5.Acţiunea în anularea autorizaţiei de construire. Nerespectarea distanţei minime faţă de conducta magistrală de gaz.

Prin sentinţa nr. x/26.09.2019, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/96/2017, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale „T. ” SA, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului O.S. şi F.I.T. şi, în consecinţă, s-a dispus anularea actului administrativ, respectiv a Autorizaţiei de Construire nr. x din 11.10.2013 emisă la cererea pârâtului, fiind obligat pârâtul F.I.T. să desfiinţeze construcţia realizată ilegal, cu readucerea terenului situat în municipiul O.S., str. S.T., fără număr, judeţul Harghita, la starea iniţială existentă înaintea începerii lucrărilor de construire,  în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Au fost obligaţi  pârâţii să plătească reclamantei suma de 3.060 lei,  cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul F.I.T., solicitând, în principal, casarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată; în subsidiar, a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei, doar în ceea ce priveşte anularea actului administrativ; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurentul a redat, pe scurt, dispozitivul şi considerentele sentinţei atacate şi a considerat că aceasta este netemeinică şi nelegală, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.

Cu privire la motivarea instanţei în sensul că se impune anularea Autorizaţiei de construire nr. 83 din 11.10.2013 pentru lipsa avizului valabil emis de către T. , recurentul pârât a arătat că acţiunea fiind una de contencios administrativ, pentru a fi întemeiată, trebuie ca actul administrativ atacat să fie în contradicţie expresă cu o dispoziţie legală concretă.

A susţinut că, în speţă, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 190 din Legea nr. 123/10.07.2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că în zona de protecţie a obiectivelor gaze naturale se impune obţinerea unui aviz din partea operatorului de sistem, însă nimic nu împiedică beneficiarul construcţiei să se folosească de un aviz emis pe numele altei persoane, din moment ce avizul respectiv se referă acelaşi teren.

Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x din 31.05.2013 intimatul a solicitat eliberarea unui certificat de urbanism pentru construire casă de locuit şi împrejmuire parcela pe terenul situat în zona S.T. f.nr., identificat în sub nr. x O.S., nr. cad. 52492-1000 mp.

La data de 28.06.2013 i-a fost emis Certificatul de urbanism nr. 154, prin care i s-a adus la cunoştinţa (pg. 2 pct. 3 din Certificatul de urbanism) că zona respectivă este traversată de conducta magistrală de Transport gaz, iar în zona protecţie de 20 m de o parte şi de alta, este interzisă amplasarea construcţiilor, cu obligaţia depunerii unui aviz de la SNTGN T. S.A..

Având în vedere multitudinea actelor care trebuiau depuse la Primăria O.S., recurentul a luat legătura cu inginerul (şef proiect) B.L., din partea S.C. H.D. S.R.L., cerând ajutorul acestuia, care s-a angajat să obţină toate actele/avizele prevăzute în Certificatul de urbanism în vederea obţinerii Autorizaţiei de construire.

În acest sens, inginerul a obţinut toate actele/avizele care au fost enumerate în cadrul Certificatului de urbanism, pe care le-a depus ulterior la Primăria O.S..

În privinţa avizului de la T. , inginerul i-a arătat că având în vedere că fusese deja emis un aviz pe parcela respectivă (ulterior a aflat că pe numele L.S.) nu mai trebuie obţinut un alt aviz, iar acesta fiind un specialist în domeniu, nu a contestat cele afirmate.

Acest aspect rezultă inclusiv din formularea punctului 5 din Certificatul de urbanism, conform căruia "Cererea de emitere a autorizaţiei de construire va fi însoţită pe lângă altele şi de aviz T. ", fără a preciza însă dacă acest aviz trebuia emis pe numele beneficiarului sau nu.

Deşi instanţa a reţinut că în privinţa parcelei din speţă fusese deja emis Avizul favorabil nr. x/950/05.11.2008, cu toate acestea constată faptul că acest aviz nu este valabil în privinţa recurentului, deoarece în opinia expertului imobilul la care se dorea să se construiască în anul 2008 se găsea amplasat la o distanţă legală faţă de conducta de transport gaze naturale.

A arătat că această constatare este total neîntemeiată, având în vedere că expertul nu avea de unde să tragă această concluzie în condiţiile în care din întreaga documentaţia nu există vreun înscris care să arată locul exact unde urma să fie amplasat imobilul în anul 2008.

A mai arătat că în privinţa Avizului favorabil nr. x/950/05.11.2008, numitul B.L. (inginer şef proiect), din partea S.C. H.D. S.R.L., i-a arătat că acest act este perfect valabil, având în vedere că avizul se emite în funcţie de teren şi nu în funcţie de persoană, motiv pentru care nici nu a efectuat demersuri de anunţare a începerii lucrărilor, bazându-se pe opinia sa.

Pentru a dovedi faptul că recurentul pe tot parcursul execuţiei lucrărilor a fost de bună-credinţă, a solicitat admiterea probei testimoniale cu martorul B.L., cu privire la care instanţa de judecată la termenul din data de 25.04.2018 a prorogat să se pronunţe, după administrarea celorlalte probe.

La termenul din data de 26.09.2019 instanţa de fond a respins ascultarea martorului propus, reţinând că administrarea acestei probe n-ar fi utilă soluţionării cauzei, având în vedere că este cercetată legalitatea unor documente.

Recurentul a susţinut că instanţa în mod greşit a respins proba testimonială, având în vedere că audierea martorului nu a fost solicitată pentru a stabili legalitatea/nelegalitatea actului administrativ, ci era necesar sub aspectul cercetării oportunităţii demolării construcţiei, luând în considerare buna credinţa a sa.

Astfel, a arătat că menţine cererea în probaţiune formulată în faţa instanţei de fond, solicitând şi în continuare audierea martorului B.L., pentru a dovedi aspectele mai sus invocate.

Referitor la dispoziţia instanţei de fond privind demolare construcţiei, recurentul pârât a arătat că demolarea are o funcţie reparatorie, reprezentând o formă a răspunderii civile delictuale, urmând a se limita la repararea prejudiciului, motiv pentru care desfiinţarea unei construcţii nu poate fi dispusă decât în momentul în care este sigură inexistenţa unei căi mai economice de restabilire a legalităţii, fiind cunoscută cu exactitate şi limita prejudiciului suferit de reclamant.

Astfel, în speţă, judecătorul investit nu putea pronunţa o soluţie de demolare, fiind împiedicat de trei principii generale: principiul securităţii raporturilor juridice, principiul salvgardării construcţiei şi principiul reparării integrale a prejudiciului.

În aplicarea principiului reparării integrale a pagubei, reclamantul trebuie să dovedească prejudiciul suferit, acesta fiind atât o condiţie, cât şi o limită demolării (ea putând fi parţială sau totală raportat la paguba suferită).

Mai mult, existenţa construcţiei este garantată şi de principiul securităţii raporturilor juridice, recunoscut ca fiind unul esenţial în dreptul administrativ european, ca urmare a consacrării sale jurisprudenţiale de către Curtea de la Strasbourg şi cea de la Luxemburg (cauzele nr. 42/59 şi 49/5 SNUPAT c. Înalta Autoritate, nr. 7/56 şi 3-7/57 Algera c. Adunarea comuna a CECO, Brumărescu c. României, Păduraru c. României etc.).

Recurentul a susţinut, în continuare, că soluţia mai sus menţionată este impusă şi de principiul salvgardării construcţiei.

Principiul necesităţii salvgardării a tot ceea ce se poate salva, trebuie aplicat în sensul că, în măsura în care s-a edificat un imobil cu încălcarea dispoziţiilor legale, partea din construcţie ce se poate încadra în prevederile legale, trebuie să fie menţinută.

Păstrarea construcţiei prevalează desfiinţării sale, acest principiu fiind recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin decizia Antonetto c. Italiei, par. 38, raportat la par. 9, 12 şi 15, fiind recunoscut că o demolare parţială a imobilului edificat ilegal, adică a acelei părţi care încalcă distanţa de protecţie de 20 m, ar reprezenta o executare adecvată a solicitării reclamantei.

Astfel, instanţa de fond nu se putea pronunţa asupra demolării simultan cu anularea autorizaţiei, fiind împiedicată de aceste principii generale, care nici măcar nu au fost analizate de către instanţa de fond.

Corecta interpretare sau aplicare a normelor de drept material impune ca mai întâi să se stabilească dacă există posibilitatea soluţiei mai economice (cum ar fi lucrări de deviere/înlocuire a conductei de transport gaz), desfiinţarea construcţiilor fiind măsura aplicabilă doar în cazul în care prima variantă nu este posibilă.

Mai mult, a învederat că reclamanta a aşteptat încă 6 luni de la plângere prealabilă, înaintând acţiunea aproape în ultima zi din termenul legal, care nu este în spiritul importanţei motivelor invocate în acţiune. Dacă într-adevăr situaţia este atât de gravă încât se solicită demolarea casei de locuit, nu se justifică reacţia întârziată a reclamantei.

Astfel, a arătat că nu există o proporţionalitate între dreptul invocat şi încălcarea în asemenea măsură a dreptului său de proprietate prin anihilarea acestuia. De altfel, o măsură de demolare ar necesita o autorizaţie de demolare, doctrina fiind unanimă că hotărârea instanţei ar suplini doar cererea de demolare nu şi condiţiile tehnice de demolare.

În acest sens a solicitat să fie avută în vedere şi practica judiciară a Tribunalului Harghita, care printr-o speţă similară (dosar nr. 1511/96/2016) a dispus respingerea acţiunii reclamantei SNTGN "T. " S.A, luând în considere aceste principii fundamentale.

Nu în ultimul rând, recurentul a susţinut că instanţa de fond în mod neîntemeiat a constatat că devierea conductei ar avea un „caracter laborios”, neanalizând în mod efectiv posibilitatea unei soluţii mai economice.

Astfel, referitor la măsurile legale pentru eliminarea stării de pericol pentru integritatea conductei şi a persoanelor aflate în jur, expertul desemnat în cauză a stabilit că există o soluţie tehnică pentru deviere, care ar elimina pericolul invocat în acţiune şi care ar fi o soluţie mai economică decât demolarea construcţiei.

Mai mult, măsura demolării nu este justificată nici din prisma valorii imobilului, care valorează 84.750 EURO, aşa cum rezultă din Raportul de evaluare efectuat de către evaluatorul autorizat Molnar Anton depus la dosarul cauzei la data de 12.09.2019, evaluare care deloc nu a fost luată în considerare de către instanţa de fond.

Având în vedere aceste motive, a solicitat admiterea recursului.

Intimata SNTGN T. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în tot a sentinţei atacate, ca fiind temeinică şi legală.

În susţinerea întâmpinării, s-a arătat că Tribunalul Harghita în mod corect a reţinut faptul că actul administrativ individual - autorizaţia de construire nr. 83 din 11.10.2013 - a fost emis ilegal, fără un aviz de amplasament valabil din partea operatorului licenţiat al Sistemului Naţional de Transport gaze naturale S.N.T.G.N. "T. " SA, astfel încălcând dispoziţiile articolelor 117 si 190 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, cu completările şi modificările ulterioare, nerespectând prevederile legale ale art. 10 lit. e) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată şi cu încălcarea art. 9 și 12 din Ordinul comun al M.E.C/M.T.C.T./M.A.I nr. 47/1.203/509/2003 pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol și gaze.

A susţinut că în cadrul cererii de recurs dl F.I.T. face o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 190 din Legea nr. 123/10.07.2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, susţinând faptul că este obligatorie solicitarea şi obţinerea avizului emis de operatorul Sistemului Naţional de Transport gaze naturale în cazul efectuării unor lucrări în zona de protecţie şi siguranţă a acestor obiective. Recurentul pierde din vedere interdicţia de a construi în zona de protecţie şi siguranţă a obiectivelor SNT, prevăzută la litera a) a art. 190 din legea mai sus menţionată şi omite să coroboreze dispoziţiile art. 190 cu cele ale art. 12 Ordinul comun al M.E.C./M.T.C.T./M.A.I nr. 47/1.203/509/2003 pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/ sistemelor din sectorul petrol și gaze, care prevăd obligativitatea solicitării şi obţinerii avizului din partea operatorului Sistemului Naţional de Transport gaze naturale în cazul în care în certificatul de urbanism este solicitat acest document.

Respectiva construcţie edificată de domnul F.I.T. este executată pe traseul conductei de transport gaze naturale presiune înaltă, în funcţiune, 0 12" Feliceni - Odorhei, cu nerespectarea distanţelor minime de siguranţă, deci cu încălcarea prevederilor din Normele tehnice pentru proiectarea şi execuţia conductelor de transport al gazelor naturale, aprobate prin Ordinul A.N.R.E. nr. 118/2013, care prevăd printre altele şi distanţele minime de siguranţă a diferitelor obiective faţă de conductele de transport gaze naturale din vecinătate.

Construcţia este amplasată la o distantă de 15.38 m (coltul din dreapta) și 12.80 (colţul din stânga) faţă de conducta de transport gaze naturale, în condiţiile în care distanţa minimă obligatorie este de 20 m faţă de obiectivul Sistemului Naţional de Transport gaze naturale. Distanţele precizate anterior rezultă din cuprinsul raportului de expertiză specialitatea petrol şi gaze întocmit în cauză.

Încălcarea dispoziţiilor legale precizate mai sus şi periclitarea siguranţei în exploatare a conductei de transport gaze naturale, dar şi punerea în pericol a bunurilor şi vieţilor omeneşti reprezintă motivele pentru care a solicitat demolarea construcţiei.

Având în vedere situaţia de fapt, pentru îndepărtarea stării de pericol şi intrarea în legalitate este necesară fie demolarea construcţiei, fie devierea conductei de transport gaze naturale.

Aşa cum reiese din raportul de expertiză întocmit în cauză, devierea conductei este un proces complex, format din mai multe etape, care presupune costuri ridicate (nu se cunoaşte la momentul actual cu exactitate nivelul lor) şi care afectează terenurile şi implicit construcţiile învecinate cu imobilul recurentului.

De asemenea, a precizat faptul că operaţiunile de deviere sunt condiţionate de exprimarea acordului proprietarilor terenurilor care vor fi subtraversate de noul amplasament al conductei. Tot referitor la aspectul devierii conductei, a arătat faptul nu există temei legal care să oblige intimata la efectuarea acesteia.

Având în vedere faptul că nu este finalizată construcţia pârâtului, soluţia demolării şi eventual reamplasării casei apare ca fiind mai convenabilă şi din punct de vedere economic.

Intimata a mai susţinut că recurentul în mod greşit interpretează faptul că intimata a solicitat demolarea casei edificate de acesta în temeiul răspunderii civile delictuale. Nici în cererea de chemare în judecată, nici în timpul dezbaterilor şi nici în cuprinsul hotărârii judecătoreşti nu se face vorbire despre răspunderea civilă delictuală ca temei al solicitării demolării construcţiei.

A formulat, de asemenea, întâmpinare şi intimatul Primarul municipiului O.S., prin care a solicitat admiterea recursului şi în consecinţă casarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

A considerat că sentinţa atacată este nelegală, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de Procedură Civilă.

Referitor la afirmaţia că au fost încălcate prevederile legale, deoarece nu există o identitate în ceea ce priveşte scopul emiterii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire, respectiv lucrarea de construcţii ce urmează a fi executată, a arătat că atât Avizul favorabil nr. x/950/05.11.2008, emis de SNTGN T. S.A., precum şi Certificatul de Urbanism nr. 154/28.06.2013, şi Autorizaţia de Construire nr. 83/11.10.2013 au fost emise în scopul CONSTRUIRE CASE DE LOCUIT, fapt care reiese clar din documentele depuse la dosar.

Astfel, a considerat că nu poate fi susţinut că nu există o identitate între Certificatul de urbanism şi Autorizaţia de construire în ceea ce priveşte scopul emiterii acestora. Faptul că lucrarea ce urmează a fi executată nu respectă autorizaţia de construire, nu are nimic de a face cu valabilitatea Autorizaţiei de construire, acest fapt fiind o obligaţie individuală şi precisă a Beneficiarului autorizaţiei şi nu a autorităţii emitente, aşa cum prevede şi Legea.

Instituţia pârâtă a avut în vedere avizul în cauză, deoarece prevede limitările legale, care se aplică la fel şi pentru terenul pentru care a fost emisă Autorizaţia de construire.

În acest sens a fost emisă autorizaţia de construire nr. 83/11.10.2019, care precizează expres la pct. A că Documentaţia tehnică - D.T. (D.T.A.C + D.T.O.E.sau D.T.A.D.) - vizată spre neschimbare -, împreună cu toate avizele şi acordurile obţinute, precum şi actul administrativ al autorităţii competente pentru protecţia mediului, face parte integrantă din autorizaţie. Astfel este evident că, avizul depus în documentaţie (indiferent de beneficiarul avizului, şi valabilitatea acestuia), odată acceptat de autoritatea care emite autorizaţia de construire, trebuie respectat. Astfel Autorizaţia de construire a fost emisă cu condiţia respectării distanţei minime de 20 de m, adică cu respectarea normelor legale în vigoare (fapt care reiese şi din Anexa la autorizaţie de construire/desfiinţare nr. x/11.10.2013, depusă la dosar).

Cu privire la obligativitatea avizelor, a considerat că trebuie analizat fiecare caz în parte, ţinând cont de scopul şi importanţa legii în ansamblu, şi nu rezumat strict la anumite prevederi.

A considerat că, nici scopul urmărit de lege, şi nici legea nu au fost încălcate prin emiterea Autorizaţiei de construire, obiect al prezentului dosar, deoarece aceasta prevede clar obligativitatea respectării distanţei minime de 20 de m, iar faptul că amplasarea casei de locuit s-a făcut la o distanţă mai mică de 20 m de conductă nu are de a face cu legalitatea Autorizaţiei de construire.

Din prevederile art. 2 alin. (1) din Legea 50/1991 rezultă clar că executarea lucrărilor începe doar după emiterea autorizaţiei de construire. Astfel, instituţia intimată a emis o Autorizaţie de construire valabilă, simplul fapt că prevederile acestuia nu au fost respectate de beneficiar, nu conduce la ilegalitatea actului emis.

În urma celor arătate mai sus a considerat că art. 12 din Legea nr. 50/1991 nu este incident în cauză, atâta timp cât la momentul emiterii autorizaţiei de construire prevederile legii erau respectate şi era emisă o Autorizaţie de construire legală.

A considerat că în speţa dată sunt incidente eventual prevederile art. 54 pct. A alin. (1) lit. c) din norme metodologice din 21 octombrie 2009 de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, potrivit căreia, modificarea condiţiilor, datelor sau conţinutul documentaţiei care a stat la baza emiterii autorizaţiei conduc la nevalabilitatea autorizaţiei de construire şi trebuie solicitată emiterea unei noi autorizaţii (art. 54 pct. A alin. 2), iar nevalabilitatea şi anularea unui act administrativ sunt două soluţii total diferite.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs precum şi a dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, instanţa constată următoarele:

Ca aspect prealabil, Curtea reţine că, deşi recurentul pârât a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, nu a formulat critici concrete care să se circumscrie acestui motiv.

Criticile formulate de recurentul pârât circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă vizează, pe de o parte, soluţia de anulare a autorizaţiei de construire şi, pe de altă parte, soluţia de desfiinţare a construcţiei.

Pentru a dispune anularea autorizaţiei de construire, instanţa de fond a reţinut, ca motive de nelegalitate, nerespectarea dispoziţiilor art. 10 lit. e din Legea nr. 50/1991, prin aceea că a fost avut în vedere un aviz emis de T.  care nu mai era valabil; precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 117 şi art. 190 din Legea nr. 123/2012 şi ale Ordinului A.N.R.E. nr. 118/2013, prin nerespectarea distanţei minime faţă de conducta magistrală de gaz.

Prin art. 117 din Legea nr. 123/2012 este prevăzut dreptul ANRE de a institui, prin norme tehnice, zone de protecţie şi de siguranţă pentru protecţia şi funcţionarea normală a obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale.

De asemenea, potrivit art. 190 lit. a din acelaşi act normativ, pentru protecţia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terţilor să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a obiectivelor de gaze naturale.

Zonele de protecţie şi de siguranţă ale conductei de transport gaze naturale sunt reglementate prin Normele Tehnice aprobate prin Ordinul ANRE nr. 118/2013, fiind instituită, la art. 31, interdicţia de a amplasa construcţii de orice fel în zona de protecţie. Potrivit Anexei nr. 9 la aceste Norme, distanţa minimă la care pot fi ridicate construcţii este de 20 de metri de fiecare parte a conductei.

Existând aceste restricţii impuse prin normele legale menţionate, prin certificatul de urbanism nr. 154/2013, emis în favoarea pârâtului, s-a impus cerinţa prezentării avizului eliberat de SNTGN T. S.A., stabilindu-se totodată obligaţia păstrării distanţei minime de 20 m faţă de conducta magistrală de transport gaz.

Autorizaţia de construire nr. 83/11.10.2013, anulată de instanţa de fond, a fost emisă fără a fi respectată această obligaţie impusă prin certificatul de urbanism, fiind luat în considerare un aviz al T. S.A. având valabilitatea expirată, eliberat în anul 2008 pe numele altei persoane, în baza altui certificat de urbanism şi în alt scop, respectiv pentru realizarea unui plan urbanistic de detaliu.

Au fost încălcate astfel prevederile art. 7 alin. 1 lit. d din Legea nr. 50/1991, conform cărora autorizaţia de construire se emite în baza documentaţiei care cuprinde, între altele, avizele stabilite prin certificatul de urbanism; precum şi prevederile art. 10 lit. e din acelaşi act normativ (în forma în vigoare la data emiterii actului administrativ), care impun cerinţa obţinerii avizului organismelor competente, pentru zonele unde s-au instituit restricţii.

Judecătorul fondul a reţinut de asemenea, în baza probelor administrate, că nu a fost respectată distanţa minimă faţă de conducta de gaz, construcţia fiind edificată la o distanţă ce variază între aprox. 15 m şi aprox. 12 m.

Raportat la aspectele expuse, instanţa de fond a constatat corect nelegalitatea autorizaţiei de construire şi a dispus în mod legal anularea acesteia, conform art. 12 din Legea nr. 50/1991.

Contrar susţinerilor recurentului pârât, instanţa de fond nu a reţinut neconformitatea avizului T. S.A. pentru motivul că a fost emis pe numele altei persoane, ci pentru că acesta nu mai era valabil, constatându-se că a fost emis în luna noiembrie 2008, cu valabilitate pe o perioadă de 12 luni, care, în mod evident, la data emiterii autorizaţiei (11.10.2013) era expirată. Ca atare, indiferent dacă situaţia de fapt şi documentaţia tehnică avute în vedere la data emiterii acestui aviz era sau nu identică cu cea din momentul solicitării emiterii autorizaţiei de construire, era obligatorie obţinerea unui nou aviz întrucât cel anterior îşi pierduse valabilitatea. Faţă de aceste considerente, nu sunt de natură a conduce la o altă soluţie nici susţinerile recurentului referitoare la faptul că s-a bazat pe opinia unui inginer care l-a asistat în procedura de întocmire şi depunere a documentaţiei.

În ceea ce priveşte dispoziţia de desfiinţare a construcţiei, recurentul a invocat încălcarea principiilor securităţii raporturilor juridice, salvgardării construcţiei şi reparării integrale a prejudiciului.

Curtea reţine mai întâi că nici o dispoziţie legală nu se opune ca instanţa de contencios administrativ să dispună, odată cu anularea autorizaţiei de construire, şi desfiinţarea construcţiei, în vederea restabilirii legalităţii. Se observă în acest sens că Legea nr. 50/1991 cuprinde prevederi referitoare la desfiinţarea construcţiilor ca sancţiune, în urma constatării unei contravenţii (art. 32) precum şi în cazul construcţiilor realizate fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului public, respectiv al celor provizorii executate pe terenuri aparţinând domeniului public (art. 33), fără a reglementa proceduri pentru desfiinţarea construcţiilor în alte situaţii.

În doctrina juridică şi în practica judiciară au fost cristalizate o serie de principii care se impune a fi puse în balanţă: principiul legalităţii şi al priorităţii interesului public faţă de interesele private, pe de o parte, respectiv principiul proporţionalităţii, principiul salvgardării construcţiei, principiul reparării prejudiciului şi principiul securităţii raporturilor juridice (invocate şi de recurentul pârât), pe de altă parte.

Deşi prima instanţă nu a făcut referire la aceste principii, hotărârea pronunţată este legală, în situaţia particulară care formează obiectul prezentului dosar nefiind posibilă o altă soluţie pentru restabilirea legalităţii, care să implice păstrarea, cel puţin parţială, a construcţiei.

Principiul salvgardării construcţiei permite aplicarea altor măsuri de restaurare a legalităţii şi nu pe cea mai drastică (şi păgubitoare pentru pârât) a desfiinţării construcţiei, atunci când asemenea măsuri sunt posibile, când este vorba despre neconformităţi care pot fi înlăturate. Însă, faţă de motivele de nelegalitate reţinute în cauză, în special cel referitor la nerespectarea distanţei minime faţă de conducta de gaz, încălcarea normelor legale nu poate fi înlăturată în altă modalitate.

Desfiinţarea parţială a construcţiei nu este posibilă în cauză, întrucât ar presupune chiar demolarea unei părţi din casă. O asemenea soluţie ar fi putut fi luată în considerare dacă nerespectarea distanţei ar fi afectat doar o anexă sau o terasă, care să poată fi înlăturată separat, fără a afecta construcţia în ansamblul său. De altfel, în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Antonetto c. Italiei, invocată de recurent, deşi nu se contestă posibilitatea desfiinţării parţiale a construcţiei, s-a constatat încălcarea Convenţiei prin refuzul de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus demolarea (fie totală, fie parţială) a unei construcţii.

Soluţia de deviere a conductei, invocată de recurent, nu este nici simplă şi nici necostisitoare, ci implică o procedură complexă, presupunând, între altele, acordul reclamantei în calitate de operator al sistemului naţional de transport gaze naturale, un proiect întocmit de un specialist, stabilirea traseului ţinând cont de distanţa faţă de celelalte construcţii din zonă, acordul proprietarilor terenurilor învecinate, care ar urma să fie traversate de conductă.

În plus, o variantă alternativă de restabilire a legalităţii trebuie să fie efectivă şi concretă, nu o simplă posibilitate teoretică, cu alte cuvinte, trebuie să existe dovezi că această procedură va fi demarată. Caracterul cert nu poate fi reţinut în cauză, depinzând între altele, aşa cum s-a arătat, de factori exteriori voinţei pârâtului, respectiv de voinţa reclamantei şi de acordul altor persoane.

În ceea ce priveşte susţinerea că reclamantul ar fi trebuit să dovedească prejudiciul suferit, acesta fiind atât condiţie cât şi limită a demolării, Curtea subliniază că reclamanta nu a invocat în susţinerea acţiunii producerea unui prejudiciu, ci încălcarea unor norme imperative, de interes public, instituite pentru evitarea unei stări de pericol.

Or, tocmai starea de pericol, atât pentru bunuri, cât mai ales pentru persoanele care urmează a locui în respectiva construcţie, justifică soluţia desfiinţării construcţiei, perpetuarea acestei stări neputând fi acceptată.

Nu poate fi reţinută nici pasivitatea reclamantei pe parcursul realizării lucrărilor, invocată de recurent, ca argument pentru admiterea recursului, circumscris principiului securităţii raporturilor juridice. Conform celor reţinute de instanţa de fond, perioada de timp între momentul în care reclamanta a aflat despre demararea lucrărilor şi cel al formulării plângerii prealabile împotriva autorizaţiei de construire şi apoi al introducerii cererii de chemare în judecată (de aproximativ un an) nu poate fi considerată excesivă sau nerezonabilă. Prin comparaţie, încălcarea acestui principiu a fost constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hamer c. Belgiei, -o situaţie în care construcţia a existat timp de 27 de ani înainte de constatarea neregularităţilor şi apoi au trecut încă 10 ani până la demolare.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere şi faptul că reclamanta a solicitat pârâtului să sisteze lucrările la data de 9.11.2016, când construcţia era în curs de realizare, la nivelul fundaţiei.

În consecinţă, toată situaţia creată şi prejudiciul suferit acum prin desfiinţarea construcţiei puteau fi evitate de către pârât prin respectarea cerinţelor certificatului de urbanism sau prin sistarea lucrărilor la momentul la care i s-a atras atenţia asupra motivului de nelegalitate.

În consecinţă, soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, astfel încât recursul urmează a fi respins, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare