pot cenzura, altfel decât depăşindu-şi competenţa şi încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, raţiunile de oportunitate şi urbanism, ordine publică şi drept administrativ ce au stat la baza elaborării planului urbanistic general şi a regulamentului local de urbanism la nivelul municipiului S.

În speţă, reclamanţii nu au adus critici de nelegalitate sau oportunitate în susţinerea solicitării de anulare a unor dispoziţii din HCL nr…/2011, precum şi din documentaţia ce a stat la baza aprobării acesteia. Or, modificarea sau anularea actului administrativ vizează, prin excelenţă, fie neîndeplinirea condiţiilor de legalitate, fie a condiţiilor de oportunitate.

În privinţa oportunităţii, ca o condiţie de valabilitate a actelor administrative, aceasta relevă, pe de o parte, calitatea actului administrativ de a satisface atât rigorile stricte ale legii, cât şi o nevoie socială determinată într-un loc şi timp date, iar pe de altă parte, reflectă şi concordanţa în timp între realitatea socială, politică, economică şi dispoziţiile ce dau conţinut actului administrativ.

Un raţionament contrar ar face imposibilă dezvoltarea urbană, iar principiile gestionării spaţiale a teritoriului ţării enunţate explicit în articolele introductive ale Legii nr. 350/2001 ar fi lipsite de fundament.

De altfel, cenzura judiciară a unei hotărâri de consiliu local nu poate merge atât de departe încât să altereze substanţa unui plan urbanistic.

Instanţa a dispus anularea în parte a HCL nr…/2011, în sensul eliminării din documentaţia PUG a menţiunii existenţei unei servituţi de utilitate publică sau a unei „rezervări în vederea exproprierii” în ceea ce priveşte imobilele aflate în proprietatea reclamanţilor, precum şi eliminarea din Regulamentul local de urbanism a unor dispoziţii privitoare la lucrările de utilitate publică şi amplasarea construcțiilor faţă de drumurile publice.

Or, consecințele a celor dispuse de instanţă nu se răsfrâng doar asupra parcelelor intimaţilor - reclamanţi, ci asupra tuturor terenurilor de la nivelul municipiului S., care sunt afectate unor servituţi de utilitate publică în vederea dezvoltării infrastructurii rutiere. Hotărând astfel, instanţa nu numai că a intervenit într-un domeniu rezervat autorităţilor administraţiei publice locale, depăşindu-şi atribuţiile cu care a fost investită, ci a şi blocat dezvoltarea urbană, precum şi investiţiile ce sunt preconizate în vederea dezvoltării unor axe de interes cu caracter de bulevard urban, optimizarea capacităţii de trafic auto, pietonal şi ciclistic al arterelor.

Plecând de la scopul principal al urbanismului, acela de a stimula evoluţia complexă a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung, urmărindu-se o dezvoltare armonioasă a ansamblurilor urbane, instanţa nu poate regândi o întreagă hartă rutieră a municipiului Sibiu şi nici suprima dezvoltarea urbanistică a acestuia pentru realizarea interesului unui privat.

Al doilea motiv de casare supus analizei instanţei de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8  C.pr.civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin Sentinţa nr. 420/25.05.2018, instanţa a dispus anularea din Regulamentul local de urbanism a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) care prevăd următoarele „Autorizarea executării altor construcţii pe terenuri care au fost rezervate în planuri de amenajare a teritoriului sau în Planul urbanistic general, pentru realizarea de lucrări de utilitate publică este interzisă. Prin lucrări de utilitate publică se înţeleg acele lucrări care sunt definite astfel prin art. 6 din Legea 33/1994.”

Or, potrivit art. 16 alin. (1) din Anexa 1 la HG nr. 525/1996, „Autorizarea executării altor construcţii pe terenuri care au fost rezervate în planuri de amenajare a teritoriului, pentru realizarea de lucrări de utilitatea publică, este interzisă.”

Astfel, în mod greşit instanţa a procedat la eliminarea în integralitate a unei dispoziţii din Regulamentul local de urbanism care îşi găseşte parţial corespondentul într-o dispoziţie prevăzută într-un act juridic cu forţă superioară, dispunând în mod nejustificat anularea acesteia.

În continuare, instanţa apreciază că planul urbanistic general nu poate duce la crearea sau reglementarea unor servituţi, altele sau în alt mod decât cele prevăzute de legea civilă. De asemenea, instanţa a reţinut că în ceea ce priveşte terenurile din litigiu, s-a realizat o expropriere faptică prin lipsirea de conţinut a dreptului de proprietate a reclamanţilor.

De asemenea, instanţa reţine, prin raportare la conţinutul normei de la art. 1 din Protocolul nr.1, faptul că o ingerinţă a autorităţii publice în dispunerea de dreptul la respectarea bunurilor să fie legală. Or, în speţă, această condiţie nu ar fi îndeplinită, instituirea unei servituţi de utilitate publică sau rezervarea unui teren în planurile de amenajare a teritoriului sau PUG nu este conformă cu legislaţia în vigoare.

În primul rând, apreciază necesară redarea conţinutului articolelor din Regulamentul local de urbanism eliminate de către instanţa de fond:

Articolul 26 Lucrări de utilitate publică

(1) Autorizarea executării altor construcţii pe terenuri care au fost rezervate în planuri de amenajare a teritoriului sau în Planul urbanistic general pentru realizarea de lucrări de utilitate publică, este interzisă. Prin lucrări de utilitate publică se înţeleg acele lucrări care sunt definite astfel prin art. 6 din legea 33/1994.

(3) Drumurile şi căile de acces care sunt prevăzute astfel în documentaţiile de urbanism vor fi deschise circulaţiei şi accesului publicului indiferent de regimul de proprietate asupra terenului, acestea fiind afectate de o servitute publică.

(4) Suprafeţele de teren prevăzute în documentaţiile urbanistice aprobate ca făcând obiectul cedării în proprietate publică vor fi afectate folosinţei publice chiar dacă încă nu au fost realizate toate actele necesare trecerii acestor suprafeţe în proprietatea municipiului.

Articolul 28 Amplasarea faţă de drumuri publice

(4) Autorizarea construcţiilor în zonele rezervate pentru lărgirea amprizei străzilor (realiniere), străpungeri de străzi şi realizarea de străzi noi, prevăzute în Planul urbanistic general şi marcate ca atare pe planşa Reglementări Urbanistice, este interzisă.

La Anexa 2 din Legea nr. 350/2001, este definită servitutea de utilitate publică ca fiind „sarcina impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar. Măsura de protecţie a bunurilor publice nu poate fi opusă cererilor de autorizare decât dacă este continuă în documentaţiile de urbanism aprobate (având drept consecinţă o limitare administrativă a dreptului de proprietate).”

Astfel, contrar celor afirmate de instanţă, legea specială a urbanismului recunoaşte posibilitatea instituirii de sarcini terenurilor aflate în proprietatea privaţilor în vederea realizării unor obiective de interes general care, aşa cum rezultă din conţinutul normei art. 46 alin. (2) sunt prevăzute de planuri urbanistice generale.

În ceea ce priveşte suprimarea atributelor dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi, atât dreptul intern, cât şi jurisprudenţa constantă a Curţii europene relevă faptul că această îngrădire nu reprezintă o expropriere de fapt dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe.

Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, dreptul de proprietate este garantat, conţinutul şi limitele lui fiind stabilite de lege.

Conform art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Drepturile Omului, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Este deci evident din ambele texte că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, existând şi limitări ale acestuia prevăzute atât de Constituţia României, cât şi de art. 1 din Protocol.

Instanţa de contencios a drepturilor omului în vasta sa jurisprudenţă a determinat conţinutul acestor limite, precum şi posibilitatea privării de proprietate pentru cauze de utilitate publică, inclusiv posibilitatea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Astfel, Comisia EDH (cauza 21343/1993) a decis că nu există o expropriere de fapt sau o altă privare a exercitării dreptului de proprietate când autorităţile naţionale competente (în speţă, cele finlandeze) au adoptat un program de protecţie a unor terenuri (lacustre) fără indemnizaţia celor interesaţi. Chiar dacă un asemenea program constituie o ingerinţă în privinţa drepturilor reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, nu a existat nicio încălcare a acestora.

Limitele exercitării dreptului de proprietate vizează îndeplinirea unor condiţii, respectiv pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege (legalitatea afecţiunii folosinţei bunurilor).

Această din urmă condiţie este îndeplinită în cauză întrucât printr-o hotărâre a Consiliului Local a fost aprobat planul urbanistic general şi regulamentul general de urbanism contestate în prezenta cauză.

Este cunoscut faptul că această condiţie „să fie prevăzută de lege” a fost acceptată în sensul ei larg de CEDO, în sensul de „orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal care guvernează conduita individului”. Poate fi vorba, arată CEDO, şi de acte ale guvernului sau ale altor autorităţi competente într-un anumit domeniu de reglementare sau protecţie judiciară.

Numai simpla existenţă a unor norme nu este suficientă pentru a justifica o privare de proprietate; ele trebuie să fie accesibile, precise şi previzibile. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, cei cărora legea li se adresează, trebuie să poată obţine toate informaţiile socotite apropiate cu privire la conţinutul şi condiţiile ei de aplicare; pe de altă parte, norma legală trebuie să fie enunţată cu suficientă precizie pentru ca cei interesaţi s-o poată utiliza ca regulă de conduită, având posibilitatea să-şi reprezinte exigenţele pe care aceasta le impune şi să fie în măsură să prevadă consecinţele comportamentului pe care sunt obligaţi să îl adopte.

Astfel, de curând, Curtea a decis cu valoare de principiu că legea pe care se bazează o atingere adusă bunurilor unei persoane trebuie să fie conformă cu normele de drept intern ale statului în cauză, inclusiv cu dispoziţiile constituţionale pertinente. În cauza de faţă, prevederile atacate se bucură de aceste calităţi.

Analizând motivul de „utilitate publică” ce trebuie pus în discuţie şi în cauza de faţă, Curtea a conchis că această condiţie a „ordinii publice” raportată la privarea de proprietate prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 priveşte până la urmă realizarea unor interese generale de ordin social economic ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere, întotdeauna aflată sub controlul Curţii.

Curtea a statuat în sensul că atunci când un stat adoptă o politică în materie locativă, legislatorul naţional dispune de o mare marjă de apreciere în a se pronunţa atât cu privire la definirea interesului public, precum şi în alegerea modalităţilor concrete de realizare a acestuia. Instanţa europeană a înţeles să respecte modul cum un stat concepe imperativele interesului general, afară dacă aprecierea lui apare ca fiind, în mod manifest, lipsită de o bază rezonabilă.

Spre exemplu, în materie de urbanism, restricţiile impuse unui proprietar de a utiliza un teren situat într-o zonă rezidenţială, pentru instalarea unui atelier de reparaţii mecanice sau adoptarea unui plan de amenajare a unei zone prin care se limitează dreptul de a realiza alte tipuri de construcţii decât cele prevăzute în acel plan, reprezintă o utilizare a bunului conform interesului general (Hotărârea Comisiei EDH 11309/1984, cauza Jacobson c. Suediei).

Mai mult decât atât, în lumina dispoziţiilor art. 1 paragraful 2 din Protocolul adiţional la Convenţie, potrivit cărora statele semnatare ale Convenţiei pot „adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei (parag. 45), că astfel de legi sunt „necesare şi obişnuite în domeniul proprietăţilor, care, în societăţile modeme, sunt o preocupare centrală a politicilor economice şi sociale. Pentru a implementa astfel de politici, legislativul trebuie să aibă o largă marjă de aprecierea atât în ceea ce priveşte stabilirea existenţei unei probleme de interes public ce necesită măsuri de control, cât şi în alegerea unor modalităţi de aplicare detaliate pentru implementarea măsurilor vizate.”

Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se reţine că, potrivit acesteia, autorităţile administraţiei publice locale pot aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate. De pildă, în cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii şi Irlandei, Curtea a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei „utilităţi publice”, aşa cum prevede art.1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Or, în acest context, Regulamentul general de urbanism al municipiului S. respectă exigenţele impuse de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Având în vedere considerentele expuse anterior, rezultă atât faptul că legea permite constituirea unor servituţi de utilitate publică, cât şi faptul că acestea nu conduc la o expropriere de fapt în măsura în care corespund unui interes general şi îndeplinesc cerinţele rezultate din practica Curţii europene.

De asemenea, instanţa a reţinut faptul că reclamanţii nu pot fi lipsiţi de atributele dreptului de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică, aşa cum aceasta este reglementată de Codul civil şi de Legea nr. 33/1994 şi în urma acordării unei juste şi prealabile despăgubiri. Invocând câteva articole din Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010, instanţa a concluzionat simplist faptul că articolele din Regulamentul local de urbanism redate anterior sunt nelegale, motiv pentru care a dispus eliminarea acestora.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 33/1994, lucrările de deschidere, aliniere şi lărgirea străzilor sunt de utilitate publică. Articolul 8 din aceeaşi lege prevede faptul că „declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei.”

Din interpretarea cronologică a articolelor invocate anterior, rezultă că un pas premergător iniţierii procedurii de expropriere îl reprezintă înscrierea lucrărilor în planurile urbanistice şi de amenajarea teritoriului, condiţie care, în speţă, este îndeplinită, fiind prematur a se discuta la acest moment despre o justă şi prealabilă despăgubire, aşa cum reţine instanţa.

În restrânsă argumentare a instanţei, aceasta a ignorat complet reglementările specifice din regulamentul local de urbanism pentru parcelele încadrate în UTR RrM - Parcelar riveran bulevardelor, destinat restructurării.

Astfel, potrivit menţiunilor de la Secţiunea 3, operaţiunea de realiniere a parcelelor este obligatorie. Prin realiniere, aliniamentul se va retrage cu 3 m, măsurat de la poziţia iniţială, în vederea modernizării şi extinderii amprizei stradale. Lărgirea şi alinierea străzilor constituie obiectiv de utilitate publică, conform Legii nr. 33/1994.

Prin obligativitatea realinierii, parcela se consideră parţial grevată de o servitute de utilitate publică; porţiunea de teren implicată va fi dezmembrată şi achiziţionată/expropriată înainte de emiterea autorizaţiei de construire, iar suprafaţa de referinţă pentru calculul POT şi CUT va fi cea efectiv rămasă în proprietate privată. Alternativ, la cererea proprietarilor, suprafaţa afectată de servitutea de utilitate publică va putea trece cu titlu gratuit în proprietatea publică, caz în care suprafaţa de referinţă pentru calculul POT şi CUT va fi suprafaţa totală a parcelei iniţiale + 0,5 x suprafaţa trecută în proprietate publică.

Din conţinutul reglementărilor menţionate anterior rezultă fără dubiu faptul că, în măsura în care se vor demara procedurile de realiniere a parcelelor, se va proceda conform dispoziţiilor legale, respectiv prin expropriere/achiziţionare a porţiunii de teren implicată. Alternativ, regulamentul de urbanism oferă o soluţie distinctă care ar duce la posibilitatea de a valorifica economic parcela (prin indici urbanistici superiori), în măsura în care proprietarii parcelei solicită acest lucru.

În acest context, nu se poate vorbi despre o restrângere a dreptului de proprietate, prin afectarea parcelei cu o servitute de utilitate publică, dispoziţiile Regulamentului local de urbanism fiind în concordanţă cu actele juridice cu forţă superioară.

Ultimul motiv de casare este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Prin sentinţa atacată, instanţa a dispus eliminarea din Regulamentul local de urbanism aferent documentaţiei PUG al municipiului S.  a dispoziţiilor cuprinse la art. 26 alin. (1), (3) şi (4) şi la art. 28 alin. (4).

În primul rând, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.”

Astfel, se poate observa cu uşurinţă faptul că dispozitivul hotărârii atacate nu se încadrează în soluţiile pe care instanţa le poate pronunţa, printre acestea neregăsindu-se şi posibilitatea „eliminării” unor dispoziţii dintr-un act administrativ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.pr.civ, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor sus-menţionate.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar.

Din lectura hotărârii atacate, rezultă fără dubiu faptul că instanţa nu a prezentat motivele și argumentele care au stat la baza formării convingerii sale, neindicând textele legale care să justifice eliminarea art. 26 alin. (1), (3), (4) şi a art. 28 alin. (4) din cuprinsul Regulamentului local de urbanism.

Astfel, dacă art. 26 alin. (1) a fost „eliminat” în întregime chiar dacă acesta îşi are corespondentul într-un act juridic cu forţă superioară, pentru alin. (3) şi alin. (4), instanţa nu oferă absolut niciun argument care să justifice eliminarea acestora, făcând doar o trimitere la dispoziţii legale care nu au legătură cu conţinutul acestor alineate. În ceea ce priveşte art. 28 alin. (4), în cuprinsul motivelor de casare precedente, recurentul a realizat o analiză detaliată a legalităţii acestuia, motiv pentru solicită instanţei să revină asupra acestora. Ţine doar să precizeze faptul că afectarea terenului cu o servitute de utilitate publică este o măsură în spiritul şi litera legii, fiind recunoscută de jurisprudenţa constantă a Curţii europene.

Având în vedere argumentele enunţate anterior, consideră că instanţa nu a oferit o motivare care să susţină eliminarea din Regulamentul local de urbanism a prevederilor analizate anterior, hotărârii atacate lipsindu-i unul dintre elemente esenţiale ale acesteia.

Cheltuielile de judecată.

De asemenea, prin sentinţa atacată, instanţa a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5100 lei, constând în taxă judiciară de timbru şi parte din onorariul avocaţial. Consideră nerezonabil şi nejustificat cuantumului acestor cheltuieli în raport cu complexitatea cauzei (2 termene), munca avocatului rezumându-se la redactarea cererii de chemare în judecată şi reprezentarea părţilor la termenele de judecată.

Având în vedere că prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părţii căzute în pretenţii, iar scopul exercitării dreptului la apărare trebuie să fie acela de a se valorifica pretenţiile invocate, solicită instanţei de judecată diminuarea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaţial, aspect care nu va afecta raporturile dintre avocat şi clientul său şi nu-i va nega avocatului dreptul la încasarea onorariului convenit cu clientul.

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa CEDO care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi respectate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Totodată, practica în această materie a CEDO statuează în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).

Potrivit prevederilor art. 415 alin. (2) C.pr.civ., instanţa de judecată are abilitatea de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina părţii ce a pierdut procesul pe baza criteriilor descrise de legiuitor, fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistenţă legală şi fără ca un asemenea efect să se producă, fie şi indirect, câtă vreme instanţa de judecată trebuie să vegheze la menţinerea echilibrului procesual şi la asigurarea garanţiilor pentru părţi a desfăşurării unui proces echitabil.

Prin urmare, instanţa poate aprecia dacă onorariul perceput este prea mare sau prea mic, în raport cu valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat şi poate impune micşorarea sau majorarea onorariului, neintervenind în relaţia contractuală dintre avocat şi clientul său.

Având în vedere aspectele enunţate anterior, solicită să se dispună reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, acestea fiind vădit excesive în raport cu complexitatea şi activitatea desfăşurată de avocatul intimaţilor-reclamanţi.

În drept, se invocă prevederile: art. 483 şi urm., art. 411 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ.; Legea nr. 554/2004 contenciosului administrativ; Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul; HG nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism; Ordinul nr. 21/N/2000 pentru aprobarea reglementării tehnice „Ghid privind elaborarea şi aprobarea regulamentelor locale de urbanism”; Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.

3.Poziţia intimaţilor  M., A., D.

Intimații - reclamanți M., A., D. au formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului S. solicitând respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției lor procesuale, se arată că recurentul critică hotărârea instanţei de fond, din perspectiva depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, invocând aplicabilitatea art. 488 alin.1 pct. 4 NCPC. De asemenea, recurentul consideră că instanţa de fond, prin soluţia pronunţată și-a depăşit atribuţiile legale, dispunând anularea parţială a unei documentaţii de urbanism, ce reprezintă în viziunea recurentului o documentaţie cu privire la care doar autoritatea publică locală are dreptul de a dispune, în considerentul faptului că doar aceasta are atributul legal de a decide modalitatea de dezvoltare urbanistică a UAT.

Intimații apreciază această critică a recurentului ca fiind nefondată.

Din punct de vedere procedural, prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti” se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, așa cum aceasta a fost stabilită de Constituţie sau de o lege organică, instanţa săvârșind acte care intră în atribuţiile unor organe aparținând unor autorităţi constituite în stat altele decât cea judecătorească.

În practică şi doctrină s-a afirmat că instanţa săvârșește un exces de putere în una din următoarele situaţii: 1) îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; 2) consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; 3) contestă puterea legală a unor texte; 4) aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare.

În prezenta speţă intimații nu se află într-o ipoteză de depăşire din partea instanţei de fond a atribuţiilor puterii judecătorești.

Arată că au investit instanţa cu o cerere prin care au pus în discuţie legalitatea unui act administrativ normativ ce le produce o vătămare a dreptului intimaților de proprietate, chestiune ce intră în temeiul art. 1, art. 2 și art. 8 din L.554/2004 în competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ.

Cu caracter general, toate actele administrative sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ, iar cu caracter special arătă că nu există nicio dispoziție legală care să excludă actele administrative emise în materia urbanismului de la un astfel de control.

Chestiunea oportunităţii adoptării actului administrativ, într-adevăr excede controlului ce poate fi exercitat de către instanţele de judecată, însă în ipoteza în care dreptul de apreciere al autorităţii publice este exercitat astfel încât se încalcă drepturi și libertăţi ale cetăţenilor, printr-un exces de putere așa cum acesta este definit de art.2 lit. n din L.554/2004, chestiunea se transformă într-una ce priveşte legalitatea actului contestat aspect ce poate fi verificat de către instanţa de contencios administrativ.

Prin soluția pronunțată, instanţa de fond nu a intervenit în vreun fel în viziunea urbanistică a pârâtei recurente, ci doar a sancţionat nerespectarea legii în ceea ce priveşte modalitatea în care autoritatea publică a înţeles să îşi materializeze și pună în aplicare viziunea.

Nimic nu împiedică pârâta recurentă, ca în vederea aplicării viziunii sale urbanistice, să pună în aplicare mecanismele legale potrivite, prevăzute de L.33/1994, însă până la un posibil demers viitor de acest fel, se impune cu prioritate respectarea dreptului de proprietate vătămat al intimaților, protejat de Constituția României, Codul Civil și Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul critică hotărârea instanţei de fond, invocând faptul că aceasta ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul afirmă că prin hotărârea pronunţată instanţa ar fi încălcat prevederile art. 16 alin.l din Anexa 1 la HG nr.525/1996, prevederile L.350/2001, prevederile legale în materia proprietăţii inclusiv CEDO și pe cele în materia exproprierii.

Critica este nefondată, în baza argumentelor pe care intimații le vor expune în ordinea invocată de recurent, pentru fiecare din dispoziţiile legale mai sus invocate.

l. Art.16 alin.1 din Anexa-1 la HG nr.525/1996:

Recurentul afirmă că instanţa de fond a greşit prin anularea prevederilor aferente RLU PUG S., deoarece textele găsite de instanţă a fi nelegale îşi au un corespondent într-o documentaţie și într-o normă cu forţă juridică superioară.

Afirmaţia recurentului este greşită, întrucât domeniul de aplicare al art.16 din HG nr.325/1996 este diferit faţă de cel al prevederilor art. 26 și 28 din RLU aferent PUG S.

Ceea ce omite recurentul, faţă de textul de lege, este faptul că documentaţia PUG și RLU aferent nu este un plan de amenajare a teritoriului, ci este conform definiţiei din L.350/2001, un plan de urbanism.

Distincția între cele două tipuri de activităţi de proiectare și sistematizare (amenajare a teritoriului vs. urbanism) este una evidentă și transpare din conţinutul L.350/2001 după cum urmează să demonstreze mai jos:

"CAPITOLUL II: Domeniul de activitate

SECŢIUNEA l:Amenajarea teritoriului

Art. 7: Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea.

SECŢIUNEA 2:Urbanismul

Art. 10: Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin elaborarea şi implementarea strategiilor de dezvoltare spaţială, durabilă şi integrată, pe termen scurt, mediu şi lung."

Dună cum se observă cele două tipuri de activităţi sunt reglementate distinct.

De asemenea tipurile de documentaţii sunt stabilite distinct pe cele două componente (amenajarea teritoriului vs. Urbanism), sens în care invocă prevederile art.40 și art.45 ale Legii 350/2001.

Rezultă aşadar faptul că prevederea invocată de recurentă din HG 525/1996, nu este aplicabilă în speţă, întrucât vizează un alt tip de documentaţie, alta decât documentaţia de urbanism PUG ce formează obiectul prezentului litigiu.

2. Legea 350/2001:

Recurenta apreciază că soluţia instanţei de fond este eronată în condiţiile în care se susţine că Legea 350/2001, respectiv art. 46 alin.2, permite instituirea de sarcini terenurilor aflate în proprietatea privaţilor.

Apreciază argumentul recurentei ca fiind eronat, în condiţiile în care simpla desenare pe planşele unei documentaţii PUG a traseului sau configuraţiei unui viitor drum public, nu poate duce la grevarea proprietăţii private prin constituirea unei "servituți de utilitate publică".

Afirmaţia recurentei este contrazisă de o serie de prevederi legale, respectiv art.756 NCC, art. 858 NCC, art. 863 NCC, art.3 din Legea 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 1 și art.2 din Legea 33/1994, Capitolul II, art. 5, 6, 7, 8 și 9 din Legea 33/1994 și art.2 din Legea 255/2010.

Plecând de la textele mai sus amintite, apreciază că se poate în mod corect concluziona în sensul că dreptul de proprietate nu poate fi grevat de o servitute de utilitate publică, atât timp cât la baza instituirii acesteia nu se află niciuna din modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publică (sau a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate), iar un astfel de efect în mod evident nu se poate produce în baza unei documentații urbanistice, cum este documentația PUG.

Raportat la textele legale mai sus menţionate, ceea ce este important de înţeles este faptul că PUG-ul documentaţie de urbanism, reprezintă în esenţă un proiect de planificare și de dezvoltare a unor zone urbane, ce nu are aptitudinea legală de a schimba regimul juridic al dreptului de proprietate asupra unor imobile situate în zona reglementată urbanistic și nici nu are cum să stea la baza transferului dreptului de proprietate din patrimoniul unor privaţi în patrimoniul unității administrativ teritoriale.

Pe baza PUG-ului se pot demara lucrări de utilitate publică, însă acest lucru va avea întotdeauna la bază dobândirea de către Stat (autoritate publică) a proprietăţii asupra imobilelor necesare acestor lucrări în oricare din variantele prevăzute de art.863 NCC.

Însă până la un asemenea moment viitor și incert, intimații trebuie să se bucure de toate atributele dreptului lor de proprietate, inclusiv de cel de dispoziţie materială prin construirea de imobile.

Rezultă că proiectul de infrastructură ce se dorește a se realiza pe o zonă adiacentă sau suprapusă proprietății, nu constituie și nu poate fi considerat, prin simpla sa proiectare, o expresie a unei limitări sau grevări legale a dreptului de proprietate al intimaților.

Lipsirea intimaților de dreptul de a construi pe întreaga suprafață a parcelei lor, evident cu respectarea indicilor urbanistici, nu poate avea loc, decât pentru o cauză de utilitate publică, așa cum aceasta este reglementată, fie de Codul civil, fie de Legea 33/1994 și doar în urma acordării unei juste și prealabile despăgubiri.

3.CEDO:

Recurenta critică soluția instanței de fond, arătând că aceasta a omis să constate că dreptul de proprietatea al intimaților, nu este un drept absolut, CEDO admițând limitări în exercitarea acestui drept, sub rezerva ca acest lucru să se întâmple pentru o cauză de utilitate publică şi într-un cadrul legislativ accesibil, precis și previzibil.

Apreciază critica recurentei ca fiind nefondată.

Apreciază că, din contră, argumentele oferite de recurentă în acest sens, susțin de fapt soluția instanței de fond, în condițiile în care ingerința autorității în ceea ce privește dreptul de proprietate al intimaților, nu este nici justificată şi nici prevăzută de cadrul legislativ intern relevant.

În speță condițiile cerute de CEDO pentru a se putea vorbi de o îngrădire admisă a unui drept de proprietate nu sunt întrunite, după cum urmează a demonstra mai jos:

Textul normei locale de urbanism este unul ambiguu și confuz. Se poate lesne observa faptul că prin prevederile art. 26 alin 1 din RLU S. se vorbește despre situaţia unor imobile rezervate pentru o lucrare de utilitate publică. În ipoteza astfel reglementată aparent se vorbeşte despre un drept de servitute publică viitor, ce va lua naştere în mod legal, ulterior adoptării RLU.

Cu toate că se discută despre un potenţial drept viitor ce va rezulta ca urmare a parcurgerii unei proceduri de expropriere, fiind folosită sintagma, teren rezervat pentru servitute de utilitate publică, din continuarea prevederilor art. 26 alin.2, 3 și 4 RLU S., se deduce ideea că efectele grevării dreptului intimaților sunt unele cu efect imediat, efecte ce se produc independent de demararea sau nu a procedurii de expropriere.

Din conținutul evident confuz și parţial antagonic al acestor reglementări, se deduce faptul că autoritatea înţelege să aplice interdicția de construire cu efect și aplicabilitate imediată, urmând ca naşterea dreptului de utilitate publică, să fie doar un drept potenţial și viitor, mai mult sub forma unei vocaţii a autorităţii de a expropria.

Or, ceea ce se omite în mod evident de către autoritatea locală este faptul că vocaţia de a expropria i-o conferă Legea nr. 33/1994, în anumite condiții, fără că această normă specială să instituie vreo obligație prealabilă în sarcina persoanei expropriate, în ideea optimizării de cost a procedurii de expropriere.

Intimații se află în prezenţa unui text și a unor norme atât confuze, cât și evident contrare legii organice aplicabile în materie de expropriere, cât și Constituției României și prevederilor CEDO.

Noțiunea de rezervare a proprietății nu corespunde exigentelor CEDO în materie. În speță, raportat la conținutul prevederilor art. 26 RLU, dreptul la o despăgubire „dreaptă” în cazul unei viitoare exproprieri este aparent recunoscut, în schimb momentul nu este „prealabil", ci amânat, sine die, până la o dată viitoare, nedefinită, perioadă de timp în care atributul folosinţei și dispoziţiei materiale este în mod total indisponibilizat pentru proprietar.

Apreciază că din această perspectivă, în speţă, există o ingerinţă în dreptul de proprietate privată din prisma dispozițiilor par. 1 teza I a art. 1 Protocolul 1 CEDO, potrivit căreia: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”

În mod cert principiile și practica CEDO, admit faptul că dreptul de proprietate nu este unul absolut, anumite ingerințe fiind admise, sub rezerva existenței unor prevederi legale emise conform interesului general.

Apreciază că posibilitatea autorității publice de a reglementa exercitarea dreptului de folosință în conformitate cu interesul general trebuie interpretată în lumina principiului consacrat de norma general instituită de par. l teza I a art. 1 Protocol 1 CEDO demers ce implică parcurgerea testului legalității, scopului legitim şi a proporționalității ingerinței.

Legalitatea presupune ca ingerința să fie prevăzută de o lege în sensul Convenţiei, iar legea trebuie să fie accesibilă, precisă şi previzibilă. În speță, arătă faptul că legea organică în materie, respectiv L.33/1994, nu conține prevederi în sensul confirmării existenței unui drept de rezervare a proprietății în scopul exproprierii. Mai mult decât atât, prevederile art.26 din RLU nu sunt precise și previzibile, ci din contră sunt ambigue și confuze.

Procesul de „rezervare a terenurilor", nu are niciun temei legal şi creează o stare de incertitudine cu privire la situaţia juridică a terenurilor. Nu se cunoaşte dacă la finalul perioadei de rezervare urmează o procedură de expropriere şi nici nu există mijloace de a reactualiza oportunitatea rezervării la intervale rezonabile de timp. Suplimentar, indisponibilizarea este instituită pe o perioadă nedeterminată, sporind starea de incertitudine și de prejudiciu cauzat de lipsirea de folosinţă a imobilelor pentru proprietari.

Incertitudinea generată de mecanismul de „rezervare" instituie o sarcină excesivă pentru proprietari, cu încălcarea proporţionalităţii între scopul legitim şi mijloacele utilizate.

În aceste condiţii, apreciază că prevederile art. 26 și art. 28 din RLU sunt nelegale, prin încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate al intimaților, sens în care aceste dispoziţii se impun a fi anulate și eliminate din conţinutul actului administrativ.

Autoritatea locală a emis actul normativ cu depăşirea competenţelor sale. Autoritatea locală, în speţă Consiliul Local al mun. S., nu are niciun fel de competențe legale în a emite acte normative cu scopul de a modifica regimul juridic al bunurilor imobile, norme prin efectul cărora să poată lua naştere drepturi reale, cum ar fi dreptul de servitute de utilitate publică. Astfel simpla dorinţă a autorităţii publice de a realiza în viitor o lucrare de interes public, nu poate duce în mod automat la naşterea în sarcina intimaților ca privaţi a vreunei alte obligaţii, decât cele prevăzute expres fie în Codul Civil, fie în L.33/1994.

Ori, în condiţiile în care aceste legi organice, nu prevăd nici posibilitatea naşterii unui drept de servitute publică prin simpla emitere a unui HCL de aprobare a unei documentaţii de urbanism și nici existența unei etape prealabile exproprierii, intitulate rezervare în vederea exproprierii, este evident că recurentul Consiliul Local al mun. S. și-a depăşit în mod evident competenţele sale de a norma.

De asemenea, prin adoptarea art. 26 și art.28 din RLU S. în forma sa actuală, se aduce atingere și art. 81 din Legea nr. 24/2000 care stabileşte că reglementările cuprinse în hotărârile consiliilor locale şi ale consiliilor judeţene, precum şi cele cuprinse în ordinele prefecţilor sau în dispoziţiile primarilor nu pot contraveni Constituţiei României şi reglementărilor din actele normative de nivel superior.

Practica CEDO este contrară punctului de vedere susţinut de recurentă.

Invocă în susţinerea poziţiei sale cauza Vergu c. Romania.

În această speţă, petentul a invocat o ingerinţă a autorităţii în dreptul său de proprietate, constând în ocuparea terenului său cu ocazia executării unor lucrări de amenajare și extindere a unui drum public, fără a fi în prealabil despăgubit sau expropriat

Statul Român s-a apărat arătând faptul că terenul fam. Vergu făcea parte din zona de protecţie a drumului, prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997. Interpretând art. 17 din această ordonanţă, instanţa naţională a concluzionat că domeniul public pe care se afla drumul naţional beneficia de o servitute legală cu privire la parcela în litigiu

Curtea notează că, în speţă, reclamantul a pierdut în totalitate şi definitiv dispoziţia asupra parcelei în litigiu din cauza ocupaţiei de către Administraţia Naţională a Drumurilor care a transformat-o iremediabil construind o reţea de evacuare a apelor. Deşi nu a existat un act de expropriere formală și deşi reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren. Curtea, consideră că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât se pot asimila unei exproprieri de fapt care reiese din a doua frază a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L. împotriva Italiei, nr. 31524/96, pct. 54, CEDO 2000-VI).

Curtea a concluzionat că a existat ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. Pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o asemenea ingerinţă trebuie operată „pentru cauză de utilitate publică". „în condiţiile prevăzute de legea şi de principiile generale de drept internaţional". Ingerinţa trebuie să înlesnească un „echilibru just" între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong şi Lonnroth). În speţă, Curtea notează că terenul a fost transformat în mod ireversibil şi că reclamantul a pierdut dispoziţia asupra lui din momentul ocupării sale de către Administraţia Naţională a Drumurilor. Prin urmare, chiar admițând că acest teren a fost grevat de o servitute, Curtea constată că autorităţile, ocupându-l în mod ireversibil şi fără să-l informeze pe reclamant, au depăşit cadrul legal fixat de Codul civil și de Ordonanţa nr. 43/1997 pentru exercitarea normală a servituţii și şi-au însuşit definitiv un bun în ciuda normelor ce reglementează exproprierea conformă cu legea.

Relevanţa statuărilor CEDO cu privire la cauza Vergu sunt importante, pe de o parte deoarece stabilesc că aceste ingerinţe în dreptul de proprietate pot avea loc doar pentru cauză de utilitate publică și în limitele procedurilor legale, iar pe de altă parte chiar și în situaţia existenței unei servituți de utilitate publică instituită prin lege, respectiv Ordonanţa 43/1997, tot se constată o ingerinţă dincolo de cadrul legal, atât timp cât cetăţeanul nu a fost expropriat.

În baza jurisprudenţei CEDO, s-a stabilit că ne aflăm în faţa unei exproprieri de fapt de fiecare dată când diversele măsuri ale autorităţilor statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său. Alte decizii relevante CEDO, ce se impun a fi menţionate sunt următoarele: cauza Bugajny c. Polonia și cauza Mellacher contra Austria.

Având în vedere aceste chestiuni principiale, este de prisos a mai arăta că în speţa de faţă, intimații nu se află în prezența unei servituți legale de utilitate publică, care să provină dintr-un act normativ, sens în care ingerinţa autorităţii publice locale în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamanţilor este cu atât mai evidentă.

4. Legile în materia exproprierii:

Se afirmă de către recurent faptul că prevederile art.6 și art8 din L.33/1994 prevăd ca procedura de expropriere să demareze prin includerea lucrărilor de utilitate publică în cuprinsul unei documentații de urbanism, ca etapă prealabilă declarării utilității publice.

Trecând peste faptul că nu reiese cum acest argument ar putea susţine instituirea în sarcina intimaților a servituții de utilitate publică prin prisma prevederilor enunțate din L.33/1994, arătă că sensul și spiritul legilor în materie de expropriere, a fost întotdeauna acela de a demara și parcurge în mod continuu o procedură de acest tip. Astfel apreciază că nu este posibil ca între primul pas, anume cel de includere a lucrării de utilitate publică într-o documentație de urbanism și următorul, cel de declarare a utilității publice, este admis să treacă un interval mare de timp (în speța de față acest interval este de 7 ani până în prezent).

Apreciază că această perioadă îndelungată de timp, între o etapă și următoarea, din ceea ce ar trebui să fie o succesiune de proceduri administrative de expropriere, face ca în realitate să se afle în prezenta unei exproprieri de fapt.

În cazul de față, intimații arată că sunt lipsiţi cu caracter actual de atributele dreptului lor de proprietate, fără a li se fi oferit o prealabilă și justă despăgubire, iar această situaţie a imobilului este una nelimitată în timp și mai mult decât atât este una pentru care nu există nicio certitudine că se va finaliza cu exproprierea.

Apreciază că se  găsesc într-o situaţie de expropriere de fapt, prin care li se "anulează” proprietatea privată fără a se achita o dreaptă şi prealabilă despăgubire, astfel cum prevede articolul 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Consideră că până la o eventuală expropriere, au dreptul de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate asupra imobilelor proprietatea lor, inclusiv asupra aceluia de dispoziţie materială, prin edificarea de construcţii asupra acestora.

Recurentul critică hotărârea instanţei de fond, invocând faptul că aceasta nu ar fi fost motivată, fiind aplicabile prevederile art. 488 alin.1, pct. 6 NCPC.

Recurentul afirmă pe de o parte că instanţa nu ar fi avut posibilitatea legală să elimine din conţinutul RLU prevederile nelegale, iar pe de altă parte afirmă că soluţia instanţei nu este motivată, în condiţiile în care nu s-ar fi indicat textele legale care impuneau admiterea cererii de chemare în judecată.

Apreciază și această critică ca fiind nefondată în condiţiile în care soluţia instanţei de fond a fost în mod amplu și clar motivată, instanţa de fond argumentându-și în mod extins și logic soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte dispoziţia de eliminare din conţinutul documentaţiei PUG a prevederilor RLU constatate ca fiind nelegale, arată că aceasta derivă din admiterea pretenţiei principale, respectiv cea de anulare parţială a actului administrativ contestat, cu privire la dispoziţiile contrare legi și vătămătoare pentru intimați.

În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia instanţei cu privire la cheltuielile de judecată acordate, o apreciază și pe aceasta nefondată.

Cheltuielile de judecată se impun a fi acordate, raportat la soluţia pronunţată în cauză și raportat la culpa procesuală a recurentului, iar cuantumul onorariului de avocat plătit de parte și acordat de instanţa de fond, nu este disproporţionat faţă de complexitatea problemelor juridice discutate în speță și munca amplă de documentare și redactare desfășurată din partea avocatului.

În drept, se invocă prevederile art.205 NCPC.

4.Instanţa de recurs - Curtea de Apel Alba Iulia

Analizând motivele de recurs prin prisma motivelor de casare invocate, Curtea constată nefondat recursul şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Primordial, Curtea amintește că recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate expres prevăzute de lege în art. 488 noul cod de procedură civilă iar, conform art. 499, hotărârea instanţei de recurs cuprinde numai motivele de casare invocate şi analiza acestora.

Recurentul invocă motivele de casare prevăzut de art. 488 al. 1 pct. 4, 6 şi 8 noul cod de procedură civilă.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 al. 1 pct. 6 noul cod de procedură civilă, Curtea constată că toate criticile formulate în susţinerea acestui motiv, nu vizează nemotivarea hotărârii, existenţa unor motive contradictorii ori existenţa în cuprinsul considerentelor doar a motivelor străine de natura cauzei.

Pe de o parte, recurentul apreciază greşit că instanţa a încălcat prevederile art. 425 al. 1 lit. b cod de procedură civilă. Judecătorul fondului a prezentat motivele pentru care a admis acţiunea reclamantului, fiind evident că argumentele contrare au fost apreciate ca neîntemeiate pentru considerentele care au condus la soluția de admitere.

Instanţa de fond a prezentat motivele şi argumentele pentru eliminarea dispoziţiilor atacate din Regulamentul local de urbanism prin trimitere la toate argumentele juridice enunţate (paragraful 5 pagina 8 sentinţă).

În aceste împrejurări nu se poate reţine incidenţa acestui motiv de nelegalitate care intervine strict în situaţiile menţionate expres, situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Pe de altă parte, critica privind depăşirea competenţelor stabilite de art. 18 Legea nr. 554/2004 nu priveşte motivarea hotărârii.

În privinţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 al. 1 pct. 4 şi 8 cod de procedură civilă, Curtea constată că instanţa fondului nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material în cauză.

Susţinând atributul legal şi exclusiv al autorităţii administrative locale în privinţa organizării şi amenajării teritoriului, în baza prevederilor art  36 al. 2 Legea 215/2001, articolele introductive şi art. 46  Legea 350/2001, fără a avea în vedere şi atributul instanţei de a examina dreptul de apreciere al autorităţii publice din perspectiva exercitării puterii discreţionare şi încadrării ei în limitele marjei de apreciere conferite de lege, constituie o greşită interpretare a normelor de drept material incidente în cauză.

Este adevărat că norma permisivă, în dreptul administrativ, exprimă puterea discreţionară dată autorităţii de a acţiona sau nu, libertatea de apreciere de a acţiona într-un sens sau altul, însă aceasta nu echivalează cu faptul că această putere poate fi utilizată abuziv.

A accepta punctul de vedere contrar, susţinut de autoritatea publică, înseamnă acceptarea excesului de putere fără niciun control al activităţii administraţiei, ceea ce nu este permis într-un stat de drept, care potrivit art.1 al.4 Constituţia României, se organizează nu doar potrivit principiului separaţiei puterilor dar şi a celui al echilibrului acestora în cadrul democraţiei constituţionale.

Instanţa de recurs subliniază faptul că printre temeiurile acţiunii în contencios administrativ este inserat şi „excesul de putere” definit în art 2 lit. n) Legea 554/2004 ca „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Această dispoziţie constituie o consacrare normativă a atribuţiei instanţei de a examina conduita autorităţilor inclusiv din perspectiva modului de exercitare a puterii discreţionare şi încadrării ei în limitele conferite de lege, răspunzând imperativului menţinerii unui echilibru rezonabil între interesul public şi drepturile subiective sau interesele private ce pot fi lezate prin actele administrative.

În analiza excesului de putere instanţa trebuie să aibă în vedere deopotrivă: faptul că în raporturile de drept administrativ primează interesul public ( ce vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională), garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare şi realizarea competenţelor autorităţilor publice.

Ceea ce instanța de fond a cenzurat nu a fost o decizie de oportunitate a autorității publice, ci un aspect de nelegalitate, și anume încălcarea dreptului de proprietate prin actul administrativ emis, aspect permis de art.  2 al. 1 lit c şi lit. n Legea 554/2004.

Din prevederile art. 2 al. 1 lit. c, care definesc “actul administrativ”, rezultă condiţiile sale de validitate (valabilitate) subsumate principiului legalităţii, condiţii care se subordonează obligaţiei ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Se deduce că actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament şi cu toate actele normative având o forţă juridică superioară. Legalitatea implică însă şi oportunitatea derivând din capacitatea organului public de a emite actul, de a alege, dintre mai multe soluţia posibilă şi egală în aceeaşi măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public ce trebuie satisfăcut.

Oportunitatea se află în strânsă legătură cu puterea discreţionară a autorităţii publice şi apare ca fiind un subsistem al condiţiilor de legalitate lato sensu, încetând acolo unde Administraţia publică a acţionat abuziv, respectiv, cu încălcarea drepturilor cetăţenilor.

Din perspectiva acestor considerente juridice rezultă şi faptul că, în baza art. 18 Legea 554/2004, ce reglementează un contencios de plină jurisdicţie, competenţa instanţei de contencios nu se limitează la anularea unui act nelegal ci include şi posibilitatea  ca prin hotărâre judecătorească să fie luate măsuri pentru restabilirea echilibrului între drepturile părţilor şi astfel de măsuri nu pot constitui ingerinţe în activitatea administraţiei ci o cale de reparare a vătămării reclamanţilor.

Astfel, Curtea constată că pe imobilul reclamanţilor, prin PUG al Municipiului S.– HCL 165/2011, s-a instituit de către pârât un drum de servitute.

Cu corecta aplicare a legii, instanța de fond a reținut că a operat o restrângere a dreptului de proprietate al reclamantei, cu încălcarea garanțiilor conferite de art. 44 din constituția României, revizuită.

Potrivit art. 44 din Constituția României dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate.

Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.

Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

În aplicarea acestor dispoziţii constituționale, exproprierea este posibilă, însă numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii şi numai cu plata unei despăgubiri juste și prealabile, condiții neîndeplinite în speță.

Stabilirea unor servituți de utilitate publică nu poate afecta dreptul de proprietate până la golirea lui de conținut – respectiv de plenara exercitare a atributelor sale: posesie, folosință și dispoziție – decât dacă acest act este însoțit de plata unei despăgubiri juste și prealabile deoarece, în fapt, reprezintă o expropriere.

Or, în speță nu au fost aplicate dispozițiile legale în materie de expropriere, fapt necontestat.

Legal a reținut instanța de fond că, în ceea ce privește sarcinile care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului, Codul civil nu reglementează o servitute de trecere de utilitate publică sau o sarcină de trecere publică gratuită. Curtea subliniază că această concluzie se menține chiar dacă în anexa 2 Legea 350/2001 este definită „servitutea de utilitate publică”.

 Regimul general al servituţilor se aplică şi în materia urbanismului cu particularizările din Cartea a II a  Titlul II Capitolul III secţiunea 1 (art. 612 – distanţa minima în construcţii, art. 613 distanţa minimă pentru arbori).

Codul civil reglementează în art. 602-625 limitele legale ale dreptului de proprietate privată. Dintre acestea, prezintă interes în speţă, dispozițiile art. 617-625 NCC care reglementează dreptul de trecere. Acest drept există în anumite condiții care nu se regăsesc în cauză întrucât nu se pune problema asigurării unui treceri datorită lipsei ieșirii la calea publică ci cea a construirii unei căi noi de acces public.

Astfel, potrivit art. 617 dreptul de trecere aparţine proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea publică şi pentru exploatarea fondului propriu.

Art. 619 prevede că întinderea şi modul de exercitare al dreptului de trecere sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre judecătorească sau printr-o folosinţă îndelungată pe timp de 10 ani.

Dispoziţiile art. 620 stabileşte, fără îndoială, faptul că dreptul de trecere nu este unul gratuit, proprietarul fondului aservit având drept la despăgubire. În acelaşi sens, sunt dispoziţiile art. 621 şi următoarele care reglementează alte limite legale: dreptul de trecere pentru utilități, pentru efectuarea unor lucrări, pentru reintrarea în posesie, starea de necesitate.

În Codul Civil nu există o reglementare care să impună o limitare a dreptului de proprietate în situația în care autoritatea publică intenționează să lărgească o stradă existentă prin extinderea ei pe proprietatea privată cu care se învecinează sau să constituie o nouă cale de acces, într-o zonă unde aceasta nu există.

Recurentul nu a identificat un alt act normativ care să reglementeze o asemenea limitare a dreptului de proprietate iar definiţia dată de lege “servituţii de utilitate publică” nu constituie o astfel de limitare ci doar o explicitare a acestei noţiuni. Servitutea de utilitate publică, ca limitare a dreptului de proprietate, trebuie să ia naştere în forma şi condiţiile prevăzute de lege.

În condiţiile inexistenţei unei prevederi legale care să reglementeze o limitare a dreptului de proprietate pentru construirea unei căi de acces public sau o servitute în ipoteza lărgirii drumului public existent, dispozițiile atacate din cadrul Planului Urbanistic General și a Regulamentului local de Urbanism ce îl însoțesc sunt lipsite de o bază legală şi contravin prevederilor din legea civilă mai sus indicate.

Este real că domeniul de reglementare al PUG este cel precizat de recurenți, potrivit art. 46 din Legea nr. 350/2001, art. 3 și art. 5 din Legea nr. 350/2001, însă adoptarea actului administrativ trebuie să respecte dispozițiile legale privind garantarea dreptului de proprietate.

Astfel, chiar dacă Legea 350/2001 permite ca planul urbanistic general să cuprindă, potrivit art. 46 alin. 2 d) , inclusiv delimitarea zonelor afectate de servituți publice, aceste servituți publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de lege, respectiv de dreptul comun şi alte reglementări în materia proprietății. Planul urbanistic general poate reglementa doar servituțile publice permise de legea civilă.

Echilibrul între interesul general şi interesul particular urmărit prin planurile urbanistice poate fi asigurat numai în limitele legii.

Aşa cum s-a relevant şi de jurisprudenţa naţională existentă la dosarul cauzei (fila 100 dosar fond), planul urbanistic general poate reglementa doar aspecte ce ţin de urbanism, neputând conţine reglementări noi în material dreptului de proprietate altele decât cele din dreptul comun sau special din această materie.

În situaţia în care se doreşte crearea unui drum pe terenul reclamanţilor, regimul juridic al terenului nu poate fi decât cel prevăzut de legea civilă, fiind necesară exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu respectarea prevederilor Legii 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi Legii 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Din cuprinsul celor două legi, rezultă, fără îndoială, că procedura generală de expropriere cuprinde, ca etapă implicită, actualizarea documentaţiilor de urbanism.

Este adevărat că art. 8 Legea 33/1994 prevede că declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei însă, în acord cu poziţia intimaţilor, Curtea constată că succesiunea operaţiunilor prevăzute de lege este una continuă în procedura generală de expropriere. În această succesiune continuă, într-adevăr, nu s-ar putea vorbi de o expropriere ca urmare a modalităţii de reglementare urbanistică a unei zone, însă, în speţă, existenţa unei perioade îndelungate de timp de la adoptarea documentaţiei de urbanism în anul 2011, neurmată de declararea utilităţii publice, de celelalte etape ale procedurii de expropriere şi inexistenţa unui termen ferm pentru continuarea acestei proceduri, coroborat cu dispoziţiile din regulamentul de urbanism atacate, conduc în realitate la o expropriere de fapt a terenului proprietate privată, fără prealabilă şi dreaptă despăgubire, contrar prevederilor art. 44 Constituţie şi art. 1 Protocolul 1 CEDO.

În Cauza Vergu c. Romania, Curtea europeană a constatat că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale și a stabilit că pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o asemenea ingerinţă trebuie operată „pentru cauză de utilitate publică", „în condiţiile prevăzute de legea şi de principiile generale de drept ".

Ingerinţa trebuie să înlesnească un „echilibru just" între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong şi Lonnroth) și că terenul a fost transformat în mod ireversibil, reclamantul pierzând dispoziţia asupra lui. Prin urmare, Curtea europeană a conchis că autorităţile, ocupând terenul ireversibil şi fără să-l informeze pe reclamant, chiar dacă se consideră că terenul a fost grevat de o servitute publică, au depăşit cadrul legal fixat de Codul civil și de Ordonanţa nr. 43/1997 pentru exercitarea normală a servituţii și şi-au însuşit definitiv un bun în ciuda normelor ce reglementează exproprierea publică.

Chiar dacă situaţia din speţă nu este identică, în cauză se impun cu relevanţă statuările CEDO potrivit cărora ingerinţele în dreptul de proprietate pot avea loc doar pentru cauză de utilitate publică și în limitele procedurilor legale şi, chiar în situaţia existenței unei servituți de utilitate publică instituită prin lege, tot se constată o ingerinţă dincolo de cadrul legal, atât timp cât cetăţeanul nu a fost expropriat. CEDO a stabilit că există o expropriere de fapt de fiecare dată când diversele măsuri ale autorităţilor statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său.

Justul echilibru care trebuie să existe între interesul privat şi public, în acest context faptic al speţei deduse judecăţii, este rupt în detrimentul persoanei private care îşi vede încălcat dreptul de proprietate prin abuz de putere din partea autorităţii publice.

Este adevărat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, însă restrângerile şi limitările acestuia trebuie să respecte prevederile legale care le permite.

Sunt lipsite de concludenţă şi susţinerile cu privire la faptul că atingerea adusă dreptului de proprietate este prevăzută de lege în condiţiile în care se analizează respectarea cerinţelor legii de limitare a dreptului.

Jurisprudenţa CEDO invocată de recurent nu este relevantă în cauză întrucât:

-Cauza 21343/1993 prevede o limitare a dreptului de proprietate urmare unui program de protecţie a terenurilor, ceea ce nu este cazul în speţă.

-Contrar susţinerilor recurentului, în cauză nu sunt respectate normele de drept intern în materia proprietăţii, după cum s-a reţinut mai înainte.

-În cauză nu este vorba de o politică în materie locativă şi nici de o restricţie de a utiliza un teren într-o zonă rezidenţială pentru instalarea unui anumit tip de construcţie.

- În cauză nu este supusă analizei nevoia reală a comunităţii pentru limitarea exerciţiului dreptului de proprietate privată ci respectarea legii în procesul de materializare a viziunii urbanistice.

Anularea parţială a PUG nu înseamnă că instanţa modifică sau intervine în viziunea urbanistică a recurentului. Instanţa a verificat respectarea legii în materializarea acestei viziuni.

Viziunea urbanistică a autorităţii locale trebuie să fie materializată în limitele prevederilor legale în materia proprietăţii.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea, în termeni generali, că instanţa „a blocat dezvoltarea urbană precum şi investiţiile  ce sunt preconizate în vederea unor axe de interes cu caracter de bulevard urban, optimizarea capacităţii de trafic auto, pietonal şi ciclistic al arterelor”. Tot în termeni generali şi de principiu Curtea subliniază că nimic nu împiedică autoritatea publică să urmeze calea legală în vederea materializării viziunii urbanistice întrucât, anularea dispoziţiilor atacate din Regulamentul de urbanism nu împiedică autoritatea publică să urmeze etapele prevăzute de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010, în baza dispoziţiilor acestor legi ori să facă aplicarea altor acte normative de forţă superioară (exemplu dat de recurentă-art. 16 al. 1 HG 525/1996).

Dispoziţiile Regulamentului de urbanism atacate sunt nelegale din perspectiva încălcării dreptului de proprietate fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, însă dreptul de a expropria pentru cauză de utilitate publică există şi poate fi exercitat de autoritatea publică în conformitate cu legea.

-Faptul că afectarea terenului de o servitute publică este admisă în jurisprudenţa constantă a Curţii europene este real însă, servitutea publică trebuie instituită în mod legal.

Curtea nu va reţine susţinerile cu privire la realinierea parcelelor întrucât acestea nu vizează actul atacat. Aşa cum rezultă din adresa …/17.07.2017 (dosar fond) autoritatea publică a comunicat reclamanţilor că „prin PUG –ul aprobat prin HCL 165/2011 este prevăzut un drum de categoria profil III A, ampriza totală de 17 m, care traversează parcela.”

În concluzie, restabilirea echilibrului dintre interesul privat şi cel public nu poate avea loc, în speţă, decât dacă reclamanţii sunt repuşi în situaţia juridică anterioară actului administrativ contestat şi, prin aceasta, instanţa nu joncţionează cu dreptul de apreciere pe care autoritatea publică îl deţine ci constituie, în limitele speţei şi ale petitelor din acţiunea introductivă, modalitatea de reparare a dreptului încălcat.

Curtea apreciază că, la acest moment, aceasta este cea mai potrivită metodă de reparaţie, ca expresie a principiului de bază în materia acoperirii prejudiciilor, înlăturându-se prin aceasta cauzele exproprierii de fapt constatate.

În privinţa criticilor ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea constată că pârâtul a fost obligat la 5100 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, parţial, şi taxe judiciare de timbru.

Curtea apreciază că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 451 al. 2 noul cod de procedură civilă când a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, acordând parţial onorariul avocaţial în limita unui cuantum rezonabil faţă de miza şi complexitatea litigiului şi munca depusă de avocat.

Faţă de aceste împrejurări, solicitarea recurentului de a se face aplicarea prevederilor art. 451 al. 2 noul cod de procedură civilă este neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 C.pr.civ., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat împotriva sentinței tribunalului.

Domenii speta

Spete similare