Încetarea de drept a contractului colectiv de muncă al unui funcționar public în cazul unei condamnări definitive. Aplicarea art.517 din oug nr.57/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 20 august 2020 sub nr. unic ecris 2556/86/2020, reclamantul L.M., în contradictoriu cu pârâta Direcţia pentru Agricultură Judeţeană, a solicitat:

- să se constate nulitatea deciziei nr. 56 din 07.08.2020 emisă de pârâtă prin care s-a dispus încetarea de drept a raportului de serviciu al reclamantului, cu data de 24.09.2019 şi l-a obligat să restituie sumele încasate de la pârâtă pe perioada 24.09.2019 - 07.08.2020 şi să se dispună reintegrarea în funcţia deţinută anterior sau într-o funcţie echivalentă, cu obligarea la despăgubiri egale cu veniturile salariate de care a fost lipsit conform art. 527 al. 2 din OUG 57/2019 începând cu data de 07.08.2020 şi până la reintegrarea mea.

-  anularea decizia nr. 56/07.08.2020 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei să-i plătească o despăgubire egală cu drepturile salariate de care a fost lipsit, indexată, majorată şi recalculată, precum şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 07.08.2020 şi până la reintegrarea în muncă.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa penală nr. 453/03.09.2019 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. 49/314/2019, definitivă prin neapelare, a fost condamnat la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 al. 1 Cod penal. De asemenea, în baza aceleiaşi sentinţe s-a dispus ca şi măsura complementară: interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 al. 1 lit. a) şi b) Cod penal, respectiv de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri.

1. Pe cale de excepţie, solicită să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 56/07.08.2020 emisă de pârâtă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 533 al. 1 lit. t raportat la art. 535 din OUG nr. 57/2019.Pentru motivele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 535 din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, a solicitat a se constata nulitatea dispoziţiei nr. 56/07.08.2020 emisă de pârâtă.

2. Pe fond, a solicitat anularea deciziei nr. 56/07.08.2020 emisă de pârâtă şi să fie obligată să îl reintegreze în funcţia deţinută anterior şi să-i plătească o despăgubire egală cu drepturile salariale de care a fost lipsit, indexate, majorate şi recalculate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 07.08.2020 şi până la reintegrarea în muncă.

Decizia nr. 56/07.08.2020 emisă de pârâtă este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, sub următoarele aspecte:

2.1. Dispoziţia atacată a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 517 al. 1 lit. g) şi h) din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ administrativ.

Pentru motivele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 535 din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, a solicitat a se constata nulitatea dispoziţiei nr. 56/07.08.2020 emisă de pârâtă.

Pârâta Direcţia pentru Agricultură Suceava, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 17.09.2020, a solicitat respingerea acţiunii, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 898 din 10.12.2020, Tribunalul Suceava  – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul L.M., în contradictoriu cu pârâta Direcţia pentru Agricultură Judeţeană.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul  L.M., prin care a solicitat, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, admiterea recursului, casarea sentinţei-recurate,  iar, în rejudecare, admiterea acţiunii, anularea Deciziei nr. 56/07.08.2020 a Direcţiei pentru Agricultură Judeţeană Suceava, să se  dispună reintegrarea sa, începând cu data de 24.09.2019, în funcţia publică deţinută anterior încetării de drept a raportului de serviciu, de consilier clasa I, grad profesional superior, la Compartimentul implementarea politicilor şi strategiilor în agricultură sau într-o funcţie publică echivalentă, precum şi plata de către instituţia publică pârâtă - Direcţia pentru Agricultură Judeţeană (DAJ) Suceava în favoarea sa a unei despăgubiri egale cu diferenţa între veniturile obţinute ulterior datei de 07.08.2020 şi cuantumul salariilor indexate, majorate şi recalculate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat ca funcţionar public de la 07.08.2020 şi până la data reintegrării.

În motivare reclamantul-recurent a arătat că prin sentinţa – recurată s-a reţinut că nu poate fi primită critica legată de încălcarea art. 533 alin. 1 lit. f) Cod administrativ, privind omisiunea indicării termenului de contestare şi a instanţei de contencios administrativ competentă, omisiune care nu este aptă să producă reclamantului vreo vătămare a drepturilor sau a intereselor sale legitime.

Totodată, a reţinut  tribunalul că sunt incidente situaţiile prevăzute de art. 517 alin. 1 lit. g) şi h) Cod administrativ, aplicându-i-se atât pedeapsa închisorii (se face referire de instanţa de fond la aplicarea unei pedepse privative de libertate de 1 an şi 6 luni închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 573/03.09.2019 a Judecătoriei Suceava, încât nu are relevanţă modalitatea de individualizare a executării pedepsei - în speţă, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), cât şi pedeapsa complementară a interzicerii ocupării funcţiei ce implică exerciţiul autorităţii de stat, încât mă regăsesc în ipoteza situaţiei alternative secundare a textului lit. g); în raport de obiectul pedepsei complementare (interzicerea dreptului ocupării funcţiei publice), se regăseşte  şi în prezenţa ipotezei de la lit. h).

Referitor la critica vizând data încetării funcţiei (24.09.2019) şi dispoziţia cuprinsă în art. 2 (pentru perioada 24.09.2019-07.08.2020 este  obligat la restituirea sumelor încasate cu titlu de drepturi salariale, precum şi accesorii, ca vouchere de vacanţă, ca şi orice alte categorii de indemnizaţii încasate de la DAJ), se arată că efectul Deciziei contestate este unul constatator al cazului de încetare de drept a raportului de funcţie publică, de la data rămânerii  definitive a condamnării la pedeapsa închisorii şi la pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia publică, încât relaţiile de serviciu fiind încetate prin efectul condamnării, în absenţa funcţiei sumele au fost încasate fără drept. S-a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 435, art. 517 alin. 3  Cod administrativ.

În opinia sa, au fost greşit interpretate dispoziţiile legale incidente, privind cazurile de nulitate de drept a actelor administrative (art. 533, art. 535 Cod administrativ), mai precis calificarea nulităţii în discuţie, una absolută şi nu relativă, şi privind ipotezele concrete de încetare de drept a raportului de funcţie publică în cazurile prevăzute de art. 517 alin. 1 lit. g) teza II şi h) teza I din Codul administrativ, texte care  potrivit art. 535, actele administrative întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor art. 528-533 sunt nule de drept. Nulitatea se constată de instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Două chestiuni se pun în discuţie în speţă, acestea fiind greşit rezolvate de instanţa de fond: dacă nulitatea prevăzută de art. 535 OG 57/2019 este una de drept absolută sau relativă; dacă o condamnare la pedeapsa închisorii, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condiţiile art. 91 Cod penal, se circumscrie dispoziţiile art. 517 alin. 1 lit. g) teza II OG 57/2019, respectiv dacă pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat este subsumată cazului de încetare de drept a drept a raportului de funcţie publică, potrivit art. 517 alin. 1 lit. h) teza I OG 57/2019.

1. Decizia contestată nu prevede termenul în care poate fi atacat actul administrativ, ci face trimitere la art. 527 Cod administrativ, care nu prevede niciun termen de contestare a deciziei de încetare a raportului de serviciu, din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, ci se raportează la „termenele prevăzute de legea contenciosului administrativ”. Sancţiunea acestei omisiuni, potrivit art. 535 Cod administrativ, este nulitatea de drept, care se constată de instanţa de contencios administrativ, deci este vorba de o nulitate absolută, necondiţionată de vătămarea părţii care o invocă. Aşa fiind, sub un prim aspect, cu temei a solicitat anularea Deciziei 56/2020.

2. Referitor la incidenţa art. 517 alin. 1 lit. g) teza II OG 57/2019, a solicitat a avea în vedere cele statuate prin Decizia HP nr. 15/2017 a ÎCCJ, pe deplin aplicabile şi în speţă: Dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că sunt aplicabile numai în situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă.

S-a referit la  paragrafele relevante din această decizie: VII. Opiniile specialiştilor – paragrafele 19, 33, 34, 36, 37, 38, 44, 45, 52, 55, 56  şi a arătat că situaţia este aceeaşi în cazul său: aplicarea unei pedepse privative de libertate, când modalitatea de individualizare a executării pedepsei este de suspendare sub supraveghere, nu conduce la încetarea de drept a raportului de funcţie publică.

Mai mult, fapta sa nu are niciun fel de legătură cu raportul de serviciu, încât, pentru argumentele ICCJ din decizia menţionată, nu există niciun fel de raţiune ca dreptul său la muncă să fie înfrânt. Aşadar, sunt inaplicabile dispoziţiile art. 517 alin. 1 lit. g) teza II OG 57/2019.

Referitor la incidenţa art. 517 alin. 1 lit. h) teza I OG 57/2019, a solicitat a se avea în vedere distincţiile pe care legea le face între funcţia publică şi funcţia care implică exerciţiul autorităţii de stat.

Se pune problema dacă pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat se suprapune peste ipoteza interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Potrivit Avizului Consiliului Legislativ referitor la propunerea legislativă pentru completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal http://www.cdep.ro/proiecte/2015/300/50/9/cl430.pdf, prin funcţionar care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat trebuie înţeles numai acel funcţionar din cadrul organelor prin care se realizează puterea de stat, care, potrivit legii sau altor acte normative, este împuternicit să ia măsuri cu caracter obligatoriu şi să impună respectarea lor ori acela care, deşi nu are dreptul de a emite acte şi a lua măsuri cu caracter obligatoriu, este însărcinat cu executarea unor asemenea dispoziţii sau măsuri luate de organele competente.

Funcţia publică deţinută de el la data emiterii actului contestat, consilier clasa I, grad profesional superior, la Compartimentul implementarea politicilor şi strategiilor în agricultură, nu este o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

Prin urmare, pedeapsa complementară nu-i interzice dreptul de a ocupa funcţia publică, deci nu i se aplică dispoziţiile  art. 517 alin. 1 lit. h) teza I OG 57/2019.

Referitor la data de la care s-a dispus încetarea raportului de funcţie publică şi la măsura restituirii sumelor încasate cu titlu de drepturi salariale, precum şi accesorii, ca vouchere de vacanţă, ca şi orice alte categorii de indemnizaţii încasate de la DAJ, a solicitat a se reţine că sentinţa penală a fost comunicată din data de 04.10.2019 instituţiei pârâte de către Compartimentul Executări Penale al Judecătoriei Suceava.

Referatul 5083/07.08.2020, care a stat la baza actului contestat, omite că se cunoştea la nivel de instituţie încă din data de 04.10.2019 despre măsurile dispuse prin sentinţa penală de condamnare care, cum a arătat anterior, nu justificau oricum aplicarea art. 517 alin. 1 lit. g) şi h) din Codul administrativ.

Din această perspectivă, nu i se poate reproşa vreo culpă, în sensul celor care rezultă din art. 435 Cod administrativ, încât nelegal a fost obligat la restituirea unor sume de bani pentru o muncă prestată efectiv în folosul pârâtei.

Potrivit art. 417 alin. 1 OG 57/2019, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la salariu, prime şi alte drepturi, în condiţiile legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile  art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 453  Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, pârâta Direcţia pentru Agricultură a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

A apreciat, ca o primă chestiune,  că aspectele invocate de recurent sunt chestiuni ce ţin de fondul cauzei, care au fost analizate de instanţa de fond, nefiind indicate în concret criticile care s-ar subscrie acelor dispoziţii ale art. 488 alin. l pct.8 Cod procedură civilă,  respectiv în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte fondul problemei, aşa cum a precizat şi recurentul în cererea iniţială, acesta a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 453/2019 a Judecătoriei Suceava la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 336 alin. l Cod procedură penală. Pe lângă această sancţiune principală, recurentului i s-a mai aplicat o sancţiune complementară, aceea privind interzicerea ocupării unei funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat. A invocat şi inserat art. 5 lit. k O.U.G. 57/2019 şi a arătat că în cadrul unei astfel de instituţii şi-a desfăşurat activitatea şi recurentul, ocupând funcţia de consilier clasa I grad profesional superior.

Potrivit art. 383, art. 385, art. 390, art. 392 din O.U.G. 57/2019, sunt identificate de legiuitor categoriile de funcţii publice care implică exerciţiul autorităţii de stat, atât ca funcţii de conducere cât şi ca funcţie de exerciţiu, categorii legale, în care se încadra şi recurentul (art. 392). Totodată, a invocat art. 435 O.U.G. 57/2019, şi a arătat că, la momentul rămânerii definitive a hotărâri penale prin neapelare, în septembrie 2019, imediat recurentul avea obligaţia de a înştiinţa în scris instituţia, ceea ce nu a făcut. Pe de altă parte, art. 465 O.U.G. 57/2019 (lit. h, i) cu raportare la art. 517 lit. h, din acelaşi act normativ, specifică condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a ocupa o funcţie publică, precum şi modalitatea de încetare de drept a raportului de muncă. Toate aceste dispoziţii legale au fost menţionate în cuprinsul deciziei atacate şi justifică pe deplin constatarea încetării oricărui raport de muncă, constatare făcută imediat ce conducerea instituţiei a luat cunoştinţă de conţinutul acelei sancţiuni penale aplicată recurentului.

Instanţa de fond, în mod corect a reţinut în motivare faptul că încetarea raportului funcţionarului a intervenit de drept la data rămânerii definitive a condamnării la pedeapsa închisorii şi a sancţiunii complementare, relaţiile de serviciu fiind încetate deja prin efectul pronunţării acelei sancţiuni.

În ceea ce priveşte critica adusă vis-a-vis de încălcarea acelor dispoziţii ale art. 533 O.U.G. 57/2019, aşa cum a precizat şi la instanţa de fond, critica este nefondată în condiţiile în care, în cuprinsul deciziei atacate s-a specificat temeiul în virtutea căruia are loc încetarea raportului de serviciu, persoana vizată de această decizie, funcţia deţinută.

S-a mai susţinut că nu a fost specificat termenul în care se putea contesta acea decizie.

Aşa cum a arătat, dar a reţinut şi instanţa de fond, la finalul deciziei s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 527 O.U.G. 57/2019. Şi dacă nu ar fi fost specificat acel termen de contestare,  necunoaşterea legii nu poate constitui o scuză pentru recurent sau un motiv de invocare a unei nelegalităţi. De altfel, Tribunalul Suceava a arătat în motivare că recurentul a făcut trimitere la reglementările aplicabile şi prin însăşi promovarea acestei acţiuni a demonstrat că a avut cunoştinţă de ceea ce a dispus legiuitorul, fără a-i fi îngrădit vreun drept sau liberul acces la justiţie.

În analiza caracterului legal al deciziei contestate, se consideră că dispoziţiile art. 517 lit.g şi h O.U.G. 57/2019 ar trebui analizate din perspectiva deciziei 15/2017 a I.C.C.J, referitoare la condiţiile de încetare a unui contract individual de muncă. Numai că acea decizie invocată a I.C.CJ. se referă la o cu totul altă chestiune şi nu are legătură cu speţa, respectiv la un recurs în interesul legii, stabilind că: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Astfel, hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Recurentul a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat prin hotărâre penală nu are vreo legătură cu raportul de serviciu. Discuţia nu are legătură cu ceea ce făcea el efectiv, ci cu faptul că funcţia pe care acesta o avea în cadrul instituţiei implica exerciţiul autorităţii de stat, fie sub aspectul funcţiilor de conducere cât şi ca funcţie de execuţie.

La data de  11.05.2021, pârâta Direcţia pentru Agricultură a mai  depus o întâmpinare  prin care, în legătură cu întrebarea dacă nulitatea art. 535 din OG 57/2019 este o nulitate absolută sau relativă, a solicitat a se avea în vedere că Legea contenciosului administrativ se fundamentează pe ideea unui contencios subiectiv spre a apăra legalitatea subiectivă.

Actul administrativ constând în Decizia nr. 56/07.08.2020 a instituţiei, este un act administrativ cu caracter individual, în sensul legii contenciosului administrativ.

Pe de altă parte, a invocat  Decizia nr. 901/2011 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a arătat că în Decizia nr. 56/07.08.2020 se menţionează posibilitatea contestării deciziei în termenele Legii nr. 554/2004 şi în conformitate cu dispoziţiile art. 527 din OUG 57/2019, şi ţinând cont că recurentul a introdus acţiunea în termenul legal şi la instanţa competentă, aceste aspecte sunt de natură a dovedi că recurentul nu a suferit consecinţe negative faţă de accesul liber la justiţie. În conţinutul deciziei la art.3 se face trimitere la termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ - art. 106 din legea 188/1999 şi a arătat că indiferent de situaţie, această modalitate de exprimare, a posibilităţii de contestare a deciziei, fără indicarea expresă a orei, zilei, lunii, nu a fost totuşi un impediment pentru declanşarea acţiunii în termen legal, aşa cum a arătat anterior şi în nici un caz nu anulează cauza care a determinat luarea unei asemenea decizii, respectiv sentinţa penală.

Cu privire la dispoziţiile art. 517 alin. 1 lit. g) şi lit. h) din OUG 57/2019, a solicitat a se constata că acestea au fost corect aplicate de către instanţa de fond, fiind tocmai situaţia în care se regăseşte recurentul- anume acesta ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Recurentul a ocupat funcţia publică de execuţie, de consilier, grad profesional superior, responsabil Compartiment implementarea politicilor si strategiilor in agricultură al DAJ.

A solicitat să se constate şi faptul că, legea diferenţiază între 2 categorii de situaţii: condamnare fie pentru o faptă prevăzută de art. 465, ori aplicarea unei pedepse privative de liberate, indiferent dacă modalitatea de executare este sub forma suspendării. A solicitat îndepărtarea susţinerilor recurentului cu privire la Decizia HP nr. 15/2017 a ICCJ, având în vedere că acestea privesc dispoziţiile art. 56 din Codul Muncii, iar recurentul nu se află în raporturi de muncă cu pârâta  în sensul legii nr. 53/2003. Prin urmare instanţa de judecată a constatat şi a stabilit în mod direct, că se impune aplicarea unei pedepse complementare şi accesorii, decizie împotriva căreia reclamantul nu a formulat apel, considerând-o legală şi temeinică, iar instituţia pârâtă  nu a făcut altceva decât să pună în aplicare decizia instanţei.

Cu privire la referatul nr. 5083/07.08.2020, a solicitat înlăturarea susţinerilor recurentului cu privire la acesta şi a arătat că există o diferenţă: a se lua la cunoştinţă şi a se cunoaşte la nivel de instituţie.

Astfel, la data de 04.08.2020, directorul instituţiei de la acea dată, H.D., a înmânat  consilierului cu atribuţii de resurse umane adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nr. 25641 conexat cu 23347/2020, prin care se solicita intervenirea situaţiei de încetare de drept a raportului de serviciu, cu informarea corespunzătoare a Agenţiei, raportat la dispoziţiile art. 409 alin 1 şi art. 517 alin. 1 lit. g şi h din OUG nr. 57/2019,cu modificările si completările ulterioare. Adresa ANFP era însotită de o copie după sentinţa penală nr. 573/03.09.2019, şi de adresa nr. 48387/22.10.2019 prin care Compartimentul executări penale a înştiinţat  Agenţia de sentinţă. Ca urmare a aducerii la cunoştinţa a situaţiei existente consilierul resurse umane a întocmit  Referatul nr. 5083/07.08.2020 adresat conducerii instituţiei prin care s-a solicitat  să se ia măsurile ce se impun cu precizarea ca recurentul a desfăşurat activitatea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu şi cu încasarea drepturilor salariate respective, în perioada 24.09.2019 - 07.08.2020. A invocat şi inserat art. 535 din Codul administrativ şi a arătat că recurentul nu poate invoca propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei.

Pe de altă parte, cu privire la data încetării funcţiei recurentului, a solicitat a se avea în vedere că instituţia pârâtă  doar a constatat o situaţie de încetare de drept a raporturilor de serviciu, aplicând dispoziţiile legale şi în conformitate cu punctul de vedere al forului superior, în speţă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) în subordonarea /coordonarea căruia se află, care a transmis adresa nr. 31468/10.08.2020 si care precizează că  Raportul de serviciu al funcţionarului public angajat al DAJ Suceava încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, respectiv 24.09.2019.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor de recurs formulate, curtea a constatat că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se critică aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art.535 din OUG nr.57/2019 ce reglementează nulitatea de drept a actelor administrative întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor art.528 – 533 din acelaşi act normativ, curtea constată, pe de o parte, că la art.3 din Decizia nr.56 se prevede că acest act administrativ poate fi contestat la Tribunalul Suceava în termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu dispoziţiile art.527 din OUG 57/2019, aşa încât nu se poate reţine lipsa reperelor în temeiul cărora poate fi individualizat termenul legal de contestare a deciziei, iar pe de altă parte, nulitatea expresă invocată în cauză este condiţionată de vătămarea părţii care o invocă, or,  în condiţiile în care reclamantul a introdus contestaţia în termenul legal, la instanţa competentă, o astfel de vătămare nu poate fi susţinută.

Referitor la contestarea de către recurent a aplicabilităţii în cauză a cazurilor de încetare de drept a contractului individual de muncă prevăzute de art.517 alin.1 lit.g) teza II şi h) teza I din Codul administrativ, Curtea apreciază şi aceste critici ca fiind neîntemeiate.

Astfel, potrivit art.517 din OUG 57/2019: “(1) Raportul de serviciu existent încetează de drept:

g) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea pentru o faptă prevăzută la art. 465 alin. (1) lit. h) ori s-a dispus aplicarea unei pedepse privative de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei;

h) ca urmare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea faptei, ca pedepse complementare, sau ca urmare a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, ca măsură de siguranţă, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;”

Argumentele recurentului în combaterea incidenţei art.517 alin.1 lit.g) teza II din OUG 57/2019, constând în statuările instanţei supreme din cuprinsul HP nr.15/2017, nu pot fi reţinute de instanţa de recurs.

Contrar opiniei recurentului, statuările ICCJ -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Decizia nr.15/2017 se referă la interpretarea dispoziţiilor art.56 alin.1 lit.f) din Codul muncii, potrivit cărora:  "(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: f) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;”, or, această prevedere legală nu este aplicabilă în cauza dedusă judecăţii.

În situaţia reclamantului este pe deplin aplicabilă legea specială, ulterioară – OUG nr.57/2019 – în detrimentul Codului muncii, iar această lege reglementează în mod explicit cazul de încetare de drept a raportului de serviciu a funcţionarului public în situaţia aplicării unei pedepse privative de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei.  Aşadar, spre deosebire de reglementarea din Codul muncii, cea din Codul administrativ este clară şi nu lasă loc la interpretări în legătură cu modalitatea de individualizare a executării pedepsei din hotărârea judecătorească de condamnare.

În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la incidenţa art.517 alin.1 lit.h) teza I din OUG 57/2019, Curtea nu achiesează la distincţia pe care reclamantul o face între funcţie publică şi funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Astfel, funcţia publică, indiferent dacă este de stat, teritorială sau locală, de conducere sau de execuţie, presupune îndeplinirea unor activităţi cu exercitarea prerogativelor de putere publică, în conformitate cu prevederile art.370 şi urm. din Codul administrativ.

Critica vizând data încetării raportului de serviciu şi dispoziţia de restituire a drepturilor de natură salarială încasate în perioada 24.09.2019 – 07.08.2020, este de asemenea neîntemeiată, în condiţiile în care dispoziţia legală aplicabilă – art.517 alin.1 lit.g), h) din OUG 57/2019 – prevede în mod expres data încetării de drept a raportului de serviciu, şi anume data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii , hotărâre prin care s-a interzis , ca pedeapsă complementară, şi exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie publică. Din această perspectivă, apar ca fiind irelevante data comunicării sentinţei penale de condamnare către instituţia pârâtă sau data emiterii deciziei contestate, reclamantul neavând posibilitatea de a se prevala de necunoaşterea legii. Dimpotrivă, recurentul avea obligaţia de a informa instituţia pârâtă  cu privire la pronunţarea sentinţei penale de condamnare, potrivit art.435 din Codul administrativ.

În consecinţă, criticile recurentului fiind neîntemeiate, curtea a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare