Litigiu privind funcționarii publici. Anulare decizie de imputare

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Litigiu privind funcționarii publici. Anulare decizie de imputare

- art. 4 alin. 3 din Legea nr. 293/2004

- art. 57 alin. 5 din Codul muncii

Împrejurarea că activitatea de cercetare propriu-zisă a comisiilor de disciplină s-a desfășurat în lipsa unei reglementări care să respecte exigențele de constituționalitate trasate prin Decizia nr. 803/2015 a Curții Constituționale, în aprecierea instanței de recurs, nu produce consecințe în privința sumelor de care a beneficiat recurentul-reclamant pentru activitatea desfășurată în cadrul comisiei de disciplină, în baza deciziei emisă de directorul Penitenciarului.

În primul rând, prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 293/2004 conferă funcționarului un drept, nu o obligație, de a refuza, în scris și motivat, îndeplinirea dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Pe de altă parte, nu se poate accepta ca nelegalitatea unui act administrativ să profite emitentului. În al doilea rând, în cazul raportului de serviciu, la fel ca în cazul raportului de muncă, nulitatea actului în temeiul căreia este prestat serviciul nu are efect asupra drepturilor salariale. Într-adevăr, deși raportul de serviciu are un regim juridic distinct de cel al raportului de muncă, dispozițiile care îl reglementează se completează cu cele din legislația muncii, conform art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (după abrogarea acestora, cf. art. 367 Cod administrativ). Or, potrivit art. 57 alin. 5 din Codul muncii, persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu.

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal

Decizia nr. 926 din 16 decembrie 2020

Prin Sentința nr. (...)/CA din 01.07.2020 Tribunalul (...) a calificat excepția tardivității emiterii Procesului verbal de cercetare administrativă și excepția prescripției extinctive în ceea ce privește creanța aferentă lunii iulie 2016 invocată de reclamant în dosarul conexat (...) ca apărări de fond, a respins acțiunea în contencios administrativ înaintată de reclamantul (...), în nume propriu și prin Sindicatul „(X)” al lucrătorilor din Penitenciarul (...) în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul (...), pentru anulare decizie de imputare, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în legătură cu excepția tardivității emiterii Procesului verbal de cercetare administrativă înregistrat sub nr. (...)/07.08.2019 al Comisiei de cercetare administrativă și excepția prescripției extinctive în ceea ce privește creanța aferentă lunii iulie 2016 invocate în speță de reclamant, în condițiile art. 248 Cod procedură civilă, că aceste excepții nu sunt excepții dirimante, de procedură ce se pot analiza de către instanța de contencios administrativ în condițiile art. 248 Cod procedură civilă. Aceste „excepții” sunt în realitate veritabile apărări de fond, prin care se invocă nelegalitatea actului administrativ contestat, astfel că instanța le-a analizat în acest context procedural.

Referitor la „excepția tardivității” emiterii Procesului verbal de cercetare administrativă înregistrat sub nr. (...)/07.08.2019 al Comisiei de cercetare administrativă pârâtul a respectat dispozițiile art. 13 alin. 3 din Metodologia privind stabilirea răspunderii patrimoniale a funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, care este parte integrantă a Ordinului ministrului justiției nr. 1760/C/2013, ce prevăd “termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de 30 de zile lucrătoare de la data numirii comisiei de cercetare administrativă”.

Potrivit aceleiași dispoziții legale, acest termen poate fi prelungit pentru efectuarea unor cercetări complexe; prelungirea termenului se dispune prin dispoziție a persoanei care a numit comisia de cercetare administrativă, la solicitarea membrilor acesteia.

Prin Decizia Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 439/30.05.2019 anexată la întâmpinare a fost numită comisia de cercetare administrativă având ca obiect identificarea persoanelor responsabile și recuperarea prejudiciului, în sumă brută de 35.287 lei, reprezentând drepturi acordate necuvenit, conform adresei nr. (...)/PSMSM/10.07.2019, prejudiciu creat la nivelul Penitenciarului (...), iar ulterior, prin Decizia nr. (...)/08.07.2019 a Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor în baza art. 13 alin. 3 din OMJ 1760/2013 s-a prelungit termenul de efectuare a cercetării administrative cu 30 de zile.

Astfel, raportat la cele mai sus menționate, precum și la data emiterii procesului verbal de cercetare administrativă 07.08.2019, procesul verbal de cercetare administrativă a fost emis cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile legale incidente, astfel că instanța a apreciat neîntemeiat motivul de nelegalitate privind „excepția tardivității” emiterii Procesului verbal de cercetare administrativă înregistrat sub nr. (...)/07.08.2019 al Comisiei de cercetare administrativă invocat de reclamant.

Referitor la motivul de nelegalitate privind „excepția împlinirii termenului prescripției extinctive” în ceea ce privește creanța aferentă lunii iulie 2016, instanța a apreciat că acesta este neîntemeiat. În mod eronat reclamantul se raportează la data lunii iulie 2016 ca fiind și data la care ar fi primit sporul de 5% ca membru al comisiei de disciplină din structura pârâtului, întrucât creanța aferentă lunii iulie 2016 stabilită ca fiind încasată necuvenit de către reclamant, a fost plătită reclamantului în luna august 2016, față de data emiterii actului administrativ contestat, 7 august 2019, nefiind împlinit termenul de prescripție de 3 ani invocat de către reclamant.

Astfel, raportat la dispozițiile legale aplicabile instituției prescripției extinctive, prescripția în ceea ce îl privește pe reclamant nu este împlinită.

De asemenea, referitor la motivul de nelegalitate invocat de către reclamant privind nemotivarea temeinică a deciziei de imputare, respectiv lipsa elementelor formale obligatorii ale acestuia, instanța de contencios administrativ a constatat că neînserarea în cuprinsul dispoziției de imputare a susținerilor din cadrul cercetării administrative nu sunt de natură a afecta legalitatea deciziei de imputare întrucât aceste susțineri se află cuprinse în Procesul verbal de cercetare administrativă nr. (...)/07.08.2019 care a stat la baza emiterii deciziei de imputare și care din punct de vedere juridic este un act subsecvent actului administrativ unilateral contestat.

Cu privire la fondul pricinii, instanța a constatat că, deși este adevărat faptul că, raportat la normele legale în vigoare aplicabile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ cele patru condiții prevăzute de art. 1349, art. 1357 Cod civil, în privința vinovăției, ca și condiție a răspunderii civile delictuale dispozițiile art. 4 alin. 2 din OMJ 1760/2013 aplicabile funcționarului public reclamant prevăd norme derogatorii în sensul că, “În situația în care funcționarii publici cu statut special au primit sume ori bunuri în mod necuvenit sau le-au fost prestate servicii nedatorate, angajarea răspunderii patrimoniale se realizează fără dovedirea vinovăției”. În consecință, existând dispoziții derogatorii de la norma generală, dispoziții prevăzute într-o normă juridică cu valoare de lege specială reținând principiul de drept specialia generalibus derogant, în privința răspunderii patrimoniale a funcționarului public cu statut special, condiția elementului de vinovăție nu este necesar a fi dovedită în prezenta cauză, răspunderea patrimonială pentru încasarea unor sume de bani în mod necuvenit fiind astfel antrenată și în lipsa elementului vinovăției.

În ceea ce privește susținerile reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la faptul că nu a făcut altceva decât să îndeplinească atribuțiile de serviciu, respectiv să ducă la îndeplinire ordinele directorului general cu privire la activitatea comisiilor de disciplină și prin urmare să fie remunerat pentru activitatea prestată, instanța a reținut că în mod corect comisia de cercetare administrativă a constatat că remunerarea reclamantului în calitate de membru al comisiei de disciplină constituită la nivelul Penitenciarului (...) cu sporul de 5% a fost posibilă pentru activitatea desfășurată de acesta în calitate de membru al comisiei de disciplină până în momentul în care a existat baza legală de plată a acestuia, respectiv până în momentul în care a existat o bază legală de constituire a comisei de disciplină - art. 74 alin. 1 din Legea 293/2004.

În acest sens, instanța a constatat că, prin Decizia nr. 803/2015 - referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 34 din 18 ianuarie 2016, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 sunt neconstituționale.

În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituția României „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

În consecință, raportat la cele mai sus menționate, precum și la faptul că, în termenul de 45 de zile mai sus menționat nu s-au pus de acord prevederile constituționale cu dispozițiile Constituției, prevederile art. 74 alin. 2 din Legea 293/2004 la această dată nu sunt aplicabile.

Cum OMJ 2856/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de constituire, organizare și desfășurare a activității comisiilor de disciplină din Administrația Națională a Penitenciarelor și din unitățile subordonate a fost dat în baza unei prevederi legale declarate neconstituționale ca și act subsecvent normei principale și în baza principiului accesorium sequitur principale dispozițiile OMJ 2856/2004, act normativ care prevedea plata sporului pentru activitatea comisiei de disciplină nu a mai produs efecte juridice de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

Din documentele analizate cu ocazia efectuării cercetării administrative depuse la dosarul cauzei, reiese faptul că și după data de 18.01.2016 (data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 803/2015), sporul de 5% a fost acordat persoanelor nominalizate în comisia de disciplină pentru funcționarii publici cu statut special, în condițiile în care art. 74 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, a fost declarat neconstituțional.

Astfel, în ceea ce privește plata sporului de 5%, s-a reținut că în mod corect s-a apreciat de către comisia de cercetare administrativă că acesta a fost încasat necuvenit de reclamant, ulterior publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial neexistând bază legală în vederea acordării acestui spor membrilor comisiei de disciplină, implicit nici reclamantului, acesta încasând necuvenit suma de bani imputată.

În lipsa altor motive de nelegalitate a deciziei de imputare de ordine publică, verificând legalitatea actului administrativ contestat și a actelor care au stat la baza emiterii acestora, instanța a constatat că pentru emiterea deciziei de imputare în sarcina reclamantului contestată prin prezenta acțiune în contencios administrativ autoritatea publică pârâtă a respectat dispozițiile legale incidente privind răspunderea patrimonială a funcționarilor publici cu statut special și, urmare a unei cercetări administrative temeinice și riguroase a constatat că, reclamantul a încasat fără a avea o bază legală în acel moment diferite sume de bani pentru activitatea desfășurată de acesta în calitate de membru în comisia de disciplină și, prin actul administrativ contestat - decizie de imputare a dispus recuperarea acestei sume de la reclamant, chiar în lipsa elementului de vinovăție al acestuia.

Față de cele de mai sus, instanța de contencios administrativ a apreciat că, chiar în lipsa vinovăției sau a unei încălcări a îndatoririlor prevăzute în Fișa postului sau a altor acte normative, în privința reclamantului sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzută de art. 76 alin. 1 din Legea nr. 293/2004 coroborat cu dispozițiile art. 4 alin. 2 din OMJ 1760/2013 aplicabile funcționarului public reclamant, astfel că, în mod temeinic și legal pârâtul a emis decizia de imputare în sarcina acestuia pentru repararea prejudiciului patrimonial suportat.

Raportat la considerentele de mai sus, în temeiul art. 8, art. 10, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 536 din Codul administrativ, art. 76 din Legea nr. 293/2004 și a dispozițiilor legale anterior amintite, instanța a respins acțiunea în contencios administrativ înaintată de reclamant, fără a acorda în cauză cheltuieli de judecată în condițiile art. 453 acestea nefiind solicitate și dovedite de pârât.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs recurentul-reclamant (...), solicitând admiterea recursului și rejudecarea litigiului în fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul sunt dispozițiile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă, potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței superioare examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive contradictorii, respectiv încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 La Convenție, articolul 1 din Protocolul nr. 12 La Convenție, combinat cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dispoziția de imputare este emisă în baza cercetării administrative, în acest caz s-a efectuat în baza OMJ nr. 1760/C din 24 mai 2013 pentru aprobarea Metodologiei, privind stabilirea răspunderii patrimoniale a funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare. Potrivit acestui act normativ, la art. 4 se arată că răspunderea patrimonială se angajează numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile specificate.

Comisia de cercetare administrativă nu a dovedit îndeplinirea condiției prevăzute la art. 4 (1) lit. b) din actul normativ anterior menționat; în consecință, nu putea fi angajată răspunderea patrimonială a funcționarului, Procesul verbal de cercetare administrativă nr. (...)/07.08.2019 întocmit de comisia de cercetare administrativă din A.N.P. fiind nelegal.

Astfel, instanța de fond corect arată că, în acest caz, existența vinovăției nu trebuie dovedită, dar interpretează greșit în sensul că cerința prevăzută la art. 4 (1) lit. b) din OMJ nr. 1760/C din 24 mai 2013 este îndeplinită; or, cerința trebuia obligatoriu de a fi îndeplinită și prevăzută în procesul verbal de cercetare administrativă, altfel nerespectarea cerinței legale ducând inevitabil la neangajarea răspunderii patrimoniale a funcționarului.

De asemenea, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra legalității aplicării în acest caz a Ordonanței de Urgență nr. 57/2015 din 9 decembrie 2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și, ulterior, a Legii-cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017, care mențin în plată sporurile salariale aflate în plată.

În motivarea hotărârii se arată că nu mai erau aplicabile dispozițiile OMJ 2856/2004 ca urmare a neconstituționalității art.74 alin. (2) din Legea 293/2015, astfel: “neexistând bază legală în vederea acordării acestui spor membrilor comisiei de disciplină, implicit nici reclamantului, acesta încasând necuvenit suma de bani imputată”, fără ca instanța de fond să constate existența altor legi aflate în vigoare la acea dată care permiteau și chiar obligau angajatorii la continuarea acordării sporurilor salariale aflate în plată în luna decembrie 2015, respectiv prin aplicarea OUG nr. 57/2015.

De asemenea, plata sporului de 5% pentru participarea în comisia de disciplină, ca și activitate desfășurată în afara atribuțiilor postului, poate fi asimilată articolului 123 din Legea 53/2003 privind Codul muncii, respectiv obligarea angajatorului la compensarea muncii suplimentare prin acordarea unui spor la salariu.

Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra încălcării Legii-cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care la art. 6 consacră principiul nediscriminării.

Impunerea de către angajator a desfășurării activității comisiei de disciplină și după apariția deciziei de neconstituționalitate implică, de asemenea, menținerea drepturilor anterioare membrilor comisiei până la stabilirea cadrului legal aplicabil în cauză, altfel instituția ar discrimina membrii comisiei, prin muncă forțată fără plată, atât timp cât atribuțiile specifice membrilor comisiilor de disciplină nu sunt obligatorii, funcționarul putând refuza calitatea de membru în comisie.

Atât timp cât a fost plătit sporul de 5% pentru comisia de disciplină, membrii acesteia și-au desfășurat activitatea ca fiind o muncă suplimentară remunerată, ulterior când s-a decis recuperarea sumelor plătite s-a creat situația de muncă suplimentară prestată fără plată, muncă ce nu este cuprinsă în fișa postului, angajatorul nu a oferit nimic în schimbul prestației suplimentare încasate, astfel s-au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, combinat cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Privitor la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, referitor la interzicerea discriminării, sunt relevante două decizii pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Marckx contra Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979 și Cauza Driha contra României, Hotărârea din 21 februarie 2008, prin care se stabilește faptul că nu există justificare, din partea instituției publice angajatoare să remunereze diferit angajații aflați în situații identice.

Astfel, de vreme ce toate soluțiile pronunțate în probleme juridice ale Curții Europene, sunt obligatorii, potrivit art. 3 Cod procedură civilă, art. 20 alin. (2) din Constituția României, a solicitat aplicarea acestor soluții și în prezentul caz.

Mai arată recurentul că, în Cauza Driha contra României se regăsesc aspecte de interes, asemănătoare cu speța de față care arată: „23. Curtea reamintește jurisprudența constantă privind instituțiile reglementate prin Convenție, conform căreia “bunurile” în sensul articolului l din Protocolul nr. 1 pot fi fie “bunuri existente” (Van der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23. §48, și Malhous contra Republicii Cehe (dec.) [GCJ, nr. 33071/96, CEDO 2000-XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o “speranță legitimă” de a le vedea concretizate (Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21 § 31, și Ouzounis și alții contra Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie”2002, § 24).

37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (WiUis contra Marii Britanii, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ (Engel și alții contra Țărilor de Jos, hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72 și Rasmussen contra Danemarcei, hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, a solicitat casarea sentinței atacate, revocarea Deciziei de imputare nr. (...)/22.08.2019 formulată de Penitenciarul (...) împotriva recurentului și a Procesului verbal de cercetare administrativă nr. (...)/07.08.2019 întocmit de Comisia de cercetare administrativă din A.N.P., respectiv restituirea sumelor de bani reținute în baza acestora, fiind o decizie luată în urma unei cercetări administrative care nu a respectat cerințele legale, totodată fiind reținute ilegal sume de bani obținute ca urmare a muncii prestate către angajator.

Intimatul Penitenciarul (...), prin întâmpinarea aflată la fila 11, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

În esență, arată intimatul că, prin sentința recurată, instanța de fond legal și temeinic a respins acțiunea în contencios administrativ înaintată de reclamantul recurent.

Totodată, instanța de fond în mod legal a reținut faptul că „În lipsa altor motive de nelegalitate a deciziei de imputare de ordine publică, verificând legalitatea actului administrativ contestat și a actelor care au stat la baza emiterii acestora, instanța constată că, pentru emiterea deciziei de imputare în sarcina reclamantului, contestată prin prezenta acțiune în contencios administrativ, autoritatea publică pârâtă a respectat dispozițiile legale incidente privind răspunderea patrimonială a funcționarilor publici cu statut special și, urmare a unei cercetări administrative temeinice și riguroase a constatat că, reclamantul a încasat fără a avea o bază legală în acel moment diferite sume de bani pentru activitatea desfășurată de acesta în calitate de membru în comisia de disciplină și, prin actul administrativ contestat - decizie de imputare a dispus recuperarea acestei sume de la reclamant, chiar în lipsa elementului vinovăție a acestuia, precum și faptul că „chiar în lipsa vinovăției sau a unei încălcări a îndatoririlor prevăzute în Fișa postului sau a altor acte normative, în privința reclamantului sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzută de art. 76 alin. 1 din Legea nr. 293/2004 coroborat cu dispozițiile art. 4 alin. 2 din OMJ 1760/2013 aplicabile funcționarului public reclamant, astfel că, în mod temeinic și legal pârâtul a emis decizia de imputare în sarcina acestuia pentru repararea prejudiciului patrimonial suportat.”

Față de motivele arătate prin cererea de recurs, a menționat următoarele:

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la faptul că instanța de fond nu a respectat procedura recuperării pagubelor stabilită de Legea 293/2004, respectiv dispozițiile art. 76 alin. 2 din acest act normativ, a menționat că recurentul reclamant se află în eroare, făcând o greșită interpretare a dispozițiilor legale incidente.

Face referire la dispozițiile art. 76 din Legea 293/2004 (act normativ în vigoare la data efectuării cercetării administrative), în aplicarea acestor dispoziții fiind emis OMJ 1760/2013 pentru aprobarea Metodologiei privind stabilirea răspunderii patrimoniale a funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 2 din OMJ 1760/2013, “În situația în care funcționarii publici cu statut special au primit sume ori bunuri în mod necuvenit sau le-au fost prestate servicii nedatorate, angajarea răspunderii patrimoniale se realizează fără dovedirea vinovăției”. Ori, în cazul reclamantului recurent, paguba produsă în sarcina Penitenciarului (...) este tocmai încasarea unor sume de bani necuvenit ca urmare a solicitării președintelui comisiei de disciplină în numele său și a membrilor acestei comisii, în vederea plății acestor sume fără a exista o bază legală.

Este adevărat faptul că, raportat la normele legale în vigoare aplicabile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ cele patru condiții. Doar că, în privința vinovăției, ca și condiție a răspunderii civile delictuale, dispozițiile art. 4 alin. 2 din OMJ 1760/2013 prevăd faptul că: “În situația în care funcționarii publici cu statut special au primit sume ori bunuri în mod necuvenit sau le-au fost prestate servicii nedatorate, angajarea răspunderii patrimoniale se realizează fără dovedirea vinovăției”. În consecință, fiind dispoziții derogatorii de la norma generală, dispoziții prevăzute în lege specială și, raportat la principiul de drept specialia generalibus derogant, condiția elementului de vinovăție nu mai trebuie dovedită în prezenta cauză, răspunderea debitorului antrenându-se implicit.

În ceea ce privește caracterul ilicit al faptei, contestat de recurent, a arătat că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, deci implicit și încasarea unei sume de bani necuvenit.

Fapta ilicită se relevă prin aceea că este potrivnică prevederilor legii și prin săvârșirea ei se încalcă un drept subiectiv sau se aduce atingere chiar unui simplu interes al unei persoane. Fapta ilicită, în situația expusă, constă în încasarea necuvenită a unor sume de bani prin neexistența unei baze legale în ceea ce privește acordarea ei.

Existența unei fapte ilicite, condiție legală, obligatorie a răspunderii civile delictuale: prejudiciul în sumă de 4307 lei s-a produs ca urmare a faptei ilicite, respectiv încasarea unei sume de bani fără a avea un suport legal un cadru legal care să prevadă nici procentul și nici condițiile în care se acordă.

În ceea ce privește critica adusă de către recurentul-reclamant sentinței recurate, în sensul că baza legală în ceea ce privește acordarea sporului de 5% membrilor și președintelui comisiei de disciplină ar fi OUG 57/2016 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, precum și Legea 153/2017, a arătat doar că toate componentele salarizării sunt prevăzute de acte normative implicit și sporul de 5% pentru activitatea desfășurată în comisia de disciplină.

Mai arată intimata că, prevederile art. 74 alin. 2 din Legea 293/2004, la această dată, nu sunt aplicabile. Cum OMJ 2856/2004 pentru aprobarea Regulamentului privitoare la constituirea, organizarea și desfășurarea activității comisiilor de disciplină din Administrația Națională a Penitenciarelor și din unitățile subordonate a fost dat în baza unei prevederi legale declarate neconstituționale ca și act subsecvent normei principale și în baza principiului accesorium sequitur principale dispozițiile OMJ 2856/2004, act normativ care prevedea plata sporului pentru activitatea comisiei de disciplină nu a mai produs efecte juridice de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României. Din documentele analizate cu ocazia efectuării cercetării administrative depuse la dosarul cauzei, reiese faptul că și după data de 18.01.2016 (data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 803/2015), sporul de 5% a fost acordat persoanelor nominalizate în comisia de disciplină pentru funcționarii publici cu statut special, în condițiile în care art. 74 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 privind statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a penitenciarelor, a fost declarat neconstituțional. Astfel, în ceea ce privește plata sporului de 5% în mod corect s-a apreciat de către comisia de cercetare administrativă că acesta a fost încasat necuvenit de reclamant, ulterior publicării deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial neexistând bază legală în vederea acordării acestui spor membrilor comisiei de disciplină, implicit nici reclamantului, acesta încasând necuvenit suma de bani imputată.

În consecință, recurentul-reclamant a încasat necuvenit suma imputată, aplicabile în cazul său fiind, pe lângă celelalte dispoziții legale arătate, dispozițiile art. 4 alin. 2 și dispozițiile art. 9 alin. 1 din OMJ 1760/2013.

Având în vedere cele prezentate anterior, precum și cele reținute de instanța de fond, contrar celor susținute de recurentul-reclamant în cuprinsul recursului, consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale a reclamantului.

Din analiza textelor art. 1349, art. 1357 și urm. din Noul Cod civil, rezultă că pentru angajarea răspunderii civilie delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ (material sau moral) suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

Raportat la prejudiciu, în literatura de specialitate s-a acreditat ideea că prejudiciul – fiind o condiție esențială și necesară a răspunderii civile delictuale – este nu numai condiția răspunderii reparatorii ci chiar măsura ei, în sensul că răspunderea se angajează doar în limita prejudiciului efectiv injust cauzat.

Există un prejudiciu, respectiv o pagubă reală și certă, determinată cantitativ și valoric în sumă de 4307 lei, întrucât, alături de ceilalți membri ai comisiei de disciplină, recurentul reclamant a încasat necuvenit sporul de 5% prevăzut de un act normativ inaplicabil.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, deci implicit și încasarea unei sume de bani necuvenit.

Fapta ilicită se relevă prin aceea că este potrivnică prevederilor legii și prin săvârșirea ei se încalcă un drept subiectiv sau se aduce atingere chiar unui simplu interes al unei persoane. Fapta ilicită, în situația expusă consta în încasarea necuvenit a unor sume de bani prin neexistența unei baze legale în ceea ce privește acordarea ei.

Existența unei fapte ilicite, condiție legală, obligatorie a răspunderii civile delictuale: prejudiciul în sumă de 4307 lei s-a produs ca urmare a faptei ilicite, respectiv încasarea unei sume de bani fără a avea un suport legal un cadru legal care să prevadă nici procentul și nici condițiile în care se acordă.

În privința vinovăției, ca și condiție a răspunderii civilie delictuale, a amintit dispozițiile art. 4 alin. 2 din OMJ 1760/2013. Fiind dispoziții derogatorii de la norma generală, dispoziții prevăzute în lege specială și raportat la principiul de drept specialia generalibus derogant, condiția elementului de vinovăție nu mai trebuie dovedită în cauză, răspunderea recurentului reclamant antrenându-se implicit.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, pentru a fi angajată răspunderea unei persoane, a menționat că există un astfel de raport de cauzalitate, existența acestuia rezultă din descrierea anterioară a faptei ilicite, faptă ilicită care a cauzat o pagubă persoanei juridice, ce trebuie reparată.

În concluzie, pentru considerentele expuse în întâmpinare, precum și raportat la cele reținute de către instanța de fond prin sentința recurată, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

În drept a invocat art. 201, 205-208 Cod procedură civilă.

Instanța de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor legale incidente și a actelor și lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Reclamantul (...) a supus controlului de legalitate Dispoziția de imputare nr. (...)/22.08.2019 emisă de Penitenciarul (...) și Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. (...) din 07.08.2019 întocmit de comisia de cercetare administrativă, solicitând anularea acestora și obligarea pârâtului la restituirea sumelor de bani reținute în baza acestora.

Prin Sentința nr. (...)/CA din 1.07.2020 pronunțată de Tribunalul (...), instanța respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul (...), cu motivarea că, în mod corect s-a apreciat de către comisia de cercetare administrativă că sporul de 5% a fost încasat necuvenit de către acesta, ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 803/2015 în Monitorul Oficial, neexistând bază legală în vederea acordării acestui spor membrilor comisiei de disciplină, implicit nici reclamantului.

Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs recurentul reclamant în condițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, arătând în concret faptul că, comisia de cercetare administrativă nu a dovedit îndeplinirea condiției prevăzute la art. 4 alin. 1 lit. b) din OMJ nr. 1760/C din 24.05.2013 respectiv, săvârșirea unei fapte cu caracter ilicit și, totodată, prima instanță nu s-a pronunțat asupra legalității aplicării OUG nr. 57/2015 și a Legii-cadru nr. 153/2017. Totodată, recurentul a invocat și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitor la interzicerea discriminării, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Analizând hotărârea pronunțată prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Curtea a apreciat că aceasta a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru motivele ce vor fi prezentate în cele de urmează.

Astfel, Curtea a reținut că, temeiul angajării răspunderii materiale a reclamantului îl reprezintă prevederile art. 4 alin. 2 din Metodologia aprobată prin OMJ nr. 1760/2013, care prevăd că, în situația în care funcționarii publici cu statut special au primit sume ori bunuri în mod necuvenit sau le-au fost prestate servicii nedatorate, angajarea răspunderii patrimoniale se realizează fără dovedirea vinovăției.

În speță, în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamantul a beneficiat de plata unor sume necuvenite, în condițiile în care acesta a participat în calitate de membru la activitatea comisiei de disciplină, exercitând atribuțiile ce i-au fost încredințate prin Decizia nr. (...) din 12.07.2016 a Directorului Penitenciarului (...) (fila 34 vol. I).

Decizia nr. (...) din 12.07.2016 a Directorului Penitenciarului (...) prin care au fost desemnați membrii comisiei de disciplină constituită la nivelul Penitenciarului (...) a fost emisă de acesta după publicarea în Monitorul oficial al României a Deciziei nr. 803/2015 a Curții Constituționale, ceea ce înseamnă că, inclusiv la nivelul conducerii Penitenciarului (...) nu erau cunoscute efectele produse de decizia anterior menționată în privința activității comisiilor de disciplină constituite la nivelul penitenciarelor, activitatea acestora continuând să se desfășoare și ulterior publicării acestei decizii în Monitorul Oficial.

Împrejurarea că activitatea de cercetare propriu-zisă a comisiilor de disciplină s-a desfășurat în lipsa unei reglementări care să respecte exigențele de constituționalitate trasate prin Decizia nr. 803/2015 a Curții Constituționale, în aprecierea instanței de recurs, nu produce consecințe în privința sumelor de care a beneficiat recurentul reclamant pentru activitatea desfășurată în cadrul comisiei de disciplină, în baza deciziei emisă de directorul Penitenciarului (...).

În primul rând, conform prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 293/2004, funcționarul public cu statut special din sistemul administrației penitenciare are dreptul să refuze, în scris și motivat, îndeplinirea dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziția o formulează în scris, funcționarul public cu statut special este obligat să o execute, cu excepția cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcționarul public cu statut special este obligat să aducă la cunoștință superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția aceste situații. Se conferă funcționarului un drept, nu o obligație, de a refuza, în scris și motivat, îndeplinirea dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Pe de altă parte, nu se poate accepta ca nelegalitatea unui act administrativ să profite emitentului (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

În al doilea rând, în cazul raportului de serviciu, la fel ca în cazul raportului de muncă, nulitatea actului în temeiul căreia este prestat serviciul nu are efect asupra drepturilor salariale. Într-adevăr, deși raportul de serviciu are un regim juridic distinct de cel al raportului de muncă, dispozițiile care îl reglementează se completează cu cele din legislația muncii, conform art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (după abrogarea acestora, cf. art. 367 Cod administrativ). Or, potrivit art. 57 alin. 5 din Codul muncii, persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul, are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu.

Sub aspectul chestiunii în discuție, activitatea fiind prestată de recurentul-reclamant în baza Deciziei nr. 62 din 12.07.2016 a Directorului Penitenciarului (...), viciile de nelegalitate ale acestei decizii nu pot afecta îndreptățirea reclamantului de a beneficia de plata sumelor cuvenite pentru activitatea de membru al comisiei de disciplină.

Pe cale de consecință, în mod greșit, judecătorul fondului a reținut efectuarea unor plăți necuvenite în favoarea recurentului reclamant.

Un alt argument pentru caracterul nelegal al deciziei de imputare prin care s-a dispus antrenarea răspunderii materiale a recurentului reclamant îl reprezintă dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 1760/2013, care prevăd că funcționarii publici cu statut special nu răspund patrimonial: c) pentru pagubele produse ca urmare a executării dispozițiilor superiorilor ierarhici.

Potrivit alin. 2 al aceluiași text legal, se exceptează de la prevederile alin. (1) lit. c) funcționarii publici cu statut special care au executat dispoziții vădit ilegale și care, având posibilitatea de a înlătura parțial sau total urmările păgubitoare ale dispoziției primite, nu au informat în scris și nu au luat, din neglijență sau rea-credință, măsuri pentru evitarea pagubei, cazuri în care răspund împreună cu cel care a dat dispoziția.

În stabilirea caracterului vădit nelegal al Deciziei nr. (...) din 12.07.2016 a Directorului Penitenciarului (...), instanța de recurs va valorifica apărările pârâtului care a susținut pe tot parcursul derulării litigiului că temeiul constituirii comisiei de disciplină prin decizia menționată l-au reprezentat prevederile art. 74 alin. 1 din Legea nr. 293/2004, prevederi care au rămas în vigoare, nefiind vizate de Decizia nr. 803/2015 a Curții Constituționale.

Or, din moment ce pârâtul afirmă caracterul legal al Deciziei nr. (...) din 12.07.201 a Directorului Penitenciarului (...), nu se poate reține că am fi în prezența unui act vădit nelegal al șefului ierarhic superior care să înlăture de la aplicare, în ceea ce îl privește pe recurentul reclamant, cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. b) din Metodologia aprobată prin Ordinul MJ nr. 1760/2013.

Pentru aceste considerente, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 punct. 8 Cod procedură civilă, prin raportare la greșita aplicare în cauză a prevederilor Ordinului MJ nr. 1760/2013 referitoare la condițiile angajării răspunderii materiale a funcționarilor publici cu statut special din cadrul penitenciarelor, Curtea, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casa în parte sentința, cu consecința admiterii acțiunii, a anulării Deciziei de imputare nr. (...) din data de 22.08.2019 și în parte a procesului verbal de cercetare administrativă înregistrat sub nr. (...)/07.08.2019 în ceea ce îl privește pe recurentul reclamant.

S-a dispus restituirea către reclamant a sumelor reținute de pârât în baza actelor anulate și a fost menținută în rest sentința fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate de partea care a câștigat procesul.

Domenii speta

Spete similare