Acţiuni specifice apărării drepturilor nepatrimoniale ale personalității; competență materială – regulator de competență; incidența art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Decizie 41 din 25.03.2022


Acţiuni specifice apărării drepturilor nepatrimoniale ale personalității; competență materială – regulator de competență; incidența art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă

„Primul capăt de cerere are, în acest tip de acțiuni, un caracter autonom, fiind un capăt de cerere principal, în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din C. proc. civ., concluzie valabilă şi în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, având ca obiect pretenţiile materiale, fiind vorba tot despre un capăt de cerere principal, în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din C. proc. civ.

Primul capăt de cerere intră în categoria celor prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ., care se referă, în sens larg, la obligaţii de a face sau de a nu face neevaluabile în bani. Al doilea capăt de cerere intră în categoria celor prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., fiind o cerere evaluabilă în bani, cu valoare până la 200.000 lei.

În raport cu această calificare a capetelor de cerere principale, rezultă că judecătoria este competentă material a le soluţiona.”

(Curtea de Apel București, Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sentința civilă nr. 41F din data de 25.03.2022)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secţia a V-a civilă la 17.12.2020, reclamanţii Asociaţia M. şi G.B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B.S.O., (1) să se constate  caracterul ilicit al afirmaţiilor făcute de pârât în articolele publicate la data de 27 august 2020 în ediţia online a E.Z., la data de 28 august 2020 în ediţia online a E.Z. şi la data de 30 august 2020 în ediţia online a E.Z., afirmaţii care au fost făcute cu încălcarea dispoziţiilor art. 71-74 din C. civ., art. 23 alin. (11), art. 26 şi art. 30 din Constituţia României şi art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; (2) să se dispună, în temeiul art. 253 alin. (4), art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 din C. civ., obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro (câte 5.000 de euro pentru fiecare reclamant), cu titlu de despăgubiri morale, (3) cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. __, Tribunalul București – Secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (1) din C. proc. civ., competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat constatarea caracterului ilicit al afirmaţiilor şi obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, rezultând astfel că natura juridică a acțiunii este aceea a unei acțiuni în pretenţii, fundamentate pe răspunderea civilă delictuală.

Conform dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti. 

Împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată, se solicită şi constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârşite nu schimbă natura juridică a acţiunii, care este aceea a unei acţiuni în realizare, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, evaluabilă în bani.

Cererea de luare a măsurilor prevăzute de art. 253 alin. (1) lit. a)-c) din C. civ. are natura unor mijloace de apărare, după cum rezultă şi din titlul articolului, fiind vorba despre o acţiune defensivă, natura juridică a unor astfel de solicitări fiind, mai degrabă, a unor cereri din cele prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ., decât a unor cereri în constatare.

În niciun caz, capătul de cerere referitor la constatarea caracterului ilicit al afirmaţiilor nu poate fi calificat o acţiune în constatare, în accepţiunea art. 125 din C. proc. civ. care, prevăd că, în cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului, având în vedere că prin acest capăt de cerere nu se solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nepatrimonial, ci constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârşite de către pârât.

Constatarea caracterului ilicit al unei fapte sau acţiuni nu se poate cere doar în cazul cererilor fundamentate pe art. 253 din C. civ., ci şi în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun, fundamentată pe dispoziţiile art. 1386 alin. (1) şi art. 1391 alin. (3) şi (5) din C. civ., care prevăd că dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile. Această împrejurare nu transformă acţiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun (în cadrul căreia se solicită, în majoritatea cazurilor, constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârşite) într-o acţiune în constatare a existenţei sau inexistenţei unui drept nepatrimonial, acţiunea în răspundere civilă delictuală fiind, prin natura ei, o acţiune în realizare, patrimonială, evaluabilă în bani.

Prin urmare, chiar dacă reţinem incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., ambele capete de cerere sunt de competenţa judecătoriei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 25.11.2021.

Prin sentinţa civilă nr. __, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Față de obiectul și temeiurile de drept invocate de reclamanţi, respectiv apărarea drepturilor nepatrimoniale, se constată că au fost formulate două capete de cerere distincte, respectiv un capăt de cerere în constatarea caracterului ilicit a unor afirmații, formulat în baza art. 252-253 din C. civ. și un capăt de cerere în pretenții, care este un capăt de cerere accesoriu.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului ilicit a unor afirmații, formulat în baza art. 252-253 din C. civ., se reţine că, în ipoteza încălcării unui drept nepatrimonial, legiuitorul a reglementat în mod expres, prin art. 253 din C. civ., mijloacele procesuale pe care le are la dispoziție persoana vătămată în drepturile sale nepatrimoniale. Din dispozițiile art. 253 rezultă că, în viziunea legiuitorului, acțiunea prin care se cere constatarea caracterului ilicit al faptei este una de sine-stătătoare, concluzie care se întemeiază pe caracterul de norma specială, care consacră o excepţie, dar şi pe interpretarea gramaticală a dispozițiilor acestuia. Astfel, în alin. (1) se menționează că persoana poate cere oricând instanței constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, iar în alin. (3) este folosită locuţiunea adverbială „de asemenea”, cu privire la dreptul persoanei de a cere despăgubiri, al cărei înţeles este sinonim cu „la fel” sau „în plus”.

Aşadar, a fost reglementat un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri nepatrimoniale, vizând restabilirea dreptului atins, potrivit art. 253 alin. (1)-(3) din C. civ., cât și măsuri patrimoniale, conform art. 253 alin. (4) din C. civ.

Prin urmare, o acțiune prin care se solicită constatarea caracterului ilicit al unei faptei constituie, prin sine însăşi, o măsură reparatorie (de natură nepatrimonială) a prejudiciilor nepatrimoniale. Trimiterea pe care art. 1391 alin. (5) din C. civ. o face la dispozițiile art. 253-256 semnifică faptul că, în cazul în care se invocă încălcarea unui drept patrimonial, se aplică instituția răspunderii civile delictuale cu mijloacele de apărare speciale, prevăzute în art. 253-256 din C. civ. Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea caracterului ilicit al unei faptei, formulat în baza art. 252 din C. civ., are un caracter de sine stătător, fiind un capăt de cerere principal, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 30 alin. (3) din C. proc. civ., iar capătul de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor este un capăt accesoriu, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 253 din C. civ.

În condițiile în care capătul de cerere privind constatarea caracterului ilicit al unei faptei, formulat în baza art. 252 din C. civ., are un caracter de sine stătător, competența acestuia se stabilește conform art. 94 și art. 95 alin. (1) din C. proc. civ., fiind de competența tribunalului, care este instanța de drept comun, iar nu a judecătoriei. 

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel București – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 16.03.2022.

Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Curtea a stabilit că instanţa competentă material a soluţiona acţiunea este Judecătoria Sectorului 3, pentru următoarele considerente:

Conform cererii de chemare în judecată, reclamanţii au învestit instanța cu o acțiune având trei capete de cerere: (1) să se constate caracterul ilicit al afirmaţiilor făcute de către pârât în trei articole publicate în perioada 27-30 august 2020 în ediţia online a E.Z.; (2) să fie obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale; (3) să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Cele două instanţe aflate în conflict de competenţă au pronunţat soluţii diferite, pentru că au făcut aprecieri diferite asupra caracterului evaluabil/ neevaluabil în bani al acțiunii introductive, calificând diferit primul capăt de cerere. Ca regulă generală, este corectă susținerea tribunalului, în sensul că o solicitare de constatare a existenței unui drept, urmată de una în realizarea acelui drept, nu poate fi privită drept un capăt de cerere de sine-stătător. Totuși, în materia apărării drepturilor nepatrimoniale, în care constatarea caracterului ilicit al faptei constituie în realitate, prin sine însăşi, o măsură reparatorie (de natură nepatrimonială) a prejudiciilor nepatrimoniale, situația este diferită, existând un sediu al materiei care instituie caracterul distinct/ autonom al mijloacelor procedurale puse la dispoziția părții interesate, astfel cum în mod corect a observat judecătoria.

Reglementarea mijloacelor juridice de protejare a drepturilor nepatrimoniale, cuprinsă în art. 252-257 din C. civ., este inspirată din dispozițiile art. 28-29 din C. civ. elvețian, modificat în anul 1983, intenția legiuitorului fiind aceea de a avea ca reper o reglementare relativ modernă, cu o jurisprudență deja articulată în domeniu. În acest sens, noul C. civ. oferă o reglementare unitară privind mijloacele de protejare a drepturilor nepatrimoniale, care și-a propus să ofere mijloace moderne și flexibile pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, atât prin măsuri menite să restabilească dreptul atins, cât și prin compensații materiale. A fost reglementat, aşadar, un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute şi măsuri nepatrimoniale vizând restabilirea dreptului atins (art. 253 alin. (1)-(3) din C. civ.), nu doar patrimoniale (art. 253 alin. (4) din C. civ.). În sistemul de drept elveţian, se consideră că gravitatea prejudiciului moral poate fi diminuată de satisfacția pe care victima a primit-o prin hotărârea de constatare a caracterului ilicit al faptei, care este publicată sau, după caz, comunicată unor terți. Acest aspect a fost surprins și în practica judiciară română, reţinându-se, după modelul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că prejudiciul moral suferit poate fi reparat, în tot sau în parte, prin constatarea judiciară a caracterului ilicit al faptei.

Caracterul autonom al celor trei tipuri de acţiuni specifice apărării drepturilor nepatrimoniale ale personalității, așa cum sunt reglementate la art. 253 din C. civ., reiese şi din condiţiile de exercitare, şi anume din faptul că, dacă măsurile de prevenire și încetare a încălcării unui drept nepatrimonial pot fi dispuse de către instanță independent de vinovăția autorului (cum ar fi cazul exercițiului unui drept care interferează cu un alt drept nepatrimonial) și chiar înainte de producerea unui prejudiciu (art. 253 alin. (1) lit. a) din C. civ.), aplicarea lor nefiind condiționată de dovedirea existenței unui prejudiciu, acordarea daunelor interese este condiționată de vinovăția autorului faptei, concluzie la care duce atât formularea textului special, cât și principiile generale desprinse din art. 1.353 din C. civ. (exercițiul normal al unui drept este o cauză exoneratoare de răspundere) și din art. 1.357 din C. civ. (condiția vinovăției pentru răspunderea pentru fapta proprie), alături de existența prejudiciului.

La aceste argumente de drept comparat, se adaugă şi cele care rezultă din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor art. 253 din C. civ.: „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive”.

Astfel, de vreme ce constatarea caracterului ilicit al faptei constituie una dintre variantele primului mijloc procedural pus la dispoziție de legiuitor prin art. 253 alin. (1) din C. civ., iar exercitarea lui în același timp cu mijloacele procedurale puse la dispoziție prin art. 253 alin. (3) și (4) nu ridică nicio problemă pentru variantele de la lit. a) și b), interpretarea sistematică duce la concluzia că aceeași este situația și în privința variantei de la lit. c) a art. 253 alin. (1) din C. civ.

La interpretarea sistematică se adaugă şi cea gramaticală, astfel că folosirea adverbului „totodată”, pentru mijlocul procedural pus la dispoziția persoanei interesate prin art. 253 alin. (3), și a locuțiunii adverbiale „de asemenea”, pentru mijlocul procedural pus la dispoziție prin art. 253 alin. (4), presupune că tipul de cerere reglementată la ultimul alineat se exercită în aceleași condiții cu cel de la alineatul al treilea și, cum cel de la alineatul al treilea se poate exercita în același timp cu cel de la primul alineat, aceeași soluție legislativă se regăsește și în privința celui de la ultimul alineat. Cu alte cuvinte, cererea prin care persoana prejudiciată poate cere despăgubiri se poate formula concomitent cu cererea având obiectul specific prevăzut la art. 253 alin. (1) lit. c) din C. civ., partea reclamantă nefiind obligată să opteze pentru una dintre ele.

Se observă că acțiunea reclamanţilor din prezenta cauză urmează, ca structură, prevederile art. 253 din C. civ., cuprinzând două tipuri de cereri pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale, cu referire atât la mijloacele nepatrimoniale (primul capăt de cerere), cât şi la cele patrimoniale (al doilea capăt de cerere). În lumina celor expuse supra, rezultă că primul capăt de cerere are, în acest tip de acțiuni, un caracter autonom, fiind un capăt de cerere principal, în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din C. proc. civ. Această concluzie este valabilă şi în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, având ca obiect pretenţiile materiale, fiind vorba tot despre un capăt de cerere principal, în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din C. proc. civ.

În acest context, în cauză devin incidente prevederile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora „în cazul în care mai multe capete de cerere principale, întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinând seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt”.

Potrivit art. 95 pct. (1) din C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Din această reglementare legală rezultă că tribunalul este instanţă de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori nu se prevede competenţa unei alte instanţe judecătoreşti de a rezolva în primă instanţă o anumită cerere, aceasta va fi judecată de tribunal.

Pentru soluţionarea conflictului de competenţă, sunt relevante dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ., conform cărora judecătoriile judecă cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe, precum şi dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătoria judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor.

Aceasta, întrucât primul capăt de cerere intră în categoria celor prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ., care se referă, în sens larg, la obligaţii de a face sau de a nu face neevaluabile în bani. În acelaşi sens, cererile de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care se referă art. 253 alin. (1)-(3) din C. civ., au fost calificate în doctrina consacrată (spre exemplu, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. Hamangiu, 2015, pag. 205; V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. Universul Juridic, 2016, pag. 361-362) ca fiind prin excelenţă cereri privind obligaţii de a face sau a nu face neevaluabile în bani.

De asemenea, al doilea capăt de cerere intră în categoria celor prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., fiind o cerere evaluabilă în bani, cu valoare până la 200.000 lei.

În raport cu această calificare a capetelor de cerere principale, rezultă că judecătoria este competentă material a le soluţiona. În ceea ce priveşte al treilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, acesta este accesoriu, în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., astfel că nu influenţează stabilirea instanţei competente material, fiind incidente prevederile art. 123 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Curtea a stabilit că instanţa competentă material a soluţiona cauza este Judecătoria Sectorului 3 București.