Timpul de lucru. Activitatea desfășurată în afara programului de lucru

DREPT CIVIL

Timpul de lucru. Activitatea desfășurată în afara programului de lucru

- Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak, Curtea de Justiție a Uniunii Europene

- Articolul 17 alineatul (3) litera (c punctul (iii) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru

- art. 2 și art. 15 din Directiva 2003/88

- art. 111 din Codul muncii, care transpune prevederile art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE

- art. 1 alin. 2, art. 112 alin. 1, art. 120, art. 123 alin. 1 din Codul muncii

- art. 74 alin. 1 și 2 din Legea nr. 303/2004

- art. 7 din Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 192/02.09.2010

Natura juridică a raportului de muncă din perspectiva dreptului național, nu poate avea nici o consecință asupra calității de lucrător, în sensul dreptului Uniuni Europene. Din interpretarea art. 17 din Directiva 2003/88 rezultă că statele membre nu pot deroga de la art. 2 care definește noțiunile principale din directivă, inclusiv “timpul de lucru” și „perioada de repaos”.

Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE „prin timp de lucru se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale”.

Așadar, timpul de muncă trebuie să reunească trei componente: prezența fizică la locul de muncă al lucrătorului sau într-un alt loc stabilit de angajator (criteriul spațial), disponibilitatea acestuia (criteriul de autoritate) și exercitarea activității sau funcției (criteriul profesional), în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale.

În raport de dispozițiile art. 111 din Codul muncii, care transpun prevederile art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE și de interpretarea dată de C.J.U.E. acestor din urmă dispoziții, în cauza de față nu sunt prezente elementele necesare pentru ca timpul în care reclamanții sunt programați în serviciul de permanență să poată fi calificat ca timp de lucru, acesta fiind, prin urmare, timp de repaus.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 123 și 142 alin. 2 din Codul muncii în materia remunerării activității reclamanților, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Codul muncii „prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii”. Or, astfel de dispoziții sunt incidente în cauza de față.

Conform dispozițiilor art. 74 alin. 1 și 2 din Legea nr. 303/2004 „(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege. (2) Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială”.

Totodată, dispozițiile din legea specială care reglementează munca suplimentară efectuată de personalul din sectorul bugetar, invocate și de reclamanți, reglementează clar pentru anii 2016 - 2021 compensarea orelor suplimentare exclusiv cu timp liber corespunzător acestora. Astfel compensarea orelor suplimentare exclusiv cu acordarea de timp liber corespunzător este reglementată pentru personalul din sectorul bugetar pentru anul 2016 prin art. 9 din OUG 57/2016, pentru anul 2017 prin art. 8 din OUG 99/2016, pentru anul 2018 prin art. 8 din OUG 90/2017, iar pentru anii 2019 - 2021 prin art. 35 din OUG 114/2018, fără a exista în această privință norme derogatorii aplicabile magistraților procurori. Din contră actele subsecvente emise în condițiile legii, respectiv Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 192/02.09.2010 și nr. 252 din 14.12.2011 sunt în acord deplin cu această reglementare. Astfel în art. 7 din Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 192/02.09.2010 se arată clar faptul că timpul lucrat efectiv se compensează cu timp liber corespunzător activității prestate la sediul parchetului sau la instanță, în condițiile detaliate în cuprinsul ordinului indicat. În consecință munca peste programul de 8 ore, atunci când prin specificul ei intră efectiv în sfera noțiunii de timp de lucru, potrivit reglementărilor din dreptul intern, ce nu pot face obiectul compatibilității cu directiva amintită din perspectiva remunerației efective, este compensată cu timp liber corespunzător și nu cu plata acestor drepturi în bani.

Față de ansamblul reglementărilor mai sus detaliate nu se poate accepta susținerea reclamanților conform căreia neexistând o reglementare specială pentru magistrați în vederea remunerării orelor suplimentare trebuie aplicate dispozițiile art. 5 alin. 3 coroborat cu art. 22 alin. 7 Cod de procedură civilă privind aplicarea prin analogie a legii și echitatea și avută în vedere jurisprudența din dreptul francez în care s-a stabilit că instanțele pot aprecia suveran asupra cuantumului cuvenit lucrătorilor în lipsa unor dispoziții din dreptul intern care să stabilească salarizarea orelor de permanență efectuate.

O reglementare generală în materia drepturilor conferite persoanelor ce își desfășoară activitatea în sistemul bugetar cu privire la activitatea desfășurată în afara programului de lucru dublată de un ordin în același sens al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ reprezintă o reglementare existentă, concretă și clară care se aplică magistraților procurori.

Nu pot fi reținute nici criticile apelanților privind discriminarea față de alte categorii socio-profesionale atâta timp cât legiuitorul a înțeles să reglementeze în același mod pentru toate persoanele care își desfășoară activitatea în sistemul bugetar modul de compensare al orelor peste program cu timp liber, aceeași fiind regula și în sistemul privat, conform art. 122 din Codul muncii.

În cauza prezentă însă corect a reținut instanța de fond că serviciul de permanență al procurorului, așa cum este reglementat prin lege și prin interdicțiile generale pe care le impune acestora, nu restrânge în mod semnificativ posibilitățile acestora, perioada respectivă neputând fi considerată “timp de lucru” în sensul art. 2 din Directiva 2003/88/CE, concluziile Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak neputând fi avute în vedere în prezenta cauză, situația reclamanților fiind diferită față de cea a pompierului Rudy Matzak analizată în acea cauză.

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Decizia civilă nr. 1081 din 19 octombrie 2021

Prin Sentința civilă nr. (...)/LM/2021 din data de 22 martie 2021, pronunțată de Tribunalul (...), în dosarul nr. (...)/2020, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel (...), ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții (R1), (R2), și (R3), în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul (...), având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.

În considerentele sentinței apelate Tribunalul (...) a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată cu soluționarea căreia a fost învestită instanța, reclamanții, având funcția de procuror, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor pentru orele aferente timpului de lucru din cadrul serviciului de permanență, care depășesc perioada normală de lucru, indiferent dacă îndeplinesc în mod efectiv activitatea specifică programului de permanență sau se află în așteptare, la domiciliu.

În susținerea pretențiilor, reclamanții au invocat jurisprudența C.J.U.E., în special hotărârea pronunțată în cauza C-518-15 Viile de Nivelles v. Rudy Matzak.

Contrar susținerilor reclamanților, perioada în care aceștia sunt planificați pentru efectuarea serviciului de permanență, dar nu îndeplinesc în mod efectiv nicio activitate, nu constituie timp de lucru conform jurisprudenței C.J.U.E.

Astfel, prin hotărârea sus invocată, C.J.U.E. a stabilit că articolul 2 din Directiva nr. 2003/88 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într-un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru” (punctul 66).

Pentru a ajunge la această concluzie, C.J.U.E. a reținut în primul rând că noțiunea „timp de lucru” este una autonomă în dreptul uniunii.

„În plus, rezultă din jurisprudența Curții că factorul determinant pentru calificarea drept „timp de lucru”, în sensul Directivei nr. 2003/88, este faptul că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea furniza imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Astfel, trebuie să se considere că aceste obligații, care îi pun pe lucrătorii interesați în imposibilitatea de a-și alege locul de ședere în perioadele de gardă, constituie o formă de exercitare a funcțiilor acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C 151/02, EU:C:2003:437, punctul 63, și Ordonanța din 4 martie 2011, Grigore, C 258/10, nepublicată, EU:C:2011:122, punctul 53 și jurisprudența citată)” (pct. 59).

În continuare, C.J.U.E. a subliniat diferența între situația din cauza analizată și cea a lucrătorului care efectuează o gardă potrivit sistemului de permanență:

„În sfârșit, trebuie să se arate că situația este diferită în cazul în care lucrătorul efectuează o gardă potrivit sistemului de permanență conform căruia acesta trebuie să fie accesibil în permanență, fără a fi însă obligat să fie prezent la locul de muncă. Astfel, deși se află la dispoziția angajatorului său, în măsura în care trebuie să poată fi contactat, în această situație, lucrătorul își poate gestiona timpul cu mai puține constrângeri și se poate consacra propriilor interese. În aceste condiții, numai timpul aferent prestării efective a serviciilor trebuie considerat „timp de lucru” în sensul Directivei nr. 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C 151/02, EU:C:2003:437, punctul 65 și jurisprudența citată)” (pct. 60).

Instanța a constatat că situația reclamanților este diferită de cea analizată de C.J.U.E. prin hotărârea susmenționată.

Astfel, reclamanții, în calitate de procurori, în perioada în care sunt planificați în cadrul serviciului de permanență, efectuează o gardă în cadrul căreia trebuie să fie accesibili în permanență, fără a fi însă obligați să poată ajunge la locul de muncă într-un interval scurt de opt minute.

Această concluzie a rezultat și din jurisprudența recentă a C.J.U.E.

Astfel, prin soluțiile pronunțate în cauzele C-344/19 D.J./Radiotelevizija Slovenija și C-580/19 RJ/Stadt Offenbach am Main, C.J.U.E. a stabilit că o perioadă de gardă în regim de permanență nu constituie în integralitatea sa timp de lucru decât dacă constrângerile impuse lucrătorului afectează în mod foarte semnificativ posibilitatea sa de a gestiona în această perioadă timpul său liber.

La pronunțarea acestei soluții, C.J.U.E. a reținut următoarele:

Pentru a evalua dacă o perioadă de gardă constituie „timp de lucru”, numai constrângerile care sunt impuse lucrătorului fie de o reglementare națională, fie de o convenție colectivă, fie de angajatorul său pot fi luate în considerare. În schimb, dificultățile organizatorice pe care le poate provoca o perioadă de gardă pentru lucrător și care sunt consecința unor elemente naturale sau a liberei alegeri a acestuia nu sunt pertinente.

Curtea a subliniat că revine instanțelor naționale sarcina de a efectua o apreciere globală a ansamblului circumstanțelor speței pentru a verifica dacă o perioadă de gardă în regim de permanență trebuie calificată drept „timp de lucru”, această calificare nefiind de fapt automată în lipsa unei obligații de a rămâne la locul de muncă. În acest scop, pe de o parte, trebuie luat în considerare caracterul rezonabil al intervalului de timp de care dispune lucrătorul pentru a-și relua activitățile profesionale din momentul în care angajatorul său îi solicită intervenția, ceea ce, în general, implică, să ajungă la locul de muncă.

Conform Curții, consecințele unui astfel de interval trebuie apreciate în mod concret, ținând seama nu numai de celelalte constrângeri care îi sunt impuse lucrătorului, precum obligația de a fi dotat cu un echipament specific atunci când trebuie să se prezinte la locul de muncă, ci și de facilitățile care îi sunt acordate. Asemenea facilități pot, de exemplu, să constea în punerea la dispoziție a unui vehicul de serviciu care permite utilizarea unor drepturi speciale în raport cu Codul rutier.

Pe de altă parte, instanțele naționale trebuie să aibă în vedere și frecvența medie a intervențiilor realizate de un lucrător în perioadele sale de gardă, atunci când aceasta poate fi estimată în mod obiectiv.

Referitor la perioadele de gardă, prin hotărârea pronunțată în cauza C-344/19 C.J.U.E. a stabilit următoarele:

„Astfel, pe de o parte, Curtea a statuat, în ceea ce privește perioadele de gardă efectuate la locuri de muncă care nu se confundă cu domiciliul lucrătorului, că factorul determinant pentru a considera că sunt prezente elementele caracteristice ale noțiunii de „timp de lucru”, în sensul Directivei nr. 2003/88, este faptul că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul indicat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a și furniza imediat serviciile, în caz de nevoie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2000, Simap, C 303/98, EU:C:2000:528, punctul 48, Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C 151/02, EU:C:2003:437, punctul 63, precum și Hotărârea din 1 decembrie 2005, Dellas și alții, C 14/04, EU:C:2005:728, punctul 48).(punctul 33).

35. Curtea a considerat că, într-o astfel de perioadă de gardă, lucrătorul, obligat să se afle la locul de muncă la dispoziția imediată a angajatorului său, trebuie să rămână departe de mediul său social și familial și beneficiază de o marjă redusă pentru a gestiona timpul în care serviciile sale profesionale nu sunt solicitate. Prin urmare, integralitatea acestei perioade trebuie să fie calificată drept „timp de lucru” în sensul Directivei nr. 2003/88, independent de prestațiile de muncă efectuate în mod real de lucrător în respectiva perioadă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C 151/02, EU:C:2003:437, punctul 65, Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C 397/01-C 403/01, EU:C:2004:584, punctul 93, precum și Hotărârea din 1 decembrie 2005, Dellas și alții, C 14/04, EU:C:2005:728, punctele 46 și 58).

36. Pe de altă parte, Curtea a statuat că o perioadă de gardă în regim de permanență, deși nu impune lucrătorului să rămână la locul său de muncă, trebuie să fie de asemenea calificată, în integralitate, drept „timp de lucru”, în sensul Directivei nr. 2003/88, atunci când, având în vedere impactul obiectiv și foarte semnificativ al constrângerilor impuse lucrătorului asupra posibilităților acestuia din urmă de a se consacra intereselor sale personale și sociale, se distinge de o perioadă în care lucrătorul trebuie doar să fie la dispoziția angajatorului pentru ca acesta din urmă să îl poată contacta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2018, Matzak, C 518/15, EU:C:2018:82, punctele 63-66).

37. Rezultă atât din elementele menționate la punctele 33-36 din prezenta hotărâre, cât și din necesitatea, amintită la punctul 27 din această hotărâre, de a interpreta articolul 2 punctul 1 din Directiva nr. 2003/88 în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale că intră sub incidența noțiunii de „timp de lucru”, în sensul Directivei nr. 2003/88, toate perioadele de gardă, inclusiv cele în regim de permanență, în cursul cărora constrângerile impuse lucrătorului sunt de o asemenea natură încât afectează în mod obiectiv și foarte semnificativ posibilitatea acestuia din urmă de a gestiona în mod liber în perioadele respective timpul în care serviciile sale profesionale nu sunt solicitate și de a consacra acest timp propriilor interese.

38. În schimb, atunci când constrângerile impuse lucrătorului într-o perioadă de gardă determinată nu ating un asemenea grad de intensitate și îi permit să își gestioneze timpul și să se dedice propriilor interese fără constrângeri majore, numai timpul legat de prestarea muncii care este, eventual, realizată efectiv într-o astfel de perioadă constituie „timp de lucru”, în vederea aplicării Directivei nr. 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2000, Simap, C 303/98, EU:C:2000:528, punctul 50, și Hotărârea din 10 septembrie 2015, Federación de Servicios Privados del sindicato Comisiones obreras, C 266/14, EU:C:2015:578, punctul 37).

43. De altfel, dacă locul de muncă include domiciliul lucrătorului sau se confundă cu acesta, simpla împrejurare că, într-o anumită perioadă de gardă, acesta din urmă este obligat să rămână la locul său de muncă pentru a putea, în caz de nevoie, să fie disponibil pentru angajatorul său nu este suficientă pentru a califica această perioadă drept „timp de lucru” în sensul Directivei nr. 2003/88. Astfel, în acest caz, interdicția impusă lucrătorului de a și părăsi locul de muncă nu implică în mod necesar că acesta trebuie să rămână îndepărtat de mediul său familial și social. În plus, o astfel de interdicție este, în sine, mai puțin susceptibilă să împiedice posibilitatea acestui lucrător de a gestiona în mod liber, în această perioadă, timpul în care serviciile sale profesionale nu sunt solicitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C 151/02, EU:C:2003:437, punctul 65)”.

În cauza C-580-19 C.J.U.E. a ajuns la concluzia că „o perioadă de gardă în regim de permanență, în care un lucrător trebuie să poată ajunge la marginea orașului său de repartiție într un interval de 20 de minute, cu echipamentul de intervenție și cu vehiculul de serviciu pus la dispoziție de angajatorul său, utilizând drepturile speciale în raport cu Codul rutier și drepturile de trecere aferente acestui vehicul, nu constituie în integralitatea sa „timp de lucru” în sensul acestei dispoziții decât dacă dintr-o apreciere globală a ansamblului circumstanțelor speței, în special a consecințelor unui astfel de interval de timp și eventual, a frecvenței medii de intervenție în această perioadă, rezultă că constrângerile impuse lucrătorului menționat în perioada respectivă sunt de o asemenea natură încât afectează în mod obiectiv și foarte semnificativ posibilitatea acestuia din urmă de a gestiona în mod liber, în aceeași perioadă, timpul în care serviciile sale profesionale nu sunt solicitate și de a consacra acest timp propriilor interese.

În analiza pretențiilor reclamanților este relevantă situația de fapt avută în vedere în cauzele sus evocate.

Astfel, în cauza C-580/19, un funcționar exercita activități de pompier în orașul Offenbach am Main (Germania). În această calitate, acesta trebuia, în afara timpului său de serviciu regulamentar, să efectueze în mod regulat perioade de gardă în regim de permanență. În aceste perioade, el nu era obligat să fie prezent într-un loc stabilit de angajatorul său, ci trebuia să poată fi contactat și să poată ajunge, în caz de alertă, la marginea orașului într-un interval de 20 de minute, cu echipamentul de intervenție și cu vehiculul de serviciu pus la dispoziția sa.

În cauza C-344/19, un tehnician specializat era însărcinat să asigure funcționarea, mai multe zile consecutive, a unor stații de emisie de radioteleviziune, situate la munte, în Slovenia. El efectua, în afara celor douăsprezece ore de muncă obișnuită, servicii de gardă de șase ore pe zi, în regim de permanență. În aceste perioade, el nu era obligat să rămână la stația de emisie respectivă, dar trebuia să poată fi contactat prin telefon și să fie în măsură să revină în interval de o oră, în caz de nevoie.

Situația reclamanților este similară cu cea a lucrătorilor din cele două cauze anterior evocate în care s-a pronunțat C.J.U.E.

Astfel, în perioadele în care reclamanții sunt planificați pentru efectuarea serviciului de permanență, aceștia nu sunt obligați să rămână la locul de muncă, ci trebuie să poată fi contactați telefonic și să fie în măsură să revină într-un timp cât mai scurt (fără ca acest interval să fie menționat în mod expres), în caz de nevoie.

În condițiile în care reclamanții nu au dovedit modul de afectare a gestionării timpului lor liber din cauza consecințelor perioadei de gardă și a frecvenței medii de intervenție în această perioadă, perioada în care aceștia sunt numai planificați pentru efectuarea serviciului de permanență nu a putut fi încadrată în noțiunea de „timp de lucru”.

Prin urmare, instanța a apreciat că în baza probelor administrate în cauză, perioada în care reclamanții, având funcția de procuror, se află la dispoziția unității de parchet la care sunt încadrați, în cadrul serviciului de permanență, în afara timpului de lucru normal, nu constituie timp de lucru dacă aceștia nu îndeplinesc, în această perioadă, în mod efectiv activitate.

În aceste condiții, reclamanții nu au fost îndreptățiți la plata unor sume compensatorii pentru perioada susmenționată

În ceea ce privește activitatea efectiv prestată în cadrul serviciului de permanență, instanța a constatat că, astfel cum a arătat și pârâtul, prin actele normative în vigoare în perioada indicată în petitul cererii de chemare în judecată s-a prevăzut în mod expres că munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar se va compensa numai cu timp liber (articolul 1 din O.U.G. nr. 9/2017, articolul 8 din O.U.G. nr. 90/2017, articolul 35 din O.U.G. nr. 114/2018).

Astfel cum a statuat C.J.U.E. prin cauzele sus evocate, modul de remunerare a lucrătorilor în perioadele de gardă nu intră în sfera Directivei nr. 2003/88.

Prin urmare, aceasta nu se opune unei reglementări naționale, unei convenții colective de muncă sau unei decizii a unui angajator care, în vederea remunerării lor, ia în considerare în mod diferit perioadele în care prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în care nu se realizează nicio muncă efectivă, chiar dacă aceste perioade trebuie considerate în integralitatea lor „timp de lucru”.

Astfel, statele membre pot să prevadă, în dreptul lor național, că remunerația unui lucrător aflat în „timpul de lucru” diferă de cea a unui lucrător aflat în „perioadă de repaus”, chiar până la a nu acorda nicio remunerație de a lungul acestui ultim tip de perioadă (punctul 51 cauza C 518/15).

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, (R1), (R2) și (R3), prin care au solicitat admiterea apelului și schimbarea în întregime a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii formulată de către reclamanți.

În motivare s-a arătat că sentința Tribunalului (...) a fost netemeinică, având în vedere că reclamanții apelanți își desfășoară activitatea ca procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria (...), și au fost/sunt programați, prin rotație, la serviciul de permanență pentru efectuarea/supravegherea urmăririi penale, astfel după cum a rezultat din planificările de permanență anexate cererii de chemare în judecată.

S-a arătat că specificul tuturor cauzelor în care își desfășoară activitatea constă în urgența acestora, situație în care desfășurarea urmăririi penale în cauzele de acest gen poate avea loc oricând, în afara orelor din timpul programului obișnuit de lucru, cât și în zilele nelucrătoare, respectiv sâmbăta și duminica, precum și în zilele de sărbători legale. De asemenea s-a arătat că există posibilitatea ca în perioada de timp în care sunt programați de permanență să se săvârșească o infracțiune care este în urmărirea penală proprie a procurorului, situație în care se impune deplasarea în regim de urgență pentru efectuarea actelor procesuale și procedurale.

În consecință s-a precizat că pe întreaga perioadă a serviciului de permanență apelanții reclamanți sunt la dispoziția parchetului, obligați să răspundă la apelurile telefonice atunci când nu se află la sediu, atât pe perioada ce excede perioadei normale de lucru, cât și pe durata zilelor nelucrătoare și să se prezinte la parchet în cel mai scurt timp pentru soluționarea cauzelor specifice serviciului de permanență, totodată fiind obligați să se deplaseze în cel mai scurt timp la serviciu, în situația în care parchetul este sesizat cu o cauză de competența acestora, fără posibilitatea obiectivă de a părăsi localitatea, fiind lipsiți de posibilitatea de a-și petrece timpul liber potrivit propriilor nevoi.

Așadar pe baza situației de fapt expusă apelanții reclamanți au considerat că există necesitatea compensării perioadei în care sunt programați în cadrul serviciului de permanență care excede duratei normale de lucru de 8 ore, precum și pentru zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale.

S-a menționat că în legislația specifică nu se identifică dispoziții exprese care să permită plata pentru durata serviciului de permanență exercitat în cadrul instanțelor judecătorești și a parchetelor, în afara programului normal de lucru, precum și pentru zilele nelucrătoare.

În schimb s-a învederat instanței că solicitările apelanților sunt justificate de jurisprudența C.J.U.E., respectiv hotărârea pronunțată în data de 21 februarie 2018 în cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak, prin care s-a stabilit că „timpul de așteptare al unui lucrător la domiciliu care este obligat să răspundă apelurilor din partea angajatorului într-un termen scurt trebuie considerat timp de lucru”.

Apelanții au subliniat că această hotărâre constituie temeiul justificativ al acțiunii lor, motiv pentru care au menționat anumite aspecte pe care l-au considerat relevante, atât în ceea ce privește situația de fapt, cât și în ceea ce privește starea de drept:

S-a stipulat că Rudy Matzak este pompier în cadrul serviciului de permanență 66 în orașul Nivelles din Belgia, iar raportat la contractul său de angajare acesta era obligat să fie disponibil pentru a presta servicii de gardă seara și în weekend o săptămână din patru, însă era remunerat numai pentru timpul în care era în serviciu activ, orele de gardă în care pompierul nu era solicitat să îndeplinească atribuții de serviciu nefiind remunerate.

S-a invocat faptul că domnul Matzak a formulat o acțiune pe rolul Tribunalului pentru Litigii de Muncă din Nivelles, Belgia, care a admis majoritatea capetelor de cerere prin hotărârea pronunțată în data de 23 martie 2013, însă împotriva acestei sentințe a formulat apel orașul Nivelles în fața Curții pentru Litigii de Muncă din Bruxelles, Belgia. Pentru a putea pronunța o soluție în speța dedusă judecății instanța a adresat întrebări preliminare Curții de Justiție în conformitate cu articolul 267 T.F.U.E., respectiv: „Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din [Directiva nr. 2003/88] trebuie interpretat în sensul că oferă statelor membre posibilitatea de a exclude anumite categorii de pompieri recrutați de serviciile publice de pompieri de la aplicarea ansamblului dispozițiilor care asigură transpunerea acestei directive, inclusiv de la cea care definește timpul de lucru și perioadele de repaus? Întrucât [Directiva nr. 2003/88] prevede doar cerințe minime, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca legiuitorul național să mențină sau să adopte o definiție mai puțin restrictivă a timpului de lucru? Ținând seama de articolul 153 alineatul (5) T.F.U.E. și de obiectivele [Directivei nr. 2003/88], articolul 2 din această directivă, în condițiile în care definește principalele noțiuni utilizate de aceasta, în special cele de timp de lucru și de perioade de repaus, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică noțiunii de timp de lucru care trebuie să permită să se stabilească remunerațiile datorate în cazul serviciilor de gardă la domiciliu? [Directiva nr. 2003/88] se opune ca perioada de gardă la domiciliu să fie considerată timp de lucru în cazul în care, chiar dacă serviciile de gardă sunt executate la domiciliul lucrătorului, constrângerile la care este supus acesta din urmă în timpul gărzii (precum obligația de a răspunde la apelurile angajatorului în opt minute) restrâng în mod semnificativ posibilitatea de a efectua alte activități?”

Curtea a stabilit că articolul 2 din Directiva nr. 2003/88 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru”, conform celor invocate de apelanții reclamanți.

Apelanții au solicitat instanței să constate similitudinile dintre speța avută în vedere și situația concretă a acestora, considerând că interpretarea C.J.U.E. urmărește cunoașterea sensului exact al unor dispoziții din conținutul Tratatelor sau al dreptului derivat al U.E., iar soluțiile date de C.J.U.E. sunt obligatorii în ceea ce privește modul în care trebuie interpretate dispozițiile dreptului european.

S-a pus în discuție în primul rând faptul că instanțele naționale (indiferent de gradul de jurisdicție) au obligația de aplicare a normei comunitare ținând cont de interpretarea dată de Curte articolului 110 T.F.U.E., urmând ca, în soluționarea cauzelor cu care sunt sesizate, să respecte interpretarea Curții, iar în al doilea rând că instanțele naționale trebuie să aplice cu prioritate normele dreptului comunitar.

În susținerea cererii de apel, apelanții reclamanți au făcut trimitere (la fila 5 dosar apel) și la Decizia nr. 17 din data de 05 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată fiind de Curtea de Apel Craiova, care în considerentele deciziei pronunțate a precizat că problema dedusă judecății a fost tranșată de către C.J.U.E., astfel dreptul comunitar aplicându-se cu prioritate.

În speța pe care apelanții au invocat-o pentru a-și motiva cererea de acordarea a indemnizației pentru „perioada serviciului de permanență”, Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din data de 21 februarie 2018, în Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak, Curtea a declarat, la punctele 2) și 3), că articolul 15 din Directiva nr. 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu permite ca statele membre să mențină sau să adopte o definiție a noțiunii de „timp de lucru” mai puțin restrictivă decât cea prevăzută la articolul 2 din această directivă, iar articolul 2 din Directiva nr. 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să stabilească remunerarea perioadelor de gardă la domiciliu, precum cele în discuție în litigiul principal, în funcție de calificarea acestor perioade drept „timp de lucru” sau drept „perioadă de repaus”.

Au fost reiterate o parte din considerentele deciziei mai sus amintite de către apelanți, arătându-se că „în consecință, deși statele membre au dreptul de a stabili remunerarea lucrătorilor care intră în domeniul de aplicare al Directivei nr. 2003/88 în funcție de definiția noțiunilor „timp de lucru” și „perioadă de repaus” care figurează la articolul 2 din directiva menționată, ele nu sunt obligate să procedeze în acest mod. Astfel, statele membre pot să prevadă, în dreptul lor național, că remunerația unui lucrător aflat în „timpul de lucru” diferă de cea a unui lucrător aflat în „perioadă de repaus”, chiar până la a nu acorda nicio remunerație de-a lungul acestui ultim tip de perioadă”.

În consecință C.J.U.E. a lăsat la latitudinea statelor membre modalitatea de remunerare a lucrătorilor în funcție de definiția noțiunii de „timp de lucru”, subliniind că, doar în ceea ce privește situația de „perioadă de repaus” se poate merge până la a nu se acorda nicio remunerație, nu însă și pentru perioada de „timp de lucru”, în conformitate cu cele invocate de apelanți.

S-a învederat instanței că având în vedere că, urmare a pronunțării de către C.J.U.E. a hotărârii din 21 februarie 2018, în Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak, legiuitorul nu a prevăzut un regim distinct de remunerație pentru perioada de timp de lucru (și nici, în particular, pentru magistrații care îndeplinesc serviciul de permanență), au devenit aplicabile prevederile din dreptul comun în materie, respectiv Codul muncii. Astfel apelanții au făcut trimitere la articolele 112, 120: „Munca prestată în afara duratei normale a timpului de lucru săptămânal, prevăzută la articolul 112, este muncă suplimentară”, 123 și 142 Codul muncii pe care le-au redat la fila 6 pe verso dosar apel.

Apelanții reclamanți au menționat că una dintre caracteristicile definitorii ale specificului muncii lor o constituie îndeplinirea serviciului de permanență sinonim cu serviciul de gardă care se caracterizează prin: anomie și lipsă de previzibilitate; prin caracterul intempestiv și impredictibil al cauzelor penale urgente care solicită reacția lucrătorului aflat în gardă; prin presiunea socială și profesională deosebită; prin imperativul reacției instantanee a lucrătorului; prin planificarea obligatorie discreționară și lipsa unui plafon care să garanteze respectarea timpului de lucru maxim săptămânal.

Au fost invocate condițiile pe care C.J.U.E. le-a impus pentru calificarea „timpului de lucru” în conformitate cu articolul 2 punctul 1 din Directiva nr. 2003/88/CE, respectiv: lucrătorul să fie obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea furniza imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare; aceste obligații să îl pună pe lucrătorul respectiv în imposibilitate de a-și alege după bunul plac locul de ședere în perioadele de gardă; aflarea lucrătorului la dispoziția angajatorului să nu constea doar, în aceea de a fi accesibil în permanență pentru a fi contactat, ci și în obligația de a ajunge la locul de muncă într-un timp scurt.

În concret s-a subliniat că în cauza dedusă judecății în timpul serviciului de permanență apelanții sunt obligați să fie prezenți fizic la locul determinat de angajator, astfel aceștia se află în imposibilitatea de a-și alege după bunul plac locul de ședere în perioadele de gardă. Aceste obligații reprezintă o gravă și inadmisibilă încălcare a articolului 6 din Directiva nr. 2003/88/CE, prin lipsa plafonării timpului de lucru, în opinia apelanților reclamanți.

S-a mai solicitat instanței să constate că în Hotărârea din 21 februarie 2018 (mai sus citată), C.J.U.E. nu a absolutizat sau nu a stabilit imuabil intervalul de timp de 8 minute de ajungere la locul de muncă, ci a evocat prin acesta noțiunea de termen scurt. Din categoria termenelor scurte face parte și cel referitor la ajungerea de îndată la locul de muncă, specific reclamanților apelanți.

Cu privire la remunerarea „timpului de lucru” reprezentat de serviciul de permanență s-a apreciat că prin motivarea hotărârii pe care apelanții și-au consolidat cererea de chemare în judecată, dar și apelul, C.J.U.E. a stipulat că Directiva nr. 2003/88/CE nu a obligat statele să stabilească remunerarea perioadelor de gardă inactivă (ce constituie „timp de lucru”), totuși în mod constant a statuat că nimic nu se opune unei asemenea remunerări, lăsând astfel să se înțeleagă că pentru această perioadă lucrătorul ar trebui să primească o remunerație, ceea ce presupune stabilirea unei anumite remunerații.

Atât timp cât în legislația română nu există o prevedere normativă care să reglementeze modalitatea de remunerare pentru magistrați a perioadei de permanență inactivă ce constituie „timp de lucru”, apelanții au constatat că devin incidente dispozițiile articolului 5 alineatul 3 coroborat cu articolul 22 alineatul 7 Cod de procedură civilă, privind aplicarea prin analogie a legii și echitatea.

Apelanții au precizat de asemenea că în cazul de față intervine și o discriminare directă, raportat la criteriul socio-profesional, arătându-se că în conformitate cu dispozițiile articolului 10 litera d) Capitolul I al Anexei VII la Legea nr. 153/2017 medicii sunt remunerați pentru garda la domiciliu, astfel au stipulat că prin această inadvertență a fost încălcat și articolul 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la Convenție, coroborate cu articolul 1 al Primului Protocol Adițional la aceeași convenție.

De asemenea apelanții au solicitat și acordarea dobânzilor legale și reactualizarea sumelor în discuție, invocând în acest sens articolul 1535 Cod civil, redat pe larg la fila 11 dosar apel.

În drept, apelanții, au invocat articolele 112, 120, 123, 142 Codul muncii, articolul 2 din Directiva nr. 2003/88 astfel cum a fost interpretat în cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak de către C.J.U.E., prin hotărârea pronunțată la data de 21 februarie 2018, Decizia nr. 17 din 5 martie 2018 pronunțată de Î.C.C.J Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, articolul 14 din C.E.D.O. și Protocolul nr. 12 la Convenție, coroborat cu articolul 1 al Primului Protocol Adițional la aceeași convenție.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul pârât, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel (...), a solicitat respingerea apelului și menținerea în totalitate a sentinței atacate.

În motivare s-a arătat că instanța de fond pentru a pronunța soluția atacată a motivat că în perioadele în care reclamanții sunt planificați pentru efectuarea serviciului de permanență, aceștia nu sunt obligați să rămână la locul de muncă, ci trebuie să poată fi contactați telefonic și să fie în măsură să revină într-un timp cât mai scurt (fără ca acest interval să fie menționat în mod expres), în caz de nevoie.

S-a considerat că atât timp cât apelanții reclamanți nu au dovedit modul de afectare a gestionării timpului lor liber din cauza consecințelor perioadei de gardă și a frecvenței medii de intervenție în această perioadă, perioada în care aceștia sunt numai planificați pentru efectuarea serviciului de permanență nu putea fi încadrată în noțiunea de „timp de lucru”. S-a arătat că și instanța de fond a conchis în acest fel, respectiv „perioada în care reclamanții, având funcția de procuror, se află la dispoziția unității de parchet la care sunt încadrați, în cadrul serviciului de permanență, în afara timpului de lucru normal, nu constituie timp de lucru dacă aceștia nu îndeplinesc, în această perioadă, în mod efectiv activitate”. Așadar, în aceste condiții reclamanții apelanți nu erau îndreptățiți la plata unor sume compensatorii pentru perioada susmenționată, conform celor invocate de intimat.

S-a susținut, la fel cum a statuat și C.J.U.E., modul de remunerare a lucrătorilor în perioadele de gardă nu intră în sfera Directivei nr. 2003/88. Astfel statele membre pot să prevadă, în dreptul lor național, că remunerația unui lucrător aflat în „timpul de lucru” diferă de cea a unui lucrător aflat în „perioadă de repaus”, chiar până la a nu acorda nicio remunerație de-a lungul acestui ultim tip de perioadă (punctul 51 cauza C-518/15), conform celor spuse de intimat.

Soluția primei instanțe s-a apreciat ca fiind întemeiată având-se în vedere următoarele aspecte: la articolul 7 din Ordinul nr. 192/2010 este reglementată și modalitatea de compensare a „timpului efectiv lucrat” cu timp liber: „timpul lucrat efectiv se compensează cu timp liber corespunzător activităților prestate la sediul parchetului sau la instanță, fără posibilitatea de a cumula mai multe zile libere, acordat în următoarele 60 de zile de către conducerea parchetului. (2) Pentru activitatea desfășurată în timpul nopții, între orele 22,00 și 6,00 și pentru activitatea desfășurată în zilele de sărbători legale, dacă timpul lucrat efectiv reprezintă cel puțin 3 ore, compensarea cu timp liber corespunzător se va face acordând un plus de 25% la timpul efectiv lucrat”.

Cu privire la compensarea cu timp liber s-a învederat instanței că ulterior anului 2010, printr-o succesiune de acte normative, s-a prevăzut expres că munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora, făcându-se trimitere în acest sens la articolul 9 din O.U.G. nr. 57/2016, articolul 8 din O.U.G. nr. 99/2016, articolul 8 din O.U.G. nr. 90/2017 și articolul 35 din O.U.G. nr. 114/2018, dispozițiile legale care au fost redate pe larg la filele 38-39 dosar apel.

S-a stipulat că în susținerea poziției procesuale reclamanții apelanți au invocat hotărârea Curții din data de 21 februarie 2018, totuși în paragraful nr. 60 din hotărâre s-a reținut că: „în sfârșit, trebuie să se arate că situația este diferită în cazul în care lucrătorul efectuează o gardă potrivit sistemului de permanență conform căruia acesta trebuie să fie accesibil în permanență, fără a fi însă obligat să fie prezent la locul de muncă. Astfel, deși se află la dispoziția angajatorului său, în măsura în care trebuie să poată fi contactat, în această situație, lucrătorul își poate gestiona timpul cu mai puține constrângeri și se poate consacra propriilor interese. În aceste condiții, numai timpul aferent prestării efective a serviciilor trebuie considerat „timp de lucru” în sensul Directivei nr. 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, 0151/02, EU:C:2003:437, punctul 65 și jurisprudență citată)”.

A fost redat și punctul 66 din hotărârea C.J.U.E., conform căruia: „Rezultă din tot ceea ce precedă că articolul 2 din Directiva nr. 2003/88 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într-un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru”.

Pe baza celor menționate anterior s-a considerat că având în vedere că reclamanții apelanți nu sunt ținuți de un timp de răspuns extrem de scurt, ci este o „gardă potrivit sistemului de permanență” și „își pot gestiona timpul cu mai puține constrângeri”, „numai timpul aferent prestării efective a serviciilor trebuie considerat timp de lucru”, astfel cum se întâmplă în practică.

În susținerea întâmpinării, intimatul a făcut referire la articolul 2 din Directiva nr. 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru care a definit „timpul de lucru” astfel: „prin „timp de lucru” se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale”.

S-a precizat că directiva privind timpul de lucru este un text complex, deoarece urmărește să ofere un grad de flexibilitate adecvat pentru diferite activități, asigurând totodată un nivel solid de protecție minimă. Această flexibilitate a fost consacrată în derogările prevăzute în directivă, derogări numeroase și variate, atât în ce privește lucrătorii implicați și sectoarele vizate, cât și dispozițiile de la care sunt permise derogări.

S-a menționat că în situația efectuării serviciului de permanență, să se asigure lucrătorilor perioade de repaus compensatorii echivalente. La 165/50 se reține: „Din jurisprudența Curții rezultă că perioadele de repaus compensatorii echivalente trebuie „să se caracterizeze prin faptul că, pe parcursul acestor perioade, lucrătorul nu este supus, față de angajatorul său, niciunei obligații susceptibile să îl împiedice să se dedice intereselor sale proprii, în mod liber și neîntrerupt, în scopul neutralizării efectelor muncii asupra securității și sănătății respectivului lucrător” (sublinierea aparține Comisiei Hotărârea în cauza C-151/02, op. cit., punctul 94; Hotărârea în cauza 0428/09, op. cit., punctul 50). într-adevăr, Curtea a subliniat faptul că „lucrătorul trebuie să beneficieze de posibilitatea de a se sustrage din mediul său de lucru” și că această acțiune are „scopul de a permite persoanei interesate să se destindă și să înlăture oboseala cauzată de desfășurarea atribuțiilor sale” (Hotărârea în cauza C-151/02, op, cit., punctul 95).

Intimatul a redat și din considerentele Deciziei nr. 17/2018 a Î.C.C.J. – Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv punctul 73, conform căruia: „în acest context este de semnalat pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a Hotărârii din 21 februarie 2018, în Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak, prin care Curtea a declarat, la punctele 2) și 3), că articolul 15 din Directiva nr. 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu permite ca statele membre să mențină sau să adopte o definiție a noțiunii de „timp de lucru” mai puțin restrictivă decât cea prevăzută la articolul 2 din această directivă, iar articolul 2 din Directiva nr. 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să stabilească remunerarea perioadelor de gardă la domiciliu, precum cele în discuție în litigiul principal, în funcție de calificarea acestor perioade drept „timp de lucru” sau drept „perioadă de repaus”.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul pârât, Parchetul de pe lângă Tribunalul (...), a solicitat respingerea apelului și menținerea în totalitate a sentinței atacate.

În motivarea întâmpinării, intimatul pârât, Parchetul de pe lângă Tribunalul (...), a invocat aceleași aspecte avute în vedere de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel (...) prin întâmpinarea formulată.

Examinând hotărârea apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, în lumina articolelor 476-478 Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

În fapt reclamanții îndeplinesc funcția de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria (...) și au investit instanța de fond cu o acțiune în pretenții pentru acordarea unor drepturi salariale pentru timpul de lucru în cadrul serviciului de permanență, care depășește perioada normală a timpului de lucru de 8 ore, considerând că sunt îndreptățiți la plată potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, cu precădere invocând Hotărârea din 21 februarie 2018, în Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak.

Instanța de fond a admis cu caracter prealabil excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel (...) prin încheierea din 8 martie 2021 (fila 106 la dosar de fond), soluție reluată în minuta instanței de fond și care a intrat în putere de lucru judecat prin neapelare, reclamanții apelanți formulând critici exprese doar pe fondul dreptului dedus judecății.

În consecință Curtea a analizat pe fond apelul reclamanților apelanți în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Tribunalul (...) singurul pârât cu privire la care instanța de fond a apreciat că există calitate procesuală pasivă în cauză.

Din perspectiva drepturilor salariale ale reclamanților trebuie precizat cu caracter prioritar faptul că aceștia exercită o demnitate publică ca reprezentanți ai uneia dintre cele trei puteri ale statului, fiind parte integrantă a autorității judecătorești, în calitatea lor de magistrați procurori care reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept și drepturile și libertățile cetățenilor, desfășurându-și activitatea conform principiului legalității, imparțialității și controlului ierarhic, conform art. 131 și 132 din Constituția României și art. 3 din Legea 303 din 2004 actualizată privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Drepturile salariale ale magistraților, fie că ne referim la judecători sau procurori, sunt stabilite în mod expres prin lege ținând cont locul și rolul justiției în statul de drept, echilibrul puterilor în stat, răspunderea, complexitatea muncii acestora și toate celelalte criterii enumerate în lege, așa cum prevede art. 1 și art. 3 din Legea 284 din 2010 Capitolul VIII, Reglementări specifice personalului din sistemul judiciar care prevede că:

„Articolul 1: Dispozițiile prezentului capitol reglementează salarizarea și celelalte drepturi salariale ale: a) judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție;

Articolul 3

 (1) Salarizarea și celelalte drepturi salariale ale personalului prevăzut la art. 1 din prezentul capitol se stabilesc ținându-se seama de criteriile prevăzute la art. 5 lit. c) din prezenta lege, precum și de locul și rolul justiției în statul de drept, echilibrul puterilor în stat, de importanța socială a muncii, de participarea personalului din cadrul fiecărei categorii la buna funcționare a sistemului judiciar, de răspunderea, complexitatea, riscurile fiecărei funcții, de obligația de păstrare a confidențialității, de pregătirea profesională, de interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal și de exigențele impuse de documentele internaționale privind funcționarea eficientă a sistemului judiciar și statutul magistraților.

 (2) Salarizarea judecătorilor și procurorilor trebuie să le asigure o reală independență economică, condiție necesară pentru protecția acestora împotriva oricărei atingeri aduse independenței și imparțialității lor în înfăptuirea actului de justiție.

 (3) Personalul își păstrează drepturile câștigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcție sau, după caz, în specialitate dobândite în condițiile legii până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Rezultă astfel din textul precitat faptul că drepturile salariale ale magistraților procurori nu pot fi decât cele reglementate de lege, precum și faptul că la stabilirea acestora prin lege s-a avut în vedere întreaga activitate desfășurată de un procuror în toată complexitatea ei, drepturile salariale fiind astfel stabilite prin lege pentru a se respecta echilibrul puterilor în stat, complexitatea muncii, răspunderea, complexitatea muncii unui procuror, riscurile funcției, pregătirea profesională, interdicțiile prevăzută de lege și nevoia de a le asigura o reală independență patrimonială.

În consecință văzând textul de lege precitat, Curtea a constatat că la stabilirea indemnizației unui procuror, legiuitorul a avut în vedere întreaga complexitate a activității acestuia cât și nevoia de a-i asigura o independență financiară și o remunerație corespunzătoare statutului său, nefiind stabilite drepturile strict la activitatea desfășurată în 8 ore de muncă.

De altfel reclamanții apelanți nu susțin că dreptul la compensarea în bani a perioadei în care își desfășoare activitatea în perioada serviciului de permanență ar fi reglementat în dreptul intern, însă susțin că ar fi îndreptățiți la acest drept potrivit dreptului comunitar, mai precis a unei anumite jurisprudențe, consacrate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak.

Principiul supremației dreptului comunitar impune statelor membre obligația de a respecta dreptul UE și de a-și pune legislația în acord cu normele comunitare, în mod prioritar însă atunci când este sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului judecătorul național trebuie să verifice dacă problema de drept incidentă vizează modul de interpretare și de aplicare a dreptului comunitar, în concret a unei norme de drept comunitar ce nu a fost respectată în dreptul intern.

În caz contrar există deja o bogată jurisprudență a C.J.U.E. de respingere ca inadmisibilă pe temeiul unei necompetențe vădite a unor întrebări preliminare tocmai pentru motivul că nu se pune în discuție modul de aplicare a dreptului comunitar iar cu privire la aplicabilitatea dreptului intern judecătorul național este singurul în măsură a se pronunța.

De asemenea dintr-o jurisprudență constantă a Curții rezultă că art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene au vocație de a fi aplicate doar în domeniul de reglementare al dreptului Uniunii, dar nu și în afara acestuia. Totodată art. 51 alineat 1 din Cartă prevede că dispozițiile acestuia se aplică statelor membre numai în măsura în care pun în aplicare dreptul Uniunii iar dispozițiile cartei nu pot extinde în nici un fel competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate.

În consecință atunci când situația juridică nu intră în domeniul de aplicare a drepturilor Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar eventualele dispoziții invocate ale Cartei nu pot constitui prin ele însele temeiuri ale competenței.

Instanța de fond a reținut în urma unei analize complexe faptul că Hotărârea din 21 februarie 2018, în Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu poate reprezenta temei pentru admiterea acțiunii reclamanților deoarece situația acestora este diferită față de cea invocată în speță iar perioada în care aceștia se află la dispoziția parchetului unde sunt încadrați nu constituie timp de lucru dacă nu îndeplinesc în mod efectiv activitate.

Reanalizând pretențiile reclamanților din perspectiva hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate, s-au reținut următoarele:

Așa cum corect a reținut și instanța de fond în Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pune în discuție modul de interpretare a art. 2 din Directiva 2003/88 cu privire la noțiunea de ”timp de lucru”, fiind interpelată dacă situația concretă dedusă judecății intră în sfera timpului de lucru.

Potrivit dispozitivului deciziei pronunțate în cauză Curtea a statuat faptul că:

1) Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că statele membre nu pot deroga, în ceea ce privește anumite categorii de pompieri recrutați de serviciile publice de pompieri, de la ansamblul obligațiilor care decurg din dispozițiile acestei directive, inclusiv din articolul 2 din aceasta, care definește printre altele noțiunile „timp de lucru” și „perioadă de repaus”.

2) Articolul 15 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu permite ca statele membre să mențină sau să adopte o definiție a noțiunii „timp de lucru” mai puțin restrictivă decât cea prevăzută la articolul 2 din această directivă.

3) Articolul 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să stabilească remunerarea perioadelor de gardă la domiciliu precum cele în discuție în litigiul principal în funcție de calificarea acestor perioade drept „timp de lucru” sau drept „perioadă de repaus”.

4) Articolul 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într‑un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru”.

Ca un aspect prioritar în analiza cauzei Curtea a reținut că atât orașul Nevilles cât și Comisia Europeană au susținut că întrebările preliminare sunt inadmisibile în măsura în care privesc, noțiunea de remunerație deoarece Directiva 2003/88, întemeiată pe articolul 153 alineatul (2) TFUE, nu s‑ar aplica, potrivit alineatului (5) al aceluiași articol, în privința aspectului privind remunerarea lucrătorilor care intră în domeniul său de aplicare. Or, obiectul litigiului principal ar fi soluționarea aspectului privind remunerarea domnului Matzak pentru serviciile de gardă la domiciliu efectuate ca pompier voluntar în cadrul orașului Nivelles.

În acest sens Curtea a reținut că exceptând situația specială referitoare la concediul anual plătit prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, aceasta se limitează să reglementeze anumite aspecte ale organizării timpului de lucru în vederea asigurării protecției securității și a sănătății lucrătorilor, astfel încât, în principiu, nu se aplică în privința remunerării lucrătorilor (Hotărârea din 26 iulie 2017, Hälvä și alții, C‑175/16, EU:C:2017:617, punctul 25, precum și jurisprudența citată).

Situația obiectului litigiului este identică și în prezenta cauză care vizează acordarea unor drepturi salariale, or a deduce judecății sub aspectul aplicării în dreptul intern a Directivei 2003/88 din perspectiva noțiunii de remunerație este inadmisibil, deoarece această noțiune nu intră de sfera de aplicare a directivei.

Însă, așa cum arată Curtea continuându-și raționamentul, clarificarea noțiunii de timp de lucru, intră în sfera de aplicare a Directivei 2003/88 și interpretarea acesteia în speță e importantă pentru soluționarea cauzei.

În consecință ceea ce trebuie analizat raportat la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată este noțiunea de timp de lucru, nu cea de remunerație aferentă acesteia. Această distincție rezultă și din poziția procesuală a apelanților care susțin îndreptățirea la remunerația în bani din perspectiva unor principii consacrate în dreptul intern.

Curtea de Justiție a reținut câteva aspecte esențiale, respectiv faptul că natura juridică a raportului de muncă din perspectiva dreptului național, nu poate avea nici o consecință asupra calității de lucrător, în sensul dreptului Uniunii, că din interpretarea art. 17 din Directiva 2003/88 rezultă că statele membre nu pot deroga de la art. 2 care definește noțiunile principale din directivă, inclusiv “timpul de lucru” și „perioada de repaos”.

Esențial însă din perspectiva sferei de acoperire a sintagmei “timpul de lucru” din art. 2 din Directiva 2003/88, de la care statele membre nu pot deroga, este modul în care Curtea răspunde ultimei întrebări a instanței de trimitere, făcând o analiză concretă a modului de îndeplinire a funcției proprii de către pompierul reclamant, domnul Matzak reținând că:

“60. În sfârșit, trebuie să se arate că situația este diferită în cazul în care lucrătorul efectuează o gardă potrivit sistemului de permanență conform căruia acesta trebuie să fie accesibil în permanență, fără a fi însă obligat să fie prezent la locul de muncă. Astfel, deși se află la dispoziția angajatorului său, în măsura în care trebuie să poată fi contactat, în această situație, lucrătorul își poate gestiona timpul cu mai puține constrângeri și se poate consacra propriilor interese. În aceste condiții, numai timpul aferent prestării efective a serviciilor trebuie considerat „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C‑151/02, EU:C:2003:437, punctul 65 și jurisprudența citată).

61. În cauza principală, potrivit informațiilor aflate la dispoziția Curții și pe care instanța de trimitere este chemată să le verifice, domnul Matzak nu trebuia doar să poată fi contactat în timpul de gardă. El era obligat, pe de o parte, să răspundă la solicitările angajatorului său într‑un interval de opt minute și, pe de altă parte, să fie prezent fizic la locul stabilit de angajator. Totuși, acest loc era domiciliul domnului Matzak, iar nu, precum în cauzele care au dat naștere jurisprudenței citate la punctele 57-59 din prezenta hotărâre, locul său de muncă.

62. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, noțiunile „timp de lucru” și „perioadă de repaus”, în sensul Directivei 2003/88, reprezintă noțiuni ale dreptului Uniunii care trebuie definite în funcție de caracteristici obiective, cu referire la sistemul și la finalitatea acestei directive, care urmărește stabilirea unor cerințe minime destinate îmbunătățirii condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor (Hotărârea din 10 septembrie 2015, Federación de Servicios Privados del sindicato Comisiones obreras, C‑266/14, EU:C:2015:578, punctul 27).

63. Or, obligația de a rămâne prezent fizic la locul stabilit de angajator, precum și constrângerea care decurge, din punct de vedere geografic și temporal, din necesitatea de a ajunge la locul de muncă într‑un interval de opt minute sunt de natură să limiteze în mod obiectiv posibilitățile pe care un lucrător care se află în situația domnului Matzak le are pentru a se consacra intereselor sale personale și sociale.

64. Având în vedere aceste constrângeri, situația domnului Matzak se deosebește de cea a unui lucrător care, în timpul serviciului său de gardă, trebuie doar să fie la dispoziția angajatorului pentru ca acesta din urmă să îl poată contacta.

65. În aceste condiții, este necesar să se interpreteze noțiunea „timp de lucru”, prevăzută la articolul 2 din Directiva 2003/88, în sensul că aceasta se aplică într‑o situație în care un lucrător este obligat să își petreacă timpul de gardă la domiciliu, să se afle la dispoziția angajatorului său și să poată ajunge la locul de muncă într‑un interval de opt minute.

66. Rezultă din tot ceea ce precede că articolul 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într‑un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru”.

Rezultă astfel din raționamentul Curții expus în Cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak că motivul determinant pentru care s-a concluzionat că timpul de gardă pentru reclamant este considerat timp de lucru este faptul că acesta are obligația de a răspunde apelurilor angajatorului în maximum 8 minute fiindu-i astfel afectate în mod semnificativ posibilitățile de a exercita alte activități.

Așa cum corect a reținut însă și instanța de fond, situația reclamanților din prezenta cauză, care în îndeplinirea obligațiilor complexe pe care le implică funcția de procuror, îndeplinesc prin rotație și servicii de permanență, fără a fi obligați să rămână la locul de muncă, doar să poată fi contactați telefonic și să revină în timp cât mai scurt la nevoie, este similară cu cea avută în vedere în cauza C-580-19 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în care s-a concluzionat că perioada de gardă în regim de permanență nu constituie în integralitatea sa timp de lucru, la fel în cauza C-580/19 vizând un pompier din orașul Offenbach am Main și C-344/19 cu privire la un tehnician specializat să asigure mai multe zile consecutive stații de emisie, situate la munte în Slovenia, așa cum au fost detaliate în hotărârea instanței de fond.

În consecință potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE „prin timp de lucru se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale”.

Așadar, timpul de muncă trebuie să reunească trei componente: prezența fizică la locul de muncă al lucrătorului sau într-un alt loc stabilit de angajator (criteriul spațial), disponibilitatea acestuia (criteriul de autoritate) și exercitarea activității sau funcției (criteriul profesional), în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale.

În ceea ce privește componenta timpului de muncă constând în exercitarea activității sau funcției de către lucrător, jurisprudența comunitară a stabilit că prezența fizică și disponibilitatea unui lucrător la locul de muncă, în perioada de gardă, în vederea prestării serviciilor sale profesionale trebuie considerată drept o formă de exercitare a funcțiilor acestuia, chiar dacă activitatea desfășurată efectiv variază în funcție de împrejurări.

În cauza invocată, Ville de Nivelles c. Rudy Matzak, paragrafele 61-65, Curtea de Justiție a Uniunii Europene Curtea a apreciat că este necesar să se interpreteze noțiunea „timp de lucru”, prevăzută la articolul 2 pct. 1 din Directiva 2003/88, în sensul că aceasta se aplică într-o situație în care un lucrător este obligat să își petreacă timpul de gardă la domiciliu, să se afle la dispoziția angajatorului său și să poată ajunge la locul de muncă într-un interval de opt minute.

Așadar, în acea cauză erau întrunite cele două elemente, referitoare la prezența fizică la locul stabilit de angajator, chiar dacă acesta coincidea cu domiciliul angajatului (criteriul spațial) și la disponibilitatea acestuia (criteriul de autoritate).

Or, apelanții nu au obligația de a rămâne la domiciliu, aceștia putându-se deplasa în interiorul și inclusiv în împrejurimile localității de domiciliu. Mai mult, aceștia nu se află într-o astfel de situație, în condițiile în care nu există vreo dispoziție legală sau de altă natură care să-i oblige în mod expres pe aceștia de a se deplasa la locul de muncă într-un interval de timp comparabil cu cel de 8 minute din cauza Ville de Nivilles c. Rudy Matzak, ci intervale de timp mult mai mari, care permit acestora să își gestioneze timpul cu mult mai puține constrângeri și să se poată consacra propriilor interese.

Așadar, în raport de dispozițiile art. 111 din Codul muncii, care transpun prevederile art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE și de interpretarea dată de C.J.U.E. acestor din urmă dispoziții, tribunalul a reținut în mod legal că în cauza de față nu sunt prezente elementele necesare pentru ca timpul în care reclamanții sunt programați în serviciul de permanență să poată fi calificat ca timp de lucru, acesta fiind, prin urmare, timp de repaus.

În ceea ce privește cea de a doua premisă, referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 123 și 142 alin. 2 din Codul muncii în materia remunerării activității desfășurate de procurori, s a reținut că nici aceasta nu este, de asemenea, îndeplinită în cauză.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Codul muncii „prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii”. Or, astfel de dispoziții sunt incidente în cauza de față.

Conform dispozițiilor art. 123 alin. 1 din Codul muncii „în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia”. Potrivit dispozițiilor art. 120 din Codul muncii „(1) Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară. (2) Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident” iar potrivit dispozițiilor art. 112 alin. 1 din Codul muncii „pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână”.

Așadar, munca suplimentară ce poate fi remunerată conform art. 123 alin. 1 din Codul muncii reprezintă munca prestată cu acordul salariatului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.

Conform dispozițiilor art. 74 alin. 1 și 2 din Legea nr. 303/2004 „(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege. (2) Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială”.

Totodată, dispozițiile din legea specială care reglementează munca suplimentară efectuată de personalul din sectorul bugetar, invocate și de intimați, reglementează clar pentru anii 2016 - 2021 compensarea orelor suplimentare exclusiv cu timp liber corespunzător acestora.

Astfel compensarea orelor suplimentare exclusiv cu acordarea de timp liber corespunzător este reglementată pentru personalul din sectorul bugetar pentru anul 2016 prin art. 9 din OUG 57/2016, pentru anul 2017 prin art. 8 din OUG 99/2016, pentru anul 2018 prin art. 8 din OUG 90/2017, iar pentru anii 2019 - 2021 prin art. 35 din OUG 114/2018, fără a exista în această privință norme derogatorii aplicabile magistraților procurori.

Din contră actele subsecvente emise în condițiile legii, respectiv Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 192/02.09.2010 și nr. 252 din 14.12.2011 sunt în acord deplin cu această reglementare. Astfel în art. 7 din Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 192/02.09.2010 se arată clar faptul că timpul lucrat efectiv se compensează cu timp liber corespunzător activității prestate la sediul parchetului sau la instanță, în condițiile detaliate în cuprinsul ordinului indicat.

În consecință munca peste programul de 8 ore, atunci când prin specificul ei intră efectiv în sfera noțiunii de timp de lucru, potrivit reglementărilor din dreptul intern, ce nu pot face obiectul compatibilității cu directiva amintită din perspectiva remunerației efective, este compensată cu timp liber corespunzător și nu cu plata acestor drepturi în bani.

Față de ansamblul reglementărilor mai sus detaliate nu se poate accepta susținerea apelanților conform căreia neexistând o reglementare specială pentru magistrați în vederea remunerării orelor suplimentare trebuie aplicate dispozițiile art. 5 alin. 3 coroborat cu art. 22 alin. 7 Cod de procedură civilă privind aplicarea prin analogie a legii și echitatea și avută în vedere jurisprudența din dreptul francez în care s-a stabilit că instanțele pot aprecia suveran asupra cuantumului cuvenit lucrătorilor în lipsa unor dispoziții din dreptul intern care să stabilească salarizarea orelor de permanență efectuate.

O reglementare generală în materia drepturilor conferite persoanelor ce își desfășoară activitatea în sistemul bugetar cu privire la activitatea desfășurată în afara programului de lucru dublată de un ordin în același sens al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ reprezintă o reglementare existentă, concretă și clară care se aplică magistraților procurori.

Nu pot fi reținute nici criticile apelanților privind discriminarea față de alte categorii socio-profesionale atâta timp cât legiuitorul a înțeles să reglementeze în același mod pentru toate persoanele care își desfășoară activitatea în sistemul bugetar modul de compensare al orelor peste program cu timp liber, aceeași fiind regula și în sistemul privat, conform art. 122 din Codul muncii.

În cauza prezentă însă corect a reținut instanța de fond că serviciul de permanență al procurorului, așa cum este reglementat prin lege și prin interdicțiile generale pe care le impune acestora, nu restrânge în mod semnificativ posibilitățile acestora, perioada respectivă neputând fi considerată “timp de lucru” în sensul art. 2 din Directiva 2003/88/CE, concluziile Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-518/15, Viile de Nivelles v. Rudy Matzak neputând fi avute în vedere în prezenta cauză, situația reclamanților fiind diferită față de cea a pompierului Rudy Matzak analizată în acea cauză.

Pentru toate aceste motive de fapt și de drept Curtea, în baza art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă a respins ca nefondat, apelul civil declarat de către apelanții-reclamanți (R1), identificat prin C.N.P. (...), (R2), identificat prin C.N.P. (...) și (R3), identificat prin C.N.P. (...) împotriva Sentinței civile nr. (...)/LM/2021, din data de 22 martie 2021, pronunțată de Tribunalul (...), pe care a păstrat-o.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Loreley Emese MIREA-GAJDO)

Domenii speta

Spete similare