Art. 1203 din Codul civil de la 1965 (art.329 din Noul Cod de procedură civilă). Art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 (art.169 din Legea nr.85/2014). Judecătorul sindic poate proceda la stabilirea răspunderii materiale a persoanelor responsabile de prejudi

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 23.10.2014 reclamanta P.I.I. a chemat în judecată pe pârâta M.I.C., fost administrator statutar al debitoarei SC X SRL, solicitând ca în temeiul art.138 alin 1 din Legea nr. 85/2006, pe baza probelor ce se vor administra prin hotărârea ce o va pronunţa instanţa să dispună:

-admiterea cererii de angajare a răspunderii patrimoniale formulată de către lichidatorul judiciar P.I.I., și pe cale de consecință:

-obligarea pârâtei M.I.C. la plata sumei de 998.679,79 lei reprezentând pasivul debitoarei SC X SRL rămas nerecuperat;

 Prin sentinţa nr.145 din 23 martie 2021 Tribunalul Suceava – secţia a II a civilă a admis cererea având ca obiect „antrenarea răspunderii materiale”, formulată de reclamanta P.I.I. Şcheia - lichidatorul judiciar al S.C. X SRL, împotriva pârâtei M.I.C.

 A obligat pârâta M.I.C. să plătească în contul debitoarei S.C. X S.R.L. suma de 987.237,92 lei, constând în pasivul neacoperit al acesteia potrivit tabelului definitiv consolidat actualizat nr.2 al creanțelor împotriva averii debitorului, înregistrat sub nr. 199/8710 din 08.10.2020.

 Executarea silită împotriva pârâtei se va face potrivit dispozițiilor Codului de Procedură Civilă, cu excepția cazurilor când prin lege se dispune altfel.

 Sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2014, în temeiul tabelului definitiv actualizat nr. 2 al creanțelor, pus la dispoziția sa de practicianul în insolvență.

 Pentru a hotărî astfel judecătorul sindic a reţinut prevederile art.138 al. 1 din Legea nr.85/2006. Fiind vorba despre o răspundere delictuală, înseamnă că pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 Cod civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa) condiții care au în această situație unele conotații speciale și anume: faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

 Pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, trebuie să se dovedească atât săvârșirea de către pârâți a faptelor reclamate cât și legătura de cauzalitate dintre acestea și intrarea societății în insolvență.

 Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită constată că pârâta M.I.C., în calitate de administrator al debitoarei S.C. X SRL, a folosit bunurile sau creditul societății debitoare  în folos propriu sau al altei persoane; a efectuat acte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice; a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi; a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea şi a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia, fapte pentru care poate fi atrasă răspunderea sa potrivit art. 138 alin. (1) lit. a, b, c, d şi e din Legea nr. 85/2006.

Fapta de a fi folosit bunurile sau creditul societății debitoare  în folos propriu sau al altei persoane rezultă din aceea că pârâta, deşi încă din anul 2009 avea potrivit evidenţelor contabile  (bilanţ) creanţe de încasat în valoarea de 187.753 lei, nu a făcut nici un demers pentru încasarea lor, lăsând ca dreptul la acţiune împotriva debitorilor săi să se prescrie, astfel că după deschiderea procedurii insolvenţei administratorul / lichidatorul judiciar nu a mai putut recupera cea mai mare parte din aceste creanţe. Consideră că pârâta a procedat în acest fel întrucât fie a încasat creanţele fără să le înregistreze în evidenţele societăţii, sumele de bani fiind folosite în interes propriu, fie nu a încasat aceste creanţe cu scopul de a profita de sumele aferente debitorii săi. Oricare ar fi motivul pentru care nu au fost încasate creanţele, fapta acesteia se încadrează în prevederile art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006.

Referitor la fapta de a fi efectuat acte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, ce este prevăzută de 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, constată că pârâta a emis pentru clientul „PF M.I.C.”, adică pentru sine ca persoană fizică autorizată, mai multe facturi fără o bază contractuală şi în conţinutul cărora se menţionează denumirea generică „prestări servicii”, fără a detalia serviciile concrete ce au fost prestate şi fără a fi justificate prin documente legale, operaţiune ce apreciază că a fost fictiv făcută cu scopul de a deturna activul S.C. X SRL spre „PF M.I.C.”. Astfel, pârâta a efectuat operaţiuni în interes personal, ca persoană fizică autorizată, sub acoperea persoanei juridice, debitoare în cauză.

De asemenea, constată că pârâta a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi, faptă prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006. În acest sens se are în vedere, în primul rând, că deşi după cum rezultă din raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor ajungerii debitorului în insolvenţă şi documentele contabile aferente anilor 2009-2011 debitoarea în ultimii 2 ani (2010 şi 2011) nu a desfăşurat activitate, neobţinând nici un fel de venituri şi la sfârşitul anului 2009 a avut o pierdere de 37.974 lei raportat la o cifră de afaceri de 331.609 lei, iar datoriile totale au ajuns la 587.064 lei, nu a solicitat aşa cum prevede art. 27 din Legea nr. 85/2006 să fie supusă dispozițiilor acestei legi, ci pur şi simplu fără nici o justificare a încetat să desfăşoare orice activitate în numele şi în beneficiul societăţii debitoare, neîncasând ca urmare creanţele şi neplătindu-şi datoriile, ceea ce a dus la încetarea de plăţi.

Cu privire la  fapta de a fi ţinut o contabilitate fictivă ori de a fi făcut să dispară unele documente contabile sau de a nu fi ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, faptă prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, constată că aşa cum reiese din raportul asupra cauzelor şi condițiile ajungerii debitorului în insolvenţă: o mare parte din documentele contabile ale debitoarei sunt nesemnate şi neștampilate; s-au înregistrat operațiuni contabile fără a avea la bază documente justificative legal întocmite. Drept urmare, din toate elementele, ce reies din documentele contabile anexate, rezultă fără dubiu că pârâta, în calitate de administrator statutar al debitoarei, nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, a ascuns sau nu a întocmit acte contabile, ţinând practic o contabilitate fictivă, faptă pentru care potrivit art.138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 se impune atragerea răspunderii materiale a pârâtei.

În final, consideră că pârâta se face vinovată şi de fapta de a fi deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice ori ar fi mărit în mod fictiv pasivul acesteia, faptă ce reiese din aceea că, aceasta nu a prezentat lista debitorilor săi neîncasați, ascunzând în acest fel o parte din activul său, a scos în mod nejustificat din evidențele şi patrimoniul său  echipamente în valoare de 14.081 lei, nu a prezentat destinația şi beneficiarul plăţilor în avans în sumă de 72.484,99 lei, fapt ce echivalează cu o ascundere a activului sau mărirea în mod fictiv a pasivului său, în acest din urmă caz prin înregistrarea unui sume care efectiv nu era datorată; nu a prezentat documente justificative cu privire la semnificația sumei de 8.304,20 lei trecută în contul 231 privind activele imobilizate, ceea ce înseamnă că a ascuns modul de utilizare a activului societății, respectiv a sumelor de bani cheltuite.

În consecință, constată că pârâta se face vinovată şi de săvârşirea faptei prevăzute de art.138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, de a fi deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.

Prejudiciul produs societății debitoare şi implicit creditorilor acesteia este în sumă 987.237,92 lei, constând în pasivul neacoperit al acesteia potrivit tabelului definitiv consolidat actualizat nr. 2 al creanțelor împotriva averii debitorului, înregistrat sub nr. 199/8710 din 08.10.2020.

Acest prejudiciu este consecinţa directă, nemijlocită a faptelor pârâtei, a folosit bunurile şi creditele debitoarei numai în interesul acestei, în interes personal sau al altei persoane, nu ar fi făcut acte de comerţ sub acoperirea persoanei juridice, ar fi ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, nu ar fi deturnat sau ascuns o parte din activ sau a mărit pasivul acesteia  în mod fictiv sau ar fi solicitat imediat ce a ajuns în încetare de plăţi aplicarea Legii nr. 85/2006, probabil prejudiciul în sumă de  987.237,92 lei nu s-a fi produs. Drept urmare constată că este dată legătura de cauzalitate dintre faptele prevăzute de 138 alin. (1) lit. a, b, c, d şi e din Legea nr. 85/2006 şi prejudiciul produs debitoarei şi creditorilor acesteia în sumă de 987.237,92 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta M.I.C., prin încheierea din 10 iunie 2021 fiind declarat recurs.

Prin cererea de apel a  solicitat instanţei, să constate că, în prezenta cauză este dată excepţia prescripţiei, excepţie care solicită să fie admisă. Să se admită excepţia prescripţiei cererii de atragere a răspunderii patrimoniale şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii ca fiind prescrisă, în temeiul art. 139 din Legea nr. 85/2006 şi admiterea prezentului apel cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Pe fondul cauzei, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale ca nefondată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu .

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei cererii de angajare a răspunderii patrimoniale, arată că potrivit art.139 din Legea nr. 85/2006 „acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe sa curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută de persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii”. Textul de lege mat sus citat instituie, în mod cumulativ, două termene de care trebuie să se ţină cont atunci când se analizează prescrierea dreptului la acţiune, respectiv de un termen de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă şi un termen de prescripţie de 2 ani, care începe să curgă de la data pronunţării deschiderii procedurii insolvenţei. În speţă, cererea de angajare a răspunderii este formulată cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani. Chiar dacă persoana sau persoanele care au cauzat starea de insolvenţă nu au fost cunoscute de către persoanele cu vocaţie la promovarea acţiunii în răspundere, termenul începe să curgă din momentul în care aceştia trebuiau să cunoască persoanele responsabile. Se instituie aşadar o obligaţie activă în sarcina acestor persoane – administratorului / lichidatorului judiciar şi creditorilor - aceea de a identifica persoanele responsabile de ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.

Reclamanta a putut lua cunoştinţă despre faptul că administratorul nu a depus (aşa cum susţine) documentele contabile la dosarul de insolvenţă cu mai mult de 3 ani înaintea promovării cererii. În raportul de activitate al administratorului judiciar, înregistrat la dosarul de insolvenţă şi publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, se menţionează faptul ca ,nu s-a putut întocmi raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei deoarece nu au fost predate documentele contabile solicitate prin notificarea de deschidere a procedurii. Aceleaşi menţiuni privind nedepunerea actelor contabile se regăsesc în majoritatea rapoartelor de activitate privind cauzele care au dus la apariţia stării de insolvenţă, se menţionează ca nu au fost identificate persoane cărora să le fie imputată starea de insolvenţă a debitoarei, acesta fiind generată de factori obiectivi. Raportul de Cauze şi împrejurări este documentul pe baza căruia se apreciază cine se face vinovat de starea de insolvenţă a debitoarei, precum şi faptele pentru care se poate atrage răspunderea (prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006), ori în cazul de faţă existau aceste elemente concrete care să permită, sub aspect principial, cunoaşterea persoanei responsabile de nedepunerea documentelor contabile.

Din analiza documentelor menţionate, rezultă că existau date privind persoana responsabilă, încă din data de când a fost înregistrat la dosarul cauzei primul raport de activitate al administratorului judiciar. Analizând cererea de angajare a răspunderii formulată de creditorul majoritar, având în vedere dispoziţiile art.138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006,  poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului.

În mod greşit a fost admisă cererea de angajare a răspunderii patrimoniale. Instanţa de fond a admis cererea de angajare a răspunderii patrimoniale, fundamentându-şi convingerile pe următoarele argumente:

-sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii patrimoniale ale pârâtei;

-răspunderea poate fi angajată pentru întreg pasivul debitoarei;

În mod greşit instanţa de fond a apreciat că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale. Natura juridică a răspunderii patrimoniale a administratorilor angajată potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006 este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută - ca regulă caracteristicile răspunderii civile delictuale. Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă ca sunt necesare a fi îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale care reies din prevederile art. 998-999 Cod Civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia).

Instanţa de fond a reţinut existenţa a doua prezumţii a căror simplă coroborare, fără administrarea altor probe, au condus la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei, în calitate de administrator; în condiţiile în care evidenţa contabilă nu a fost ţinută sau nu a fost ţinută în conformitate cu legea, se instituie prezumţia de culpa întrucât corecta ţinere a registrelor este o obligaţie stabilită în sarcina administratorilor.

În condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea, se prezuma existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Prin urmare, decizia instanţei de fond se întemeiază exclusiv pe simple supoziţii şi presupuneri, fără a fi justificată în mod pertinent măcar vreuna din condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii patrimoniale şi fără a fi administrată vreo probă care să vină în sprijinul acestor prezumţii.

Chiar şi în această situaţie, prezumţia este relativă şi generală şi trebuie completată cu probe administrate nemijlocit în instanţa care să dovedească raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, cu atât mai mult cu cât recurenta pârâtă a invocat ca nu s-a dovedit săvârşirea acestor fapte.

Astfel cum a mai arătat, nu poate fi reţinută vreo culpă în sarcina reczrentei în ceea ce priveşte împrejurarea că documentele contabile ale debitoarei nu au fost depuse la dosarul de insolvenţa, atât timp cât acestea au fost predate. În aceste condiţii, nu poate fi reţinută îndeplinirea condiţiei privind vinovăţia persoanei vizate de cererea de antrenare a răspunderii.

În privinţa naturii juridice a răspunderii reglementate de textul de lege mai sus citat, doctrina de specialitate s-a pronunţat în mod constat în sensul că: „răspunderea reglementată de art.138 din lege este o răspundere faţă de debitorul persoană juridică, iar nu faţă de creditori”.

Prejudiciul în dauna debitorului falit şi reparat de administrator poate fi inegal cu prejudiciul creditorilor şi nu se confundă cu acesta. Administratorul nu răspunde faţă de creditori, deoarece, aşa cum arată şi art.140 din Legea nr. 85/2006, sumele obţinute prin antrenarea răspunderii derivate din art. 138 intră în averea debitorului şi sunt destinate acoperirii pasivului, iar nu plăţii creditorilor, decât indirect.

În consecinţă, judecătorul sindic a calificat în mod eronat natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, în sensul că a obligat pârâta la plata întregului pasiv social al debitoarei, în contextul în care, potrivit textului mai sus citat, persoanele vinovate pot fi obligate la suportarea unei părţi a pasivului social, respectiv numai a acelei părţi care este în legătură de cauzalitate directă cu prejudiciul produs societăţii debitoare prin faptele ilicite săvârşite.

Prin întâmpinare, intimata P.I.I.  – lichidator judiciar al SC X SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei judecătorului sindic ca legală şi temeinică.

În motivare a arătat că sentinţa este lovită de nulitate întrucât au fost încălcate prevederile art. 470, alin. 1, pct.2 şi alin. 3 din Cod procedură civilă.

În situaţia în care se va respinge excepţia invocată mai sus, să se dispună respingerea apelului ca neîntemeiat, avându-se în vedere că prin probatoriul administrat  s-a reţinut că pârâta se face vinovată de săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138, alin. 1, lit. a) din Legea nr. 85/2006.

Încă din anul 2009 avea potrivit evidenţelor contabile creanţe de încasat în valoare de 187.753 lei nu a făcut niciun demers pentru încasarea lor, lăsând ca dreptul la acţiune împotriva debitorilor săi să se prescrie, astfel că după deschiderea procedurii insolvenţei, lichidatorul judiciar P.I.I. nu a mai putut recupera aceste creanţe.

Pârâta a procedat în acest fel întrucât fie a încasat creanţele, fără să le înregistreze în evidenţele societăţii, sumele de bani fiind folosite în interes propriu, fie nu a încasat aceste creanţe cu scopul de a profita de sumele aferente debitorii săi şi oricare ar fi fost motivul pentru care nu au fost încasate creanţele fapta pârâtei se încadrează în prevederile art. 138, alin. l, litera a) din Legea nr. 85/2006.

Referitor la fapta de a fi efectuat acte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, vă rugăm să binevoiţi a avea în vedere că instanţa în mod corect a constatat că pârâta a emis pentru PFA M.I.C. adică pentru sine ca PFA mai multe facturi, fără a avea o bază contractuală şi în conţinutul cărora se menţionează denumirea generică „prestări servicii”, fără a detalia serviciile concrete ce au fost prestate şi fără a fi justificate prin documente legale, operaţiune ce este în mod evident fictivă cu scopul de a deturna activul debitoarei S.C. X SRL.

De asemenea, pârâta a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi, faptă prevăzută la art. 138, alin.1, litera c) din Legea nr. 85/2006. 

Solicită să se constate faptul că lichidatorul judiciar P.I.I. a constatat că una din cauzele insolvenţei survenite în cazul debitoarei S.C. X S.R.L. este reprezentată şi de ținerea unei contabilități fictive şi neconforme cu legislaţia în vigoare, pârâta făcându-se vinovată de săvârşirea faptelor prevăzute la art. 138, alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, curtea a constatată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin petiţia de recurs recurenta a invocat excepţia prescripţiei acţiunii reglementate de disp. art.138 din Legea nr.85/2006. Curtea observă că pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, or, în conformitate cu dispoziţiile art.2512 Cod civil „Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale”.

În consecinţă, instanţa de recurs a constatat că pârâta – recurentă este decăzută din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în considerarea celor ce preced, în condiţiile în care nu a invocat această excepţie prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Pe fondul cererii de recurs curtea a reţinut că recurenta critică greşita aplicare a dispoziţiilor art.138 din Legea nr.85/2006 de către judecătorul sindic, arătând că soluţia judecătorului sindic se bazează pe  simple supoziții şi prezumții şi că, în raport de dispoziţiile legale anterior citate, într-o acţiune în răspundere patrimonială motivele de recurs pot fi încadrate în prev. art.304 pct. 9 Vechiul Cod procedură civilă.

Referitor la faptul că soluţia judecătorului sindic se bazează pe prezumţii, curtea a reţinut că dispoziţiile Codului  civil de la 1865, în speţă dispoziţiile art.1203 ce nu au fost abrogate la intrarea în vigoare a noului Cod civil, producând efecte până la intrarea în vigoare a Legii nr.134/2010 privind Noul Cod procedură civilă (a se vedea dispoziţiile art.230 din Legea nr.71/2011) reglementează prezumţiile simple. Aceste prezumţii sunt definite de dispoziţiile art.1203 Vechiul Cod civil, ca fiind lăsate la luminile şi înțelepciunea magistratului; acestea trebuie să aibă greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea.

În cauza dedusă judecăţii judecătorul sindic, bazându-se pe conţinutul raportului întocmit de practicianul în insolvenţă privind cauzele ce au determinat insolvența debitoarei SC X SRL a reţinut că pârâta se face culpabilă de săvârşirea faptelor ilicite reglementate de dispoziţiile art.138 alin. 1 lit. a, b, c, d şi e din Legea nr.85/2006, legătura de cauzalitate între faptele ilicite descrise şi insolvența debitoarei fiind evidentă, prejudiciul constând în creanțele neacoperite ale creditorilor în cursul procedurii falimentului.

Curtea a reţinut că raportul întocmit de administratorul judiciar în conformitate cu dispoziţiile art.59 din Legea nr.85/2006, în calitate de participant la procedura insolvenţei, are greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptelor reţinute de judecătorul sindic în lipsa unor probe contrare pe care să le propună şi să le administreze pârâta în faţa judecătorului sindic.

În concluzie, curtea a reţinut că judecătorul sindic a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.1203 Vechiul Cod civil, raportându-se la raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art.59 din Legea nr.85/2006 în ce priveşte săvârşirea faptelor ilicite prev. de art.138 alin. 1 lit. a – e din Legea nr.85/2006, fiind evidentă legătura de cauzalitate între aceste fapte şi insolvența debitoarei prin crearea subsecventă a prejudiciului în patrimoniul creditorilor neîndestulaţi în procedura falimentului.

Referitor la critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art.138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privitoare la faptul că doar „o parte din pasivul debitorului poate fi suportat de persoanele responsabile, curtea a reţinut că în mod unanim s-a stabilit jurisprudențial şi doctrinar că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul rămas neacoperit  poate fi pus în sarcina personală a persoanelor responsabile. Această interpretare s-a impus în condiţiile în care legiuitorul a avut în vedere atunci când a folosit sintagma „o parte a pasivului”, pasivul rămas neacoperit, prezumând că lichidarea debitorului  aduce o acoperire măcar în parte a masei credale. Or, în condiţiile în care persoanele responsabile ascund sau deturnează activele debitorului nu pot avea loc acte de lichidare, persoanele responsabile fiind ținute a suporta întreg pasivul, în circumstanţele în care insolvența a fost cauzată prin faptele ilicite reglementate de dispoziţiile art.138 din Legea nr-85/2006. 

Faţă de cele ce preced, curtea a reţinut că în cauză nu este dat motivul de modificare a hotărârii reglementat de dispoziţiile art.304 pct. 9 Vechiul Cod procedură civilă (greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art.138 din Legea nr.-85/2006), astfel că, în temeiul art.312 alin. 1 Vechiul Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare