Drepturi salariale personal din justitie Acordarea de sporuri cu depasirea limitei prevăzute de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice

Decizie in interesul Legii nr. 15/2021. Gresita egalizare a salariilor prin raportare la salariati ai altor ordonatori de credite

Egalizare salariala. Raportarea trebuie facuta prin referire doar la salariile de baza, nu si la sporuri

„ (...) suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale, in mod gresit instanta de fond a admis actiunea reclamantilor.”

Prin Decizia RIL 15/2021 s-a stabilit ca „este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.”

ICCJ nu a reţinut o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii, fara ca egalizarea salariala sa faca referire si la sporuri, in privinta acestora subliniindu-se ca sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare.

Prin urmare, in mod gresit instanta de fond a admis cererea reclamantilor, prin raportare la salariile obtinute de angajati din cadrul altor ordonatori de credite.”

Prin sentinţa civilă nr. 1001/09.09.2021 pronunţată de Tribunanul Gorj s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi pe cale de consecinţă a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei. 

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâţii: Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin.

Totdată, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanţii ...., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Astfel au fost obligaţii pârâţii la:

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.23/2016-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr.153/2017;

 - repararea prejudiciului produs, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Mureş;

- obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;

- actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 248 alin.1 din Codul de procedură civilă , instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi a celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Astfel, a constatat că prin întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie pe care instanţa a admis-o, ţinând cont de calitatea părţilor, de faptul că numirea personalului auxiliar de specialitate şi conex se face de către preşedintele Curţii de Apel, iar calitatea de ordonator principal de credite al Ministerului Justiţiei nu atrage calitatea procesuală pasivă a acestui pârât, în raport şi de considerentele Deciziei nr.13/2016 dată de ÎCCJ.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin, instanţa a respins-o, pârâţii având calitate de ordonatori de credite cu atribuţii privind salarizarea reclamanţilor, astfel, conform art.282 C. muncii,  justifică calitatea procesuală.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanţii sunt personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Gorj.

Prin acţiunea de faţă, reclamanţii au solicitat recunoaşterea stării de discriminare în care se află reclamanţii din punct de vedere salarial în raport cu magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Târgu Mureş şi Curţii de Apel Tg Mureş, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale prin adresa nr.793/LOV/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022; stabilirea şi acordarea drepturilor de indemnizație cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procent legal cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi a principiului nediscriminării prevăzut de art.16 alin.1 din Constituţia României precum şi a dispoziţiilor prevăzute în decizia nr.23/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numărul 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu data de 01.01.2018 în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153 / 2017; repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Mureş; obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor; actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior..

Reclamanţii au arătat că începând cu data de 01.01.2018 au fost reîncadraţi conform Legii nr. 153/2017, în baza  deciziilor nr. 79 din 29.05.2018, nr. 96 din 27.06.2018 şi nr. 123 RU din 19.09.2018 emise de Preşedintele Curţii de Apel Timişoara.

La emiterea deciziei menţionate anterior au fost avute în vedere prevederile art.38 alin.3 lit. a şi alin.6 din Legea nr.153/2017, Cap. II şi Cap. VIII din Anexa V. În urma emiterii acestor decizii, personalul auxiliar de specialitate din cadrul Judecătoriei Caransebeş a primit în mod discriminatoriu, salarii mai mici decât cele stabilite pentru aceeaşi categorie de personal din cadrul Curţilor de Apel Bacău, Bucureşti şi Târgu Mureş, deoarece aceştia au primit sporuri în procent de 45% aplicate la salariul de bază lunar, pe când reclamanţilor li s-a stabilit un cuantum al sporurilor de 30% aplicat la salariul de bază lunar, respectiv indemnizaţia lunară de încadrare.

Tribunalul a reţinut că în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 s-a evidenţiat că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

De asemenea, în cuprinsul acesteia s-a arătat că,  efect al neconstituţionalităţii art. 3^1 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

S-a mai avut în vedere că O.U.G. nr. 83/2014 a reglementat măsuri privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri privind cheltuielile publice, iar salarizarea personalului plătit din fonduri publice se face în conformitate cu  Legea cadru de salarizare a personalului plătit din fondurile publice care este Legea nr. 284/2010.

Ca urmare, dispoziţiile art.1 alin.1 ind.1 introduse prin Legea nr. 71/2015 de aprobare a Ordonanței nr. 83/2014 trebuie interpretate în raport cu ansamblul dispozițiilor din Legea cadru 284/2010, lege care la art. 2 alin. (1) lit. a) menționează expres că se aplică şi "personalului din autorități şi instituții publice, respectiv Parlamentul, Administrația Prezidențială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autorități ale administrației publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale", iar  în anexa IV cuprinde  dispoziții referitoare la familia ocupațională de funcții bugetare justiție din care fac parte și reclamanţii.

Pe de altă parte, scopul Legii nr.71/2015 a fost acela de a înlătura diferenţele de salarizare dintre persoane aflate în aceiaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii grad/ treaptă, pentru întregul personal plătit din fondurile publice, nu doar pentru anumite categorii de personal şi respectarea principiului stabilirii unui salariu egal pentru muncă egală. O altă interpretare ar fi contrară  principiilor generale instituite de legea de salarizare nr. 248/2010,  care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.

În același sens este şi Decizia nr. 23/26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Complet pentru dezlegarea unei probleme de drept, obligatorie potrivit art. 521 alin.3 Cod procedură civilă, în sensul că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 51 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. 1 lit. a din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice”.

Într-adevăr, potrivit art. 2 alin.1 lit. a din Legea nr. 284/2010, raportat la art. 2 alin.1 pct.30 din Legea nr. 500/2002, pârâţii trebuiau să aplice nivelul de salarizare maxim.

Articolul  2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice prevede ca personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale li se aplică aceste reguli de salarizare, în care să fie inclusă şi valoarea de referinţă sectorială, astfel calculată.

Intenția de înlăturare a inechităților (deci şi recunoaşterea lor) este explicită şi din nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 57/2015 prin care se reţine că: „în sectorul public sunt o serie de disfuncţionalităţi, cum ar fi: niveluri diferite de salarizare pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, în cadrul aceleiaşi instituţii ori în instituţii de acelaşi fel din cadrul unui sector; salarii egale pentru persoane exercitând aceeaşi funcție şi aceleaşi atribuţii dar cu vechime în muncă diferită”

Această interpretare a fost întărită şi de Plenul CSM care a hotărât, în ședința din 23 august 2016, că dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 57/2015 sunt aplicabile şi familiei ocupaţionale „Justiţie", astfel că a adoptat o hotărâre de principiu prin care a recomandat ordonatorilor de credite ca, în interpretarea acestor dispoziţii legale, să aibă în vedere principiul de drept menţionat în nota de fundamentare OUG nr. 20/2016 şi în cuprinsul art. 3 indice 1 din O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 20/2016, în sensul eliminării diferenţelor salariale existente în sistemul judiciar.

Prin OUG nr.20/2016 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, care la art. 31 a stabilit că începând cu 01.08.2016, prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Ordonanţa de Urgenţă nr.43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 a adus unele lămuriri modalităţii de aplicare în concret a acestei operaţiuni, introducând art. 31 alin. 11 şi 13, potrivit cărora sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, că prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite, iar în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. Acest nivel se aplică tuturor instanţelor, toate fiind în subordinea aceluiaşi ordonator de credite (ministrul justiţiei, ordonator principal), având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar (preşedinţii tribunalelor şi curţilor de apel fiind ordonatori terţiari, respectiv secundari), conform art. 44 alin. 1 şi art. 131 alin. 2 din Legea nr. 304/2004.

Dispoziţiile Legii nr.71/2015 se aplică începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv începând cu 09.04.2015, iar nivelul maxim de salarizare impus de această lege a fost menţinut în continuare, inclusiv în perioada în litigiu, prin prevederile:

- art.1 alin.1 din O.U.G. nr. 57/2015 (în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015);

 - art.1 alin.1 din O.U.G. nr. 99/2016 (în perioada 1.01. – 28.02.2017, cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2016);

- art.1 din OUG nr. 9/2017 )în perioada 1.03.-30.06.2017, se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna februarie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară);

- art.38 alin. 2 lit. a din Legea nr. 153/2017, care menţine, pentru perioada iulie 2017 – decembrie 2017, nivelul de salarizare cuvenit pentru luna iunie 2017;

- art. 38 alin. 3 lit. a din Legea nr. 153/2017, care menține, începând cu data de 1.01.2018, nivelul preluat anterior aferent lunii decembrie 2017 (indexat cu 25%).

Prin Decizia nr. 25/1/A/l din data de 02.02.2018 a Curţii de Apel Bacău s-au aplicat prevederile Legii-cadru nr.153/2017 şi s-a dispus în mod corect, încadrarea personalului auxiliar de specialitate, începând cu data de 01.01.2018, prin stabilirea şi aplicarea sporurilor în procent de 45%. Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a recunoscut că modul de calcul al drepturilor salariale aplicat de Curtea de Apel Bacău şi Curtea de Apel Bucureşti, este cel corect, exprimând acest lucru prin adresa nr.793/LOV/28.02.2018 (fila 10 - verso).

În aceste condiţii devin pe deplin valabile concluziile ÎCCJ exprimate prin Decizia nr. 23/2016-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanței normei, s-ar menține inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.

În atare situaţie reclamanţii au făcut dovada că, pentru familia ocupaţională din care fac parte, au fost recunoscute şi acordate sporuri în procent de 45%.

Scopul legiuitorului, prin actele normative emise ulterior anului 2015, este tocmai acela de înlăturare a inechităţilor salariale existente între categorii profesionale care desfăşoară aceeaşi activitate, de pildă diferenţa salarială rezultată din aplicarea sporurilor acordate salariilor de bază.

În consecinţă, pretenţiile de natură salarială sunt întemeiate, astfel încât, văzând şi dispoziţiile art. 159 alin.1-2, art.160 -161, art.168, art.169 alin.1 şi art.170 -171 alin.1 din Codul muncii, instanţa va admite în parte acţiunea dedusă judecăţii, urmând a obliga pârâţii la:

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

 - repararea prejudiciului produs, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Mureş;

- obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;

- actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor privind plata dobânzii legale penalizatoare şi actualizarea cu indicele de inflaţie, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art.166 alin. 4 din Codul muncii, întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului iar conform art. 1.535 alin.1 şi 2 N C.civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În lipsa unei convenţii, daunele moratorii pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală aferentă.

Dobânda legală datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, denumită dobândă penalizatoare, este reglementată de OG nr. 13/2011.

În sensul celor expuse mai sus este şi Decizia ÎCCJ  nr. 21/05.10.2015 pronunţată de ÎCCJ, decizie pronunţată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia:

“În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării] şi art. 1088 din Codul civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1.535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii.”

Se apreciază întemeiată şi solicitarea reclamanţilor privind actualizarea sumelor de bani restante cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, având în vedere că prin această operaţiune se acoperă prejudiciul cauzat salariatului prin devalorizarea monedei.

Astfel, potrivit principiului reparării integrale a pagubei, creditorul obligaţiei băneşti neîndeplinite la scadenţă are dreptul la actualizarea sumelor de bani, pentru păstrarea valorii reale a acestora, dar şi la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a sumelor de bani, sub forma dobânzii legale penalizatoare, cele două forme de daune putându-se cumula, întrucât au natură juridică diferită, acoperind prejudicii distincte.

Pentru aceste considerente, instanţa va admite şi capătul de cerere  privind obligarea pârâţilor la actualizarea cu indicele de inflaţie a diferenţelor de drepturi salariale cuvenite, precum şi să plătească dobânda legală penalizatoare calculată asupra acestor drepturi salariale, începând cu data scadenţei fiecărui drept şi până la data plăţii efective.

În cauză nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, astfel că nu vor fi acordate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel  TRIBUNALUL CARAŞ-SEVERIN criticând-o pentru netemeinice şi nelegalitate.

În motivare a arătat că prin sentința civilă nr. 1001/09.09,2021 pronunțată în dosar nr. 3025/95/2019, Tribunalul Gorj a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Caraș-Severin, iar pe fondul cauzei a admis acțiunea civilă formulată de reclamanți, obligând Tribunalul Caraş-Severin în solidar cu pârâta Curtea de Apel Timișoara la uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție, conform Deciziei RIL nr. 23/2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

 - repararea prejudiciului produs, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care li s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Mureș;

 - plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;

 - actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Față de respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Caraş-Severin, a apreciat ca neîntemeiată această hotărâre judecătorească, având în vedere obligația de acordare a sumelor reprezentând sporuri salariate nu revine în mod direct Tribunalului Caraș-Severin, ci Ministerului Justiției care alocă fondurile necesare curților de apel, acestea, la rândul lor, alocând fonduri tribunalelor.

Potrivit art. 142, alin. 2 din Ordinul nr. 120/C din 19 ianuarie 2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, „direcția financiar-contabilă asigură fondurile necesare desfășurării activității instanțelor judecătorești, ministerului, precum și unităților aflate în subordinea acestuia, centralizează situațiile financiare, la nivelul ministerului, asigurând depunerea acestora la termenele și în condițiile impuse de Ministerul Finanțelor Publice”, iar potrivit art. 44 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 din 28 iunie 2004 (r) privind organizarea judiciară, „președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite ”,

În raport de atribuția legală și având în vedere modul de finanțare al Tribunalului Caraș-Severin, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și în consecința, să respingeți acțiunea promovată de către reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Caraș-Severin.

De asemenea, a arătat că prin sentința civilă apelată, Tribunalul Gorj a respins în mod neîntemeiat excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Caraș-Severin, fără a se lua în considerare calitatea de ordonator terțiar de credite, obligând Tribunalul Caraș-Severin , la plata de diferențe salariate, deși această obligație apreciem că revine pârâtului Ministerul Justiției.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea pretențiilor intimaților-reclamanți ca fiind neîntemeiate, întrucât cuantumul sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Mureș nu ar mai fi în cuantumul de 45%.

 În acest sens a solicitat efectuarea unei adrese către curțile de apel mai sus menționate prin care să arate dacă mai au în plată sporurile cumulate în procent de 45%, depășind pragul de 30% stabilit prin disp. art. 25, alin. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Față de solicitarea de recunoaștere a stării de discriminare și de reparare a prejudiciului produs prin modul de aplicare a legii, a menționat că, în conformitate cu disp. art. 16, alin. 2 din Constituție, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sate și nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii.

 Totodată, potrivit disp. art. 2, alin. 1 din Ordonanța nr. 137/31 august 2000 (r) privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare se înțelege „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice", iar potrivit alin (3) „sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin, (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scap sunt adecvate și necesare."

Astfel, în raport cu  modul în care este definită discriminarea în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în dreptul Uniunii Europene prin Directiva de aplicare a principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii, Directiva privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă, Directiva de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică), dar și în dreptul intern - Ordonanța nr. 137/31 august 2000 (r) privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a arătat că în speță nu se poate identifica acel criteriu protejat care ar fi determinat tratamentul mai puțin favorabil de care au beneficiat intimații-reclamanți din prezenta cauză.

Prin decizia nr. 123ZR.U din 19.09.2018, emisă de către președintele Curții de Apel Timișoara, potrivit art. 37 din Legea nr. 587/2004 și art. 7, alin. 1, lit. o) din R.O.I., se constată că la acordarea sporurilor de care beneficiază intimații-reclamanți au fost respectate dispozițiile din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, întrucât s-au acordat sporurile solicitate în cuantumul maxim de 30%, respectiv: spor pentru păstrarea confidențialității de 5%, spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 10% și spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15%.

Astfel, acordarea „sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%’’, dar și a „sporului pentru păstrarea confidențialității, în cuantum de 5%", este nelegală întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 25, alin. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, „suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

Prin dispozițiile alin, 2 și alin. 4 al aceluiași articol, legiuitorul a prevăzut situațiile de excepție în care se poate fi depăși plafonul de 30% și în care reclamanții nu se încadrează, respectiv; „ (2) prin excepție de la prevederile alin. (1), pentru instituțiile din sistemul sanitar și de asistență socială și cele din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană șl vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad^alariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă și a indemnizațiilor lunare, după caz” și „(4) prevederile alin. (1) nu se aplică personalului trimis în misiune în străinătate ",

În conformitate cu art. 1, alin. 2 din Anexa la H.G. nr. 118/15.03.2018 pentru aprobarea Regulamentului - cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, precum și a condițiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție și Curtea Constituțională, (2) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la alin. (1) beneficiază, în condițiile prezentului regulament, de un spor de până la 15% din indemnizația lunară de încadrare sau, după caz, din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la unul dintre locurile de muncă prevăzute la art. 2 ”, acest spor a fost acordat intimaților-reclamanți, așa cum se menționează în art. 1, alin. 1, lit. c) din decizia nr. 123/RU/19.09.2018.

În ceea ce privește dobânda penalizatoare, s-a apreciat că în mod neîntemeiat, prin sentința civilă apelată, s-a dispus plata acesteia, întrucât problema naturii juridice a dobânzilor penalizatoare a fost rezolvată prin recursul în interesul legii soluționat de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/2014, care, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (r), cu modificările ulterioare, a apreciat că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. în aceeași decizie, s-a reținut că „ (...) aceste dobânzi, ca formă de penalizare a debitorului care nu și-a îndeplinit la timp obligația de executare a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un litigiu referitor la drepturi salariale, curg de drept de la momentul pronunțării hotărârii...", ceea ce nu este cazul în prezenta speță.

Potrivit dispozițiilor art. 1.530 din Noul Cod civil, creditorul are dreptul la dune interese ca urmare a neexecutării culpabile a obligației de restituire, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1.533 din Noul Cod civil, răspunderea debitorului este stabilită pentru neexecutare intenționată sau din culpă gravă, condiții legale ce nu sunt întrunite. în acest sens, prin Decizia R.I.L. nr. 21/22.05.2015, pronunțată în dosarul nr. 199/1/2015, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, „dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii”, însă analiza a presupus existența unui titlu executoriu ce stabilea obligația de plată a unei sume de bani, iar executarea acestuia a fost amânată.

De asemenea, a învederat că nici o hotărâre judecătorească care a obligat la plata unor drepturi bănești și care nu a fost executată în ciuda caracterului executoriu, acestea neputând fi purtătoare de dobânzi penalizatoare, ci doar actualizate cu inflația la care se adaugă dobânda legală remuneratorie, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 3 din O.U.G. nr. 3/2019, motiv pentru care  a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat

În drept,  apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art 470 din Codul de procedură civilă, precum și pe celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul acestuia.

În baza dispozițiilor art. 223, alin. 3 și art. 411, alin. 1, pct. 2 și alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea apelului și în absența reprezentantului de la dezbateri.

În probatoriu, a solicitat ca instanța să solicite curților de apel mai sus menționate dacă mai au în plată sporurile cumulate în procent de 45%.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel  CURTEA DE APEL TIMIŞOARA criticând-o pentru netemeinice şi nelegalitate.

 Pe fond a arătat că prin sentința civilă nr, 1001/2021 pronunțată la data de 09 septembrie 2020 în dosarul nr. 3025/95/2019, Tribunalul Gorj a dispus următoarele: „Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și pe cale de consecință: Respinge cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției,. Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâții: Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Caraș-Severin. Admite acțiunea civilă formulată de reclamanți. Obligă pârâții la: - uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017; - repararea prejudiciului produs, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care li s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Mureș; - obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor; - actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior. Fără cheltuieli de judecată. Executorie.”

Pentru motivele expuse a opinat că hotărârea pronunțată în această cauză este nelegală și netemeinică.

De asemenea, a adus critici sentinței primei instanței în ceea ce privește modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Timișoara, apreciind că aceasta a fost soluționată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivare a arătat că, în prezenta cauză, Curtea de Apel Timișoara nu are calitate procesuală pasivă, deoarece, raportat la obiectul principal al cererii, acela de plată a drepturilor salariale, rezultate ca urmare a prejudiciului creat prin discriminarea reclamanților, prin modul de aplicare al Legii nr. 153/20178, față de personalul auxiliar de specialitate și conex de la Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Târgu-Mureș, Tribunalul Timiș este instanța care, în calitate de ordonator terțiar de credite, trebuie să plătească drepturile salariale stabilite cu titlu de despăgubiri.

În soluționare excepției, prima instanță a arătat că în calitate de ordonator de credite Curtea de Apel Timișoara are atribuții în ceea ce privește salarizarea reclamanților, și astfel justifică calitatea procesuală. .

Potrivit art. 7, alin.1 lit. o) din HCSM nr. 1375/2015 președintele Curții de Apel numește personalul auxiliar de specialitate și personalul din departamentul economico-financiar și administrativ al Curții de Apel și al instanțelor din circumscripția acesteia, aprobă transferul, delegarea, detașarea și dispune promovarea, aplicarea sancțiunilor disciplinare și încetarea raporturilor de serviciu și de muncă pentru aceste categorii de personal, în condițiile legii, însă plata drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate și conex se realizează de către tribunalul în raza căruia, acesta, își desfășoară activitatea, în temeiul prevederilor art. 125 alin.3 din Legea nr. 304/2004 potrivit căruia departamentul economico-financiar și administrativ din cadrul tribunalelor și parchetelor de pe lângă acestea asigură activitatea economică, financiară și administrativă și pentru tribunalele specializate și judecătoriile sau, după caz, pentru parchetele din circumscripția lor.

Astfel, a învederat că Raporturile de muncă ale personalului auxiliar de specialitate și conex sunt similare celor ale judecătorilor, astfel cum au fost reținute prin Decizia nr. 14/2008 a ÎCCJ, în care atribuțiile președintelui, Consiliului Superior al Magistraturii și cele ale Ministerului Justiției, sunt exercitate în cazul personalului auxiliar de specialitate și conex de către președintele curții de apel, însă ulterior numirii, parte în raporturile de muncă ale personalului auxiliar de specialitate și conex este, în puterea legii, ca exponent al puterii judecătorești a statului, Curtea de Apel dacă personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea la acea curte de apel) sau tribunalele, dacă personalul auxiliar de specialitate și conex își desfășoară activitatea la tribunal sau la judecătoriile din circumscripția sa.

Persoanele juridice arătate mai sus(Curtea de Apel sau Tribunalele, după caz) exercită atributele angajatorului numai cu privire la organizarea concretă a muncii (program de lucru, stabilirea și programarea completelor de judecată ș.a.), plata indemnizațiilor, planificarea concediilor de odihnă.

Prin urmare, contrar celor susținute de către prima instanță, obligația de plată a drepturilor lor salariale se realizează de către Tribunal, în calitate de ordonator terțiar de credite, în temeiul raporturilor de serviciu, care se desfășoară la acest tribunal sau la judecătoriile din circumscripția sa.

Tribunalul Caraș-Severin, în conformitate cu prevederile art. 9 alin.1 lit. b) din HCSM nr. 1375/2015 are prin președintele său, calitatea de ordonator terțiar de credite.

Potrivit art. 125 alin.3) din Legea nr. 304/2004 drepturile salariale ale reclamanților sunt plătite de către Tribunalul Caraș-Severin, astfel cum am arătat prin motivarea excepției, din întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Conform art. 222 Cod civil, persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată.

În raport cu toate aceste motive, a opinat că obligația de plată a unor drepturi bănești recunoscute reclamanților, revine în temeiul prevederilor legale enumerate anterior, doar Tribunalului Caraș-Severin.

Față de cele arătate a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței apelate și rejudecând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Timișoara cu privire la plata drepturilor salariale solicitate.

În ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, arătând că motivarea instanței de fond este în parte străină de natura pricinii.

Astfel, fondul cauzei îl reprezintă presupusa stare de discriminare creată de modul de aplicare al Legii nr. 153/2017(numită în continuare Legea) privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Cu privire la starea de discriminare invocată de către reclamanți este determinată, în opinia acestora de modul diferit de acordare a sporurilor prevăzute în Lege, 11 Curți de Apel din țară, acordând salariaților, personal auxiliar de specialitate și conex sporuri în cuantum total/salariat de 30% sau mai mic și 4 curți de apel acordând salariaților, personal auxiliar de specialitate și conex sporuri în cuantum total/salariat de 45%.

A susținut că este adevărat și evident că, între Curțile de Apel, există un mod diferit de aplicare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, în ceea ce privește cuantumul sporurilor ce pot fi acordate fiecărui salariat, dar apreciem că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată ar fi trebuit să determine care dintre cele două moduri de stabilire a salarizării este cel legal, iar nu în temeiul Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 să stabilească că, întrucât există personal plătit la un nivel salarial mai mare(decât cel prevăzut de lege, în opinia noastră), să acorde și reclamanților, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare, aceleași drepturi salariale.

De altfel, a menţionat că problema sporurilor de 45% privește doar personalul auxiliar de specialitate și conex a cărui salarizare, începând cu data de 01.01.2018 a fost stabilită potrivit art. 38 alin.6 din Legea nr. 153/2017.

 În ceea ce priveşte motivarea soluției primei instanțe, a opinat că aceasta este străină, de natura pricinii, litigiul pendinte fiind exclusiv reglementat de prevederile Legii-cadru nr. 153/2017, iar motivarea este, aproape în întregime, antamată pe prevederile OUG nr. 83/2014, OUG nr. 57/2015, Legii nr. 71/2015, Legii nr. 284/2010, OUG nr. 20/2016, OUG nr. 43/2016, acte normative care au fost abrogate expres, prin dispozițiile art. 44 alin.1, pct. 9), 11), 12), 14),17), 20), 21), 22), 23), 30), și tacit prin dispozițiile art. 144 alin.1, pct.36 din Legea nr. 153/2017.

De aceea, a apreciat că instanța de fond nu a soluționat prezenta cauză cu corecta aplicare a prevederilor legale incidente speței, fapt ce reiese din afirmația realizată în paragraful nr. 2 de la pagina 17 a sentinței unde se reține că: „într-adevăr, potrivit art.2 alin.1 lit.a din Legea nr. 284/2010, raportat ia art.2 alin.1 pct.30 din Legea nr. 500/2002, pârâții trebuiau să aplice nivelul maxim de salarizare."

Dacă prima instanță ar fi analizat prevederile Legii, invocate, prin întâmpinare, ar fi observat că prin art. 1 alin. 1 se stabilește cadrul de aplicare al legii, dispunându-se că prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar prin alin 3 al aceluiași articol se statuează că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.

Totodată, art. 6 lit.b) și c) din Lege enumeră printre principiile de bază ale sistemului de salarizare reglementat și b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție și c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, astfel încât nu mai era necesară o întreagă motivare cu privire la scopul reglementărilor anterioare Legii, enumerate mai sus, de recunoaștere și înlăturare a inechităților salariale existente în sistemul bugetar.

Fundamentul motivării sentinței apelate este existența stării de discriminare, stare care, astfel cum a arătat, a fost dovedită de către instanță, prin incidența, în speță, a unor prevederi normative care nu mai erau în vigoare la data de 01.01.2018. De aceea apreciem că sentința primei instanțe este lipsită de temei legal.

Față de prevederile art. 1 și art.6 din Lege, modul de stabilire al salarizării de către Curtea de Apel Timișoara, pentru personalul propriu s-a realizat cu respectarea, întocmai a principiilor menționate anterior, dar și în concordanță cu principiul legalității, statuat de către același articol legal, potrivit căruia drepturile de natură salariată se stabilesc prin norme juridice de forța legii.

Mai mult, a susţinut faptul că este lipsită de temei legal și susținerea primei instanțe de la paragraful penultim de la pagina 8 din hotărâre, în sensul că dispozițiile Legii nr. 71/2015 se aplică începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv începând cu 09.04.2015, iar nivelul maxim de salarizare impus de această lege a fost menținut în continuare, inclusiv în perioada în litigiu..., având în vedere faptul că Legea nr. 71/2015 a fost abrogată, prin art. 44 alin.1, pct. 12 din Legea nr. 153/2017 începând cu data intrării în vigoare a acestei ultime legi, respectiv 01.07.2017.

În ceea ce privește starea de discriminare, a apreciat, contrar celor reținute de către instanța de fond, că aceasta, nu există în temeiul reglementărilor invocate de către instanță, ci din modul de aplicare a Legii nr. 153/2017.

Cu toate acestea, pentru a justifica starea de discriminare prima instanță ar fi trebuit să analizeze, care este modul corect de aplicare a Legii nr. 153/2017, astfel încât să fie

respectat art. 25 alin. 1 din Lege.

Mai mult, a arătat că prima instanță a reținut la paragraful ultim de la pagina 8 din hotărârea sa, că prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 s-au aplicat în mod corect de către Curtea de Apel Bacău, invocând în susținerea acestui aspect faptul că Ministerul Muncii și Justiției Sociale a recunoscut acest mod de calcul.

Instanța nu a avut însă în vedere apărările pârâților, care au arătat că prin încuviințarea pretențiilor reclamanților s-ar nesocoti dispozițiile imperative ale legii, doar fiindcă alți ordonatori de credite au ales să o facă, iar adresa Ministerului Muncii și Protecției Sociale nu poate avea caracter de normă interpretativă a legii și ea nu reprezintă o interpretare oficială în senul art. 9 alin.1 Cod civil, o astfel de interpretare putând fi realizată doar de cel care a adoptat norma civilă.

A fost reiterată faptul că Ministerul Justiției prin adresa nr. 8/9604,11206,12749/2018 din 21.03.2018, în completarea adresei nr. 6/9604,11206,12479/01.03.2018(invocate de către reclamanți), a comunicat conducerilor curților de apel dispozițiile art. 25 alin.1 din Legea - cadru nr. 153/2017 solicitând acestora, ca la stabilirea drepturilor salariale, pentru personalul instanțelor de judecată din circumscripția curții, să aibă în vedere respectivele dispoziții legale.

Cu privire la soluționarea de către prima instanță a petitului privind starea de discriminare apreciem ca relevante considerentele Deciziei nr. 2/2015 a înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-au reținut următoarele: în virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Art. 16 alin. (2) din Constituție statuează că nimeni nu este mai presus de lege.

Așadar, nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obține un anumit

tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare si aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre.

În consecință, a opinat că prima instanța nu a realizat acest deziderat cu privire la proba legalității și temeiniciei reclamanților în ceea ce privește starea de discriminare.

Din punct de vedere al legalității acordării cuantumului de 45% sporuri salariale/angajat, a apreciat că, doar ipotetic, acesta poate fi aplicat, însă trebuie arătat că, în conformitate cu prevederile art. 25 alin.1 din Legea nr. 153/2017 suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

Ordonatorul secundar de credite, respectiv Curtea de Apel Timișoara este singura instituție îndrituită a aprecia care poate fi cuantumul sporurilor acordate personalului auxiliar de specialitate și conex, astfel încât să fie respectate prevederile art. 25 alin. 1 din Lege, arătând că, într-adevăr, acordând sporuri salariale în cuantum de 30% salariat nu se ajunge la limita prevăzută de art. 25. însă în suma reglementată de acest articol sunt cuprinse, pe lângă sporurile salariale, și compensațiile de hrană, tichetele de vacanță și alte prime, premii și indemnizații, în cuantumul permis de lege, astfel încât, în situația existentă în prezent la nivelul Curții de Apel Timișoara, limita de 30% este atinsă.

S-a avut în vedere că, în prezent, Curtea de Apel Timișoara se află la limita de 30% sumă a sporurilor/tichetelor/compensațiilor din suma salariilor de bază, obligarea la mărirea cuantumului sporurilor acordate personalului auxiliar de specialitate și conex peste cuantumul stabilit de 30% determină, implicit și depășirea cuantumului prevăzut de art. 25 alin.1 din Legea nr. 153/2017, și deci încălcarea prevederilor legale.

Din această perspectivă, a criticat și cele reținute de către prima instanță în sensul că, prin Decizia nr. 25/1/A/1 din data de 02.02.2018 a Curții de Apel Bacău s- au aplicat prevederile Legii cadru nr. 153/2017 și s-a dispus în mod corect, încadrarea personalului auxiliar de specialitate, prin stabilirea și aplicarea sporurilor de 45%.

A arătat că nu cunoaște care sunt compensațiile, adaosurile, primele, premiile și indemnizațiile, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate de către Curtea de Apel Bacău, personalului auxiliar de specialitate și conex, și dacă prin aplicarea acestora a fost depășit cuantumul prevăzut de art. 25 alin.1 din Legea nr. 153/2017.

Cu toate acestea, nu se poate impune obligarea la plata sporurilor solicitate de către reclamanți în procentul de 45%, deoarece, prin acordarea celor trei sporuri salariale în cuantumul stabilit de către prima instanță ar încălca prevederile art. 25 alin. 1 din Lege.

Totodată, motivele sentinței instanței de fond sunt contrare celor reținute de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 697/2019, din care a evidenţiat următoarele aspecte:

Distinct de aceste considerente, Curtea reține că, în esență, prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie regula potrivit căreia suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază. Curtea observă că soluția legislativă a limitării sporurilor salariale nu este de noutate, aceasta fiind consacrată anterior prin art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit căruia "Suma sporurilor, compensațiilor, primelor și indemnizațiilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază sau a indemnizațiilor lunare de încadrare, după caz". Aceste prevederi legale au fost supuse controlului de constituționalitate, iar prin Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea a statuat că " dispozițiile art. 22 din lege prevăd două reguli (...) clare care vizează transparența și echitatea sistemului public de salarizare." De asemenea, Curtea observă că o soluție legislativă similară a fost consacrată și prin dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care stabileau că: "Suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor funcțiilor de bază sau a indemnizațiilor lunare de încadrare, după caz."

În acest context, Curtea precizează că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări.”;

 În ceea ce privește critica vizând existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, Curtea reține că aceasta nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă pare, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.”;

Totodată, Curtea reține că, în prezenta cauză, critica formulată de autoarea excepției se axează pe unele probleme rezultate din aplicarea dispozițiilor legale criticate, prin evidențierea unor situații particulare, prin natura lor, variabile, spre exemplu, numărul și categoriile de angajați în cadrul unei instituții/autorități publice, care, în opinia sa, pot genera diferențe în privința cuantumului sporurilor acordate aceleiași categorii de personal care își desfășoară activitatea în instituții diferite, în speță, judecătorii care își desfășoară activitatea în tribunale diferite.” ;

Sub acest aspect, Curtea observă că la stabilirea nivelului veniturilor salariate trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora "Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator de credite", și ale art. 3 alin. (4) din Legea-cadru, potrivit căreia: "Ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariate în bani și în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu."

De asemenea, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. în acest sens, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilește că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I - VIU". Ca atare, Curtea constată că stabilirea cuantumului concret al sporurilor, și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici ari. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.

Referitor la invocarea dispozițiilor art. 41 din Constituție, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a statuat că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariate personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului. Legea fundamentală prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe țară", fără să dispună cu privire la drepturi salariate suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele și altele (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. De asemenea, Curtea Europeană a statuat că o autoritate de stat nu poate invoca lipsa de fonduri ca pretext pentru a nu-și îndeplini obligațiile (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 26).

În consecință, Curtea constată ca, interpretate în ansamblul dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, prevederile legale criticate nu încalcă art. 4, 16 și 41 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește incidența în speța a prevederilor Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, a arătat că în mod nelegal prima instanță a concluzionat că dispozițiile acesteia sunt aplicabile speței, întrucât prin Decizia nr. 310/2019 Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 6 lit. a) teza finală, art. 11 alin. (1), art. 24, art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (2) lit. b) și alin. (3) lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a reținut prin motivarea hotărârii sale că: Referitor la invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, și la susținerea privind nerespectarea considerentelor acestei decizii, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea reține că, prin decizia anterior referită, a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 3M alin. (1^2) din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 57/2015, dispoziții potrivit cărora la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau al autorității publice, se iau în considerare numai drepturile salariate prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Soluția și considerentele reținute de Curte în decizia aferentă nu pot fi aplicate mutatis mutandis în ceea ce privește analiza constituționalității dispozițiilor legale criticate pe calea prezentei excepții de neconstituționalitate, având în vedere că, astfel cum s-a arătat mai sus, ipotezele normative sunt diferite.

În același sens a apreciat că, întrucât, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 a avut ca obiect de analiză prevederile Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, nu poate fi aplicată mutatis mutandis și în speța de față.

Autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta [în acest sens, a învederat Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52].

De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”

Prin urmare, a susţinut că hotărârea primei instanțe este contrară modului de interpretare a art. 25 din Legea nr. 153/2017 de către Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 697/2019, și prin Decizia nr. 310/2019 fiind astfel profund nelegală.

Totodată, a arătat că, fiind chemată să se pronunțe asupra recursului în interesul legii promovat de către Curtea de Apel Alba lulia, în dosarul nr. 1127/1/2021, înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, admițând, prin Decizia nr. 15/28.06.2021 acest recurs a statuat că: în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată ia ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariate.

Prin urmare toate motivele formulate prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, au fost, în mod evident, temeinice și legale, fapt care conduce fără echivoc la concluzia că hotărârea apelată este nelegală fiind în neconcordantă cu modul de interpretare a prevederilor legale de către înalta Curte de Casație si Justiție.

Față de cele precizate, a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârea primei instanțe și rejudecând, respingerea acțiunii reclamanților ca nelegală și nefondata. A solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat declarat de către Curtea de Apel Timişoara, menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Timişoara, au solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, învederând că, deși Curtea de Apel Timișoara nu are obligația directă de acordare a drepturilor salariale solicitate de către subsemnați, reclamnanți, trebuie avută în vedere calitatea acestui pârât de ordonator de credite, raporturile de serviciu fiind evidente, raportat la angajat și angajator, Curtea de Apel Timișoara având personalitate juridică în cauză, raporturile de muncă ale subsemnaților fiind stabilite de angajatorul comun, intimaţii-reclamanţi fiind angajați la instituția subordonată, respectiv Judecătoria Caransebeș, drepturile salariale fiind calculate și plătite de instituția angajatoare.

Pe de altă parte, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Totodată, Ministerul Justiţiei  a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea apelului declarat de pârâţi în ceea ce priveşte fondul cauzei.

Examinând hotărârea apelată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată:

Prin sentinta apelata, Tribunalul Gorj a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi pe cale de consecinţă a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei. 

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâţii Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării,  pârâţii fiind obligati la:

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.23/2016-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr.153/2017;

 - repararea prejudiciului produs, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Mureş;

- obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;

- actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin apelurile declarate, paratele apelante au criticat sentinta instantei de fond, aratand, in esenta, ca prin aceasta s-a dispus, in mod nelegal, acordarea unor sporuri al caror cuantum cumulat depaseste plafonul maxim prevazut de Legea 153/2017.

Criticile apelantilor sunt intemeiate.

Astfel, prin Decizia RIL 15/2021, ICCJ a stabilit ca „În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale”.

Problema de drept care a format obiectul recursului în interesul legii a privit determinarea modalităţii de stabilire a cuantumului sporurilor de care beneficiază personalul auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti în interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la prevederile art. 25 din aceeaşi lege şi ale art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.

 A retinut ICCJ ca „Practica neunitară a pornit de la împrejurarea că plafonul maxim al sporurilor ce pot fi acordate personalului auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete este de 45% din salariul de bază, iar dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevăd că suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite este limitată la 30% din suma salariilor de bază, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare ale acestuia.

Prin art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că începând cu data intrării în vigoare a legii, 1 iulie 2017, drepturile salariale ale personalului plătit din bugetul general consolidat al statului sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în această lege.

Reclamanţii din litigiile soluţionate, în mod neunitar, prin hotărâri judecătoreşti definitive fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex din cadrul instanţelor sau al parchetelor de pe lângă acestea, categorie care intră în sfera destinatarilor legii şi a domeniului său de aplicare, aşa cum rezultă din stipulaţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborate cu cele ale art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din lege.

 În ceea ce priveşte modul de stabilire a salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, art. 12 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017 dispune că acestea se stabilesc potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 şi anexelor nr. I-IX din lege, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de personal, în vederea realizării obiectivelor, programelor şi proiectelor stabilite. Începând cu anul 2023, potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din lege, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare se vor stabili pentru toate funcţiile cuprinse în anexele nr. I-VIII din lege prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în anexele nr. I-VIII cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare.

În vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, prin art. 36 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că, la data intrării în vigoare, 1 iulie 2017, trebuie să se procedeze la reîncadrarea personalului salarizat "pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38".

 Prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii în scopul reglării în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice prin limitarea creşterilor salariale până la un anumit nivel stabilit prin lege. Din interpretarea sistematică şi logică a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) rezultă că, începând cu 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022. Aceasta este situaţia reclamanţilor din litigiile soluţionate în mod neunitar, potrivit jurisprudenţei examinate.

 Aşa cum s-a reliefat mai sus, soluţia legislativă a limitării sporurilor salariale este consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază.

Totodată, prin art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiţiei, categorie din care face parte şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri:

a) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].

b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare." (art. 5).

 Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect care se impune a fi lămurit vizează identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţa ataşată, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), având în vedere că titularii cererilor de chemare în judecată fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate şi conex din instanţe.

 Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.”

Prin aceeasi decizie, ICCJ a analizat problema posibilitatii depasirii plafonului maxim al sporurilor si prin prisma principiului egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, invocate de catre reclamantii-intimati in sustinerea cererii.

A retinut ICCJ ca acest principiu „nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru.

 Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

 Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

 De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

 Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

 Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii.”

In speta, reclamantii, personal auxiliar de specialitate si conex, au solicitat acordarea sporurilor, cu depasirea plafonului maxim prevazut de lege, invocand starea de discriminare prin raportare la cuantumul sporurilor acordate prin hotarari judecatoresti magistratilor si personalului auxiliar de specialitate din cadrul Curtii de Apel Bacau, Curtii de Apel Bucuresti si Curtii de Apel Tg. Mures.

Asa cum s-a precizat insa in mod expres in considerentele obligatorii ale Deciziei in interesul Legii 15/2021, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1).

 Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare.

In raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar.

In speta, drepturile salariale de care beneficiaza reclamantii-intimati sunt stabilite prin Decizie de catre Presedintele CA Timisoara, acesta avand calitatea de ordonator de credite.

Prin Decizia RIL 15/2021 s-a stabilit ca „este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.”

Prin urmare, in mod gresit instanta de fond a admis cererea reclamantilor, prin raportare la salariile obtinute de angajati din cadrul altor ordonatori de credite.

In aceeasi ordine de idei, s-a subliniat ca este greşită interpretarea, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

De asemenea, ICCJ nu a reţinut o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii, fara ca egalizarea salariala sa faca referire si la sporuri, in privinta acestora subliniindu-se ca sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare.

Asadar, dat fiind faptul ca suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale, in mod gresit instanta de fond a admis actiunea reclamantilor.

In consecinta, se impune admiterea apelurilor si, potrivit dispozitiilor art. 480 alin.2 CPC, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii si în contradictoriu cu apelantele pârâte Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin.

Domenii speta

Spete similare