Sporul de risc în procent de 25% aplicat la salariul de bază pentru personalul silvic. Dezlegare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Sporul de risc de 25% din salariul de bază este o componentă a drepturilor salariale ale personalului silvic, alături de indemnizaţia de grad profesional, după cum s-a prevăzut expres prin art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000 şi este stabilit prin lege.

În situaţia sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, legiuitorul a stabilit prin lege cuantumul acestuia, categoriile de personal care beneficiază de acesta şi modul de calcul, respectiv aplicarea unui procent de 25% la salariul de bază, care la rândul său se determină potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 59/2000, coroborate cu cele ale Legii-cadru nr. 153/2017.

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. 4 C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţă de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele vor trebui să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia este aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

Prin sentința nr. 83/2021 din data de 02 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 11585/3/2020 s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A şi B, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră C.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților sumele de bani reprezentând sporul de risc de 25% din salariul de bază, conform dispozițiilor art. 120 alin. 5 Codul Silvic, aşa cum fost a fost modificat prin Legea nr. 175/2017, începând cu luna februarie 2017 şi până la stingerea dreptului prin încetarea ori modificarea raportului de serviciu ori abrogarea sau modificarea normei juridice.

S-a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor.

Împotriva sentinței nr. 83/2021 din data de 02 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 11585/3/2020 a formulat recurs pârâta Garda Forestieră C.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă Garda Forestieră a susținut că instanţa de fond nu a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii atacate, faptul că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017. Reclamanţii nu au contestat deciziile privind stabilirea salariilor de bază în anul 2019 şi în anii precedenţi, situaţie în care acţiunea este inadmisibilă deoarece nu au urmat procedura prevăzută de lege.

Cererea intimaţilor - reclamanţi vizând acordarea unor alte drepturi salariale decât cele stabilite de angajator în temeiul legilor de salarizare aplicabile tinde în fapt şi în drept la modificarea deciziilor de stabilire a salariului, efect care s-ar putea produce numai în urma anulării actelor administrative iniţiale de salarizare si emiterea unor alte decizii cu efect retroactiv. Dacă s-ar accepta contrariul, ar însemna ca instanţele să poată fi chemate să invalideze si să modifice nişte acte administrative individuale, retroactiv şi fară a fi contestate, contrar prevederilor Legii nr. 554/2004.

Mai mult, sporul de 25% solicitat de reclamanţi nu a fost prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Se poate observa că sporul de risc de 25% nu a fost prevăzut nici de legea funcționarilor publici, nici de Codul administrativ şi nici de Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoz. art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC..

Intimatul pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat menținerea sentințe recurate şi a încheierii din data de 19.01.2021, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului, ca fiind temeinice şi legale.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Curtea menţionează că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din art. 488 C.proc.civ. care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Examinarea situaţiei de fapt nu este atributul instanţei de recurs. Instanţa de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanţei de fond. Instanţa de recurs nu trebuie să se preocupe de situaţia de fapt, ci numai de problemele de drept, verificările de fapt fiind incompatibile cu structura recursului.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., indicat de recurenta pârâtă în cererea de recurs: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

Reclamanţii sunt  funcţionari publici, făcând parte din categoria personalului silvic din cadrul Gărzii Forestiere. Aceştia au solicitat instanţei drepturi salariale constând într-un spor de risc în cuantum de 25% calculat la salariul de bază, pentru perioada începând cu luna februarie 2017 şi în continuare.

Cererea de chemare în judecată nu este îndreptată împotriva unor acte administrative emise în derularea raporturilor de serviciu, ci este o acţiune directă, prin care funcţionarii publici solicită obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate prin actele administrative de stabilire a salariilor de bază, precum şi la plata retroactivă a unor diferenţe salariale nerecunoscute de angajator.

Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 22/14.09.2020, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.208 din 10 decembrie 2020, „În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi.”

În cauză, intimaţii reclamanţi nu au contestat dispoziţii de stabilire a salariului, cum în mod eronat apreciază recurenta pârâtă, ci au solicitat drepturi salariale neacordate, astfel că este neîntemeiată critica recurentei pârâte referitoare la inadmisibilitatea acţiunii pentru obţinerea unor drepturi salariale fără contestarea deciziilor de stabilire a drepturilor salariale în termen legal.

Contrar celor susţinute de recurenta pârâtă în cererea de recurs, prin Decizia  nr. 51 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 28 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.665/109/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46 din 19 martie 2008, republicată - Codul silvic [anterior republicării - art. 127 alin. (5)], respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ [anterior republicării - art. 122 alin. (1)]", pentru lipsa caracterului de noutate a problemei de drept supuse dezbaterii.

În considerentele deciziei evocate anterior s-a reţinut, printre altele, că: „Deşi la nivel naţional practica judiciară este neunitară în ceea ce priveşte acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, sursa divergenţei de jurisprudenţă nu o reprezintă interpretarea acestui text legal în modalitatea expusă în sesizare, ci modul în care instanţele judecătoreşti se raportează la Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o cauză cu caracter colectiv, prin care s-a statuat în sensul imposibilităţii acordării sporului de risc în lipsa reglementărilor prevăzute de art. 122 alin. (1) din Codul silvic (în forma anterioară republicării).”

Instanţa de control judiciar menţionează că problemele de drept invocate în cadrul prezentului recurs au fost tranşate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7/12.04.2021 pronunţată în recurs în interesul legii

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 7/12.04.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  590 din 11 iunie 2021 a statuat că „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor  120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziţii beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absenţa elaborării normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeaşi lege.”

Î.C.C.J. a reţinut în considerentele Deciziei nr. 7/12.04.2021 următoarele:

„44. Sporul de risc de 25% din salariul de bază este o componentă a drepturilor salariale ale personalului silvic, alături de indemnizaţia de grad profesional, după cum s-a prevăzut expres prin art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000, şi este stabilit prin lege. (...).

46. Astfel, într-o primă formă, sporul de risc a fost reglementat de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, unde se prevedea că: "Personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază". Prin Legea nr. 175/2017 a fost modificată această prevedere, având următorul cuprins: "(5) Personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice de regim, al structurilor silvice de rang superior, al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură «Marin Drăcea» beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază."

47. Legea nr. 46/2008 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015, iar ca urmare a renumerotării, sporul de risc se regăseşte în cuprinsul art. 120 alin. (5) din acelaşi act normativ, fiind în vigoare, întrucât nu a fost abrogat expres prin vreun act normativ de aceeaşi forţă juridică. Împrejurarea că legiuitorul a înţeles, la momentul republicării Legii nr. 46/2008, să menţină în cuprinsul acesteia prevederile referitoare la sporul de risc reprezintă un argument în sensul recunoaşterii în continuare a acestui spor.

48. Aplicarea principiului supremaţiei legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, presupune în situaţia de faţă că, dacă un drept sau spor a fost recunoscut unor categorii de persoane prin lege, act cu caracter normativ emis de Parlament sau de către Guvern, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, retragerea acestui drept sau spor trebuie să se facă, tot prin lege, astfel cum prevede expres art. 53 din Constituţie.

49. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea privind Cauza Kechko împotriva Ucrainei din 8 noiembrie 2005 (paragraful 23), a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare.

50. De asemenea, nu se poate susţine nici că dispoziţia vizată a fost abrogată implicit prin legile-cadru de salarizare reprezentate de Legea-cadru nr. 3302/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi Legea-cadru nr. 284/2020 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de legile anuale de aplicare etapizată, anterioare republicării Codului silvic din data de 12 august 2015, neexistând vreun argument juridic valabil în sensul că ar contraveni principiilor enunţate în cuprinsul acestor reglementări; de altfel, soluţiile de nerecunoaştere a sporului în litigiu nu au reţinut o asemenea neconcordanţă.

51. Existenţa acestui spor este în concordanţă şi cu prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), art. 7 lit. a) şi i) din această lege prevăzând că: "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I - IX; (...) i) "sporul reprezintă un element al salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal". În anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 153/2017, aplicabilă acestei categorii de personal, la art. 9 din capitolul II, denumit "Sporuri şi alte drepturi", se prevede că: "Personalul încadrat în autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii beneficiază de sporurile şi indemnizaţiile aplicabile domeniului de activitate în care este încadrat."

52. Prin urmare, se poate trage o primă concluzie, în sensul că sporul prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic este în vigoare, este stabilit prin lege, textul de lege nu a fost abrogat expres şi nici nu contravine legilor de salarizare, astfel cum s-a reţinut anterior.

53. În ceea ce priveşte restrângerea acestuia, acest lucru se poate face doar prin lege, iar dispoziţia tranzitorie prevăzută de art. 115 alin. (1) din Codul silvic nu era de natură să producă această restrângere.(...)

70. Or, în situaţia sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, legiuitorul a stabilit prin lege cuantumul acestuia, categoriile de personal care beneficiază de acesta şi modul de calcul, respectiv aplicarea unui procent de 25% la salariul de bază, care la rândul său se determină potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 59/2000, coroborate cu cele ale Legii-cadru nr. 153/2017.”

 Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. 4 C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţă de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele vor trebui să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia este aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

Dispoziţiile legale determină în mod neechivoc atât categoriile de personal care beneficiază de drepturile băneşti, cât şi modul de calcul, stabilind fără nicio distincţie acordarea sporului într-un procent de 25% la salariul de bază, astfel că este neîntemeiată critica recurentei pârâte potrivit căreia numai persoanele care ar fi supuse unui risc sau noţiunii de risc ar putea beneficia de acest spor. Legea nu face distincţie cu privire la personalul silvic care ar beneficia de acest spor, precizând că „personalul silvic” va beneficia de acest spor de risc.

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, soluţia fiind în acord cu cele statuate de Î.C.C.J. prin Decizia nr. 7/12.04.2021 în recurs în interesul legii, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,

Pentru aceste considerente, criticile formulate de recurenta pârâtă sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare