Stabilirea căii de atac raportat la natura reală a litigiului şi nu la instanţa care s-a declarat competentă să îl judece. Inadmisibilitate recurs în cazul unui litigiu de dreptul muncii.

Atâta vreme cât calea de atac în materia litigiilor de muncă şi asigurărilor sociale este apelul, iar prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, prezenta cale de atac, a recursului, a devenit inadmisibilă, din simplul motiv ca litigiul putea beneficia de o singură cale de atac, aceea a apelului. 

Art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 19.04.2017 sub nr. …/327/2017, reclamanta … a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei … la plata integrală şi imediată a creanţei în cuantum de 2.596 lei, ce urmează a se actualiza până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei, sumă compusă din 1.682 lei reprezentând sporuri pentru condiţii de muncă-cheltuieli de personal acordate necuvenit pe perioada anilor 2012, 2013 şi 2014 şi 914 lei reprezentând accesorii-dobânzi şi penalităţi, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta, legal citat a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei şi pe cale de excepţie a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 682 din 9 martie 2018 Judecătoria Tulcea a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta …, constând ca fiind prescrise pretenţiile principale pretinse de reclamantă, aferente perioadei 01.01.2012 - 09.04.2013.

Totodată a respins capătul de cerere cu privire la obligarea pârâtei la plata accesoriilor, ca nefondat şi a respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 2513 din Codul civil, „Prescripţia poate fi opusă numai in primă instanţă, prin întâmpinare sau in lipsa invocării ei, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.”

De asemenea, art. 2512 din Codul civil prevede: „(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.”

Astfel, prima instanţă a constatat că, în speţa de faţă, excepţia a fost invocată de pârâtă, prin întâmpinare, cu respectarea termenului imperativ prevăzut de lege.

Totodată, instanţa de fond a constatat că termenul de prescripţie aplicabil este cel general, de trei ani, prevăzut de art. 2517 din Codul civil.

Având in vedere temeiul juridic invocat de reclamantă, atât prin cererea introductivă, cât şi prin susţinerile verbale de la termenul din 14.02.2018 – plata nedatorată prevăzută de art. 1341 din Codul civil, instanţa de fond a reţinut că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, este acela al încasării sumelor necuvenite de către angajat.

Instanţa de fond a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 2526 din Codul civil, care prevăd că atunci „Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.”

Raportat la împrejurarea că prin acţiunea introductivă, reclamanta a înţeles să indice doar anul 2012 ca reper temporal cu referire la momentul de la care înţelege să solicite plata sumelor încasate necuvenit, instanţa de fond a reţinut data de 01.01.2012 drept moment al începerii curgerii primului termen de prescripţie.

Cum la data de 09.04.2013 prin dispoziţia nr. 147 emisă de … au încetat raporturile de muncă ale pârâtei cu reclamanta, instanţa de fond a reţinut această dată ca moment la care a fost încasat ultimul drept necuvenit.

În contextul în care acţiunea a fost introdusă la 13.04.2017, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând a fi prescrise pretenţiile aferente perioadei 01.01.2012 - 09.04.2013, fără a putea reţine apărarea reclamantei potrivit cu care termenul de prescripţie a fost întrerupt ca urmare a emiterii dispoziţiei de imputaţie nr. 419 din 31.08.2016, în vederea recuperării de la pârâtă a alocaţiei de hrană acordată necuvenit în perioada 01.01.2012 - 09.04.2013, în condiţiile în care respectiva dispoziţie a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 165/02.02.2017 pronunţată în dosarul nr. …/88/2016 de Tribunalul Tulcea, astfel că efectul întreruptiv al prescripţiei pretins de reclamantă nu se poate produce.

Cât priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata accesoriilor, acesta a fost respins, prima instanţă făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale, cu atât mai mult cu cât sumele încasate au caracterul unor drepturi salariale  necuvenite, acordate salariatului pârât şi nu al unor creanţe fiscale.

Referitor la cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a respins-o, ca nefondată, având în vedere că, la dosar, aceasta nu a făcut dovada cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu,

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta …, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.

În motivarea cererii de apel apelanta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând faptul că termenul începe să curgă din momentul „încasării sumelor necuvenite de către angajat”, învederând că nu poate fi de acord cu acest raţionament, raportat la faptul că a intervenit întreruperea termenului de prescripţie, prin constatările Curţii de Conturi - Camera de Conturi Tulcea şi întocmirea procesului - verbal de constatare nr. …/28.05.2015, a Deciziei nr. …/2015.

Din alt punct de vedere, apreciază că o întrerupere a termenului de prescripţie s-a produs şi prin emiterea Dispoziţiei nr. 419/31.08.2016 cu privire la recuperarea aceleiaşi sume de bani, chiar dacă dispoziţia a fost anulata prin Sentinţa civilă nr. 165/02.02.2017 pronunţată în Dosarul civil nr. …/88/2016 al Tribunalului Tulcea, având în vedere modalitatea de recuperare a unui prejudiciu, şi anume prin promovarea unei acţiuni n pretenţii si nu prin emiterea unei decizii de imputare.

Prin urmare, intervenind întreruperea termenului de prescripţie în modalitatea arătată mai sus, apelanta-reclamantă a apreciat că acest motiv de apel este întemeiat.

Legat de plata accesoriilor, apelanta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a respins acest capăt de cerere, deoarece au fost constatate prescrise pretenţiile, pe de o parte, iar pe de alta parte, deoarece s-a apreciat că sumele încasate de intimata-pârâtă „au caracterul unor drepturi salariale necuvenite, acordate salariatului pârât şi nu al unor creanţe fiscale” .

Astfel, apelanta-reclamantă a susţinut că nu poate fi de acord cu acest raţionament, având în vedere că odată constatate ca fiind sume încasate necuvenit, se transformă în prejudiciu, sume nedatorate şi se fac venit la bugetul de stat, iar pentru orice datorie către bugetul de stat, potrivit Codului fiscal şi de procedură fiscala, se calculează accesorii, dobânzi şi penalităţi.

Mai mult decât atât, legalitatea deciziei nr. …/15.06.2015 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi Tulcea şi a procesului verbal aferent, Anexa nr. 15, prin care au fost calculate accesoriile, a fost constatată prin decizia civilă nr. 527/27.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa pronunţată în dosarul civil nr. …/88/2015 al Tribunalului Tulcea.

Astfel, în situaţia în care un angajat încasează sporuri salariale la care nu avea dreptul întrucât nu îndeplinea condiţiile stabilite pentru acordarea lor, este obligat să le restituie în temeiul răspunderii patrimoniale indiferent de vreo culpă a sa în legătură cu încasarea acelor sume, fiind vorba de o situaţie în care acesta a încasat de la angajator o sumă nedatorată.

Potrivit art. 256 alin. 1 din Codul muncii republicat, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, iar pentru această formă specială de răspundere, singurele condiţii sunt existenţa unei plăţi către salariat şi caracterul nedatorat al acestei plăţi, fiind irelevantă vinovăţia sau nevinovăţia salariatului în încasarea sumei.

Caracterul inacceptabil al îmbogăţirii fără just temei - înţeleasă în sens larg - naşte în sarcina salariatului care a primit plata (accipiens) obligaţia de a restitui plata nedatorată către cel care a efectuat-o. Deşi reglementată în cadrul răspunderii patrimoniale, recuperarea sumelor plătite salariatului fără a fi datorate se fundamentează pe un alt temei juridic decât în cazul răspunderii patrimoniale: îmbogăţirea fără just temei.

Astfel, dacă în cazul răspunderii patrimoniale, temeiul juridic este constituit de răspunderea civilă contractuală, reglementată de art. 1350 din Codul civil, care are la bază vinovăţia salariatului şi elementul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, în situaţia recuperării sumelor primite şi nedatorate, aceasta nu are la bază un act de vinovăţie al salariatului, iar recuperarea sumelor nedatorate se întemeiază pe dispoziţiile art. 1341 alin. 1 din Codul civil, conform căruia „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”.

Apelanta a apreciat că dispoziţiile art. 1341-1344 din Codul civil sunt aplicabile în această situaţie, spre deosebire de răspunderea pentru prejudiciul cauzat, în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 1350 din Codul civil. Plata nedatorată este definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia. Obligaţia de restituire există atât în sarcina celui ce a primit plata cu bună credinţă, precum şi în sarcina accipiensului de rea-credinţă. Aşadar, cel ce a primit plata va fi obligat să restituie şi dobânda legală datorată de la data încasării sumei primite.

Pentru motivele arătate, având in vedere faptul că intimata-pârâtă a încasat nejustificat şi necuvenit sporul de izolare pentru perioada 2012 - 2013,  apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului, în sensul admiterii acţiunii în totalitate, astfel cum a fost formulată, şi obligarea intimatei-pârâte … la restituirea sumei solicitate, actualizată cu indicele de inflaţie la data plaţii efective, cu accesoriile aferente.

În apărare la data de 3 iulie 2018 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a arătat că apreciază cererea de apel, ca fiind nefondată, în raport de conţinutul dispozitivului sentinţei atacate.

Astfel, a apreciat că este indiscutabilă împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, în condiţiile în care momentul de început al curgerii acestuia se situează înaintea celor 3 ani necesari introducerii acţiunii. Şi celelalte capete de cerere ale acţiunii introductive au primit o soluţie legală, în sensul că nu putea fi obligată la plata accesoriilor debitului principal şi a cheltuielilor de judecată în condiţiile în care datoria ce făcea obiectul pretenţiilor au fost apreciate ca fiind prescrise.

Prin decizia civilă nr. 880/18.10.2018 Tribunalul Tulcea a respins apelul ca nefondat şi a menţinut ca legală şi temeinică  hotărârea atacată.

Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Tulcea a reţinut că, iniţial, la data de 3.01.2007, între apelantă şi intimată a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 367, intimata îndeplinind funcţia de magaziner în cadrul ARBDD.

Prin dispoziţia nr. 147 din 09.04.2013 emisă de conducătorul instituţiei apelante s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă mai sus amintit, în conformitate cu prevederile art. 55 lit. b) din Legea Nr. 53/2003, prin acordul părţilor.

Până la încetarea raporturilor de muncă intimata a beneficiat de sporuri pentru condiţii vătămătoare de muncă, reprezentând spor de izolare, pe perioada anului 2012 şi în perioada 01.01.2013 – 09.04.2013, în sumă totală de 1.682 lei.

Ulterior, în luna iunie 2015, apelanta a făcut obiectul unui control specific efectuat de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea.

In urma acestui control, s-a constatat că mai mulţi angajaţi ai apelantei, printre care şi intimata IA au încasat venituri salariale cu încălcarea prevederilor legale.

Organele de control financiar ale Curţii de Conturi au emis decizia nr. 20/15.06.2015 în care au fost consemnate constatările dar şi obligaţiile conducătorului instituţiei apelante în vederea recuperării prejudiciilor stabilite.

Decizia mai sus amintită a fost supusă controlului judecătoresc, confirmându-se pe această cale legalitatea şi temeinicia sa.

Ca atare, conducătorul instituţiei a dispus recuperarea sumelor încasate, Direcţia Economică – Serviciul Buget Finanţe procedând la efectuarea calculelor de specialitate şi stabilind că intimata, până la data încetării raporturilor de muncă a încasat suma de 1.682 lei la care s-a adăugat suma de 914 lei reprezentând dobânzi şi penalităţi.

În aceste coordonate nu pot fi primite susţinerile apelantei potrivit cărora termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt prin constatările Curţii de Conturi, prin înlocuirea procesului-verbal de constatare nr. … din 28.05.2015, a deciziei nr. …/2015 şi chiar a dispoziţiei nr. …/31.08.2016.

În mod judicios, prima instanţă a reţinut că, în speţă, termenul de prescripţie aplicabil este cel general, de trei ani, prevăzut de art. 2517 Cod civil. Pentru plata nedatorată, prevăzută de dispoziţiile art. 1341 Cod civil, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, este acela al încasării sumelor necuvenite de către angajat.

În acelaşi mod a fost reţinută şi incidenţa dispoziţiilor art. 2526 Cod civil, potrivit cărora, când este vorba despre prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

În aceste coordonate, cum acţiunea a fost introdusă la data de 13.04.2017, solicitându-se restituirea sumelor încasate în perioada 01.01.2012 – 09.04.2013, în mod corect a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Mai mult, dispoziţia de imputaţie nr. 419/31.08.2016 emisă de apelantă a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 165/02.02.2017 a Tribunalului Tulcea.

Nici critica legată de respingerea capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata accesoriilor nu este întemeiată, prima instanţă făcând în mod corect aplicarea principiului accesorium sequitur principale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta …, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din următoarele considerente:

În drept, ca regulă generală, „prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut, sau, după împrejurări, trebuia sa cunoască naşterea lui” (art.2523 C.civ.)

În noul Cod civil s-a apreciat că, în realitate, prescripţia extinctivă trebuie să înceapă să curgă nu de la data naşterii dreptului la acţiune, ci de la data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, după circumstanţele speţei, să ia cunoştinţă de existenţa acestui drept.

Momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de organul de jurisdicţie în baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă sau trebuia să cunoască acest fapt.

Spre deosebire de regula generală instituită prin reglementarea anterioară, potrivit căreia prescripţia începea să curgă la data naşterii dreptului la acţiune, noul Cod civil stabileşte o regulă semnificativ diferită de aceasta.

În speţă, … a cunoscut existenţa dreptului la acţiune pentru recuperarea sporului de izolare încasat în mod nelegal de către intimata-pârâtă după emiterea deciziei nr. …/15.06.2015 şi a raportului de audit public efectuat ca urmare a încasării nelegare a sporului de izolare. Or, de la prima dată - 15.06.2015 - şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, 13.04.2017, au trecut mai puţin de 3 ani.

De altfel, ca regulă specială, „prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act amiabil ori desfiinţat prin rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă” (art. 2525 Cod civil)

Ca atare, actele de încasare nelegală a sporului de izolare de către intimata-pârâtă … au fost desfiinţate prin decizia menţionată anterior, care a dat naştere dreptului la acţiune.

Cu titlu de jurisprudenţă în materie recurenta reclamantă invocă decizia civilă nr. 805/27.09.2018 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr. …/327/2017 al Judecătoriei Tulcea.

Considerentele instanţei de recurs, asupra excepţiei inadmisibilităţii prezentei căi de atac:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 19.04.2017 sub nr. 3099/327/2017, reclamanta ARBDD a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei … la plata integrală şi imediată a creanţei în cuantum de 2.596 lei, ce urmează a se actualiza până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei, sumă compusă din 1.682 lei reprezentând sporuri pentru condiţii de muncă-cheltuieli de personal acordate necuvenit pe perioada anilor 2012, 2013 şi 2014 şi 914 lei reprezentând accesorii-dobânzi şi penalităţi, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1341, 1530 Cod civil, art. 258 alin. 2 din Codul Muncii şi art. 194 Cod procedură civilă.

În speţă, faptul că judecătorul fondului, stabilind conform art. 131 Cod proc. civilă, a apreciat că este competent material să judece pe fond litigiul, nu înseamnă că s-a tranşat inclusiv asupra calificării juridice a raporturilor supuse judecăţii. De altfel, pe parcursul litigiului nu au existat evaluări jurisdicţionale ale competenţei, prin prisma naturii raporturilor juridice supuse judecăţii, astfel încât nu există nici un impediment a se invoca din oficiu inadmisibilitatea prezentei căi de atac.

Potrivit art. 266 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

 Potrivit art. 269, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

Potrivit art. 483 alin. 2 NCPC, hotărârile pronunţate în conflictele de muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului.

Astfel cum reiese din ansamblul acestor prevederi legale, natura prezentului litigiu este cea a unui conflict de muncă, fiind lipsit de relevanţă pentru natura litigiului ce instanţe şi în ce compunere l-au judecat, atâta vreme cât nu s-a tranşat cu putere de lucru judecat asupra naturii cauzei.

Ceea ce interesează, faţă de natura litigiului, este admisibilitatea căii de atac a recursului, atâta vreme cât litigiul a beneficiat deja de calea de atac a apelului. Astfel cum reiese din art. 483 alin. 2 NCPC, litigiile de asigurări sociale beneficiază de o singură cale de atac, a apelului.

Urmare a faptului că litigiul a fost judecat de instanţele de drept comun, în locul celor specializate de litigii de muncă şi asigurări sociale, litigiul a beneficiat deja de o cale de atac, aceea a apelului.

Cu toate acestea, deşi a fost judecat de o instanţă necompetentă (dar devenită competentă prin neinvocarea în termenul legal a necompetenţei materiale), litigiul a beneficiat deja de calea de atac a apelului, astfel încât nu ar mai putea beneficia de calea de atac a recursului, în virtutea naturii sale, care nu s-a modificat. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât calea de atac în materia litigiilor de muncă şi asigurărilor sociale este apelul, iar prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, prezenta cale de atac, a recursului, a devenit inadmisibilă, din simplul motiv ca litigiul putea beneficia de o singură cale de atac, aceea a apelului. 

Domenii speta

Spete similare