Modificarea contractului individual de muncă al personalului din administraţia publică locală în ceea ce priveşte cuantumul drepturilor salariale. Condiţii.

În raport de modalitatea specifică de stabilire a veniturilor salariale ale personalului din administraţia publică locală, anume prin hotărâre a consiliului local emisă în exercitarea atribuţiilor expres conferite în acest sens de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 153/2017, există şi posibilitatea modificării acestora în aceleaşi condiţii, respectiv urmare a hotărârii consiliului local,, fără a se putea reţine încălcarea interdicţiei instituite de art. 41 din Codul muncii, într-o asemenea ipoteză fiind incidente dispoziţiile de excepţie prevăzute de art. 17 alin. 5 din Codul muncii referitoare la modificarea elementelor contractului de muncă în baza legii.

O asemenea derogare este permisă însă de prevederile Legii nr. 153/2017 doar în ceea ce priveşte salariul, nu şi în ceea ce priveşte funcţia ocupată.

Prin sentinţa civilă nr. 668 din data de 17.11.2020, pronunţată de către Tribunalul Olt, Secţia I Civilă, în dosarul nr. ___/___/___ s-a respins excepţia lipsei de obiect în ceea ce priveşte contestaţia împotriva dispoziţiei nr. __/18.09.2019, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta _________ în contradictoriu cu pârâţii ____________, ___________ şi ___________.

S-au anulat dispoziţiile nr. ____/18.09.2019 şi nr. ____/21.10.2020 şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestor dispoziţii şi obligarea pârâţilor la plata, către reclamantă, a diferenţelor dintre drepturile salariale încasate în baza dispoziţiilor nr. ____/18.09.2019 şi nr. ____/21.10.2020 şi cele anterior stabilite.

S-a respins cererea privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată.

S-au obligat pârâţii la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial redus.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamanta a desfăşurat activitate în cadrul ____________ în baza contractului individual de muncă nr. ___/21.08.2015, fiind încadrată în funcţia de inspector debutant la compartiment Centru de Informare turistică, integrare europeană, implementare proiecte finanţate din fonduri externe.

Prin dispoziţia nr. ___/01.01.2018 i-au fost stabilite drepturile salariale în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2018, fiind acordat un salariu de bază începând cu data de 01.01.2018 în cuantum de 3952 lei lunar.

La data de 18.09.2019, angajatorul a emis dispoziţia contestată, nr. ___/2019 prin care a dispus ca începând cu data de 01.01.2019 reclamanta, ghid turistic, gradaţia I, să beneficieze de un salariu în cuantum de 3488 lei.

La baza acestei dispoziţii au stat prevederile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv art. 8 – Criterii de performanţă, art. 9-12, art.18, art.19 art. 36, cât şi ale HG nr. 937/2018 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

Reclamanta a contestat această dispoziţie sub aspectul modificării unilaterale a funcţiei şi a drepturilor salariale, precum şi sub aspectul aplicării retroactive a acesteia.

Ulterior, prin dispoziţia nr. ____/21.10.2019 a fost revocată dispoziţia nr. ____/18.09.2019, pârâţii apreciind că a rămas fără obiect contestaţia formulată împotriva acestei din urmă dispoziţii.

Această susţinere nu a putut fi primită deoarece revocarea unei decizii prin care sunt reglementate raporturi de muncă este consecința fie a autosesizării angajatorului cu privire la netemeinicia sau nelegalitatea propriei măsuri, fie efectul unei solicitări din partea salariatului.

În speţă, deşi s-a dispus revocarea măsurilor dispuse prin dispoziţia nr. ___/2019, aceleaşi menţiuni au fost inserate în dispoziţia ulterioară, nr. ___/2019, fără ca pârâţii să motiveze care au fost considerentele de oportunitate care au condus la această revocare, ambele dispoziţii fiind contestate de reclamantă în speţă.

Actul juridic civil, în general, este supus principiului irevocabilității, ceea ce presupune că, în cazul actului juridic unilateral, să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, de către emitent. Acesta este unul dintre principiile ce guvernează efectele actului juridic civil, ceea ce înseamnă că devine incident de la momentul la care actul juridic începe a-și produce aceste efecte.

Aplicând acest raționament în ceea ce privește decizia de concediere, ÎCCJ, prin decizia nr. 18/2016, a reţinut că ea (decizia de concediere) devine irevocabilă de la momentul la care a fost comunicată salariatului, respectiv de la acel moment își produce efectele pentru care a fost emisă. Per a contrario, până la momentul comunicării, ea poate fi revocată de către angajator, tot prin simpla manifestare de voință. După acest moment, în care decizia și-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând de la acea dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părților pentru nașterea unui nou raport juridic de muncă.

Acest raţionament este valabil şi în speţă întrucât actul unilateral contestat, dispoziţia nr. ___/2019 a produs efecte de la data de 01.01.2019, iar în cazul deciziei de modificare salariu – act juridic unilateral, nu există o derogare expresă de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o altă normă reglementată de Codul muncii.

Revocarea, presupunând efecte retroactive, poate interveni numai dacă actul juridic nu a fost executat, motiv pentru care a fost apreciată ca fiind neîntemeiată excepţia lipsei de obiect a contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr. ___/18.09.2019, invocată de pârâţi, sens în care va fi respinsă.

Analizând dispoziţiile contestate s-a reţinut că prin acestea au fost modificate elemente ale contractului individual de muncă, respectiv funcţia şi salariul.

Deşi pârâţii au invocat faptul că la baza stabilirii noilor drepturi salariale ale petentei au stat dispoziţiile Legii nr. 153/2017, acest argument nu a putut fi reţinut deoarece, deşi drepturile salariale ale personalului din cadrul instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat sau bugetele locale se stabilesc numai prin lege, art. 163 alin. 3 Codul muncii, dispoziţiile invocate nu au prevăzut în anul 2019 o scădere a drepturilor salariale faţă de anul anterior, iar începând cu 01.01.2018 drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite în baza aceloraşi dispoziţii legale, la nivelul sumei de 3952 lei (dispoziţia ___/01.01.2018).

Totodată, potrivit prevederilor art. 17 din Codul muncii, anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice. Obligaţia de informare a persoanei selectate în vederea angajării sau a salariatului se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adiţional, după caz.

Potrivit art. 41 (1) din Codul muncii, „Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor”.

Modificarea vizează oricare din elementele esenţiale ale contractului de muncă şi anume, durata contractului, locul de muncă, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, precum şi timpul de muncă şi timpul de odihnă.

Examinând dispoziţiile contestate prin prisma acestor norme legale, instanţa a reţinut că petenta nu şi-a manifestat consimţământul cu privire la modificarea funcţiei deţinute.

Contractul individual de muncă este cârmuit de principiul libertăţii de voinţă, în sensul că părţile sunt libere să negocieze clauzele acestuia, cu observarea normelor legale imperative.

Potrivit art. 16 Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română.

Aşadar, pentru ca un contract individual de muncă să fie încheiat în mod legal este necesar ca voinţa ambelor părţi să fie exprimată în mod neechivoc şi în deplină cunoştinţă de cauza. Astfel, Codul muncii condiţionează legalitatea contractului individual de muncă şi implicit actele adiţionale la acesta, de încheiere în formă scrisă, respectiv de semnarea acestui contract de ambele părţi. Lipsa semnării contractului individual de muncă de către una dintre părţi (angajator sau salariat) echivalează cu lipsa consimţământului.

Aceasta este situaţia şi în cazul modificării contractului individual de muncă.

Or, este evident că reclamanta nu şi-a manifestat acordul de modificare a unor elemente ale contractului său individual de muncă, respectiv felul muncii – funcţia.

Aşadar, pârâţii nu au respectat prevederile art. 17 Codul muncii referitoare la informarea salariatului cu privire la clauzele esenţiale ale contractului pe care intenţiona să le modifice şi nici prevederile art. 41 Codul muncii referitoare la acordul părţilor cu privire la modificarea contractului, iar în ceea ce priveşte modificarea salariului, dispoziţiile legale invocate, Legea nr. 153/2017, nu susţin această măsură.

De asemenea, nu a putut fi reţinut în susţinerea măsurii argumente de natură disciplinară faptul că reclamanta a obţinut în urma evaluării calificativul nesatisfăcător întrucât retrogradarea din funcţie ca sancţiune disciplinară este prevăzută de  Codul muncii – art. 248 alin. 1 lit. b), sancţiune disciplinară ce poate fi aplicată pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile.

S-a avut de a face, aşadar, cu o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, respectiv cu privire la două elemente esenţiale ale contractului individual de muncă, felul muncii şi salariul, fiind modificate unilateral de angajator, cu nerespectarea dispoziţiilor legale invocate.

În aceste condiţii, instanţa a admis contestaţia formulată împotriva dispoziţiilor nr. ___/18.09.2019 şi nr. ___/21.10.2020 şi a dispus anularea acestora cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii acestor dispoziţii şi a obligării pârâţilor la plata, către reclamantă, a diferenţelor dintre drepturile salariale încasate în baza dispoziţiilor nr. ___/18.09.2019 şi nr. ___/21.10.2020 şi cele anterior stabilite.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, instanţa a respins-o motivat de următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 253 alin. 1 din Codul muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Prin prisma acestor prevederi legale, cererea salariatului de acordare a daunelor morale este admisibilă, însă aceste daune pot fi acordate doar în condiţiile în care solicitantul probează prejudiciul moral suferit.

În speţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune morale, fără a preciza în ce constă prejudiciul moral suferit de aceasta, neaducând nicio probă pentru a dovedi legătura de cauzalitate dintre măsura dispusă prin dispoziţiile contestate, măsură care a fost anulată de instanţă şi consecinţele acestei măsuri asupra salariatei.

În contextul în care, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de reclamant este în sarcina acestuia, iar în speţă petenta nu a adus un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura dispusă şi impactul acestei măsuri asupra sa, Tribunalul a  apreciat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 253 alin. 1 din Codul muncii pentru obligarea pârâţilor la plata de daune morale în favoarea petentei.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă coroborat cu art. 451 Cod procedură civilă, instanţa a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat, achitat cu chitanţa nr. ___/22.11.2019.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii __________, __________ şi __________, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

În motivarea apelului s-a arătat că prin dispoziția nr. ____/18.09.2019 privind salariul de bază al reclamantei, la art. 1 se stabilește un salariu de baza de 3488 lei, iar în art. 6 precizează „Începând cu data emiterii prezentei, orice alte dispoziții contrare își încetează aplicabilitatea”, reclamanta luând la cunoștință  de articolele dispoziției la data de 23.09.2019.

Conform art. 11 alin. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 153/2017, pentru funcționarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaționale - Administrație din aparatul propriu al consiliilor județene, primarii şi consilii locale, din instituțiile şi serviciile publice de interes local şi județean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a Consiliului Local, a Consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București, după caz, în urma consultării organizației sindicale reprezentative la nivel de unitate, sau, după caz, a reprezentanților angajaților. Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. 1 se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25. Nivelul veniturilor salariale se stabilește, în condițiile prevăzute la alin. 1 şi 3, fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar sau, după caz, a indemnizației lunare a vicepreședintelui consiliului județean, sau, după caz a viceprimarului municipiului București, corespunzător nivelului de organizare: comuna, oraș municipiu, sectoarele municipiului București, primăria generala a municipiului București, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. 2, cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli.

Apelanţii au susţinut că a fost respectată Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, argumentând că prin Hotărârea __________ nr. ____/19.04.2019, a fost stabilit şi aprobat bugetul local pentru anul 2019, iar prin Hotărârea _______ nr. ____/19.04.2019 au fost stabilite salariile de bază.

La stabilirea salariului reclamantei s-a ținut cont şi de prevederile HG nr. 937/2018 referitoare la stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată începând cu data de 1 ianuarie 2019, salariul acesteia respectând minimul de 2350 lei impus de lege, acesta fiind stabilit în cuantumul de 3488 lei.

Prin HCL ____/19.04.2019, privind stabilirea salariilor de bază începând funcțiilor publice şi contractuale din aparatul de specialitate al __________, precum şi stabilirea indemnizației de consilier local, după aprobarea bugetului local pe anul 2019. Acest HCL a fost abrogat prin HCL ____/2019, HCL ____ fiind dat spre reanalizare de către Instituția Prefectului - Județul Olt.

Ulterior prin HCL _____/08.08.2019, aprobată de ___________, au fost stabilite salariile de bază începând cu 1 ianuarie 2019. În baza acestui HCL şi respectând prevederile Legii nr. 153/2017, ordonatorul principal de credite a emis, în cazul de faţă, dispoziția nr. ____/18.09.2019, luând în calcul şi prevederile HG nr. ____/2018. Această dispoziție a fost dată spre reanalizare de Instituția Prefectului – Județul Olt. În urma reanalizării, a fost emisă dispoziția nr. ___/21.10.2019 prin care fost stabilit salariu doamnei ___________. La calculul remunerației stabilite, au fost luate în calcul şi „Rapoartele de activitate ale personalului contractual” din perioada 2016-2018, dar şi faptul ca niciuna din atribuțiile din fişa postului nu au fost îndeplinite.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

Curtea a constatat că apelul este fondat, faţă de următoarele considerente.

Obiectul acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză vizează anularea dispozițiilor  nr. ____/18.09.2019 şi respectiv nr. ___/21.10.2019 emise de ____________ prin care s-a dispus că începând cu data de 01.01.2019 reclamantei, având funcţia de inspector ghid turistic, gradaţia 1, i se stabileşte un salariu în cuantum de 3488 lei.

Ambele dispoziţii au fost emise în baza dispoziţiilor art. 8, art. 9, art. 10, art. 11, art. 12, art. 18, art. 19, art. 36 din Legea nr. 153/2017, HG nr. 937/2018 şi Hotărârea Consiliului Local nr. 38/08.08.2019 privind stabilirea salariilor de bază începând cu 1 ianuarie 2019, pentru funcţiile publice şi contractuale din aparatul de specialitate al __________ pentru anul 2019.

Anterior emiterii acestora, potrivit Dispoziţiei nr. ___/01.01.2018 reclamanta era încadrată pe funcţia inspector II, gradaţia 0 şi beneficia de un salariu în cuantum de 3952 lei lunar, astfel că, în mod incontestabil, prin cele două dispoziţii au fost modificate două dintre elementele la care se referă art. art.41 alin. 3 din Codul muncii, respectiv felul muncii (funcţie) - din inspector II în inspector ghid turistic, şi salariul de bază - diminuat de la 3952 lei la 3488 lei.

În ceea ce priveşte legalitatea acestei măsuri, se reţine că într-adevăr, conform art. 41 alin. (1) şi (2) Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor şi numai cu titlu de excepţie modificarea unilaterală a contractului individual de muncă se poate face fără consimţământul salariatului, în cazurile şi condiţiile prevăzute de cod.

Un asemenea caz de modificare a contractului individual de muncă fără acordul salariatului este prevăzut de dispoziţiile art. 17 alin. 5 din Codul muncii, potrivit cărora orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual de muncă (inclusiv funcţia/ocupaţia şi respectiv salariul de bază, conform art. 17  alin. 3 lit. d şi k) impune încheierea unui act adiţional la contract, anterior producerii modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil.

Rezultă aşadar din coroborarea acestor dispoziţii că modificarea oricăruia din elementele contractului individual de muncă prevăzute la art. 17 alin. 3 poate interveni fără a fi necesară încheierea unui act adițional la contractual individual de muncă, aşadar chiar fără acordul salariatului, în ipoteza în care o asemenea posibilitatea este prevăzută în mod expres de lege sau de dispoziţiile contractului colectiv de muncă.

Analizând îndeplinirea acestei condiţii în prezenta cauză, se reţine că intimata reclamantă este încadrată ca personal contractual în cadrul __________, astfel încât face parte din categoria de personal ale cărui drepturi salariale sunt stabilite în conformitate cu dispoziţiile Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în aplicarea dispoziţiilor art. 163 alin. 3 din Codul muncii, potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Art. 6 lit. a din Legea nr. 153/2017 prevede, printre principiile care stau la baza sistemul de salarizare reglementat prin legea-cadru, şi principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege.

În acest sens, referitor la salarizarea personalului din administrația publică locală, dispoziţiile art. 11 din legea - cadru prevăd că pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, în urma consultării organizaţiei sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor (alin. 1).

Nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. III şi cap. II lit. A pct. IV (alin. 2), iar stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25 (alin. 3).

Nivelul veniturilor salariale se stabileşte, în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), fără a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar sau, după caz, a indemnizaţiei lunare a vicepreşedintelui consiliului judeţean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului Bucureşti, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraş, municipiu, sectoarele municipiului Bucureşti, primăria generală a municipiului Bucureşti, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli (alin. 4).

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate rezultă aşadar că, în privinţa personalului din administraţia publică locală legiuitorul a instituit o excepţie de la principiul legalităţii sistemului de salarizare, în sensul că stabilirea drepturilor salariale lunare se face prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, marja de apreciere a autorităţilor administraţiei publice locale în această privinţă urmând însă a fi exercitată cu încadrarea între limitele minime şi maxime prevăzute prin lege pentru drepturile salariale, anume limita minimă - salariul minim brut pe ţară, iar limita maximă - indemnizaţia lunară corespunzătoare funcţiei de viceprimar/vicepreşedinte al consiliului judeţean.

Analizând dispoziţiile contestate prin prisma acestor prevederi legale, constată Curtea că ambele au fost emise în baza Hotărârii Consiliului local al _______ nr. _____/08.08.2019, în care, la art. 1, s-a prevăzut că începând cu data de 1 ianuarie 2019 se stabilesc salariile de bază pentru funcţiile publice şi contractuale din aparatul de specialitate al primarului ________, conform anexei, care face parte din hotărâre.

În anexa la HCL nr. ___/08.08.2019, la poz. 14, este menţionată funcţia de inspector II, grad 1, studii superioare, salariu de bază 3488 lei, fără a se regăsi însă funcţia de inspector ghid turistic, gradaţia 1.

Salariul de bază pentru funcţia de inspector II, ocupată de reclamantă anterior modificării prin dispoziţiile contestate în cauză, a fost stabilit aşadar la suma de 3488 lei prin chiar Hotărârea Consiliului Local nr. ___/08.08.2019, hotărâre emisă în exercitarea atribuţiilor expres conferite în acest sens consiliului local prin  art. 11 alin. 1 din Legea nr. 153/2017, dispoziţiile contestate în cauză fiind emise aşadar cu respectarea hotărârii emise de consiliul local în această privinţă.

Actul de dreptul muncii privind modificarea contractului de muncă este unul accesoriu faţă de Hotărârea Consiliului local care, atâta timp cât nu este invalidată sau anulată, are putere de lege în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale personalului din administraţia publică locală şi trebuie adusă la îndeplinire, persoana care se consideră vătămată prin emiterea acestui act administrativ având posibilitatea contestării sale în faţa instanţei de contencios administrativ.

În acest context, referirile la pretinsele deficiențe constatate în activitatea reclamantei nu prezintă relevanță sub aspectul legalităţii dispozițiilor contestate, care nu au vizat sancţionarea disciplinară a acesteia, ci au fost emise în aplicarea prevederilor legii cadru de salarizare şi a Hotărârii Consiliului local privind stabilirea salariilor de bază ale personalului din aparatul primarului, astfel că nu se va putea fi reţinută nici încălcarea exigenţelor prevăzute de art. 251 şi art. 252 din Codul muncii.

Prin urmare, în raport de modalitatea specifică de stabilire a veniturilor salariale ale personalului din administraţia publică locală, exista şi posibilitatea modificării acestora în aceleaşi condiţii, respectiv urmare a hotărârii consiliului local emisă în condiţiile art. 11 alin. 1 din lege, fără a se putea reţine încălcarea interdicţiei instituite de art. 41 din Codul muncii, într-o asemenea ipoteză fiind incidente dispoziţiile de excepţie prevăzute de art. 17 alin. 5 din Codul muncii referitoare la modificarea elementelor contractului de muncă în baza legii.

O asemenea derogare nu este permisă însă de prevederile Legii nr. 153/2017 şi în ceea ce priveşte funcţia ocupată de reclamantă, astfel că subzistă motivul de nelegalitate a celor două dispoziţii referitor la funcţia pe care a fost încadrată în baza acestora, respectiv inspector ghid turistic, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat mai sus, aceasta nu se regăseşte în Anexa la HCL nr. ___/08.08.2019.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 NCPC, Curtea a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că dispoziţiile nr. ___/18.09.2019 şi nr. ___/21.10.2019 au fost anulate în parte, doar în ceea ce priveşte funcţia reclamantei, de inspector ghid turistic în loc de inspector II, cu consecinţa înlăturării dispoziţiile privind obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a diferenţelor dintre drepturile salariale încasate în baza dispoziţiilor nr. ___/18.09.2019 şi nr. ___/21.10.2019 şi cele anterior stabilite,  restul dispoziţiilor sentinţei urmând a fi păstrate.

Domenii speta

Spete similare