Stabilirea naturii juridice a termenului de 6 luni, în legătură cu care reglementează prevederile art. 252 alin.1 din Codul muncii

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 25 iunie 2021 şi înregistrată sub nr. 2889/86/2021, contestatoarea X a chemat în judecată pe intimata Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei de sancţionare nr. 1043, emisă de intimată în data de 24.05.2021, decizie prin care a fost sancţionată disciplinar cu Avertisment scris, şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 29 iunie 2021 şi înregistrată sub nr. 2911/86/2021, contestatoarea X a chemat în judecată pe intimata Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 1043/24.05.2021, prin care s-a dispus sancţionarea sa disciplinară, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor judiciare.

Prin Încheierea nr. 1654 din data de 27 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. 2911/86/2021, instanţa a admis excepţia de litispendenţă, invocată de intimată, prin întâmpinare, şi a conexat cauza la dosarul nr. 2889/86/2021, aflat pe rolul aceluiaşi complet de judecată. 

În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 2017 din 26 octombrie 2021, Tribunalul Suceava a admis contestația astfel cum a fost formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale  Bucureşti; a anulat decizia de sancţionare nr. 1043 din 24.05.2021 emisă de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale; a obligat Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale la plata sumei de 2000 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Pentru a  hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Contestatoarea X este angajata pârâtei Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale în funcţia de Şef serviciu gr.II – SLIN - OJFIR Suceava.

Prin decizia nr. 1043 din 24.05.2021, contestatoarea a fost sancționată cu avertisment scris pentru următoarele abateri disciplinare:

1. Depăşirea termenului procedural de verificare de 25 zile lucrătoare potrivit Manualului de procedură pentru Implementare, secţiunea II - Autorizare Plăţi Cod manual: M 01-02, Versiunea 09 şi Versiunea 10, pentru 8 beneficiari.

2. Modalitatea defectuoasă de instrumentare a cererii de plată pentru proiectul depus de beneficiarul SC D. SRL la nivelul OJFIR Suceava, în sensul că Cererea de plată a fost repartizată expertului care în etapa de evaluare a semnat formularul E 3.4 Fişa de solicitare a informaţiilor suplimentare - Adresa de înaintare a solicitării de informaţii suplimentare, Partea I - Subiecte de clarificat.

Contestând decizia de sancționare, contestatoarea a arătat că decizia de sancţionare a fost  emisă cu încălcarea art. 252 alin.1 Codul muncii privind respectarea termenului de 6 luni, de la data săvârșirii faptei.

În ceea ce priveşte prima abatere disciplinară, instanţa a reţinut că în cuprinsul deciziei,  pârâta a inserat un tabel cu 8 beneficiari pentru care  s-a depăşit termenul procedural de verificare de 25 de zile lucrătoare.

Din datele cuprinse în  tabel şi analizate de comisia de disciplină, reiese că cererile celor 8 beneficiari au fost depuse în intervalul 13.07.2020 – 28.08.2020 şi au fost soluţionate de contestatoare în perioada 19.08.2020 – 13.10.2020, cu depăşirea termenului maxim de verificare şi autorizare la plată, de 25 de zile de la data înregistrării dosarului.

La data de 08.04.2021 s-a întrunit comisia de cercetare disciplinară prealabilă, constituită conform Deciziei Directorului General al Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale nr. 740/07.04.2021. Contestatoarea a fost convocată în vederea cercetării disciplinare pentru data de 11.05.2021,  iar Decizia de sancţionare nr. 1043 a fost emisă la data de 24.05.2021.

Potrivit art. 252 alin.1 Codul muncii, angajatorul a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

De asemenea, potrivit Deciziei ICCJ nr. 16/2012 pronunțată în recurs în interesul legii, Curtea a stabilit că „momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancțiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unității”.

Din modalitatea de reglementare a art. 252 alin.1 Codul muncii rezultă că emiterea deciziei este supusă, din punct de vedere juridic, acțiunii a două termene: de 30 zile, care este un termen relativ, de prescripție, și unul de 6 luni, care este un termen obiectiv, absolut a cărui nerespectare atrage decăderea angajatorului din posibilitatea de a mai aplica sancțiunea disciplinară salariatului său.

Referitor la termenul de prescriptie de 6 luni pentru aplicarea sanctiunii disciplinare, instanţa a reţinut că contestatoarea a săvârşit faptele pentru care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară în intervalul 19.08.2020 – 13.10.2020, după cum rezultă din raportul de cercetare, iar acest termen se calculeaza de la data săvârşirii faptei. Tribunalul nu a putut  reţine apărările intimatei referitoare la faptul că acest termen de 6 luni a fost întrerupt pe perioada în care reclamanta s-a aflat în incapacitate temporară de muncă - respectiv  08.04.2021 - 30.04.2021, deoarece acest termen de 6 luni curge de la un moment obiectiv şi anume, data săvârşirii faptei. In interiorul termenului de 6 luni angajatorul trebuie să ia cunoştinţă de săvârşirea faptei şi tot aici se va încadra şi termenul de 30 de zile, iar depăşirea acestui termen de 6 luni are drept consecinţă prescrierea dreptului angajatorului de a-l sancţiona disciplinar pe salariatul vinovat.

Prin urmare, cum contestatoarea a săvârşit faptele în perioada19.08.2020 – 13.10.2020,  așa cum reiese din actele de cercetare, pentru care a fost sancţionată disciplinar cu „avertisment scris” iar aplicarea sancţiunii disciplinare s-a făcut la data de 24.05.2021, această sancţiune s-a aplicat cu depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni, termen care s-a împlinit la data de 13.04.2021, raportat la data săvârşirii faptei.

În ceea ce priveşte cea de-a doua abatere disciplinară reţinută în decizia de sancţionare, respectiv -  Modalitatea defectuoasă de instrumentare a cererii de plată pentru proiectul depus de beneficiarul SC D. SRL la nivelul OJFIR Suceava, în sensul că Cererea de plată a fost repartizată expertului care în etapa de evaluare a semnat formularul E 3.4,  instanţa a constatat că şi pentru această faptă sancţiunea a fost aplicată cu depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Astfel, cererea de plată depusă de SC Di. SRL a fost înregistrată la OJFIR la data de 19.11.2020 şi repartizată de către reclamantă,  spre instrumentare doamnei M.P., în calitate de expert 1 (în condiţiile în care în etapa de evaluare a cererii de finanţare acelaşi expert a semnat în calitate de expert 2 Formularul E 3.4 - Fişa de solicitare a informaţiilor suplimentare, nr. 257/14.06.2019), iar decizia de sancţionare nr. 1043 a fost emisă la data de 24.05.2021,  cu depăşirea termenului de 6 luni de la data săvârşirii faptei, prevăzut de art. 252 alin.1 Codul muncii.

Faţă de aceste dispoziţii legale,  instanţa a admis contestaţia formulată de reclamanta X şi a anulat decizia de sancţionare nr. 1043 din 24.05.2021 emisă de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.

În temeiul art. 453 alin.(1) cod proc.civ., a obligat pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale să plătească reclamantei suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR) Bucureşti.

Apelanta susţine că, în soluţionarea speţei, cu ignorarea totală a cadrului legislativ aplicabil, tribunalul  a reţinut, în esenţă, că a procedat la sancţionarea  reclamantei cu depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni  impus de prevederile  Codului muncii. Susţine de asemenea că, şi sub  aspectul „termenului de prescripţie de 6 luni”, astfel cum chiar tribunalul îl numeşte, raportat  la  motivarea  acesteia, sentinţa apelată este  contradictorie  şi chiar nemotivată.

Astfel, a reţinut instanţa de fond că termenul de 6 luni este unul de prescripţie, însă motivează şi dispune o soluţie contrară normelor dreptului comun privind termenele de  prescripţie.

Apelanta arată că instanţa de fond, deşi se raportează la termenele de 6 luni  ca fiind  de  prescripţie, pronunţă soluţia prin care anulează decizia nr. 1043/2021, interpretând că acest termen de prescripţie este  unul de decădere care ar fi împiedicat-o să dispună  sancţionarea  intimatei.

Mai mult decât atât, apelanta  solicită să se reţină că instanța de fond a înlăturat susținerile sale fără o motivare concretă, indicând lapidar faptul că nu pot fi reținute apărările unităţii referitoare la faptul că acest termen de 6 luni a fost întrerupt în perioada în care intimata  reclamantă s-a aflat în incapacitate temporară de muncă.

Totodată, apelanta susţine că se poate observa faptul că Tribunalul Suceava nu arată, în motivarea succintă, care sunt motivele de înlăturare a apărărilor sale şi nici nu detaliază argumentele care exclud aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 49 alin. 6 din Codul muncii.

Raportând aspectele teoretice și de practică judiciară prezentei spețe, dar și apreciind situația de fapt, apelanta solicită să se rețină că a analizat, înăuntrul termenului de 6 luni instituit de art. 252 alin.1 Codul Muncii, faptele sesizate prin adresa nr. 131/12.02.2021 a SCIA.

Prin urmare, apelanta solicită să se rețină că prin apărările formulate în acest dosar, în fapt, a demonstrat punctual că abaterile disciplinare pentru care s-a dispus sancționarea cu avertisment a  reclamantei sunt  produse, analizate şi sancţionate în  interiorul termenului de 6 luni impus de  prevederile Codului muncii.

Astfel, în ceea ce privește prima abatere reținută în decizia nr. 1043/24.05.2021, respectiv aceea că reclamanta este responsabilă pentru depășirea termenului procedural de verificare de 25 zile lucrătoare potrivit Manualului de procedură pentru implementare, chiar în cadrul deciziei de sancționare este precizat expres că doar pentru două dintre proiecte pot fi retinute faptele ca abatere disciplinară, dat fiind faptul că pentru șase dintre proiectele verificate intervenise într-adevăr beneficiul prescrierii faptelor.

Apelanta precizează totodată că, în data de 08.04.2021, ora 10,00, s-a întrunit comisia de cercetare disciplinară prealabilă, conform Deciziei Directorului General al Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale nr. 740/07.04.2021. Ședința comisiei s-a desfășurat prin intermediul videoconferinței, prin aplicația Microsoft Teams, având în vedere Hotărârea nr. 293 din 10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 martie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID 19. Comisiei i-a fost prezentată notificarea reclamantei  privind concediul medical, înregistrată la OJFIR Suceava cu nr. 221/08.04.2021, la AFIR – Registratură, cu nr. 4535/08.04.2021 și la DGPPR cu nr. 1686/08.04.2021. Concediul medical a intervenit în perioada 08.04.2021 - 30.04.2021. Dată fiind intervenirea incapacității temporare de muncă a reclamantei chiar în ziua în care s-a întrunit comisia de cercetare disciplinară, s-a dispus suspendarea ședinței comisiei de disciplină, dat fiind suspendarea de drept a contractului individual de muncă (art. 49 Codul Muncii) și s-a precizat faptul că se va redeschide cercetarea disciplinară la momentul revenirii salariatei la birou, aspecte reținute în procesul-verbal al comisiei de disciplină nr. 4537/08.04.2021.

Ulterior revenirii din concediu medical a intimatei, respectiv în data de 04.05.2021, având în vedere că, în perioada 08.04.2021 - 30.04.2021 a avut loc suspendarea de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 49 alin. 6, coroborat cu art. 50 lit. b din Codul Muncii, ce determină suspendarea termenelor prevăzute de art. 252 alin.l din Codul Muncii, s-a dispus reluarea ședinței comisiei de cercetare disciplinară prealabilă, sens în care a fost retransmisă Convocarea acesteia la ședința comisiei de disciplină înregistrată cu nr. 5749/05.05.2021.

Ședința Comisiei de disciplină a avut loc în data de 11.05.2021, în urma acesteia fiind întocmit procesul verbal al comisiei de disciplină nr. 6019/ 11.05.2021, ședință la care reclamanta  a refuzat să participe fără să motiveze sau să prezinte o explicație a refuzului participării (deși se afla prezentă la birou la sediul OJFIR Suceava).

În cele din urmă, a fost emis Raportul Comisiei de disciplină nr. 6575/24.05.2021 privind propunerea comisiei de sancționare a salariatei cu „avertisment scris”.

Relativ la „data de început a curgerii termenului de 6 luni prevăzut la art. 252 alin.1 din Codul muncii (teza finală a normei), apelanta solicită să se observe că textul de lege menționat este unul care nu lasă loc de interpretare, în sensul că termenul de 6 luni începe să curgă de la data săvârşirii faptei.

Potrivit art. 252 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

Conform art. 278 alin. 1 din același act normativ „dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.

Art. 2545 alin (1) din Codul civil stabilește că „prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale", iar art. 2547 prevede că „dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție”.

Din interpretarea textelor de lege arătate mai sus, nu se poate stabili cu certitudine că termenul de 6 luni este un termen de decădere, nefiind prevăzut „neîndoielnic” acest caracter sancționatoriu, ceea ce conduce către aspectul prevăzut de art. 2547 Cod civil, în sensul că acest termen este apreciat ca un termen de prescripție. Or, în aceste condiții, atât legea specială, cât şi norma generală stabilește în mod clar că dacă există cauze de suspendare, se suspendă și termenul de prescripție, acesta începând să curgă/reluându-și cursul de la data când cauza de suspendare a încetat.

De asemenea, asupra naturii acestui termen instituit de Codul Muncii, există controversă atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară care este neunitară.

Prin urmare, apelanta solicită să se  observe că în speţă a intervenit suspendarea dreptului său de a  aplica sanţiunea  disciplinară reclamantei motivat de  împrejurarea că însăşi  salariata a provocat în mod direct această situaţie, respectiv s-a aflat timp de aproximativ 3 săptămâni în incapacitate temporară de muncă.

În speţă, a apreciat că acest termen nu este susceptibil de a fi suspendat, înseamnă a goli de  sens, de înţeles şi de  aplicabilitate prevederile legale care  instituie angajatorului prerogativa atragerii răspunderii disciplinare a salariatului în cazul  constatării de abateri disciplinare.

Chiar dacă salariatul, independent de voinţa sa se regăseşte în situaţia incapacităţii temporare de muncă, această situaţie nu îi poate profita în detrimentul dreptului angajatorului de a putea  dispune o sancţiune disciplinară.

Raportând aspectele teoretice şi de practică judiciară prezentei speţe, dar şi apreciind situaţia de fapt, apelanta solicită să se reţină că a analizat înăuntrul termenului de 6 luni instituit de art. 252 alin. 1 Codul muncii faptele sesizate prin  adresa nr. 131/12.02.2021 a SCIA, comisia de disciplină numită prin decizia  directorului general, având prima  şedinţă în data de 8.04.2021.

Apelanta susţine că până la data de 30.04.2021, în virtutea art. 49 Codul muncii, a intervenit suspendarea contractului individual de  muncă al reclamantei, iar perioada 01-03 mai 2021 au fost zile  legale nelucrătoare.

Prin urmare, interpretarea, astfel cum propune reclamanta și cum își însușește Tribunalul Suceava în sensul că, la momentul emiterii Deciziei de sancționare nr. 1043/24.05.2021, era decăzută din dreptul de a mai dispune sancțiunea disciplinară, este străină de natura cauzei și încalcă principul egalității de tratament și al securității actelor juridice instituite la nivel european și aplicabile, bineînțeles, în dreptul românesc.

Astfel, în ipoteza în care perioada în care salariata s-a aflat în incapacitate temporară de muncă ar determina decăderea angajatorului din dreptul de a mai stabili o sancțiune disciplinară, această situație ar profita doar salariatului având în mod cert un caracter discriminatoriu față de angajator.

Or, în raporturile juridice și raportat la prevederile legale, părțile trebuie să fie egale, context în care angajatorul nu poate fi lipsit de prerogativele stabilite expres în Codul Muncii.

Un argument în plus că se regăseşte într-o situație în care intervine suspendarea curgerii termenului de 6 luni stabilit prin dispozițiile art. 252 alin. 1 din Codul Muncii este acela că angajatorul, cât timp există o situație de suspendare a contractului individual de muncă, art. 49 din Codul muncii, nu poate dispune sancționarea angajatului, fiind suspendate toate efectele contractului individual de muncă.

Or, în această situație în care angajatorul nu poate dispune sancționarea salariatului în perioada în care aceasta se află în incapacitate temporară de muncă, iar după încetarea acestei situații se constată că intervine decăderea din dreptul de mai dispune sancționarea, aduce angajatorul într-o situație paradoxală, lipsindu-l total de prerogativele legale care îi sunt atribuite și lipsește reglementările legale de orice aplicabilitate.

Prin urmare, raportat la natura faptei și la data controlului, apelanta susţine că este respectat termenul de 6 luni impus de dispozițiile Codului Muncii, astfel că nu poate fi reținută intervenția prescripției și decăderii din dreptul angajatorului de a mai dispune sancționarea angajatului.

În continuare expune pe larg considerente prin care evidenţiază temeinicia antrenării răspunderii disciplinare a contestatoarei intimate, date fiind abaterile de la disciplina muncii care au fost reţinute în sarcina salariatei.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 53/2003 - Codul Muncii cu modificările și completările ulterioare; art. 466 și urm., art. 480 Codul de procedură civilă; Legea dialogului social nr. 62/2011, OUG nr. 41/2014 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin reorganizarea Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Reclamanta intimată a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat ca, prin hotărârea  care se va pronunța, să se dispună respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

Potrivit art. 252 alin. I Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.Reglementarea subsecventă a termenului de 6 luni nu acreditează teza conform căreia legiuitorul ar fi stabilit și un al doilea termen în care sancțiunea disciplinară ar putea fi aplicată de angajator. Termenul  de 6 luni este un termen de garanție, înăuntrul căruia angajatorul este obligat să ia la cunoștință de fapta săvârșită de salariat, să desfășoare acțiunea cercetării disciplinare și să aplice sancțiunea disciplinară. Este, în fapt, o perioadă legală, cu durată maximală imperativă, a cărei depășire atrage imposibilitatea pentru angajator de a aplica sancțiunea disciplinară. Prevederile art. 49 alin. 6 din Codul muncii (invocate de apelantă) nu se aplică în cazul dispozițiilor din Codul muncii referitoare la răspunderea disciplinară, întrucât termenul de 6 luni prev. de disp. art. 252 din Codul muncii este un termen imperativ, obiectiv și absolut și nu un termen relativ susceptibil de întrerupere sau suspendare, fapt statuat de practica și teoria juridică în această materie. Regulile aplicabile prescripției extinctive sunt reglementate de art. 2515 și urm. din Codul civil, însă termenul de 6 luni nu intră sub incidența acestor texte legale, întrucât este un termen de garanție legal, cu caracter special, aplicabil doar situațiilor vizând răspunderea disciplinară a salariatului.

Pe de altă parte, susținerile pârâtei apelante privind suspendarea termenului de 6 luni în interiorul căruia poate fi aplicată sancțiunea disciplinară, chiar dacă ar primi valoare juridică, sunt lipsite de eficiență juridică, întrucât și în această situație, santiunea nu a fost aplicată reclamantei în acest termen.

Așa cum susține pârâta apelantă și cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reclamanta intimată a fost în concediu medical în perioada 08.04.2021 - 30.04.2021 (23 de zile din care 17 zile lucrătoare).

În ceea ce privește prima abatere disciplinară pretins a fi săvârșită de reclamantă, termenul de 6 luni se calculează de la data săvârșirii faptelor, iar intervalul calendaristic la care se face referire este 19.08.2020 - 13.10.2020, ultima faptă fiind săvârșită la data de 13.10.2020, dată la care se raportează intimata la modul general și particular, pentru calcularea termenului de 6 luni prev. de disp. art. 252 din Codul muncii. Astfel, prin raportare la data de 13.10.2020, termenul de 6 luni s-a împlinit la data de 13.04.2021, iar dacă s-ar avea în vedere susținerile apelantei privind suspendarea acestui termen în perioada 08.04.2021- 30.04.2021, termenul de 6 luni s-a împlinit la data de 06.05.2021.

Prin urmare, la data de 24.05.2021 când a fost emisă decizia de sancționare, termenul de 6 luni a fost depășit chiar și în ipoteza invocată de apelantă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de apel, curtea a reţinut următoarele:

Problema principală care se pune în speţă, problemă invocată în faţa primei instanţe şi reiterată în cuprinsul memoriului cu care curtea a fost sesizată în calea ordinară de atac a apelului, cale prin care a fost chemată să exercite controlul judiciar asupra hotărârii instanţei de fond, este stabilirea naturii juridice a termenului de 6 luni, în legătură cu care reglementează prevederile art. 252 alin.1 din Codul muncii.

Potrivit acestei dispoziţii din legislaţia muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Cu titlu preliminar, curtea a arătat că, deşi prima instanţă califică initial acest termen de 6 luni ca fiind un termen de decădere, arătând că „este un termen obiectiv, absolut a cărui nerespectare atrage decăderea angajatorului din posibilitatea de a mai aplica sancțiunea disciplinară salariatului său”, în continuare revine asupra acestei dezlegări şi cercetează condiţiile în care, în opinia sa, s-a împlinit termenul de prescripţie de 6 luni: „referitor la termenul de prescriptie de 6 luni pentru aplicarea sanctiunii disciplinare“ ; „depăşirea acestui termen de 6 luni are drept consecinţă prescrierea dreptului angajatorului de a-l sancţiona disciplinar pe salariatul vinovat” ; „această sancţiune s-a aplicat  cu depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni” sau  „pentru această faptă sancţiunea a fost aplicată cu depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.

Mai spune instanţa de fond că nu a putut reţine apărările intimate apelante,  referitoare la faptul că acest termen de 6 luni a fost întrerupt pe perioada în care reclamanta s-a aflat în incapacitate temporară de muncă - respectiv  08.04.2021 - 30.04.2021, deoarece acest termen de 6 luni curge de la un moment obiectiv şi anume, data săvârşirii faptei.

Faptul că termenul curge de la un moment obiectiv nu are nicio relevanţă asupra posibilităţii de întrerupere sau de suspendare a acestui termen, în condiţiile în care toate termenele, fie că sunt de prescripţie sau de decădere,  curg de la un anumit termen, care obiectiv trebuie stabilit în toate situaţiile, au un parcurs  pe care îl urmează şi un moment la care se împlinesc.

Însă ceea ce este esențial pentru a se aprecia asupra posibilităţii de suspendare sau de întrerupere a termenului este calificarea juridică care i se dă, anume dacă este vorba de un termen de prescripţie sau de un termen de decădere. 

A reținut instanţa de control judiciar că, potrivit prevederilor art. 2547 din Codul Civil, dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie.

Această prevedere reglementează asupra necesității calificării legale sau convenționale a termenului de decădere.

În acest sens sunt și prevederile art. 2.545 alin.1 din același act normativ, dispoziții în raport de care instituirea termenului de decădere se face prin lege sau prin voinţa părţilor.

Prin urmare, ori de câte ori, din interpretarea legii sau a convenției, nu rezultă caracterul univoc al unui termen de decădere, respectivul termen va fi calificat ca fiind de prescripție extinctivă, cu toate consecințele ce decurg dintr-o atare calificare.

Prevederile art. 49 alin.6 din Codul muncii dispun în sensul că, în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept.

De asemenea, a reţinut instanţa de control judiciar că, potrivit prevederilor art. 50 lit.b din acelaşi act normativ, contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă.

Sunt în discuție prevederi extrem de importante pe care legislaţia muncii le reglementează, întrucât, potrivit acestora, pe perioada incapacităţii temporare de muncă sunt suspendate inclusiv termenele cu privire la antrenarea răspunderii disciplinare a salariatului, situaţie în care şi în speţa de faţă ne aflăm.

Prin urmare, pe perioada incapacităţii temporare de muncă, se suspendă inclusiv termenele de 30 de zile calendaristice şi respectiv de 6 luni, prevăzute de dispoziţiile art. 252 alin.1 din Codul muncii, în care angajatorul este îndreptăţit să aplice sancţiuni disciplinare.

Raportat la toate cele mai arătate, a reţinut instanţa de control judiciar că prevederile art. 252 alin.1 din Codul muncii instituie două termene care au aceeaşi natură juridică, în condiţiile în care se discută de două termene de prescripţie, deosebirea fiind sub aspectul duratei şi a momentului de început al fiecărui termen, în condiţiile în care termenul de 30 de zile curge de la momentul la care angajatorul află cu certitudine că fapta salariatului său este abatere disciplinară, urmare a înregistrării raportului comisiei care efectuează cercetarea disciplinară prealabilă, aşa cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 16/2012, decizie pronunţată în recurs în interesul legii,  iar termenul de 6 luni, termen care interesează în speţa de faţă, curge de de la data săvârşirii faptei, independent de momentul în care angajatorul a luat cunoştinţă de ea.

Prin urmare, în situaţia ambelor termene se discută de momente de început fixe şi obiective de la care încep să curgă, chiar dacă diferite şi se mai discută de faptul că sunt reglementate ca termene de prescripţie care sunt supuse suspendării, pentru considerentele mai sus dezvoltate.

Practic termenul de 6 luni este un interval de timp, stabilit de legislaţia muncii, înăuntrul căruia angajatorul trebuie să antreneze răspunderea disciplinară a salariatului, sub sancţiunea pierderii acestei posibilităţi la expirarea termenului.

Însă, așa cum mai sus s-a stabilit, cursul acestui termen este supus modificării, respectiv curgerea lui se oprește de drept, pe timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului.

În alte cuvinte, termenul de 6 luni pe care îl reglementează prevederile art. 252 alin.1 din Codul muncii este suspendat pe perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă, interval temporal în care angajatorul se află în imposibilitate de a desfășura procedurile pentru antrenarea răspunderii disciplinare a acestui salariat.

Potrivit prevederilor art. 2534 alin.1 din Codul Civil, de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.

În discuție este reglementarea efectului cert al suspendării prescripției.

Prin urmare, pentru perioada anterioară intervenirii incapacității de muncă, suspendarea nu produce niciun efect juridic, întrucât timpul scurs între începutul prescripției și data apariției cauzei de suspendare intră în calculul termenului de prescripție.

Pe durata cauzei de suspendare care în speța de față se identifică cu durata incapacității temporare de muncă, este oprit cursul prescripției, deci această perioadă nu intră în calculul termenului de prescripție.

Ulterior cauzei de suspendare, cursul prescripției este reluat din momentul în care fusese oprit, deci se socotește și termenul scurs înainte de suspendare.

Dar prevederile art. 2534 alin.2 din Codul civil reglementează asupra efectului eventual, efect special al suspendării prescripției.

 Astfel, potrivit acestei norme civile, prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

 Prin urmare, acest efect special constă în prorogarea, prelungirea momentului împlinirii termenului de prescripție extinctivă, în așa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare și momentul împlinirii termenului, să se asigure 6 luni sau o lună, după cum termenul de prescripție aplicabil este mai mare de 6 luni ori de cel mult 6 luni, după caz.

 Se poate vorbi de un efect eventual întrucât intervine doar în situația în care termenul de prescripție rămas după încetarea cauzei de suspendare este mai mic de 6 luni (în cazul termenelor de prescripție extinctivă mai mari de 6 luni) sau mai mic de 1 lună (în cazul termenelor de prescripție extinctivă de cel mult 6 luni).

În speța de față avem în discuție termenul de 6 luni pe care art. 252 alin.1 din Codul muncii îl reglementează, prin urmare trebuie să se cerceteze dacă termenul de prescripție rămas după încetarea cauzei de suspendare este mai mic de 1 lună.

Trebuie să pornim de la datele la care faptele reținute ca abateri disciplinare în sarcina intimatei contestatoare s-au produs, anume: 9.10.2020; 13.10.2020 și 19.11.2020.

Vorbim de ceea ce, prin decizia de sancționare supusă spre cercetare și cenzurare în fața instanței de judecată, s-a calificat ca reprezentând abateri disciplinare: depășirea termenului procedural de verificare de 25 zile lucrătoare potrivit Manualului de procedură pentru implementare, pentru două cereri de plată, respectiv cele depuse de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi şi de A. SRL, datele reţinute de instanţa de control judicar fiind cele ale emiterii certificatelor de plată, respectiv 9.10.2020 şi 13.10.2020 şi repartizarea la data de 19.11.2020 spre instrumentare doamnei M.P. în calitate de expert 1 a cererii de plată depusă de SC D. SRL.

A reţinut instanţa de control judiciar că, în cuprinsul deciziei contestate, apelanta a stabilit că pentru șase din cele opt proiectele verificate intervenise într-adevăr beneficiul prescrierii faptelor.

În continuare s-a arătat că perioada de incapacitate temporară de muncă pe care beneficiarul suspendării prescripției a invocat-o ca și cauză pentru această suspendare, este 8.04.2021 – 30.04.2021.

Pentru abaterile disciplinare reținute a se fi săvârșit la datele de 9.10.2020 şi 13.10.2020, de la data încetării cauzei de suspendare, respectiv 30.04.2021 și până la data împlinirii termenului de prescipție de 6 luni, mai erau rămase o zi, respectiv 6 zile, situație în care devin aplicabile prevederile art. 2534 alin.2 din Codul civil, astfel încât  prescripţia se împlinea după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării, anume la data de 30.05.2021.

Cum decizia atacată a fost emisă la data de 24.05.2021, rezultă că dreptul angajatorului de a antrena răspunderea  disciplinară a contestatoarei nu era prescris.

În situația abaterii disciplinare săvârșite la data de 19.11.2020, termenul de 6 luni reglementat de prevederile art. 252 alin.1 din Codul muncii, termen calculat potrivit dispoziţiilor art. 2534 alin.1 din Codul Civil, nu era împlinit la data emiterii deciziei de antrenare a răspunderii disciplinare a contestatoarei intimate, iar de la data încetării cauzei de suspendare, respectiv 30.04.2021 și până la data împlinirii termenului de prescipție de 6 luni, termenul de prescripție rămas era mai mare de 1 lună.

Prin urmare, a reţinut instanţa de control judiciar că prima instanţă a soluţionat pricina în temeiul unei excepţii care nu era dată în cauză, situaţie în care devin incidente prevederile art. 480 alin.3 din Codul de procedură civilă, prevederi în raport de care, în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, dacă partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Această soluţie se impune pentru a se respecta principiul gradelor de jurisdicţie, trimiterea cauzei la prima instanţă fiind necesară pentru a pronunţa ea însăşi, mai întâi o soluţie în chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin.3 din Codul de procedură civilă, curtea a admis apelul, a anulat sentinţa civila atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Domenii speta

Spete similare