Anulare act administrativ-fiscal

DREPT ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Anulare act administrativ-fiscal

- art. 134 ind. 2 alin. 2 lit. b) și art. 138 lit. a) Cod fiscal

În cazul avansului, exigibilitatea taxei intervine la data la care aceasta se încasează, conform art. 134 ind. 2 alin. 2 lit. b) Cod fiscal, iar potrivit art. 138 lit. a), din același act normativ, reducerea bazei de impozitare a taxei are loc “în cazul desființării totale sau parțiale a contractului pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, înainte de efectuarea acestora, dar pentru care au fost emise facturi în avans”. Astfel, raportat la faptul că recurenta-reclamantă a emis o factură cu semnul minus, semnată de primire de către beneficiarului facturii de avans, Curtea apreciază că nu există nicio justificare legală pentru obligarea recurentei-reclamante la plata TVA, aferent facturii de stornare.

Împrejurarea că societatea, care a înregistrat factura de avans, nu a declarat factura storno în declarația 394 (declarație informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național de persoanele înregistrate în scopuri de TVA) nu poate justifica refuzul dreptului recurentei de ajustare a bazei de impozitare a TVA, întrucât legea nu condiționează exercitarea acestui drept de modalitatea în care destinatarul facturii își conduce evidența contabilă și își îndeplinește obligațiile fiscale (respectiv, obligația de regularizare a TVA dedusă în baza facturii de avans stornată).

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2022

1. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. (...)/CA din 15.10.2021 Tribunalul (...) a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC (R) SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...) și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), fără cheltuieli de judecată.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC (R) SRL, solicitând admiterea recursului, cu consecința casării acesteia și, ca urmare a rejudecării, admiterea contestației formulate, cu consecința constatării nulității parțiale a deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare stabilite de inspecția fiscală cu nr. F-(...)/20.11.2018, cât și a Deciziei nr. (...) din 28.06.2019 privind soluționarea contestației depuse de către reclamantă strict în ceea ce privește suma de 44.400 de lei reprezentând TVA suplimentar, cu cheltuieli de judecată pentru ambele faze procesuale constând în taxa de timbru.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că soluția pronunțată de prima instanță este nelegală.

Recurenta a invocat ca și motiv de recurs prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, susținând că prima instanță, în al doilea ciclul procesual, a încălcat autoritatea de lucru judecat a unor chestiuni tranșate de către instanța de recurs în ceea ce privește raportul juridic dedus judecații.

Analizată fiind sentința civilă recurată rezultă că sunt elemente contradictorii cu starea de fapt pe care se fundamentează decizia instanței de recurs, reținute de către instanța de recurs.

Instanța de recurs, prin motivele care au stat la baza justificării dispozitivului, a reținut faptul că factura de stornare cu nr. (...)/27.05.2015 nu a fost prezentă la dosarul fiscal în momentul efectuării controlului fiscal, pe când prima instanță a contrazis acest argument hotărâtor și a evidențiat că, de fapt, factura de stornare cu nr. (...)/27.05.2015 a fost prezentă la dosarul fiscal și a fost analizată de către organele de control, fapt care este contrazis inclusiv de conținutul raportului fiscal întocmit de către intimată. Aceasta, în cadrul răspunsului la contestația administrativă formulată de către recurentă, mai precis Decizia cu nr. (...) din 28.06.2019, subliniază: “petenta nu a putut prezenta organelor de inspecție fiscală dovada transmiterii facturii de stornare către SC (S) SRL, de asemenea nu a prezentat nici organelor de inspecție fiscală și nici la depunerea contestației, documente din care să rezulte demersurile efectuate față de firma parteneră pentru reglarea neconcordanțelor existente, de altfel nu a prezentat niciun fel de documente din care să rezulte cel puțin faptul că partenerul are cunoștință de emiterea facturii de stornare, cu mențiunea că nici factura de stornare nu exista la dosar (rezultă doar înregistrarea acesteia din fișa cont menționată)” – pagina 11 ultimul paragraf din Decizia nr. (...)/28.09.2019.

Așadar, prima instanță a încălcat prevederile legale citate anterior, care trasează o serie de elemente imperative din punct de vedere procedural și care, odată tranșate de către instanța de recurs, nu mai pot fi repuse în discuție; prima instanță avea obligația să analizeze probațiunea administrată în funcție de elementul faptic deja stabilit de instanța de recurs, mai precis comunicarea facturii fiscale de stornare cu nr. (...)/27.05.2015 prin semnătura aplicată pe aceasta.

Al doilea motiv care ține de fundamentul motivului de drept de recurs încadrat la prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, ține de interpretarea greșită a prevederilor art. 268 alin. 1 Cod procedură fiscală.

Practic, prima instanță, deși textul de lege nu face o astfel de apreciere, evidențiază că neefectuarea de obiecțiuni cu privire la cele consemnate în cadrul raportului fiscal, ar face imposibilă efectuarea de obiecțiuni ulterior de către contestatar, interpretând tăcerea/refuzul de efectuare a obiecțiunilor ca fiind o recunoaștere a celor consemnate în cadrul raportului fiscal.

O astfel de interpretare este în contradicție vădită cu textul de lege evidențiat anterior, care reglementează procedura administrativă prealabilă și obligatorie de contestare a deciziei de impunere, ca fiind un drept aparținând „numai celui care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal”.

Al treilea motiv pe care se fundamentează temeiul de recurs învederat de către recurentă vizează interpretarea greșită a prevederilor art. 128 alin. (1), art. 134 alin.(1) și alin.(2), art. 138 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu prevederile pct. 20 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codului fiscal.

Prima instanță, plecând de la premisa greșită a necomunicării facturii fiscale storno nr. (...)/27.05.2015, a nesocotit prevederile art. 138 Cod fiscal.

Prima instanță evidențiază la modul general faptul că nu au fost respectate prevederile art. 138 Cod fiscal, însă fără a se indica în mod clar felul în care aceasta înțelege să interpreteze textul de lege sau care anume ipoteză a fost încălcată de societatea comercială recurentă.

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că expertul judiciar, în cadrul expertizei administrate în prima instanță, unde a analizat documente contabile, a evidențiat faptul că relația comercială dintre recurentă și SC (S) SRL este reală și nu are un caracter fictiv.

În faza de cercetare judecătorească aferentă primei instanțe, expertul judiciar a stabilit următoarele elemente:

Obiectivul nr. 3 din raportul de expertiză - “Astfel, în conformitate cu cele precizate anterior, operațiunea de stornare realizată de către societatea comercială reclamantă pentru suma de 229.460 lei este una justificată din punct de vedere economic, dar nu trebuia realizată în 27.02.2015 ci în 25.05.2015, fiind necesar a fi inclusă în factura fiscală finală nr. (...)/25.05.2015.

Obiectivul nr. 4 din raportul de expertiză - “Neînregistrarea facturii de stornare nr. (...)/27.02.2015 în evidența contabilă a SC (S) SRL și nedeclararea valorii de către acesta în D300 și D394 nu poate fi imputată în nici un caz reclamantei. Factura de stornare nr. (...)/27.02.2015 a fost comunicată către SC (S) SRL, ea fiind semnată de primire de către un angajat al acesteia de la punctul de lucru din (...), de fapt același angajat care a semnat și restul facturilor emise de SC (R) SRL către SC (S) SRL. Nu intră în obligațiile reclamantei verificarea comportamentului fiscal al partenerilor săi de afaceri.”

- Obiectivul nr. 4 din raportul de expertiză - “în opinia mea, organele fiscale au procedat parțial corect deoarece, DA, nu au luat în considerare factura de stornare nr. (...)/27.02.2015 pentru recalcularea obligațiilor fiscale aferente lunii februarie 2015, dar trebuiau în mod obligatoriu să țină cont de ea la recalcularea obligațiilor fiscale aferente lunii mai 2015. Deci, trebuiau să amâne evidențierea fiscală a facturii de stornare nr. (...)/27.02.2015 până în 25.05.2015”.

Mai arată recurenta că prima instanță a interpretat greșit și prevederile art. 155 alin. 19 și ale art. 159 alin. 1 litera b) din Codul fiscal, factura fiscală fiind întocmită în conformitate cu imperativele cuprinse în cadrul acestor norme și, pe cale de consecință, trebuie să fie avută în vedere.

Expertul contabil evidențiind faptul că operațiunea contabilă de stornare trebuia să fie obligatoriu efectuată și organul fiscal nu avea posibilitatea să o cenzureze, însă în opinia acestuia “stornarea integrală a avansului de 310.000 lei fără TVA ar fi trebuit să fie făcută la finele lunii martie 2015, după emiterea situației de lucrări din 30.03.2015, în cuantum de 127.873 lei fără TVA. Sau stornarea integrală a avansului facturat de (R) SRL ar fi trebuit făcută prin factura nr. (...)/25,05.2015, când a fost facturată și lucrarea efectiv executată de (R) SRL, deci să se efectueze regularizarea facturii de avans nr. (...)/03.02.2015 în conformitate cu prevederile punctului 72 alin. 2) din Normele de aplicare ale Codului fiscal valabil pe perioada supusă expertizei. Aceasta deoarece ultimele două facturi emise de (R) SRL către SC (S) SRL datează din 25.05.2015, deci factura (...)/25.05.2015 o considerăm factură finală, după acea dată nemaiexistând operațiuni comerciale între cei 2 parteneri”. 

Prima instanță a nesocotit și a interpretat greșit prevederile legale incidente și prin raportare la jurisprudența CJUE, în raport de faptul că neînregistrarea de către (S) SRL a facturii fiscale de stornare nr. (...)/27.02.2015, nu înseamnă că societatea comercială emitentă ar trebui să fie sancționată din punct de vedere fiscal.

În drept a invocat art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civ; art. 138; art. 155; art. 159 Cod fiscal.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

În esență, arată intimata că reclamanta nu aduce argumente legale concrete privind anularea sentinței atacate.

Reclamanta susține că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat a unor chestiuni tranșate de către instanța de recurs, or aceste susțineri nu corespund realității.

Față de cele invocate de reclamantă în cererea de recurs, a arătat că acestea nu corespund realității, întrucât, în primul rând, organele de inspecție fiscală au verificat în timpul inspecției fiscale conformitatea legală a facturii de stornare nr. (...) din 27.02.2015 și au consemnat în cuprinsul Raportului de Inspecție Fiscală nr. F-(...) din 20/11/2018 faptul că “societatea verificată nu are confirmarea primirii ei (facturii de stornare nr. (...) din 27.02.2015) de către clientul (S) S.R.L., această factură nefiind declarată de către client în declarația 394, iar în al doilea rând, dacă această factură nu ar fi fost văzută (așa cum reclamanta susține) nu s-ar fi putut verifica și consemna în actele administrative atacate, de către organele de inspecție fiscală, dacă această factură de stornare nu poartă semnătură de primire din partea beneficiarului iar față de acest aspect administratorul societății nu a avut niciun fel de obiecție.

Organele de inspecție fiscală, în urma verificărilor efectuate, au identificat fizic factura de stornare nr.(...) din 27.02.2015 și au constatat că această factură nu a fost comunicată către clientul (S) S.R.L. întrucât nu purta nicio semnătură de primire din partea beneficiarului și nici nu s-a prezentat de către societate nici o dovadă clară privind comunicarea acestei facturi către beneficiar.

În consecință, ținând seama de faptul că, până la finalizarea inspecției fiscale, factura de stornare nr. (...) din 27.02.2015 nu purta în cuprinsul acesteia nici o semnătură privind confirmarea de primire din partea beneficiarului, iar reprezentantul legal nu a prezentat pe timpul inspecției fiscale nici o altă dovadă privind comunicarea acesteia către beneficiar, rezultă că societatea a încălcat în acest fel prevederile art. 128 alin. (1), art. 134 alin. (1) și alin. (2), art. 138 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu prevederile pct. 20, alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codului fiscal.

Reclamanta afirmă în mod eronat faptul că au fost solicitate informații de la (...), această din urmă entitate necomunicând niciun fel de răspuns la interpelările organului fiscal, dar în mod real pe timpul inspecției fiscale, organele de inspecție fiscală au procedat la întocmirea solicitării de control încrucișat nr. (...)/27.07.2018 pentru S.C. (S) SRL la A.J.F.P. Sector 2 București - Activitatea de Inspecție Fiscală (pagina 5-6 din RIF), deci nu în mod direct de la clientul (S) S.R.L.

În raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere supuse analizei, s-a consemnat faptul că nu există dovada transmiterii de către reclamantă a facturii de stornare către beneficiar, existând o factură de stornare care nu poartă semnătura de primire din partea beneficiarului. Or, cu ocazia prezentării raportului de inspecție fiscală, reprezentantul reclamantei nu a formulat niciun fel de obiecțiuni față de constatările inspectorilor fiscali, semnând fără obiecțiuni aceste constatări. Este evident că în situația în care factura de stornare ar fi purtat semnătura de primire a beneficiarului la momentul efectuării inspecției fiscale, reprezentantul reclamantei, în mod indubitabil ar fi formulat acele obiecțiuni.

Reclamanta a invocat în cererea de recurs aplicabilitatea prevederilor art. 138 din Codul fiscal, precum și punctul 20 din Normele de Aplicare a Codului fiscal, față de care arată intimata că stornarea avansului în baza facturii (...) din 27.02.2015, în valoare de 185.000 lei cu TVA în sumă de 44.400 lei, s-a efectuat atât fără a avea la bază alte documente justificative, respectiv o factură pentru contravaloarea parțială a prestării de serviciu, cât și faptul că această factură de stornare s-a emis și nu a fost comunicată beneficiarului pentru a se încadra în prevederile art. 138, în consecință prevederile legale invocate nu sunt aplicabile în speța de față.

Reclamanta a mai specificat faptul că expertul contabil a opinat în cuprinsul Raportului de Expertiză că “stornarea integrală a avansului de 310.000 lei facturat de (R) SRL prin factura nr. (...) din 25.05.2015 când a fost facturată și lucrarea efectiv executată de (R) SRL în valoare de 127.873 lei fără TVA. Deci, în 25.05.2015 ar fi trebuit să se efectueze regularizarea facturii de avans nr. (...)/03.02.2015, astfel că opinia expertului fiscal nu este în concordanță cu prevederile legale și documentele specificate întrucât valoarea serviciilor prestate a fost în sumă de 127.873 lei fără TVA, sumă care nu acoperă valoarea avansului facturat de 310.000 lei fără TVA, astfel că, în luna mai 2015, această regularizare poate fi efectuată doar până la concurența sumelor facturate reprezentând prestări servicii (operațiuni taxabile din punct de vedere al TVA) adică până la 127.873 lei plus TVA.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a invocat jurisprudența CJUE, cele 3 cauze invocate în cererea de recurs referindu-se, de fapt, la dreptul de deduce a TVA și nu au legătură cu speța de față întrucât constatările organului de inspecție fiscală vizează obligația de colectare TVA întrucât reclamanta (R) SRL a procedat la stornarea TVA colectată, și nu refuzul dreptului de deducere la TVA.

În consecință, ținând seama de faptul că, până la finalizarea inspecției fiscale factura de stornare nr. (...) din 27.02.2015 nu purta în cuprinsul ei nici o semnătură privind confirmarea de primire din partea beneficiarului, iar reprezentantul legal nu a prezentat pe timpul inspecției fiscale nici o altă dovadă privind comunicarea acesteia către beneficiar, rezultă fără echivoc faptul că reclamanta a încălcat în acest fel prevederile art. 128 alin. (1), art. 134 alin. (1) și alin. (2), art. 138 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, coroborat cu prevederile pct. 20, alin. (1) din H.G. nr. 44/2004.

În drept, a invocat prevederile art. 205 Cod procedură civilă, precum și toate prevederile legale la care a făcut referire în întâmpinare.

4. Soluția instanței de recurs

Instanța de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor legale incidente și a actelor și lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Recurenta-reclamantă SC (R) SRL a investit instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 281 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. (...)/28.06.2019 prin care a fost respinsă contestația administrativă, a Raportului de inspecție fiscală F-(...)/20.11.2018 și a Deciziei de impunere nr. F-(...)/20.11.2018, sub aspectul TVA suplimentară de plată în cuantum de 44.000 lei, nefiind invocate critici concrete de nelegalitate cu privire la stabilirea celorlalte obligații fiscale suplimentare de plată.

De altfel, chiar prin cererea de recurs s-a solicitat casarea sentinței primei instanțe și anularea parțială a actelor fiscale contestate în ceea ce privește TVA suplimentară de plată în cuantum de 44.400 lei.

Reținând că obiectul acțiunii se limitează la obligația fiscală anterior menționată, Curtea a constatat că potrivit raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, TVA suplimentară de plată în cuantum de 44.000 lei a fost stabilită de organul de control cu motivarea că reclamanta a emis factura storno nr. (...)/27.02.2015, în valoare totală de -229.400 lei, cu o TVA aferentă de -44.400 lei, factură cu privire la care societatea verificată nu are confirmarea primirii ei de către clientul SC (S) SRL, factura nefiind declarată de către client în declarația 394.

Organul fiscal nu a luat în considerare stornarea TVA colectată din evidența contabilă și din decontul de TVA aferent lunii februarie 2015 în sumă de 44.400 lei, reținând încălcarea art. 128 alin. 1, art. 134 alin. 1 și 2 și art. 138 din Legea nr. 571/2003 coroborat cu pct. 20 alin. 1 din HG nr. 44/2004.

Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, a fost criticată de recurenta-reclamantă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, care privește situația “când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Analizând criticile invocate, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că sentința primei instanțe încalcă statuările instanței de recurs din primul ciclu procesual, respectiv nesocotește dispozițiile art. 501 Cod procedură civilă, Curtea a înlăturat-o ca nefondată, reținând că, potrivit dispozițiilor anterior menționate, doar problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul, or, recurenta pretinde că în rejudecare nu s-a avut în vedere o chestiune de fapt menționată de instanța de recurs, respectiv împrejurarea că stabilirea debitului suplimentar de plată ar fi fost determinată de neprezentarea facturii de stornare la momentul controlului.

În condițiile în care considerentul în discuție nu tranșează o problemă de drept nu se poate reține încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 501 alin. 1 Cod procedură civilă, cu atât mai mult cu cât justificarea impunerii este cea redată mai sus.

În ceea ce privește critica recurentei, potrivit căreia prima instanță a pronunțat soluția cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 128 alin. 1, art. 134 alin. 1 și 2 și art. 138 din Legea nr. 571/2003 coroborat cu pct. 20 alin. 1 din HG nr. 44/2004, Curtea a apreciat-o ca fiind fondată.

În esență, prima instanță a reținut că TVA în cuantum de 44.400 lei a fost stabilit în mod corect în sarcina reclamantei întrucât aceasta nu a făcut, la momentul controlului, dovada transmiterii facturii storno către clientul-beneficiar, așa cum prevede art. 138 și art. 159 alin. 1 și 2 Cod fiscal.

În dezacord cu prima instanță, Curtea a constatat că, în raport cu situația de fapt ce rezultă din actele dosarului și dispozițiile legale incidente, nu există nicio justificare legală pentru stabilirea în sarcina recurentei-reclamante a obligației de plată a TVA în cuantum de 44.400 lei, aferent unei facturi de stornare a unui avans neîncasat.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut că în raportul de expertiză fiscală judiciară întocmit cu ocazia judecății fondului în primul ciclu procesual, expertul a precizat că factura storno nr. (...)/27.02.2015, emisă clientului SC (S) SRL, poartă semnătura de primire, fiind semnată de același angajat care a semnat și restul facturilor emise de SC (R) SRL către SC (S) SRL.

La solicitarea instanței de recurs din primul ciclu procesual, factura a fost depusă la dosarul cauzei, în copie (f.39), înscrisul confirmând împrejurarea referitoare la existența unei semnături de primire, stabilită de expertul judiciar.

În aceste condiții, refuzul organului de control de a nu lua în considerare stornarea TVA colectată în cuantum de 44.400 lei, aferentă facturii nr. (...)/27.02.2015, este nejustificat, neputându-se reține încălcarea art. 128 alin. 1 Cod fiscal, care stabilește că “Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar” și art. 134 alin. 1 și 2 Cod fiscal, care se referă la faptul generator și exigibilitatea taxei.

Curtea a constatat că nu se poate reține nici neîndeplinirea condițiilor cerute de art. 138 Cod fiscal coroborat cu pct. 20 alin. 1 din HG nr. 44/2006, pentru ajustarea de către recurenta-reclamantă a bazei de impozitare a TVA.

Astfel, conform împrejurărilor stabilite de expertul fiscal judiciar, recurenta-reclamantă a emis către clientul SC (S) SRL, potrivit contractului încheiat, factura de avans nr. (...)/03.02.2015, în valoare de 310.000 lei + 74.400 lei TVA, încasând, în aceeași zi, doar suma de 125.000 lei + TVA. Diferența de avans neîncasat, respectiv 185.00 lei + 44.400 lei TVA, a fost stornat de recurenta-reclamantă prin factura nr. (...)/27.02.2015, iar în raport de faptul că s-a prestat doar o parte din lucrări, fără a mai fi continuat contractul, recurenta a procedat la stornarea integrală a avansului achitat și facturarea serviciilor efectiv prestate, emițând factura nr. (...)/25.05.2015.

Având în vedere că în cazul avansului, exigibilitatea taxei intervine la data la care acesta se încasează, conform art. 134 ind. 2 alin. 2 lit. b) Cod fiscal, faptul că art. 138 lit. a), din același act normativ, prevede reducerea bazei de impozitare a taxei “în cazul desființării totale sau parțiale a contractului pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, înainte de efectuarea acestora, dar pentru care au fost emise facturi în avans”, situație incidentă în cazul recurentei, și faptul că recurenta-reclamantă a emis o factură cu semnul minus, semnată de primire de către beneficiarul facturii de avans, Curtea a apreciat că nu există nicio justificare legală pentru obligarea recurentei-reclamante la plata TVA în cuantum de 44.400 lei, aferent facturii de stornare nr. (...)/27.02.2015.

Împrejurarea că SC (S) SRL, care a înregistrat factura de avans, cu o TVA deductibilă de 74.400 lei, nu a declarat factura storno nr. (...)/27.02.2015 în declarația 394 (declarație informativă privind livrările/ prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național de persoanele înregistrate în scopuri de TVA) nu poate justifica refuzul dreptului recurentei de ajustare a bazei de impozitare a TVA, întrucât legea nu condiționează exercitarea acestui drept de modalitatea în care destinatarul facturii își conduce evidența contabilă și își îndeplinește obligațiile fiscale (respectiv, obligația de regularizare a TVA dedusă în baza facturii de avans stornată).

Instanța de control judiciar are în vedere și faptul că scopul reîncadrării, în baza art. 11 alin. 1 Cod fiscal, a unui tranzacții este de a reflecta conținutul economic real al tranzacției, astfel încât să se asigure colectarea corectă a taxelor și impozitelor fiscale. În plus, organul fiscal de control administrează mijloacele de probă necesare pentru stabilirea stării de fapt fiscale reale, conform art. 49 din Codul fiscal.

Or, în raport cu aceste norme, facturile înregistrate în evidența reclamantei și data efectuării controlului, respectiv 11.07.2018 - 19.11.2018, în vederea lămuririi complete și corecte a situației privind TVA rezultată din tranzacția încheiată între reclamantă și SC (S) SRL, se impunea finalizarea de către organul de control a demersurilor efectuate cu privire la clientul SC (S) SRL, respectiv se impunea clarificarea împrejurărilor și a motivelor pentru care clientul nu a procedat la regularizarea TVA dedusă.

Întrucât probațiunea administrată în cauză susține apărarea recurentei-reclamante în sensul că a procedat la comunicarea facturii storno către client și având în vedere că impunerea suplimentară este justificată de stabilirea săvârșirii ori a implicării în săvârșirea unei neregularități în materie de TVA de către cel în sarcina căruia se stabilește obligația de plată, Curtea a constatat că se impune anularea în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. F-(...)/20.11.2018 și a Deciziei de impunere F-(...)/20.11.2018 în ceea ce privește TVA suplimentar de plată în cuantum de 44.400 lei.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă SC (R) SRL, a casat în tot Sentința nr. (...)/CA din 15.10.2021 pronunțată de Tribunalul (...) și, rejudecând fondul, a dispus anularea în parte a Deciziei nr. (...)/28.06.2019, a Raportului de inspecție fiscală nr. F-(...)/20.11.2018 și a Deciziei de impunere F-(...)/20.11.2018, în ceea ce privește TVA suplimentar de plată în cuantum de 44.400 lei.

În ceea ce privește celelalte obligații suplimentare de plată prevăzute în decizia de impunere, au fost menținute întrucât față de acestea nu s-au invocat critici de nelegalitate, nefăcând obiectul acțiunii deduse judecății.

Reținând culpa procesuală a intimatei-pârâte DGRFP (...)-AJFP (...), în baza art. 453 Cod procedură civilă, s-a dispus obligarea acesteia să plătească recurentei-reclamante suma de 5560 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în ambele cicluri procesuale (din care, 200 lei taxă timbru recursuri, 50 lei taxa timbru fond, 5310 onorariu expert fiscal).

(Decizie redactată și rezumată de judecător Mariana ILISIE)

Domenii speta

Spete similare