Drept civil. Despăgubiri pentru expropriere în fapt.

Reclamanţii (persoane expropriate in fapt) sunt lipsiti de proprietatea asupra bunului lor, fara o justa si prealabila despagubire reclamanţii, fiind intrunite conditiile juridice pentru stabilirea despagubirii pentru exproprierea de fapt, conturate de CEDO in jurisprudenta sa (precum: existenta unui bun al reclamanţilor in sensul Conventiei Europene, existenta ingerintei in dreptul de proprietate al acestora, existenta unei utilitati publice ce afecteaza terenul, nerespectarea cerintelor prevazute de art. 1 din Protocolul aditional nr. 1, întrucât, în lipsa unei despăgubiri, nu există un just raport de proportionalitate intre interesele private ale reclamanţilor si cele de interes general.

Prin cererea de chemare în judecată,  reclamanţii GCA şi G.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul C., prin primar şi Consiliul Local C., prin Primar, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pentru suprafaţa de teren de 1372 mp, situată în .., a intervenit  exproprierea în fapt odată cu emiterea HCL nr. ..27.05.2010, fără demararea procedurilor legale prevăzute de lege şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor ce li se cuvin pentru expropriere, despăgubiri care urmează a fi stabilite la valoarea de circulaţie a imobilului în condiţiile Legii nr. 33/1994, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţi au invocat dispoziţiile Legii nr.255/2010, art. 44 din Constituţie, Legea nr.33/1994.

Prin sentinţa civilă nr.914 din 18.12.2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Mun. C. şi respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Mun. C., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A fost admisă, în parte, cererea dedusă judecăţii, formulată de reclamanţii G.C.A. şi G. M.

A fost obligat pârâtul Mun. C., prin Primar, la plata către reclamanţi a sumei de 261.800 lei, reprezentând despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafaţă de 1372 mp, situat în C., str… nr….

 A fost respins petitul privind constatarea intervenirii exproprierii ca inadmisibil.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul C. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului, apelantul a arătat că  instanța de fond, admiţând cererea de despăgubiri a reclamanţilor intimaţi, a  făcut o apreciere eronată a materialului probator administrat în cauză, precum și o aplicare greșită a dispozițiilor legale, limitându-se la cercetarea pricinii sub aspectul noțiunii de „expropriere de fapt” pe care au suferit-o reclamanții, stare incomparabilă cu prevederile constituționale care garantează respectarea dreptului de proprietate și care generează fundamentarea obligației de plată de către autoritatea publică locală, dată fiind lipsa de folosință cauzată de afectațiune.

Apreciază  apelantul că această expropriere de fapt trebuia să fie analizată pornindu-se de la originea dreptului de proprietate, categoria de folosință a bunului, sporul de valoare adus prin actele de autoritate, demersul reclamanților în legătură cu valorificarea proprietății, conduita acestora, precum și scopul final urmărit.

Astfel, nu poate fi primită sintagma ''expropriere de fapt", întrucât exproprierea așa cum este definită de legiuitor prin legea fundamentală dar și prin legile ordinare, reprezintă o ”deposedare”, or argumentele instanței de judecată la pronunțarea hotărârii, s-au bazat doar pe noțiunea exproprierii în fapt, iar această inedită instituție, a exproprierii în fapt, necunoscută reglementării legale, a fost asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către autoritate prin afectarea de obiective de interes public.

Exproprierea constituie o formă manu militari de trecere a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică a autorității statale, cu o justă și prealabilă despăgubire iar inițiativa exproprierii aparține exclusiv autorităților statale și este determinată de nevoia realizării unor obiective de interes public.

Tocmai pentru că implică o formă de transfer a proprietății fără acordul prealabil al proprietarului, atât cazurile și condițiile exproprierii, cât și procedura de urmat au fost riguros reglementate prin norme europene și naționale (constituționale și legale), norme imperative și restrictive, adoptate pe de o parte pentru a garanta realitatea concretă și nu virtuală a dreptului de proprietate al cetățeanului și de a-l proteja împotriva unor eventuale forme de preluare abuzivă din partea Statului, iar pe de altă parte pentru a asigura o indispensabilă rigurozitate în cheltuirea planificată a banului public alocat.

Apreciază apelantul că, în speța dedusă judecății, nu  există deposedare şi nici utilizării dreptului de folosință pentru bunul ce aparține reclamanților, astfel că admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și în condițiile date presupune o îmbogățire fără justă cauză, creând un dezechilibru în gestionarea bugetului local.

Pe cale de consecință, doar în toate celelalte situații, fiind ocupate cu obiective de interes public terenurile sunt asimilabile celor expropriate pentru utilitate publică  iar proprietarilor li se cuvine a fi despăgubiți în baza procedurilor reglementate de legile ce guvernează exproprierea. cu valoarea de circulație a imobilului.

 Despăgubirile acordate de către instanță reclamanților nu sunt concepute ca o formă de reparație pentru lipsa de folosință a terenului, ci sunt concepute și evaluate ca valoare de circulație a terenului, similar unei tranzacții definitive de transfer a proprietății de la reclamanți către autoritatea publică locală

 Prin urmare, în mod nelegal instanța de judecată, prin sentința apelată, obligă Municipiul C. la plata acestui tip de despăgubire, în sensul că, deși despăgubirea are caracterul de preț și ar trebui să semnifice și transferul proprietății, instanța nu a analizat sub nicio formă acest ultim aspect, rezultatul fiind că reclamanții pleacă și cu prețul terenului, dar și în postura de proprietar de jure al bunului, ceea ce constituie o anomalie, fiind în mod vădit nelegal.

Mai mult, prin sentința apelată se creează un grav echilibru între părți, concretizat prin faptul că Municipiul C. a fost obligat la plata despăgubirilor calculate la valoarea de circulație a terenului pe care nu I-a dobândit în drept, iar reclamanții vor primit prețul unei proprietăți care , în drept, rămâne în continuare în patrimoniul lor.

Astfel, pusă în fața unei atare situații, instanța a considerat că nu calea clasică a acțiunii în revendicare, care are drept consecință tocmai redobândirea posesiei, este cea firească, ci a optat pentru o soluție gospodărească alternativă de despăgubire a reclamantei afectată în folosința proprietății sale, soluție pe care au denumit-o expropriere în fapt.

Alternativa adoptată de instanța de fond prin sentința apelată în cauza dedusă judecății este neîntemeiată pentru că, deși denumită expropriere în fapt, nu are nimic în comun cu procedura legală a exproprierii, ci se bazează pe o situație de fapt, tulburarea unei posesii imobiliare, care la rândul său reprezintă premisa clasică nu a unei exproprieri, ci a unei acțiuni în revendicare, astfel cum aceasta este reglementată atât în vechiul cât și în noul cod civil prin art. 480, respectiv art. 563.

Argumentul instanței de fond care arată că exproprierea în fapt constituie modalitatea de despăgubire în cauza dedusă judecății nu poate fi primit, pentru că în primul rând, exproprierea în fapt nu are acoperire procedurală legală care să includă și noțiunea de despăgubire.

Pentru a proteja o proprietate cotropită, legiuitorul a pus la dispoziția titularului acelei proprietăți acțiunea în revendicare, . acțiune prin intermediul căreia proprietarul deposedat redobândește posesia bunului său pe cale judecătorească de la Astfel, în temeiul art. 1 din Legea nr.5S4/2004, orice persoană ce se consideră vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ al unei autorități publice, poate solicita anularea actului.

Se mai arată că actul administrativ incident în cauză nu a fost atacat în instanță prin procedura contenciosului administrativ, în vederea verificării legalității si oportunității actului de autoritate, nedovedindu-se astfel că au fost încălcate dispozițiile legale privind emiterea lui.

Referitor la condiția existenței unui prejudiciu, apreciază că nu este îndeplinită nici această cerință prin raportare la situația de fapt întrucât documentația PUZ este pe deplin profitabilă reclamanților în vederea valorificării dreptului real, astfel că aceștia nu au contestat caracterul de reglementare al PUZ-uIui, cu atât mai mult cu cât în faza de elaborare si consultare a publicului, aceasta nu a formulat obiecțiuni, potrivit Legii nr.52/2003 privind transparența decizională în administrația publică aceștia apreciind că afectațiunea este si o sursă generatoare de profit, invocând în acest sens Legea nr. 33/1994.

Prin urmare, apreciază că dezlegarea dată de Tribunalul Dolj prin sentința atacată, bazată pe noțiunea de ”expropriere în fapt", este criticabilă sub toate aspectele mai sus invocate, astfel că solicită admiterea apelului formulat, schimbarea în totalitate a sentinței civile nr.914/18 decembrie 2018, cu consecința respingerii în totalitate a acțiuni reclamanților.

În drept, se întemeiază prezentul apel pe dispozițiile art.466 și următoarele NCPC.

Prin decizia civilă nr. 2257 din data de 04 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I Civilă a fost admis apelul.

 A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată şi cererea având ca obiect „despăgubiri”.

S-au menținut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanţii G.C.A. şi G.M., în cuprinsul cererii de recurs, invocând art.488 alin. 1), pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 2467 din data de 19 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă a fost admis recursul declarat de reclamanţii G.C.A. şi G.M. împotriva deciziei civile nr. 2257 din 4 septembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă.

A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, Curtea a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor legale  ca urmare a  analizei pricinii sub aspectul noţiunii de expropriere în fapt nu poate fi primită.

Astfel, terenul proprietatea intimaţilor reclamanţi situat în mun. C., str…, nr…, jud.Dolj (fostă T…, P…) este afectat de lucrari edilitar-urbanistice, respectiv de amenajarea cailor de circulatie in zona  Romanescu-Hipodrom, propusa prin PUZ aprobat prin HCL 209/27.05.2010, în mod corect constatând Tribunalul că apelantul-pârât, prin aprobarea acestor lucrări, a restrâns dreptul de proprietate al reclamantilor, fără însă a-i despăgubi în mod just, iar obligaţia paratului de a acorda despagubiri reclamanților derivă din caracterele dreptului de proprietate prevazute de art. 555 NCCiv.

Dreptul de proprietate este garantat prin art. 44 din Constitutie, art. 555 si urm. din Codul civil, si prin Protocolul Aditional nr. 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, unde in art. 1 se reglementeaza faptul ca „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale.”

Dreptul de proprietate privata este un dreptul real principal care confera titularului sau atributele de posesie, folosinta si dispozitie (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat, atribute care pot fi exercitate in mod absolut, exclusiv si perpetuu, cu respectarea limitelor materiale si a limitelor juridice.

In anumite imprejurari, interesul national, judetean sau local se dovedeste a fi superior celui privat, si astfel se ajunge in situatia ca bunul imobil proprietate privata sa fie trecut in proprietate publica, in mod fortat. Aceasta metoda este reprezentata de expropriere si este reglementata de Legea nr. 33/1994  privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica si de Legea speciala nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local, exproprierea fiind acea operatiune juridica prin care se realizeaza trecerea fortata a unui bun imobil din proprietatea privata in proprietatea publica, in vederea executarii unor lucrari de utilitate publica, cu plata unor despagubiri.

Conform art. 44 alin. (3) din Constitutie: „Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire.”

Tot in acest sens sunt si dispozitiile art. 1 din Legea nr. 33/1994: „Exproprierea de imobile, in tot sau in parte, se poate face numai pentru cauza de utilitate publica, dupa o dreapta si prealabila despagubire, prin hotarare judecatoreasca” si cele din art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale:„(…) Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decit pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.”

Asadar, exproprierea se poate face numai pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, iar cel care urmeaza a fi expropriat trebuie sa primeasca, inainte, o despagubire echitabila, intrucat este lipsit de dreptul sau de proprietate.

Potrivit legii, calitatea de expropriator o detine statul roman pentru obiectivele de interes national, judetele pentru obiectivele de interes judetean, iar municipiile, orasele si comunele, pentru obiectivele de interes local.

Avand in vedere ca exproprierea presupune stingerea dreptului de proprietate privata, fiind o forma de transfer a proprietatii fara acordul prealabil al titularului, etapele procedurii exproprierii sunt prevazute in mod riguros in Legea nr. 33/1994 si Legea nr. 255/2010, evitandu-se, astfel, abuzurile statale, fiind în număr de trei: etapa declararii utilitatii publice, etapa administrativa si etapa judiciara.

Prin jurisprudenta sa, inclusiv in hotararea Burghelea c. Romania, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a adus in discutie notiunea de “expropriere de fapt”.

Aceasta „expropriere de fapt” reprezinta o creatie a instantei de contencios european si desemneaza tocmai acea situatie in care o persoana, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde toate atributele dreptului de proprietate in favoarea statului sau unităţii administrative-teritorile, fara ca aceasta privare sa faca obiect al unui act juridic şi fără ca titularul dreptului să fie despăgubit în vreun fel, fiind o forma a privarii de proprietate interzisa prin lege.

Prin urmare, o privare in fapt de proprietate nu este diferita de o expropriere formala pentru cauza de utilitate publica, astfel incat in privinta modului de valorificare a pretentiilor, intre persoanele expropriate, in functie de derularea ori nederularea procedurii administrative de expropriere, nu se poate face nicio diferentiere de tratament juridic. Cum intimaţii reclamanţi se află intr-o asemenea situatie, prin cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză,  aceştia au  solicitat obligarea pârâtului la plata unor despagubiri ca urmare a privarii dreptului lor de proprietate.

Curtea constată că sunt intrunite conditiile juridice pentru stabilirea despagubirii pentru exproprierea de fapt, conturate de CEDO in jurisprudenta sa ( precum: existenta unui bun al reclamanţilor in sensul Conventiei Europene, existenta ingerintei in dreptul de proprietate al acestora, existenta unei utilitati publice ce afecteaza terenul, nerespectarea cerintelor prevazute de art. 1 din Protocolul aditional nr. 1, întrucât, în lipsa unei despăgubiri, nu există un just raport de proportionalitate intre interesele private ale reclamanţilor si cele de interes general), astfel că soluţia primei instanţe de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri este legală şi temeinică.

Asadar, in conditiile in care intimaţii-reclamanţi (persoane expropriate in fapt) sunt lipsiti de proprietatea asupra bunului lor, fara o justa si prealabila despagubire, este evident ca ingerinta asupra dreptului lor, desi justificata de respectarea unui interes general, nu poate fi considerata ca respecta cerintele prevazute de art. 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la Conventie, deoarece nu exista un just raport de proportionalitate intre interesele private ale reclamanţilor si cele generale.

Cum s-a arătat deja, nu se poate face o diferenţiere de tratament juridic între persoana care a fost expropriată formal şi cea care a fost expropriată în fapt, în ambele cazuri urmând a  se acorda despăgubiri. Însă în speţă, contrar susţinerilor apelantului,  despăgubirile nu se pot limita la lipsa de folosinţă a terenului, deoarece nu numai cu privire la acest atribut al dreptului de proprietate au suferit o restrângere reclamanţii, ci în privinţa tuturor atributelor acestuia, reclamanţii neputând folosi terenul potrivit destinaţiei sale, neputând să edifice o construcţie pe acesta şi deci nici să-i culeagă fructele printr-o eventuală închiriere a acesteia, dar totodată neputând nici dispune în mod liber de bunul lor, câtă vreme acesta este afectat de utilitate publică, nimeni nedorind să dobândească un astfel de bun.Prin urmare, la calcularea cuantumului despăgubirilor experții precum și instanța de fond în mod corect au ţinut seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, neputându-se raporta la preţul din contractele de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2010, cum a solicitat apelantul-pârât, întrucât nu a operat transferul dreptului de proprietate, nefiind expropriaţi formal reclamanţii în acest an şi nefiind astfel incidente prevederile art. 26 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 33/1994, o justă despăgubire trebuind a se raporta în cauză la preţul pe care reclamanţii l-ar fi obţinut prin vânzarea liberă a terenului.

Contrar susţinerilor apelantului pârât, intimaţii reclamanţi nu puteau formula o acţiune în revendicare, deoarece, în fapt, aceştia nu au pierdut posesia terenului, iar acţiunea în revendicare reprezintă tocmai acţiunea formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care primul tinde la redobândirea posesiei bunului.

Nu are relevanţă faptul că intimaţii reclamanţi nu au atacat în instanţă actul de autoritate privind aprobarea PUZ-ului sau că acesta ar profita reclamanţilor în privinţa celorlate terenuri deţinute de aceştia în zonă prin permiterea edificării unor construcţii, cu indicatori urbanistici aprobaţi, câtă vreme tot terenul de 1372 mp din prezenta cauză este prevăzut în acest plan urbanistic ca stradă şi nu se poate astfel susţine că, referitor la el, acest aspect le profită reclamanţilor.

Totodată nu interesează în prezenta cauză faptul că, formal, dreptul de proprietate aparţine încă reclamanţilor, câtă vreme apelantul-pârât avea posibilitatea de a solicita pe cale reconvenţională realizarea transferului acestui drept, instanţa neputându-se pronunţa din oficiu, în lipsa unei astfel de cereri. 

Curtea reţine astfel că, potrivit art. 22 alin. 2 NCPC, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri  temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Dispoziţiile alin. 6 al aceluiaşi articol stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Aceste dispoziţii reglementează principiul disponibilităţii, principiu consacrat de art. 9 N.C.P.C., potrivit cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului , prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

În cererea de chemare în judecată reclamantul trebuie să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia pe care o supune judecăţii, precum şi motivarea în fapt şi în drept, iar instanţa este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţile din proces, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile şi apărările formulate în condiţiile legii, prin cererile principale, accesorii sau incidentale, iar pe de altă parte, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor din proces.

Cum apelantul-pârât nu a formulat o cerere reconvenţională prin care să supună judecăţii pretenţii proprii asupra terenului în cauză, în mod corect prima instanţă s-a pronunţat în limitele investirii prin cererea reclamanţilor, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri la valoarea de circulaţie a terenului, şi nu pentru lipsa de folosinţă a terenului, neputându-se deci reţine nici aceste critici. 

Pentru aceste considerente, în baza art. 480 C.pr.civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare