Litigiu de muncă

Conform art. 190 alin.1 Legea 95/2006 Anexa II HG 144/2011, legiuitorul a încadrat Spitalul Judeţean de Urgenţă ... în categoria unităţilor încadrate integral din venituri proprii. Faptul că prin art. 193 se prevede că spitalele publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii şi ale ministerelor şi instituţiilor publice locale, primesc în completare sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, nu înseamnă că art. 190 alin.1 rămâne fără efect.

Decizia civilă nr. 423 din 30.05.2022 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. ... Tribunalul Vrancea a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii ...,  în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă ....

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de ... sub nr. ... pe rolul Tribunalului Vrancea - Secţia I Civilă reclamanții ..., au chemat în judecată pe pârâtul Spitalul de Urgență ... solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului:

- la recalcularea și stabilirea salariilor de bază ale reclamanților conform Anexei VII art. 1 (pentru funcțiile de execuție) și art. 3 (pentru funcțiile de conducere) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada 01.01.2019  - data pronunțării hotărârii;

- la plata către reclamanți, pentru perioada 01.01.2019  - data pronunțării hotărârii,  a diferenței dintre drepturile salariale calculate conform anexei VIII, art. 1, 3 și 9 din Legea nr. 153/2017 și drepturile efectiv acordate de angajator în această perioadă, sumă actualizată cu inflația;

- la plata în continuare a salariilor de bază calculate conform art. 1 și art. 3 din Anexa VII la Legea nr. 153/2017, începând cu data pronunțării hotărârii și până la eventuale modificări legislative.

În motivarea cererii reclamanții au învederat că sunt angajați ai pârâtului și ocupă diverse funcții specifice personalului TESA, iar începând cu data de 01.01.2019 drepturile salariale le-au fost calculate în mod eronat, ele fiind stabilite prin raportare la anexa VIII a Legii nr. 153/2017, în loc să fie determinate prin raportare la anexa VII din același act normativ.

În acest sens, pârâtul face parte din categoria unităților finanțate integral din venituri proprii, conform art. 190 alin. 1) din Legea nr. 95/2006, conform anexei nr. 2 la HG nr. 144/2010 și conform art. 1 din HG nr. 144/2010, circumstanțe în care acesta face parte din categoria unităților în care salarizarea este stabilită conform anexei VII la Legea nr. 153/2017, astfel cum rezultă și din cuprinsul art. 36 alin. 3) din același act normativ.

Au mai susținut reclamanții că începând cu data de 01.01.2019 salariul de bază al personalului bugetar s-a determinat prin raportare la salariile menționate în anexele la Legea nr. 153/2017, sume prevăzute pentru anul 2022, aplicându-se o creștere cu ¼ din diferența dintre salariul prevăzut în anexe pentru anul 2022 și salariul acordat în luna decembrie 2018.

Din această perspectivă, identificarea anexei aplicabilă reclamanților este esențială pentru determinarea salarizării corecte a acestora, pârâtul determinând în mod eronat cuantumul salariilor de bază prin raportare la anexa VIII.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.

În esență, pârâtul a susținut că a determinat în mod corect salarizarea reclamanților prin raportare la anexa VIII a Legii nr. 153/2017, în raportările solicitate de către Ministerul Sănătății această instituție făcând referire la incidența anexei VIII la Legea nr. 153/2017. Totodată, a arătat că în anexa VIII sunt evidențiate funcții specifice pe care sunt încadrați reclamanții, pe când în anexa VII sunt diferențiate salariile în funcție de nivelul studiilor, fără a fi nominalizate funcții, circumstanțe în care este imposibilă determinarea salariului de bază în funcție de postul ocupat de fiecare reclamant.

În dovedirea cererii și în apărare s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând cererea de chemare în judecată Tribunalul a reţinut următoarele.

I.  Dispozițiile legale invocate de către reclamanți în justificarea pretenției.

Art. 38 alin. 4) din Legea nr. 153/2017 (la momentul intrării în vigoare):

     (4) În perioada 2019-2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin Legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h).

Art. 36 din Legea nr. 153/2017 (la momentul intrării în vigoare):

  Reîncadrarea personalului

    (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38.

    (2) În cazul în care funcţia deţinută nu se regăseşte în prezenta lege, reîncadrarea se face pe una dintre funcţiile prevăzute în anexe.

    (3) Salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului se realizează potrivit anexei nr. VII, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

  (4) Personalul autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, nou-înfiinţate, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului beneficiază de salariile stabilite potrivit anexei nr. VII.

Art. 190 din Legea nr. 95/2006 (forma în urma republicării din august 2015)

  (1) Spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi din alte surse, conform legii.

  (2) Prin autonomie financiară se înţelege:

  a) organizarea activităţii spitalului pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli propriu, aprobat de conducerea unităţii şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior;

  b) elaborarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli, pe baza evaluării veniturilor proprii din anul bugetar şi a repartizării cheltuielilor pe baza propunerilor fundamentate ale secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului.

  (3) Spitalele publice au obligaţia de a asigura realizarea veniturilor şi de a fundamenta cheltuielile în raport cu acţiunile şi obiectivele din anul bugetar pe titluri, articole şi alineate, conform clasificaţiei bugetare.

  (4) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cadrul ministerelor cu reţea sanitară proprie.

Pct. 19 din anexa II la HG nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, normă introdusă pentru prima dată prin HG 755/2011.

ANEXA 2 = LISTA cuprinzând unităţile cu personalitate juridică aflate în

  subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii.

  A. UNITĂŢI AFLATE ÎN SUBORDINEA MINISTERULUI SĂNĂTĂŢII

 II. Unităţi finanţate integral din venituri proprii din contractele încheiate prin sistemul de asigurări sociale de sănătate.

19. Spitalul Clinic de Urgenţă "Sf. Pantelimon"

Art. 1 din HG 1193/2011

  Managementul asistenţei medicale revine la Ministerul Sănătăţii în cazul următoarelor unităţi sanitare publice cu paturi din judeţul Vrancea:

  a) Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sf. Pantelimon” Focşani;

  b) Spitalul de Psihiatrie Cronici Dumbrăveni;

  c) Spitalul Comunal Vidra.

II. Necesitatea luării în considerare și a altor prevederi legale pentru examinarea temeiniciei pretenției formulate. Necesitatea utilizării interpretării sistematice și teleologice.

Instanţa a reţinut că prin raportare la normele invocate de către reclamanți și utilizând, în mod exclusiv, interpretarea literală și sistematică a art. 36 alin. 3) din Legea nr. 153/2017 și a art. 190  alin. 1) teza întâi din Legea nr. 95/2006 ar rezulta că problematica dedusă judecății este una simplistă, și anume, că salarizarea reclamanților ar fi trebuit să fie determinată cu începere din 01.01.2019 prin raportare la anexa VII la Legea nr. 153/2017.

De asemenea, a reţinut că, o serie de elemente suplimentare, neevidențiate de către reclamanți sau de către pârât, impun instanței obligația de a lua în considerare și conținutul altor norme legale pentru a stabili dacă pârâtul face parte din categoria unităților/instituțiilor pentru care salarizarea reclamanților este reglementată în anexa VII a Legii nr. 153/2017.

a) Astfel, instanţa sub un prim aspect a reţinut că, art. 193 alin. 1) din Legea nr. 95/2006 stipulează că spitalele publice din rețeaua Ministerului Sănătății „primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale” care vor fi utilizate numai pentru destinațiile pentru care au fost aprobate. De asemenea, la alin. 2) se menționează asigurarea „de la bugetul de stat” a unor cheltuieli specifice.

În raport de conținutul prevederilor art. 193 din Legea nr. 95/2006, sintagma „finanțare integrală din venituri proprii” utilizată la art. 190 alin. 1) teza întâi din Legea nr. 95/2006 are un înțeles specific și distinct, diferit de înțelesul din limbajul obișnuit.

Instanţa a avut în vedere că în limbajul obișnuit, sintagma „finanțare integrală din venituri proprii” are în vedere situația în care o instituție/autoritate/entitate obține venituri numai din activitatea pe care o desfășoară, din serviciul pe care îl prestează ori din exploatarea resurselor pe care le deține sau le administrează, după caz, deducându-se că nu primește și finanțare de la bugetul de stat sau din bugetele altor autorități/instituții ale statului.

În cazul spitalelor publice, atât timp cât art. 193 din Legea nr. 95/2006 reglementează dreptul de a primi finanțare atât de la bugetul de stat, cât și de la bugetele locale, rezultă că sintagma „finanțare integrală din venituri proprii” are un înțeles distinct față de semnificația uzuală, obișnuită.

b) Sub un al doilea aspect, a reţinut că sintagma „instituții finanțate integral din venituri proprii” constituie un concept juridic care a fost utilizat pentru prima dată în legislația care reglementează domeniul finanțelor publice (în sens general), el reglementând regulile specifice de finanțare și cheltuire a sumelor de bani de către instituțiile sau autoritățile publice supuse unui astfel de regim de „finanțare”.

În acest sens, în Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice se face o delimitare între autoritățile și instituțiile publice în funcție de forma de finanțare, reglementându-se regimuri juridice distincte pentru astfel de subiecte de drept în ceea ce privește veniturile și cheltuielile, și anume: instituții finanțate integral sau parțial din categorii de bugete reglementate prin lege sau alte acte normative (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei, etc – art. 1 alin. 2) din Legea nr. 500/2002), respectiv, instituții finanțate integral din venituri proprii – art. 1 alin. 2) lit. g) din Legea nr. 500/2002.

Din examinarea coroborată a prevederilor art. 1, 16, 62 – 70 din Legea nr. 500/2002 a rezultat existența unor reguli distincte privitoare la finanțarea veniturilor, a cheltuielilor sau la regimul excedentelor bugetare în funcției de tipul de „regim de finanțare” aplicabil/stabilit prin lege sau alt act normativ pentru fiecare instituție publică.

A notat instanţa că, anterior Legii nr. 500/2002 domeniul finanțelor publice era reglementat de Legea nr. 72/1996, iar acest act normativ utiliza o terminologie juridică parțial diferită în privința instituțiilor publice care nu se finanțau din bugetele reglementate prin lege sau prin alte acte normative, și anume, „instituții publice finanțate integral din venituri extrabugetare”.

Totodată, și Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale operează cu o terminologie identică în privința regimului de finanțare a instituțiilor și autorităților publice locale.

Astfel, conceptul juridic „finanțate integral din venituri proprii” a luat naștere pentru prima dată în domeniului finanțelor publice, iar nu în domeniul raporturilor de muncă ori al salarizării personalului din domeniul bugetar.

c) Sub un al treilea aspect, a reţinut instanţa că Legea nr. 153/2017 nu constituie un act normativ prin care s-a reglementat pentru prima oară, în mod unitar, salarizarea personalului din domeniul bugetar.

În acest sens, anterior anului 2017 legiuitorul a mai adoptat două legi de salarizare unitară, respectiv Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010, în prezent abrogate.

Examinarea acestor acte normative a relevat faptul că fiecare dintre acestea avea alocată o anexă specială cu o denumire identică cu cea utilizată pentru definirea anexei VII din Legea nr. 153/2017.

A concluzionat că, din această perspectivă, înțelesul corect al acestei anexe trebuie să fie stabilit și prin utilizarea interpretării teleologice, luând astfel ca reper voința legiuitorului exprimată prima dată prin Legea nr. 330/2009 și cercetându-se dacă această voință s-a menținut și prin Legea nr. 284/2010, respectiv, prin Legea nr. 153/2017.

III. Interpretarea corectă a prevederilor art. 36 alin. 3) din Legea nr. 153/2017 și a anexei VII la acest act normativ. Încadrarea spitalelor în categoria instituțiilor publice pentru care salarizarea unei anumite categorii de personal este reglementată la anexa VII a Legii nr. 153/2017. Temeinicia acțiunii.

Realizând o interpretare literală, sistematică și teleologică a tuturor normelor legale relevante (iar nu doar a celor indicate de către reclamanți) Tribunalul a reținut că spitalele publice nu fac parte din categoria de instituții publice pentru care salarizarea unei anumite categorii de personal este reglementată la anexa VII a Legii nr. 153/2017.

Cum pârâtul face parte din categoria acestor spitale, a rezultat că pretenția reclamanților este nefondată.

Argumentele ce au condus la această concluzie au fost următoarele:

1) Sintagma „instituții finanțate integral din venituri proprii” vizează, în mod principal, domeniul finanțelor publice, el referindu-se la regimul juridic aplicabil unor instituții publice în ceea ce privește veniturile și cheltuielile acestora (a se vedea considerentele expuse mai sus la pct. II, lit. b).

„Regimul juridic” specific căruia i se supun instituțiile publice este reglementat de legiuitor, conform propriei aprecieri/voințe, instanța de judecată neavând atribuții de control sau cenzură în acest domeniu.

2) „Finanțarea integrală din venituri proprii” (sau din „venituri extrabugetare”, conform exprimării utilizate prin Legea nr. 72/1996) presupune finanțarea instituției publice cu venituri/sume de bani care nu sunt incluse în vreuna dintre categoriile de bugete reglementate prin cele două legi de reglementare a finanțelor publice în România (Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006).

Acesta este înțelesul care rezultă din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 500/2002 și art. 1 din Legea nr. 273/2006 (interpretarea literală a termenilor și coroborarea cu celelalte forme de finanțare reglementate pentru toate celelalte categorii de instituții/autorități).

3) Cu toate acestea, prin Legea nr. 95/2006 legiuitorul a reglementat o situație de excepție de la regulile stipulate la art. 1 din Legea nr. 500/2002 și art. 1 din Legea nr. 273/2006, încadrând spitalul public în categoria instituțiilor publice „finanțate integral din venituri proprii”, deși, în mod evident, spitalul public primește finanțare și de la bugetele reglementate prin Legile 500/2002 și 273/2006, astfel cum stipulează art. 193 din Legea nr. 95/2006.

În acest sens, prevederile art. 193 alin. 1) și 2) din Legea nr. 95/2006 au următorul conținut:

(1) Spitalele publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii şi ale ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, cu excepţia spitalelor din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale, primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinaţiile pentru care au fost alocate, după cum urmează:

a) de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii sau al ministerelor ori instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, precum şi prin bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, pentru spitalele clinice cu secţii universitare;

b) de la bugetul propriu al judeţului, pentru spitalele judeţene;

c) de la bugetele locale, pentru spitalele de interes judeţean sau local.

(2) Pentru spitalele prevăzute la alin. (1) se asigură de la bugetul de stat:

a) implementarea programelor naţionale de sănătate publică;

b) achiziţia de echipamente medicale şi alte dotări independente de natura cheltuielilor de capital, în condiţiile legii;

c) investiţii legate de achiziţia şi construirea de noi spitale, inclusiv pentru finalizarea celor aflate în execuţie;

d) expertizarea, transformarea şi consolidarea construcţiilor grav afectate de seisme şi de alte cazuri de forţă majoră;

e) modernizarea, transformarea şi extinderea construcţiilor existente, precum şi efectuarea de reparaţii capitale;

f) activităţi specifice ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului;

g) activităţi didactice şi de cercetare fundamentală;

h) finanţarea activităţilor din cabinete de medicină sportivă, cabinete de medicină legală, de planning familial, TBC, LSM, UPU, programe tip HIV/SIDA, programe pentru distrofici, drepturi de personal pentru rezidenţi;

i) asigurarea cheltuielilor prevăzute la art. 100 alin. (7) şi, după caz, alin. (8) pentru UPU şi CPU, cuprinse în structura organizatorică a spitalelor de urgenţă aprobate în condiţiile legii.

A arăta instanţa că, termenii utilizați în redactarea art. 193 alin. 1) și 2) din Legea nr. 95/2006 sunt extrem de clari și lipsiți de echivoc astfel încât concluzia indubitabilă care trebuie reținută este aceea că spitalul public din rețeaua Ministerului Sănătății (categorie din care face parte și pârâtul) se finanțează atât din venituri proprii, cât și din venituri de la bugetul de stat/bugetele locale.

Cu toate acestea, prin art. 190 alin. 1) din Legea nr. 195/2006 legiuitorul a înțeles să includă spitalul public în categoria instituțiilor publice „finanțate integral din venituri proprii”, părând astfel că prevederile art. 190 și 193 din același act normativ sunt incompatibile, contradictorii și imposibil de aplicat.

A mai arătat şi că incompatibilitatea este însă una aparentă întrucât, în realitate, prin soluția legislativă stipulată la art. 190 alin. 1) din Legea nr. 95/2006 legiuitorul a înțeles să reglementeze o situație de excepție de la regulile stabilite prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, supunând spitalul public regimului juridic reglementat pentru „instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii”.

Rațiunea unei asemenea voințe legislative nu poate face obiectul de cenzură din partea instanței de judecată, fiind vorba despre opțiunea proprie a puterii legiuitoare în acest sens.

Ea este însă ușor identificabilă, subînțelegându-se voința legiuitorului de a aplica spitalelor publice regulile specifice reglementate în Legea 500/2002 pentru instituțiile finanțate integral din venituri proprii, din examinarea prevederilor legale rezultând existența unor diferențieri semnificative privitoare la adoptarea bugetului, execuția bugetară sau regimul juridic al excedentelor, față de instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat sau de la celelalte bugete reglementate prin lege.

4) În raport de cele arătate mai sus la pct. 1 – 3 Tribunalul a reținut că prevederile art. 190 alin. 1) din Legea nr. 195/2006 exprimă voința legiuitorului de a aplica spitalelor publice regimul juridic reglementat în domeniul finanțelor publice pentru instituțiile finanțate integral din venituri proprii, conform regulilor specifice cuprinse în Legea nr. 500/2002, fără a se înțelege că spitalul public face parte din categoria „instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii”, în sensul și semnificația avute în vedere de Legea nr. 500/2002.

5) Sintagma „instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii” utilizată în cuprinsul art. 36 alin. 3) din Legea nr. 153/2017 și în cuprinsul anexei VII la acest act normativ are însă în vedere înțelesul specific reglementat prin Legile nr. 500/2002 și 273/2006, înțeles arătat mai sus la pct. 2), pârâtul neintrând în această categorie, pentru următoarele argumente.

a) Din perspectiva consecvenței juridice normative, în lipsa unor elemente de neclaritate sau dubiu, se subînțelege că acest concept a fost inserat în corpul legii cu semnificația pe care o are în domeniul specific în care a apărut prima oară în peisajul normativ, adică în domeniul finanțelor publice (Legea nr. 500/2002).

Prin urmare, art. 36 alin. 3) din Legea nr. 153/2017 și anexa VII la acest act normativ au în vedere instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, astfel cum sunt acestea reglementate în Legea nr. 500/2002, iar nu și instituțiile publice finanțate din venituri proprii, dar și din venituri de la bugetul de stat sau local, instituții cărora, prin voința legiuitorului, li se aplică regimul finanțelor publice reglementat prin Legea nr. 500/2002 pentru „instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii”.

b) Din perspectivă istorică, prima lege de salarizare unitară a personalului bugetar, și anume, Legea nr. 330/2009 a fost adoptată împreună cu Legea nr. 329/2009, prin acest act normativ operându-se importante modificări în regimul de finanțare a unei categorii suficient de însemnate de instituții și autorități publice din România, multe dintre acestea trecând de la regimul finanțării „integrale din venituri proprii” la regimul finanțării de la bugetul de stat sau la un regim mixt.

Această modificare a regimului de finanțare nu a fost una întâmplătoare, ci s-a realizat în strânsă corelare cu prevederile Legii nr. 330/2009, în vederea aplicării acestui ultim act unei largi categorii de personal bugetar care făcea parte din instituții cu regim de finanțare „integrală din venituri proprii”.

În anexele la Legea nr. 330/2009 au fost incluse funcțiile personalului bugetar încadrat în instituțiile și autoritățile publice din România, iar pentru personalul care făcea parte din „instituții publice finanțate integral din venituri proprii” s-a reglementat o anexă distinctă (anexa XIII).

Salarizarea personalului TESA din spitalele publice era însă reglementată în mod expres și distinct în cuprinsul unei alte anexe, și anume, anexa II, aceasta cuprinzând „Reglementări specifice personalului contractual din unităţile bugetare subordonate autorităţilor administraţiei publice”.

În acest sens, salarizarea personalului contractual  TESA din spitalele publice era reglementată în anexele II/13, respectiv, II/14, fiind nominalizate funcțiile specifice, identice/similare cu cele ale reclamanților din prezentul proces.

Astfel, anexa II/13 reglementa salarizarea personalului „pentru alte unităţi bugetare de subordonare centrală şi locală, precum şi pentru compartimentele de contabilitate, financiar, aprovizionare, investiţii din unităţile cuprinse în anexele nr. II/1-II/12”, iar anexa II/14 reglementa salarizarea personalului „pentru activitatea de secretariat-administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire din unităţile din sectorul bugetar.”

Așadar, în prima lege de salarizare unitară a personalului bugetar se făcea o diferențiere clară între personalul TESA din spitalele publice și personalul din „instituții publice finanțate integral din venituri proprii”, funcțiile specifice ale personalului TESA fiind prevăzute într-o anexă distinctă față de personalul din cadrul „instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii”.

Aceasta înseamnă că sintagma „instituții publice finanțate integral din venituri proprii” inserată în Legea nr. 330/2009 a fost utilizată de legiuitor cu semnificația specifică prevăzută în Legea nr. 500/2002, adică doar acele instituții cu finanțare integral proprie, iar nu și instituțiile cu finanțare mixtă (proprie și de la bugetul de stat), dar cărora, prin voința legiuitorului, li se aplică același regim juridic al finanțelor publice, cum este cazul spitalelor publice.

c) Continuând analiza istorică, Tribunalul a constatat că și următoarea lege a salarizării, respectiv Legea nr. 284/2010, legiuitorul a utilizat o terminologie juridică identică, făcându-se o delimitare clară între salarizarea personalului  care făcea parte din „instituții publice finanțate integral din venituri proprii” și salarizarea personalului TESA din spitalele publice.

Astfel, salarizarea personalului care făcea parte din „instituții publice finanțate integral din venituri proprii” era reglementată în anexa VIII, iar salarizarea personalului TESA din spitalele publice era reglementată în anexa 1 cu denumirea Familia ocupațională de funcții bugetare „Administrație”, în cadrul Cap. II, lit. C și D, cu denumiri identice/similare cu cele cuprinse în Legea nr. 330/2009, fiind prevăzute ca atare funcții identice/similare cu cele pe care le ocupă reclamanții în cadrul pârâtului.

d) Luând în considerare cele reținute mai sus în cadrul analizei istorice a reglementărilor anterioare Tribunalul a notat că actuala lege a salarizării unitare nu a intenționat să modifice în vreun fel viziunea anterioară în privința salarizării personalului din cadrul „instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii”, precum și înțelesul corect al acestei sintagme juridice.

În acest sens, similar cu cele două legi anterioare, și în Legea 153/2017 există o anexă în care este reglementată salarizarea personalului  care face parte din „instituții publice finanțate integral din venituri proprii”, având un conținut normativ aproape identic cu cel din  legile anterioare, ceea ce constituie un argument în sensul că legiuitorul a avut în vedere aceiași destinatari, spitalul public nefăcând parte din categoria acestora.

A mai notat instanţa că, funcțiile pe care sunt încadrați reclamanții se regăsesc în cuprinsul anexei VIII, Cap. II, lit. B și C din lege, ceea ce denotă că prin Legea nr. 153/2017 legiuitorul nu a intenționat să producă modificări de substanță în ceea ce privește încadrarea salarială a personalului TESA din spitalele publice din România, categorie suficient de însemnată numeric astfel încât să nu beneficieze de o reglementare clară și de o diferențiere prin raportare în principal la funcțiile deținute, iar nu doar prin raportare la nivelul studiilor (așa cum se face diferențierea în cazul anexei VII).

e) Argumentele expuse mai sus la lit. b) – d) au condus la concluzia că pârâtul, spital public, nu face parte din categoria instituțiilor la care se referă art. 36 alin. 3) din Legea nr. 153/2017 și anexa VII la acest act normativ, confuzia și dubiul care s-a generat în legătură cu această problematică fiind generate de redactarea defectuoasă și interpretarea eronată a prevederilor art. 190 alin. 1) teza întâi din Legea nr. 95/2006.

f) Un ultim argument ce a fost prezentat în justificarea concluziei expuse la pct. 5 rezultă din cuprinsul art. 36 alin. 1), 2) și 3) din Legea nr. 153/2017.

A concluzionat că, norma reglementează instituția „reîncadrării personalului”, din economia acesteia rezultând criteriul priorității încadrării salariale prin raportare la „funcțiile” reglementate în cuprinsul legii, situația salarizării personalului din „autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii” fiind reglementată cu caracter subsidiar, din cuprinsul anexei VII rezultând că diferențierea salarială a personalului de execuție este realizată exclusiv în funcție de nivelul studiilor.

Tribunalul a notat că, la data intrării în vigoare a Legii 153/2017 în spitalele publice din România existau funcții specifice ocupate de angajați din sectorul TESA, funcții ce se regăsesc și în anexa VIII a legii, ceea ce constituie un argument suplimentar că salarizarea acestei categorii de personal este reglementată de anexa VIII, iar nu de anexa VII.

Prioritatea încadrării și diferențierii salariale prin raportare la „funcție” rezultând și din cuprinsul art. 10 din Legea nr. 153/2017.

În considerarea celor arătate, Tribunalul a constatat pretenția reclamanților ca fiind nefondată şi a dispus respingerea acțiunii în acest sens.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, reprezentaţi convenţional de reclamantul ..., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei în sensul  admiterii acţiunii  aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului reclamanţii au susţinut că raţionamentul primei instanţe are la bază o definire greşită a sintagmei „venituri proprii” , Tribunalul ignorând textul de lege incident în cauza care conturează conţinutul acestei noţiuni şi anume art.190  alin.1  teza a II-a  din Legea nr. 95/2006.

Totodată,  deşi prima instanţă acceptă că potrivit art. 190  alin. 1 din Legea  nr. 95/2006, spitalelor publice le este aplicabil regimul juridic reglementat în domeniul finanţelor publice pentru instituţiile finanţate integral din venituri proprii, conform regulilor specifice cuprinse în Legea nr. 500/2002, totuşi instanţa de fond  apreciază în mod contradictoriu că spitalul public nu face parte din categoria instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii în sensul şi  semnificaţia avute de Legea nr. 500/2002.

In ceea ce priveşte interpretarea art. 36 alin. 3  din Legea nr. 153/2017, instanţa de fond încalcă una din regulile elementare de interpretare logică a normelor juridice şi anume regula exprimată prin adagiul latin ,,ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

 Au mai susţinut reclamanţii prin reprezentantul convenţional că Tribunalul Vrancea a  încălcat principiul contradictorialităţii nepunând în discuţia părţilor chestiunea de drept a calificării spitalului public drept instituţie publică finanţată integral din venituri proprii pentru a da posibilitatea formulării unui punct de vedere argumentat referitor la această problemă de drept ce a fost decisivă în pronunţarea soluţiei.

In consecinţă, pentru motivele arătate au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

 Pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă ... a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului ca nefondat, în motivare reluând considerentele avute în vedere de către prima instanţă la pronunţarea soluţiei.

Curtea analizând motivele de apel în raport de actele şi de lucrările dosarului constată că apelul este întemeiat pentru următoarele  considerente:

Sub un prim aspect, procedural, reclamanţii au criticat sentinţa ca fiind dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, deoarece a interpretat disp. art. 36 alin. 3 din Legea nr.153/2017, fără a pune în discuția părţilor interpretarea avută în vedere de către instanţă.

Curtea reţine că acţiunea formulată a fost întemeiată printre altele şi pe disp. art.36 al.3 din Legea nr.153/2017.

Cauza s-a judecat în lipsa părţilor.

Procedura fiind legal îndeplinită la termenul de judecată în fond a cauzei, instanţa nu are îndatorirea de a lua concluziile (punctul de vedere) al părţii absente, părţile putând dispune de soarta procesului potrivit propriei voinţe, una din formele de manifestare a acestui drept fiind tocmai neprezentarea a termenul de judecată. Este un risc pe care şi-l asumă cunoscut fiindcă părţile au dreptul de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului.

In concluzie, Curtea apreciază că în cauză nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii, aşa cum susţin reclamanţii-apelanţi.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea apreciază că motivele de apel invocate de către reclamanţii-apelanţi sunt întemeiate.

Contrar opiniei primei instanţe, Curtea apreciază că în cauză prevalează dispoziţiile art.190 alin.1 din Legea nr.95/2006, republicată.

Acest text de lege prevede în mod expres că, Spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi alte surse, conform legii.

Faptul că prin art.193 din aceeaşi lege se prevede că spitalele publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii şi ale ministerelor şi instituţiilor din reţeaua sanitară proprie, cu excepţia spitalelor din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale, primesc în completare sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, nu înseamnă că art.190 alin.1 rămâne fără efect.

Sumele în completare primite de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, potrivit art.193 au o destinaţie precisă, prevăzută chiar de textul alin.2 respectiv pentru implementarea programelor naţionale de sănătate publică, achiziţia de echipamente medicale, alte dotări independente de natura cheltuielilor de capitol, investiţii legate de achiziţia şi construirea de noi spitale sau pentru finalizarea celor existente, expertizarea, transformarea şi consolidarea construcţiilor grav afectate de seisme şi alte cazuri de forţă majoră, etc.

Or, natura pretenţiilor băneşti ce fac obiectul cauzei de faţă nu figurează printre obiectivele prevăzute la alin.2 al art.193, iar pe de altă parte pârâtul nici măcar nu a susţinut că ar fi primit astfel de sume în completare.

Totodată, se mai reţine că, prin HG nr.144/23.02.2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, actualizată până la data de 16.03.2016, în Anexa 2, Lista cuprinzând unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii, pct.A „Unităţi aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii, II „Unităţi finanţate integral din venituri proprii din contractele încheiate prin sistemul de asigurări sociale de sănătate”, la poziţia 56 regăseşte şi pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă ,,...” ...

Aşadar , rezultă atât din prevederile art.190 alin.1 din Legea nr.95/2006, cât şi din Anexa 2 la HG nr.144/2010, actualizată, că legiuitorul a încadrat Spitalul Judeţean de Urgenţă ... în categoria  unităţilor finanţate integral din venituri proprii.

In raport de aceste prevederi legale clare, nu se mai impune nici o altă interpretare judiciară.

Ca atare, Curtea apreciază că pârâtul se încadrează în categoria instituţiilor faţă de care se aplică prevederile art.36 alin.3 din Legea nr.153/2017.

Potrivit acestui text, salarizarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, Ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, se realizează potrivit Anexei VII, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

Totodată, Curtea mai reţine că, potrivit art.38 alin.6 din aceeaşi lege, în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018 salariile de bază sunt mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022, sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Aceste dispoziţii sunt incidente în speţa de faţă.

In concluzie, în baza art.480 alin.2 C.pr.civilă, Curtea va admite apelul declarat de către reclamanţi şi va schimba în tot sentinţa apelată.

In rejudecare va admite acţiunea reclamanţilor şi va obliga pârâtul să stabilească salariile de bază ale reclamanţilor începând cu 01.01.2019 în conformitate cu Anexa nr. VII din Legea nr.153/2017, cu respectarea disp.art.38 alin.6 din această lege.

Va obliga de asemenea pârâtul la plata diferenţelor rezultate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la momentul plăţii efective.

Domenii speta

Spete similare