Interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (1) și (3) din același act normativ

Sentinţă civilă 93 din 03.10.2022


Prin cererea depusă la data de 23 februarie 2022 şi înregistrată sub nr. 107/39/2022 pe rolul Curții de Apel Suceava – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, reclamantul  Sindicatul  Învăţământului  Preuniversitar B  în numele membrului de sindicat  X  a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației:

- anularea parţială a Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariate specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605 /l7.06.2021, respectiv, anularea alin. (2) al art. 1 din acest ordin;

- obligarea ministerului la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv, modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2);

- suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 17.06.2021, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021, a fost publicat Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

A invocat și inserat art. 1 alin. 2, art. 1 alin. 3 din Ordinul nr. 3993/2001 și a arătat că în baza acestui ordin începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, în multe unităţi de învăţământ nu s-a mai plătit indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, reglementată de art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cadrelor didactice care au dobândit gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a legii (aşa cum rezultă şi din fluturaşii de salariu anexaţi cererii).

A susţinut  că există, de asemenea, situaţii în care unităţile de învăţământ au solicitat personalului didactic de predare căruia i s-a acordat gradul didactic 1 în baza titlului ştiinţific de doctor (prin ordin de ministru) anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 să opteze între plata aferentă titlului ştiinţific de doctor sau garadul didactic 1, invocându-se prevederile Ordinului nr. 3993/2021.

În  opinia sa art. 1 alin. (2) din O.M.E. nr. 3993/2021 este nelegal, astfel că se impune anularea acestuia.

În acest sens, a arătat că art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, dar şi a principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 Cod civil, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, prin modul de redactare a alin. (2) al art. 1 al O.M.E. nr. 3993/2021 sunt încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (4) teza I şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările ulterioare.

Din modul de redactare a tezei I a alin. (3) al art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017, este evident faptul că legiuitorul a dispus - de la data intrării în vigoare a legii pentru viitor - că personalul didactic de predare care solicită şi obţine echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I, conform Ordinului M.ECT.S. nr. 5561/2011, nu mai beneficiază de indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, instituind - în teza finală a alin. (3) - dreptul de opţiune al cadrelor didactice în cauză între echivalarea cu gradul didactic I și plata indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor.

Cu toate că, în preambulul O.M.E. nr. 3993/2021, se invocă dispoziţiile art. 14 alin. (3) al Legii-cadru nr. 153/2017 ca bază pentru emiterea ordinului, şi deşi - ca act administrativ - ordinul de ministru poate fi emis exclusiv în aplicarea legii, art. 1 alin. (2) contravine acestui articol, în condiţiile în care, pe de o parte, extinde prevederile art. 14 alin. (3) şi asupra personalului didactic de predare care a solicitat şi a obţinut echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I anterior datei de 01.07.2017, pe de altă parte, această categorie nu are dreptul de opţiune expres reglementat de legiuitor.

În acest sens, a arătat că  dreptul de a beneficia de gradul didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor este recunoscut de lege încă din anul 1969, el fiind consacrat expres de Statutele personalului didactic care s-au aplicat începând cu anul 1969 şi până în prezent.

Astfel, a invocat și inserat art. 87 teza a II-a din Legea nr. 6/1969 privind Statutul personalului didactic din Republica Socialistă România (lege în vigoare până la data de 31.08.1997), art. 36 alin. 3 din Legea nr. 128/1997, art. 242 alin. 7 din Legea educației nr. 1/2011 – alin. 7, alin. 10.

A arătat că din aceste reglementări legale, rezultă că dobândirea gradului didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor s-a realizat potrivit legii, iar de la data acordării gradului didactic I, persoana respectivă este cadru didactic cu gradul I şi beneficiază de toate drepturile care se cuvin personalului didactic cu gradul didactic I. În consecinţă, nu se poate renunţa legal la acest drept recunoscut de lege, o asemenea renunţare fiind interzisă şi lovită de nulitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Codul muncii, pe care l-a inserat.

În  sistemul de învăţământ există şi cadre didactice care şi-au dobândit titlul ştiinţific de doctor în temeiul Legii nr. 6/1969 şi cărora, de drept, prin efectul legii, li s-a acordat gradul didactic I. În  perioada de aplicare a Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic (01.09.1997-08.02.2011), precum şi conform prevederilor Legii educaţiei naţionale nr.1/2011 (în vigoare începând cu 09.02.2011), gradul didactic li se acorda deţinătorilor titlului ştiinţific de doctor prin ordin de ministru, în urma unei proceduri complexe, care presupunea îndeplinirea anumitor condiţii şi susţinerea unor inspecţii specifice, nefiind o simplă formalitate. Aceste proceduri de acordare a gradului didactic I în baza titlului ştiinţific de doctor deţinut au fost reglementate succesiv prin Ordinul M.E.N. nr. 3370/1998 privind aprobarea Metodologiei formării continue a personalului didactic din învăţământul preuniversitar şi Precizarea M.E.N. din 19.05.1998 cu privire la aplicarea unor articole din Legea nr. 84/1995, republicată, cu modificările ulterioare, şi din Legea nr. 128/1997, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 261bis/13.07.1998; Ordinul M.E.C.I. nr. 5720/2009 pentru aprobarea Metodologiei formării continue a personalului didactic din învăţământul preuniversitar, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 747/03.11.2009 (art. 74); Ordinul M.E.C.T.S. nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767/31.10.2011 (art. 42-44).

În condiţiile în care gradul didactic I a fost acordat, începând cu anul 1969, în baza titlului ştiinţific de doctor, prin ordine de ministru, aceste acte administrative cu caracter individual au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, astfel încât care nu mai pot fi revocate unilateral de emitent si nici nu mai pot face obiectul unor cereri de anulare în instanţa de contencios administrativ; de asemenea, a arătat că nu există reglementată legal nici posibilitatea de a renunţa la drepturile conferite printr-un astfel de ordin.

A arătat că sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 priveşte exclusiv acele cadre didactice care, ulterior intrării în vigoare a legii, au posibilitatea de a obţine gradul didactic I fie prin echivalare (renunţând la indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor), fie prin înscriere la examenele specifice acordării gradelor didactice (beneficiind în continuare de indemnizaţie) şi optează în cunoştinţă de cauză.

Personalul didactic care, până la data de 30 iunie 2017 inclusiv, a obţinut echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I, beneficiind atât de salariul aferent gradului I, cât şi de plata drepturilor pentru titlul ştiinţific de doctor, beneficiază în continuare de ambele drepturi, nefiind obligat să opteze. Această posibilitate de a opta o au doar acei salariaţi care nu aveau încă titlul de doctor echivalat cu gradul didactic I la data de 01.07.2017.

Orice altă interpretare a articolului citat contravine atât principiilor de drept (principiul neretroactivităţii legii civile), cât şi textului legii.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea  nr. 153/2017 prevede că personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor, iar alin. (5) al art. 39 prevede că: „Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază (...) de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14.”

Este evidentă intenţia legiuitorului, mANIfestată expres în alin. (5) al art. 39, ca, de la data aplicării Legii-cadru nr. 153/2017, toate categoriile de personal salarizat din fonduri publice cărora, până la data de 01.07.2017, li s-a acordat sporul pentru titlul ştiinţific/suma compensatorie corespunzătoare acestuia, să beneficieze de (să câştige) indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din salariul minim brut pe ţară garantat în plată. Dacă legiuitorul ar fi dorit să nu mai acorde această indemnizaţie, ar fi consacrat expres acest lucru în cuprinsul Legii-cadru.

Ori, din coroborarea celor două texte de lege, este evident că legiuitorul a dorit să acorde acest câştig/beneficiu (indemnizaţia pentru titlul ştiinţific), într-un cuantum fix (prin raportare la salariul minim brut pe ţară garantat în plată, iar nu la salariul fiecărui beneficiar), tuturor deţinătorilor titlului ştiinţific de doctor. Însă pentru cadrele didactice cărora le este aplicabil art. 1 alin. (2) din O.M.E. nr. 3993/2021 nu există beneficiul; dimpotrivă, în temeiul textului a cărui anulare o solicită, acestora li se ia un drept născut înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru, ceea ce contravine voinţei exprese a legiuitorului, mANIfestate în art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017.

A solicitat a se reţine faptul că prevederile art. 1 alin. 2 din Ordinul M.E. nr. 3993/2021 sunt lipsite de claritate şi precizie, ceea ce contravine principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituţie dar şi dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, respectiv art. 8 alin. 4 teza I şi art. 36 alin. 1. Din cauza lipsei de claritate, precizie şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 1 alin. 2  al OME nr. 3993, s-a ajuns la vătămarea drepturilor cadrelor didactic, membri de sindicat, care au beneficiat, de la intrarea în vigoare a Legii – cadru nr. 153/2017 şi până în luna septembrie 2021 (lună în care s-au achitat drepturile aferente lunii august 2021) de plata indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor şi care, efect al textului a cărui anulare o  solicită nu mai beneficiază dc plata indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor. Acest fapt este demonstrat de „fluturaşii” de salarii aferenţi lunilor de referinţă din anul 2021, precum şi de adresele emise de unităţile de învăţământ angajatoare/inspectoratele şcolare, prin care se solicită imperativ exprimarea opţiunii în vederea sistării plăţii indemnizaţiei.

A arătat că lipsa de claritate şi precizie a prevederilor art. 1 alin. (2) al O.M.E. nr. 3993/2021 a generat dificultăţi practice de aplicare. Concret, în unele unităţi de învăţământ li s-a cerut cadrelor didactice care au dobândit, prin ordin de ministru emis anterior datei de 01.07.2017, gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor, să opteze în scris între plata indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific şi plata ca profesor cu gradul didactic I (aşa cum rezultă din Nota de serviciu şi din adresele anexate cereri; în alte situaţii, unităţile de învăţământ pur şi simplu nu au mai acordat indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, fără să emită niciun act administrativ/de dreptul muncii, prin care să încunoştiinţeze cadrele didactice că nu mai beneficiază de indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor.

A arătat că redactarea articolului 1 alin. (2) al O.M.E. nr. 3993/2021, cu nesocotirea normelor de tehnică legislativă, a condus, pe de o parte, la aplicarea retroactivă a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru [ceea ce contravine flagrant principiului constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie] şi personalului didactic de predare care a dobândit gradul didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor în temeiul Legii nr. 6/1969, al Legii nr. 128/1997 sau al Legii nr. 1/2011, înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cu consecinţa directă a lipsirii acestora de drepturile legale care le-au fost acordate, (de drept, prin efectul legii, sau prin acte administrative cu caracter individual intrate în circuitul civil).

Pe de altă parte, art. 1 alin. (2) din OME nr. 3993/2021 conduce la lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art. 39 alin. (5) din Legea-cadru, în cazul cadrelor didactice care au beneficiat, anterior intrării în vigoare a acestei legi, de plata sporului pentru titlul ştiinţific de doctor/a sumelor compensatorii aferente acestuia şi în perioada 01.07.2017-31.08.2021, de plata indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, dar care, începând cu drepturile salariale aferente lunii septembrie 2021, nu mai beneficiază de plata acesteia (deşi nu a intervenit nicio modificare de forţa juridică a legii care să justifice lipsirea acestora de beneficiul dreptului).

Mai mult, aceste categorii de cadre didactice nu au în mod real dreptul de opţiune consacrat expres de teza finală a art. 14 alin. (3), întrucât acestea sunt beneficiare ale unui ordin de ministru [prin care le-a fost acordat gradul didactic I în baza titlului ştiinţific de doctor], emis anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, care le-a fost comunicat, a intrat în circuitul civil şi în temeiul căruia au beneficiat de încadrarea şi salarizarea ca şi cadru didactic cu gradul didactic I, dar şi de plata dreptului salarial aferent titlului ştiinţific.

A solicitat a se avea în vedere că, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu a existat vreo dispoziţie legală care să prevadă dreptul de opţiune al cadrului didactic între echivalarea titlului ştiinţific de doctor şi acordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor.

De asemenea, atât timp cât legiuitorul a inserat, în art. 14 alin. (3) din lege, o normă de trimitere la prevederile Ordinului M.E.C.T.S. nr. 5561/201 1 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar. cu modificările şi completările ulterioare, este evident că acesta nu a avut în vedere situaţia cadrelor didactice care au dobândit gradul didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor în temeiul Legii nr. 6/1969 şi al Legii nr. 128/1997. Însă, sintagma se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017" de la art. 1 alin. (2) din OME nr. 3993/2021 - ce are un evident caracter retroactiv - vizează toate categoriile de cadre didactice care au dobândit gradul didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor, indiferent de legea aplicabilă la momentul acordării gradului didactic, astfel încât contravine evident prevederilor legale la care se face trimitere.

A concluzionat, solicitând a se avea în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 contravin prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 Cod civil, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 8 alin. (4) teza întâi şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, că, în acest fel, sunt vătămate în dreptul de a beneficia de indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor cadrele didactice care au dobândit, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, gradul didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor şi să se admită capătul I de cerere, dispunând anularea alin. (2) al art. 1 din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605 /l 7.06.2021.

Conform principiului  accesorium sequitur principale, a solicitat admiterea capătului II de cerere, cu obligarea Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin de modificare a alin. (3) al art. 1 din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021, în sensul eliminării referirilor la alin. (2).

A arătat că aplicarea art. 1 alin. (2) al Ordinului nr. 3993/2021 a cărui suspendare o solicită, generează pagube iminente cadrelor didactice care şi-au echivalat titlul ştiinţific de doctor cu gradul didactic I anterior datei de 01.07. 2017 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017), cărora li s-au diminuat veniturile salariale.

A invocat şi inserat alin. 2 al art. 1 din OME nr. 3993/2021 şi a arătat că în baza acestor dispoziţii, cadrele didactice (membrii de sindicat), care şi-au echivalat titlul ştiinţific de doctor cu gradul didactic I anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 şi cărora li s-a plătit în perioada iulie 2017-mai 2021, indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată (deoarece îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţin titlul ştiinţific de doctor) nu mai beneficiază de plata indemnizaţiei, începând cu drepturile salariale aferente lunii septembrie 2021 şi ulterior acesteia.

A menţionat faptul că, cadrelor didactice li s-a acordat gradul didactic I în conformitate cu prevederile art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 sau ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, ori ale art. 87 teza a II-a din Legea nr. 6/1969 privind Statutul personalului didactic din Republica Socialistă România, după caz; ele şi-au echivalat gradul didactic I cu titlul ştiinţific de doctor anterior datei de 01.07.2017, cu respectarea legislaţiei în vigoare la momentul echivalării, şi au beneficiat, până la data sistării de plata indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor.

Dreptul de echivalare a titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I este recunoscut de lege încă din anul 1969, el fiind consacrat expres de Statutele personalului didactic care s-au aplicat începând cu anul 1969 până în prezent.

Potrivit art. 87 din Legea 6/1969, de drept, prin efectul legii, personalul didactic care dobândea titlul ştiinţific de doctor dobândea şi gradul didactic I, iar în temeiul art. 36 alin. (3) coroborat cu art. 37 alin. (8) din Legea 128/1997 şi, respectiv, art. 242 alin. (7) şi alin. (10) din Legea nr. 1/2011, cadrelor didactice cărora, prin ordin de ministru, li s-a acordat titlul ştiinţific de doctor şi care au îndeplinit condiţiile specifice din metodologiile emise de minister, li s-a acordat, tot prin ordin de ministru (act administrativ cu caracter individual, intrat în circuitul civil), gradul didactic I.

A subliniat faptul că acordarea gradului didactic I nu a fost o formalitate în temeiul Legii nr. 128/1997 şi al Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011; faptul că aveau titlul de doctor nu a însemnat că li s-a acordat automat gradul didactic I. De exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 42 din Metodologia privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar (aprobată prin O.M.E.C.T.S. nr. 5561/2011, aplicabilă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011), personalul didactic de predare trebuia să obţină calificativul „Foarte bine” la aprecierile anuale din ultimii 2 ani de activitate la catedră, premergători înscrierii, şi, de asemenea, să obţină calificativul „Foarte bine” la inspecţia curentă efectuată de inspectoratul şcolar - inspecţie similară cu cea susţinută în vederea obţinerii gradului didactic I.]

A arătat că membrii de sindicat  au dobândit, anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 153/2017, prin acte administrative cu caracter individual, intrate în circuitul civil, atât titlul ştiinţific de doctor, cât şi gradul didactic I. Ori, de la data dobândirii gradului didactic I cadrele didactice beneficiază de toate drepturile conferite de lege personalului didactic cu gradul didactic I. În aceste condiţii, aceştia nu-şi pot exercita dreptul de opţiune prevăzut expres de art. 14 alin. (3) teza finală din Legea-cadru nr. 153/2017, articol la care face trimitere art. 1 alin. (2) din O.M.E. nr. 3993/2021 a cărui suspendare o solicită.

Textul art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede expres că au obligaţia de a opta între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor şi echivalarea cu gradul didactic I exclusiv acele cadre didactice care de la data intrării în vigoare a legii, obţin gradul didactic I prin echivalare.

 Personalul didactic care, până la data de 30 iunie 2017 inclusiv, a obţinut echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I, beneficiind atât de salariul aferent gradului I, cât şi de plata drepturilor pentru titlul ştiinţific de doctor, beneficiază în continuare de ambele drepturi, nefiind obligaţi să opteze. Această obligaţie o au doar acei salariaţi care nu aveau încă titlul de doctor echivalat cu gradul didactic I la data de 01.07.2017.

Orice altă interpretare a textului citat contravine atât principiilor de drept (principiul neretroactivităţii legii civile), cât şi textului legii (a solicitat  a se observa că formularea alin. (3) este la timpul prezent - „solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare” - ceea ce are în vedere situaţiile născute din momentul intrării în vigoare a legii: „nu primeşte indemnizaţia”- situaţie în care nu se află cadrele didactice care au beneficiat anterior intrării în vigoare a Legii  cadru nr. 153/2017 de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor (acordat ca sumă compensatorie sau ca spor) şi care, de la intrarea în vigoare a acestei legi, având în vedere şi prevederile art. 39 alin. 5 din aceeaşi lege au primii îndemnizaţia  pentru titlul ştiinţific de doctor, până la data intrării în vigoare a art. 1 alin. (2) al OME nr. 3993/2021, a cărui suspendare o solicită. Din redactarea art. 14 alin. (3) din Legea- cadru rezultă că, cadrele didactice care au solicitat şi au obţinut gradul didactic I prin echivalare anterior intrării în vigoare a legii nu se află în ipoteza reglementată de actul normativ.

Din cele arătate rezultă că aplicarea art. 1 alin. 2 din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 generează pagube iminente membrilor de sindicat.

A invocat ca practică judiciară decizia nr. 1182/05.08.2021a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi Fiscal şi a arătat că în sensul suspendării executării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.M.E. nr. 3993/2021 s-au pronunţat şi Curtea de Apel Constanţa Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, Curtea de Apel Dolj - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Curtea de Apel Galaţi - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal şi Curtea de Apel Suceava - Secţia Contencios administrativ şi fiscal.

Pentru considerentele expuse a solicitat a se constata că sunt îndeplinite condiţiile art. 15, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul justificat şi paguba iminentă), să se admită cererea şi să se dispună suspendarea executării art. 1 alin. 2 din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educației a invocat  în primul rând  excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pentru lipsa procedurii prealabile, având în vedere că reclamantul nu a formulat plângere prealabilă obligatorie Ministerului Educaţiei, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004 și a solicitat admiterea acestei excepții.

A arătat că  art. 193 din Codul de procedură civilă  prevede că sesizarea instanţei  se poate  face  numai  după îndeplinire  unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres  aceasta  iar dovada  îndeplinirii procedurii prealabile  se va anexa  la cererea de chemare în judecată. 

A solicitat a se reţine faptul că,  în speţă,  procedura prealabilă reprezintă  o condiţie de exercitare  a dreptului la acţiune iar neîndeplinirea  acesteia  atrage inadmisibilitatea acţiunii.

În al doilea rând pârâtul a  invocat  excepţia lipsei calităţii procesuale  active a reclamantului.

În motivarea acesteia a  inserat  prevederile art. 28 alin. 1 şi 2 din  Legea dialogului social  nr. 62/2011, republicată,  şi a susţinut că  acţiunea din cauză nu este de legislaţia muncii. 

Având în vedere Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate învăţământ preuniversitar, înregistrat la M.MP.S.-D.D.S. sub nr. 651 din data de 28.04.2021, care nu cuprinde dreptul sindicatelor de a acţiona în judecată într-o altă materie decât cea a dreptului muncii,  a solicitat  admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Sindicatului învăţământului Preuniversitar B.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării art. 1 alin. 2 din Ordinul Ministerului educaţiei nr. 3993/2021 a arătat următoarele:

A apreciat pârâtul, că în speţă,  că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile statuate imperativ de legiuitor în art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare a actului normativ, pentru următoarele considerente:

1.În ceea ce priveşte condiţia cazului justificat aceasta nu a fost îndeplinită în speţă, neexistând împrejurări legate de starea de fapt sau de drept care să producă instanţei o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative atacate, neexistând indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a acestuia, nefiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat prevăzută de art.14 alin.(l) din Legea nr. 554/2004.

Ordinul a cărui suspendare se cere a fost emis pe baza art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Prevederile ordinului a cărui suspendare s-a solicitat nu derogă de la prevederile actului normativ de forţă juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul şi în vederea executării în concret a legii.

A apreciat  pârâtul că  nu a fost  îndeplinită  condiţia  cazului bine  justificat , neexistând  împrejurări  de fapt şi de drept de natură  a da  naştere  unui  dubiu  cu privire la  legalitatea actului  administrativ  a cărui  suspendare s-a  solicitat.

2. Referitor la condiţia pagubei iminente, suspendarea executării este o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire ar produce un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea 554/2004 prin pagubă iminentă se înţelege un prejudiciu viitor şi previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În speţă, a apreciat pârâtul că nici această condiţie nu a fost îndeplinită, reclamanta nefăcând dovada concretă a pagubei iminente suferite prin pierderea unei componente a salariului lunar.

Sub acest aspect, a solicitat respectuos să se observe că, prin punerea în aplicare a Ordinului ministrului educaţiei se elimină un dublu beneficiu acordat pentru acelaşi drept. De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada şi nici măcar nu a susţinut că prin diminuarea cuantumului drepturilor salariale ar risca să sufere şi alte consecinţe negative.

Faţă de cele arătate a susţinut că cele două condiţii trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel că, neîndeplinirea unei singure condiţii conduce la imposibilitatea admiterii cererii de suspendare, în consecinţă, a apreciat că se impune respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Ordinul atacat nu cuprinde dispoziţii de natură a afecta drepturile salariale ale reclamantei care au fost realizate în trecut, ci doar pe cele ce urmează a lua naştere, respectiv cele  datorate începând cu luna iunie 2021, lună în care a şi fost emis ordinul a cărui suspendare se cere.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului ca instanţa să aibă în vedere hotărârea nr.1182/05.08.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.4847/2/2021 a arătat că sentinţa nr.1182/05.08.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.4847/2/2021 nu a fost comunicată Ministerului Educaţiei, astfel că, în acest moment, îi este cunoscut doar dispozitivul hotărârii, dar nu şi considerentele pe care se întemeiază acesta. A mai arătat că nu este singura  hotărâre prin care instanţa s-a pronunţat cu privire la o cererea de suspendare a Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021.

A invocat şi inserat art. 435 alin. 1 Cod procedură civilă, aceste dispoziţii  reflectând  principiul  relativităţii  efectelor hotărârilor judecătoreşti. De la  aceste prevederi  pot exista derogări, dar numai  dacă sunt expres prevăzute de lege, respectându-se  principiul  potrivit  căruia  excepţiile  sunt  de strictă interpretare şi aplicare.

O astfel  de excepţie  este cea reglementată de  art. 23 din Legea nr. 554/2004 şi se referă  exclusiv la  hotărârile „prin care s-a  anulat  în tot  sau în parte un act administrativ cu caracter normativ”, iar  nu şi  la cele  prin care  s-a dispus  suspendarea  unui act  administrativ cu caracter  normativ. Dacă ar fi  dorit să confere  un caracter  general obligatoriu  şi hotărârilor  judecătoreşti prin care  a fost suspendat un act administrativ cu caracter normativ, legiuitorul  s-ar fi exprimat  ca atare şi ar fi  menţionat  şi aceste hotărâri  în cuprinsul  art. 23 din Legea  nr. 554/2004 sau într-un text  legal aparte.

Împrejurarea că legiuitorul a instituit o excepţie de la principiul consfinţit de art. 435 alin. 1 Cod procedură civilă doar în ceea ce priveşte anularea (în tot sau în parte) a unui act administrativ cu caracter normativ - iar nu şi în ceea ce priveşte suspendarea acestui act - nu reprezintă o omisiune legislativă, ci este o soluţie firească, raţiunea sa fiind determinată de diferenţa dintre condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru anularea actului administrativ, pe de o parte, şi cerinţele ce ar trebui întrunite pentru suspendarea acestuia.

Pentru anularea unui act administrativ cu caracter normativ nu se cere a fi demonstrată nicio împrejurare legată de situaţia personală sau activitatea reclamantului care a solicitat respectiva anulare, iar considerentele hotărârii judecătoreşti de anulare a unui astfel de act sunt general valabile, neputându-se concepe că ar exista subiecţi de drept cărora li s-a adresat actul administrativ cu caracter normativ, dar care ar fi străini de motivele care au dus la anularea totală sau parţială a actului.

În cauzele ce au ca obiect drepturi salariale, existenţa pagubei iminente nu este considerată îndeplinită prin simpla dovedire a diminuării veniturilor, ci, aşa cum rezultă din jurisprudenţa şi doctrina din materie, se cer a fi dovedite „gravitatea şi iminenţa prejudiciului”, raportat la situaţia personală a fiecărui reclamant care solicită suspendarea unui act administrativ cu caracter normativ, astfel că într-o cauză se poate admite cererea de suspendare, iar în alta nu, iar diferenţa dintre soluţiile date în cele două cauze nu este determinată de interpretarea diferită a legii, ci de situaţia materială şi familială a persoanelor care au calitatea de reclamanţi în cele două cauze.

Or, atât timp cât considerentele unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus suspendarea unui act administrativ cu caracter normativ - şi, în consecinţă, soluţia dată de instanţă - depinde de situaţia financiară şi familială a unui reclamant, iar această situaţie poate să difere (uneori, chiar chiar într-o mare măsură) de situaţia personală a unui alt subiect de drept căruia i se adresează respectivul act, este de la sine înţeles că hotărârea de suspendare a actului administrativ cu caracter normativ nu li se poate aplica tuturor destinatarilor actului.

Suspendarea executării este întotdeauna şi indiferent de natura actului administrativ o măsură provizorie şi excepţională.

Dincolo de faptul că sentinţa pronunţată în cauza ce face obiectul dosarului nr. 4847/2/2021 nu produce efecte faţă de alte persoane în afară de cele care au avut calitatea de parte în această cauză.

O sentinţă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti pe o suspendare a executării Ordinului nr. 3993/2021 (respectiv sentinţa nr.1182/05.08.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.4847/2/2021), care dă câștig de cauză reclamanţilor, comparativ cu 13 sentinţe pierdute de reclamanţi la Curţi de Apel din ţară, care au acelaşi grad de jurisdicţie cu Curtea de Apel Bucureşti, nu poate stabili o practică judiciară uniformă.

Pe fondul cererii de anulare parţială a Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021, respectiv anularea alin. 2 al art. 1, pârâtul a arătat următoarele:

Membrul de sindicat reprezentat în prezenta cauză de Sindicatul Învăţământului  Preuniversitar  B  şi-a obţinut titlul ştiinţific de doctor anterior anului 2017. Respectând legislaţia în vigoare, membrul de sindicat a optat pentru utilizarea acestui titlu ştiinţific de doctor în scopul obţinerii gradului didactic I.

În concluzie, acest membru de sindicat este cadru didactic care a dobândit gradul didactic I prin echivalarea cu titlul ştiinţific de doctor, anterior datei de 01.07.2017 şi a beneficiat şi de indemnizaţia pentru titlul ştiinţific deţinut.

Membrul de sindicat reprezentat în prezenta cauză de Sindicatul Învăţământului  Preuniversitar  B a beneficiat atât de sporul de doctorat, cât şi de drepturile financiare şi profesionale aferente gradului didactic I.

Prin Ordinul nr. 3993/2021, Ministerul Educaţiei a stabilit unele direcţii în privinţa calculului unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. 

Reiese din preambulul acestui act şi referatul care 1-a fundamentat faptul că scopul său a fost în principal acela de a îndruma ordonatorii de credite din subordine să respecte prevederile Deciziei 7/2021 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, în subsidiar, faţă de sfera reglementată, respectiv aceea a calculului drepturilor salariale, s-a mai stipulat şi menţiunea referitoare la regimul indemnizaţiei de doctorat.

Contrar susţinerilor reclamantului, pârâtul a solicitat să se constatate că aceste prevederi legale nu contravin Legii nr. 153/2017 în a căror aplicare au fost emise şi nici nu au un caracter retroactiv. Dimpotrivă, legalitatea şi temeinicia Ordinului nr. 3993/2021 decurge logic din înţelegerea mecanismului legal instituit de Legea nr. 153/2017 în privinţa drepturilor financiare aferente dobândirii titlului de doctor.

Ordinul contestat nu este altceva decât o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalităţii din perspectiva ierarhiei legilor.

Astfel, din lecturarea art. 14 coroborat cu art. 39 alin.(5) din Legea nr. 153/2017,  se reţine că noua lege a salarizării bugetarilor a introdus următoarele noutăţi în privinţa drepturilor financiare aferente titlului de doctor:

1. schimbarea naturii acestui drept din spor în indemnizaţie în cuantum fix de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată;

2. regula de baza conform căreia această indemnizaţie este achitată oricărei persoane care deţine acest titlu ştiinţific de doctor dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul;

3. reglementarea unei singure excepţii de la plata acestei indemnizaţii: personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalarea doctoratului;

4. introducerea unui drept de opţiune pentru cadrele didactice care ulterior dobândirii titlului de doctor au obţinut, prin echivalarea acestui doctorat, gradul didactic I, în sensul de a opta între menţinerea în plată a indemnizaţiei de doctorat cu pierderea gradului obţinut prin echivalare sau păstrarea gradului obţinut prin echivalare şi pierderea indemnizaţiei de doctorat.

Este lesne de observat faptul că legiuitorul primar a urmărit explicit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului, de vreme ce teza principală a art. 14 alin.(3) din Legea nr. 153/2017 este aceea că: „personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.”

Teza a doua a aceluiaşi articol prevede că: „Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I”.

În opinia reclamantului, această ultimă modificare legislativă, operată prin Legea salarizării personalului plătit din fonduri bugetare, s-ar aplica exclusiv cadrelor didactice care şi-au obţinut titlul de doctor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu şi lor, respectiv cadrelor didactice care au obţinut acest titlu şi, corelativ, gradul didactic I, anterior lunii iulie 2017.

În aceasta logică interpretativă, reclamantul a apreciat, în esenţă, că Ordinul nr. 3993/2021 care statuează că prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, este nelegal, adăugând practic la lege din perspectiva destinatarilor normei primare.

Interpretarea pe care reclamantul o dă însăşi prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 este exclusiv una gramaticală (bazată eminamente pe folosirea la timpul prezent a verbelor din cuprinsul art. 14 alin. (3) precizat) însă ea nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, ea este scoasă din  context contravenind spiritului legii, respectiv lecturii coroborate a întregului art. 14 şi voinţei legiuitorului care a fost în sensul abrogării, de la data intrării în vigoare a noii legi de salarizare, a cumulului indemnizaţiei de doctorat cu orice alt beneficiu financiar derivat din aceeaşi sursă (titlul de doctor) şi, pe de altă parte, dorinţei legiutorului de a înlătura orice formă de discriminare în salarizare ( a se vedea art. 6 lit. b din Legea nr. 153/2017).

Pentru a decela sensul prevederilor art. 14 alin.(3) din Legea 153/2017, pârâtul a înţeles să apeleze la metoda interpretării logice şi teleologice, rezultatul obţinut contrazicând opinia reclamantului.

Astfel, sensul dreptului de opţiune la care face referire teza a II-a a articolului precizat nu poate fi decât subsumat premisei, respectiv voinţei legiuitorului expusă în teza I a aceluiaşi articol şi alineat conform căreia nu se mai permite cumulul indemnizaţiei de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obţinut exclusiv ca efect al echivalării aceluiaşi doctorat.

Teza a doua a articolului 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 nu se poate referi decât la cadrele didactice care au obţinut doctoratul şi gradul didactic I în baza acestuia anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, întrucât pentru cadrele didactice care au obţinut doctoratul şi echivalarea sa în grad didactic I ulterior lunii iulie 2017 se aplică direct prevederile art. 14 alin. (3) teza I.

În cazul lor nu şi-ar găsi logica niciun „drept de opţiune” (în sensul tezei finale a art. 14 alin.(3) din Legea nr. 153/2017), întrucât preferinţa lor pentru abandonarea indemnizaţiei de doctorat în favoarea obţinerii gradului este evidentă încă de la momentul în care au decis să demareze procedura administrativă pentru obţinerea acestui grad. Pentru aceste persoane ar fi complet inexplicabilă legiferarea unui „drept de opţiune” ulterior finalizării procedurii administrative de obţinere a gradului în contextul în care mANIfestarea de voinţă a fost clară ab initio, aceste cadre didactice cunoscând conţinutul legii în vigoare: dacă obţin gradul didactic I prin echivalarea doctoratului nu vor primi indemnizaţia de doctorat.

Raţionamentul ad absurdum demonstrează imposibilitatea logică a situaţiei în care, ulterior lunii iulie 2017, un cadru didactic care a obţinut titlul de doctor optează, conştient de prevederile tezei I a art. 14 alin.(3) din Legea 153/2017, pentru parcurgerea procedurii de echivalare a doctoratului cu gradul didactic I pentru ca la finalul acestei proceduri încununate de succes, „să se mai gândească” o dată dacă optează totuşi pentru menţinerea în plată a indemnizaţiei de doctorat sau păstrarea noului grad didactic. Logica demonstrează că numai o singură interpretare a tezei a II a art. 14 alin.(3) din Legea nr.153/2017 este posibilă: dreptul de opţiune aparţine doar cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic prin echivalarea doctoratului anterior intrării în vigoare a Legii 153/2017.

Astfel, în opinia pârâtului, acest drept de opţiune a fost expres reglementat de legiuitor exclusiv pentru situaţia cadrelor didactice care şi-au obţinut echivalarea gradului profesional didactic I în baza acestuia, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Dar pentru aceste persoane, obţinerea gradului anterior anului 2017 nu atrăgea, conform legislaţiei de la acel moment, şi pierderea sporului de doctorat. Dimpotrivă, în trecut, acest spor se cumula cu beneficiile financiare aferente gradului didactic superior obţinut.

Opţiunea reprezintă noutatea legislativă introdusă prin Legea nr. 153/2017 şi presupune, prin ipoteză, coexistenţa alternativelor (titlul de doctor şi sporul aferent pe de o parte şi, pe de altă parte, obţinerea gradului didactic I prin echivalare cu indemnizaţia aferentă). Or, aceste alternative coexistă juridic doar pentru cadre didactice care au beneficiat anterior lunii iulie 2017 de ambele drepturi, cadrelor didactice care au solicitat obţinerea gradului prin echivalarea doctoratului, ulterior lunii iulie 2017, nefiindu-le evident achitate aceste drepturi, cumulat, în virtutea art. 14 alineat 3 teza I din Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte chestiunea în sine a imposibilităţii cumulului indemnizaţiei de doctorat cu un alt beneficiu derivat din titlul ştiinţific de doctor (în speţă, echivalarea cu gradul didactic I), a subliniat că aceasta reprezintă opţiunea legiuitorului contemporan şi nu poate face obiectul cenzurii puterii judecătoreşti fără încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Totodată, este de remarcat şi faptul că legiferarea acestui drept de opţiune constituie mecANIsmul legal prin care legiuitorul s-a asigurat şi de aplicarea unitară a legii de salarizare, din această perspectivă, întrucât menţinerea în plată a indemnizaţiei de doctorat (cumulat cu indemnizaţia aferentă gradului didactic I obţinut prin echivalare) pentru cei care au obţinut aceste titluri/grade anterior lunii iulie 2017 ar fi generat evidente situaţii discriminatorii faţă de cei care s¬au aflat în aceeaşi situaţie ulterior acestei luni.

În subsidiar, pârâtul a solicitat să se reţină din lecturarea Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 faptul că deţinerea titlului ştiinţific de doctor deschide cadrelor didactice posibilitatea valorificării acestuia în sensul obţinerii, pe calea unei proceduri simplificate, a gradului didactic I. Această cale reprezintă o opţiune şi nu o obligaţie, neexistând nicio prevedere legală care să interzică cadrelor didactice care deşi au obţinut titlul de doctor să nu poată să parcurgă procedura standard de obţinere a gradului didactic I, fără a uza de diploma de doctor. De asemenea, este posibilă şi situaţia în care dobândirea gradului didactic I să preceadă obţinerii titlului de doctor. Pentru aceste ultime situaţii, legea salarizării nu a instituit nicio interdicţie din perspectiva dreptului la indemnizaţia de doctorat.

În această ordine de idei, a remarcat faptul că prevederile art. 1 alin.(2) şi (3) din Ordinul nr. 3993/2021, a căror anulare parţială se solicită, apar ca fiind doar simple reiterări ale unei interpretări juridice logice şi teleologice a textului art. 14 alin.(3) din Legea nr. 153/2017, text citit în ansamblul său şi corelat cu efectul special pe care deţinerea titlului de doctor îl poate avea în cariera profesională a cadrelor didactice.

Mai mult, menţiunea conform căreia „Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.”, se înscrie şi în logica jurisprudenţei instanţelor naţionale astfel cum aceasta a fost expusă în considerentele Deciziei nr. 52/2020 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Afirmaţia reclamantului conform căreia prevederile Ordinului contestat ar conduce la pierderi profesionale derivate din pierderea gradului didactic I reprezintă exclusiv o obiecţie asupra conţinutului Legii nr. 153/2017 de vreme ce aceasta a fost cea care a legiferat dreptul de opţiune între indemnizaţia de doctorat şi gradul didactic obţinut prin echivalarea doctoratului.

Contrar apărărilor reclamantei, nu Ordinul nr. 3993/2021 consacră posibilitatea „pierderii gradului didactic I”, ci însăşi Legea nr. 153/2017 reglementează posibilitatea beneficiarului acestui grad de a renunţa la el în favoarea indemnizaţiei de doctorat.

A solicitat să se reţină că actul administrativ normativ a cărui anulare parţială se solicită nu generează „anularea cu efecte retroactive” a unui grad didactic obţinut anterior şi statuat prin Ordin de Ministru, aşa cum eronat a susţinut reclamanta, ci actul în discuţie pur şi simplu reiterează obligaţia prevăzută chiar de lege în sarcina reclamantei, obligaţie pe care o avea chiar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, de a opta, pentru viitor, între păstrarea gradului cu pierderea beneficiului indemnizaţiei de doctorat sau pierderea gradului (cu posibilitatea de a relua procedura de obţinere a acestui grad fără a se prevala de titlul de doctor) şi păstrarea indemnizaţiei de doctorat.

Nu poate fi primită nici susţinerea conform căreia Ordinul nr. 3993/2021 ar avea efecte retroactive întrucât acesta nu a făcut decât să reia chiar soluţia legislativă edictată la nivel superior, iar prevederile art. 1 alin. (3) din Ordin stipulează clar că drepturile salariale care vor fi recalculate sunt doar cele ulterioare lunii iunie 2021.

Nici faptul că anterior acestei date prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 nu s-au aplicat cadrelor didactice aflate în situaţii similare reclamantei nu poate constitui un motiv care să justifice eventuala anulare parţială a Ordinului nr. 3993/2021.

Argumentul reclamantului conform căruia Ordinul în discuţie ar fi nelegal întrucât este neclar şi incomplet deoarece nu reglementează situaţia în care lipseşte opţiunea cadrului didactic nu poate servi sub nicio formă scopului urmărit prin prezenta acţiune. 

În primul rând, o astfel de reglementare nici nu şi-ar putea găsi locul într-un act administrativ cu o putere juridică inferioară legii, întrucât menirea sa nu este aceea de completare a legii ci doar de punere în aplicare a sa.

În al doilea rând, argumentul denotă de fapt o intenţie vădită de a nu respecta legea, respectiv exhibarea unei mANIfestări de voinţă contrară chiar unei obligaţii legale, mANIfestare care, de plano, nu îşi poate găsi protecţia juridică derivată din anularea parţială a unui act administrativ.

În al treilea rând,  reclamanta nici nu a dovedit în concret existenţa unui risc real de pierdere a gradului didactic I, corelat cu absenţa unei mANIfestări de voinţă explicite în acest sens a titularului. Singurele înscrisuri relevante sub acest aspect şi depuse la dosar vădesc faptul că în absenţa menţionării vreunei opţiuni, cadrele didactice nu mai beneficiază de indemnizaţia de doctorat, gradul lor didactic nefiind afectat în vreun fel.

În privinţa reclamantului  nu a existat vreun impact financiar negativ semnificativ derivat exclusiv din aplicarea acestui Ordin, valoarea indemnizaţiei de doctorat nereprezentând un coeficient semnificativ al indemnizaţiei lunare totale primite.

Din perspectivă financiară, trebuie însă subliniat şi faptul că prin acelaşi Ordin nr. 3993/2021 a fost pusă în aplicare Decizia nr. 7/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie prin care s-a statuat implicit necesitatea recalculării unor drepturi salariale ale cadrelor didactice în sensul aplicării unor majorări/creşteri salariale la salariul de bază deţinut/aflat în plată.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin.(3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, personalul didactic de predare care solicită şi obtine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Textul de lege prevede expres că au obligaţia de a opta între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor şi echivalarea cu gradul didactic I exclusiv acele cadre didactice care, de la data intrării în vigoare a legii, obţin gradul didactic I prin echivalare. 

Legiuitorul interzice cumularea unei duble bonificaţii - încasarea în acelaşi timp a doua drepturi salariale, în baza aceluiaşi titlu de doctor -întrucât echivalarea gradului didactic s-a făcut în temeiul acestui titlu. Membrul de sindicat, reprezentată în prezenta acţiune, nu a parcurs etapele prevăzute de dispoziţiile art. 242 şi următoarele din Legea educaţiei naţionale nr.1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru obţinerea gradului didactic I.

În situaţia în care membrul de sindicat ar fi obţinut gradul didactic conform procedurii mai sus menţionate şi, ulterior, ar fi obţinut şi titlul de doctor, atunci ar fi fost îndreptăţită să primească ambele drepturi băneşti.

Din punct de vedere al tehnicii legislative, a apreciat pârâtul că Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice a fost emis cu respectarea întocmai a prevederilor legale, atât în ceea ce priveşte condiţiile de formă, cât şi referitor la cele de fond.

Elaborarea ordinului supus cererii de anulare parţială a reprezentat răspunsul instituţional la responsabilitatea Ministerului Educaţiei în scopul creării pârghiilor legale necesare în raport cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 7/2021.

Actul normativ a cărui anulare parţială se cere nu conţine elemente de nelegalitate care să impună anularea parţială a acestuia. 

Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu.

Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Ordinului atacat i se aplică principiul legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu.

Motivele de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la Ordinul nr. 3993/2021 nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea emiterii acestuia. Ordinul nr. 3993/2021 a fost emis cu respectarea prevederilor legale, de către persoana în drept să îl emită şi pentru punerea în aplicare a legii.

De asemenea, ordinul îndeplineşte toate condiţiile de legalitate cerute pentru valabilitatea sa, a fost emis de organul competent, în limita competenţei sale, potrivit Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare. 

Emiterea actului s-a făcut în forma şi cu procedura prevăzute de lege.

Aşa cum a arătat, emiterea Ordinului nr. 3993/2021 este rezultatul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 7/2021. Acolo unde există un beneficiu, există o obligaţie corelativă, altminteri s-ar înfrânge principiul echităţii şi al bunei credinţe.

Reclamantul nu a invocat motive de nelegalitate temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a ordinului contestat.

Sub acest aspect, a solicitat să se constatate că ordinul a cărui anulare parţială se cere a fost emis pe baza art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prevederile ordinului a cărui anulare parţială se cere nu derogă de la prevederile actului normativ de forţă juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul şi în vederea executării în concret a legii.

De asemenea, nu se poate reţine nici împrejurarea că Ordinul nr. 3993/2021, supus prezentei poceduri, ar aduce atingeri principiului neretroactivitătii legii civile.

Constituţia (art. 15 alin. 2) prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, iar Codul civil (art. 6 alin. 1) conţine o dispoziţie asemănătoare: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. Cu alte cuvinte, principiul neretroactivitătii se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut.

Principiul neretroactivitătii este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă şi situaţiilor anterioare. Pentru a ne afla în faţa aplicării principiului neretroactivitătii legii, este necesară o situaţie premisă, anume două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluţionarea unei singure probleme juridice. Odată existând această situaţie, este firesc ca legea nouă să nu retroactiveze, în scopul menţinerii echilibrului situaţiilor juridice născute înaintea intrării în vigoare a legii noi.

În speţa de faţă, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, prin urmare, nu se aplica unor situaţii juridice născute înaintea intrării sale în vigoare. Nu se poate retine nici încălcarea principiului constituţional al neretroactivitătii legii de vreme ce ordinul atacat nu cuprinde dispoziţii de natură a afecta drepturile salariale ale reclamantei care au fost realizate în trecut ci doar pe cele ce urmează a lua naştere, respectiv cele datorate începând cu luna iunie 2021, lună în care a şi fost emis ordinul a cărui anulare parţială se cere.

În prezenta cauză, nu s-a invocat niciun astfel de argument juridic aparent valabil. Cu certitudine, actul contestat se bucură de tripla prezumţie, necesară şi suficientă pentru a pronunţa respingerea cererii de anulare parţială: prezumţia de legalitate (emiterea actului în virtutea prerogativelor acordate prin art. 13 alin. 3 din Hotărârea nr. 369/2021 din 29 martie 2021 privind orgANIzarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, cu modificările ulterioare), prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se arată că emană) şi prezumţia de veridicitate (decizia exprimă ceea ce în mod real a decis organul emitent).

Criticile formulate de către reclamant în cuprinsul cererii de anulare parţială nu sunt întemeiate pentru a se putea dispune anularea parţială a actului administrativ.

Pentru aceste motive, pârâtul a solicitat respingerea cererii de anulare parţială a Ordinului Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021 (art. l alin. (2)).

Totodată, a solicitat și respingerea petitului subsidiar referitor la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr.3993/2021, respectiv modificarea alin. (3) al art. l, în sensul eliminării referirilor la alin.(2),  pentru motivele precizate anterior.

Raportat la cele arătate, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.

Reclamantul a răspuns în scris la întâmpinare, solicitând respingerea motivelor invocate de către pârât prin întâmpinare şi, luând în considerare şi argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, dar şi din răspuns, ţinând cont de actele depuse la dosar, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin răspunsul la întâmpinare, Sindicatul  Învăţământului  Preuniversitar  B a  răspuns punctual  la  toate excepţiile şi apărările formulate  prin întâmpinare  de  către  Ministerul  Educaţiei solicitând înlăturarea acestora şi admiterea  acţiunii. 

Prin acelaşi  răspuns  reclamantul a  invocat excepţia de neconstituţionalitate  a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) coroborat cu  art. 39 alin. (5) din Legea-cadru  nr. 153/2017 privind salarizarea personalului  plătit din  fonduri publice (în vigoare de la data  de 01.07.2017) care  sunt  neconstituţionale  în măsura  în care  se aplică  şi personalului didactic de predare care a  obţinut  gradul didactic I prin echivalarea  titlului ştiinţific de doctor anterior intrării  în vigoare  a Legii-cadru nr. 153/2017.

Prin punctul  de vedere  depus la 24 iunie 2022, pârâtul Ministerul Educaţiei  a solicitat respingerea ca inadmisibilă a  excepţiei  de  neconstituţionalitate  cu consecinţa respingerii  cererii  de sesizare a  Curţii Constituţionale.

Prin  încheierea din 19 septembrie 2022 instanţa a respins, ca inadmisibilă, cerere de sesizare a  Curţii  Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate  a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Examinând cu prioritate potrivit  dispoziţiilor art.248 Cod procedură civilă  excepţiile  invocate de pârâtul Ministerul Educaţiei  prin întâmpinare, curtea a constatat că s-au  invocat:

-  excepţia inadmisibilităţii cererii pentru lipsa procedurii prealabile;

- excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea ministerului la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2).

- excepţia  lipsei calităţii  procesuale active a  reclamantului.

Analizând excepţia inadmisibilităţii cererii pentru lipsa procedurii prealabile, curtea a constatat că pârâtul a invocat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii plângerii prealabile, ci doar afirmă că a solicitat Ministerului revocarea actului administrativ a cărui suspendare o cere.

Instanţa a reţinut că  plângerea prealabilă  a fost  formulată de către  Sindicatul Învăţământului  Preuniversitar B  şi înaintată cu adresa nr. 29/07.01.2022, fiind înregistrată la  Ministerul  Educaţiei  cu nr.  15060/07.01.2022, iar reclamantul  X  a  împuternicit Sindicatul  să îl reprezinte în prezenta cauză.

Deosebit de aceasta, instanţa a reţinut lipsa necesităţii plângerii administrative prealabile în speţa de faţă, raportat la faptul că se solicită anularea şi suspendarea unui act administrativ cu caracter normativ care a intrat în vigoare, producând efecte juridice şi care nu mai poate fi revocat, raportat la dispoziţiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, referitor la caracteristicile actului normativ, curtea reaminteşte aprecierea instanţei supreme cu privire la caracteristicile acestor acte – exprimată în Decizia nr. 1718 din 26 februarie 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia „Actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană, sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul acestor acte”.

În mod evident, actul contestat (Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021) are natura juridică a unui act administrativ normativ, instituind reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes („opozabil tuturor”, „cu privire la toți” sau „care privește pe toată lumea”), stabilind că prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.

Totodată, instanţa a reţinut că Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021 intrat în vigoare – fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 605 din 17 iunie 2021 – respectiv a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Prin urmare, în cazul contestării Ordinului Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021 sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, text potrivit căruia „(5) În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe sau al acţiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, precum şi în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) şi la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă”.

Câtă vreme actul contestat este în vigoare, respectiv a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, rezultă că acesta nu mai poate fi revocat, astfel încât – raportat la art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004 – este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile administrative.

Examinând excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea ministerului la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2), instanţa reaminteşte că, potrivit art. 18 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.”

Deşi instanţa de contencios administrativ poate să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, o astfel de obligaţie poate fi dispusă numai în cadrul legal care ar impune autorităţii administrative pârâte să emită respectivul act.

În speţă, curtea a observat însă că reclamantul nu a invocat nicio reglementare în temeiul căreia Ministerul Educaţiei avea obligaţia de a emite un ordin de natura celui contestat, respectiv a unui ordin în aplicarea art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, curtea a reţinut că emiterea Ordinului nr. 3993/2021 s-a făcut de către Ministerul Educaţiei pe criterii de oportunitate, iar nu în baza unei dispoziţii legale care obliga autoritatea pârâtă la emiterea la respectivul ordin, pârâtul având libertatea de a aprecia dacă emite sau nu un astfel de ordin.

Or, instanţa subliniază că singurele critici care pot fi analizate de instanţa de contencios administrativ sunt cele referitoare la vătămarea unor drepturi subiective sau interese legitime prin încălcarea unor dispoziţii legale, fără a se putea extinde la măsurile care ţin de oportunitatea actului administrativ, respectiv de sfera puterii discreţionare a autorităţii administrative pârâte.

Astfel, instanţa de contencios administrativ nu poate face abstracţie de marja de apreciere largă acordată de lege autorităţilor publice, marjă care ţine de specificul administrării şi gestionării activităţii organelor din subordinea autorităţii respective şi de oportunitatea unei astfel de aprecieri, oportunitate care nu poate fi cenzurată de instanţă decât în condiţiile strict determinate de lege.

Administraţia, în executarea curentă a serviciilor şi pentru măsurile pe care le ia faţă de particulari se supune legii, iar de o mANIeră mai generală - regulilor juridice. Dar această supunere se realizează cu o anumită marjă de libertate, numită în literatura juridică „putere discreţionară” şi care corespunde noţiunii de oportunitate a actului administrativ. Existenţa puterii discreţionare este în general justificată, cel puţin în măsura în care este vorba despre aplicarea legii, tocmai ca urmare a imposibilităţii în faţa căreia se găseşte legiuitorul – obligat să stabilească reguli generale – de a prevedea complexitatea situaţiilor particulare şi de a indica administraţiei, în fiecare caz concret, în ce mod şi în ce moment ar urma să intervină.

Noţiunea de putere discreţionară desemnează astfel, o anumită marjă de libertate în decizie şi acţiune, posibilitatea de a alege între mai multe atitudini posibile. Iar ceea ce este foarte important, puterea discreţionară comportă o marjă de liberă decizie, dar implică prin ea însăşi o anumită limită.

Libera putere de apreciere decurge şi din existenţa unor noţiuni juridice nedeterminate, intens utilizate de legiuitor, cum ar fi: bine public, ordine publică, utilitate publică, securitate publică, pericol, ameninţare, avantaj, dezavantaj, pagubă etc. Este vorba de noţiuni frecvent întâlnite în legi, care impun fără îndoială anumite limite acţiunii administrative, dar în egală măsură, ele permit, în interiorul acestor limite, alegerea între mai multe atitudini posibile, cum este cazul puterii discreţionare.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, curtea subliniază că oportunitatea unui act administrativ poate fi cenzurată de instanţa de contencios administrativ numai dacă actul în cauză a fost emis cu exces de putere. Astfel, puterea discreţionară a administraţiei poate fi cenzurată de către instanţă în marea ei parte (dacă este exercitată abuziv sau vădit disproporţionat raportat la scopul ei) dar nu în totalitate.

Curtea  aminteşte aici şi paragraful nr. 81 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 757/2017 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, în care Curtea Constituţională a reţinut că „nu există niciun mecanism de control al oportunităţii emiterii actului administrativ. Prin urmare, dacă legea permite realizarea unei anumite operaţiuni administrative în sensul în care o lasă în marja de apreciere a organului administrativ, nu poate fi pusă în discuţie cenzurarea oportunităţii aprecierii acestuia din urmă.”

Revenind la situaţia din speţă, instanţa constată că este inadmisibilă solicitarea de obligare a Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, în condiţiile în care reclamantul nu indicat temeiul legal în baza căruia autoritatea pârâtă avea obligaţia de a emite actul solicitat în conţinutul pretins de reclamant, respectiv pentru modificarea alin. (3) al art. 1 al Ordinului nr. 3993/2021, în sensul eliminării referirilor la alin. (2).

Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea ministerului la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2), respingând această solicitare ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii  procesuale  active a reclamantului  curtea a reţinut că a fost  anexată  cererii de chemare în judecată împuternicirea membrului de sindicat reclamant, necesară pentru promovarea acţiunii în raport de dispoziţiile art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată.

Legea fundamentală, consacră în art. 9 dreptul sindicatelor de a contribui la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.

De asemenea, conform art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011 (lege organică şi specială), organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă în acţiunile introduse în numele membrilor de sindicat pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor de sindicat prevăzute de legislaţia naţională.

Este, deci, evident că scopul organizaţiilor sindicale nu se limitează exclusiv la litigiile de muncă, aşa cum eronat susţine pârâtul (invocând ca unic argument contractul colectiv de muncă şi ignorând cu bună ştiinţă dispoziţiile legale şi constituţionale ce consacră dreptul organizaţiilor sindicale de a apăra drepturile şi de a promova interesele profesionale, economice şi sociale ale membrilor de sindicat).

Mai mult, atât timp cât Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 consacră dreptul organismelor sociale de a formula acţiuni în anularea actelor administrative, iar ordinul a cărui anulare parţială o solicităm, este un act administrativ cu caracter normativ ce vatămă drepturile salariale ale membrilor de sindicat, este evident că organizaţia noastră are legitimare procesuală activă pentru a solicita, fiind împuternicită de membrul de sindicat, anularea parţială a O.M.E. nr. 3993/2021.

Examinând fondul pretenţiei reclamantului, curtea a reţinut că reclamantul susţine în esenţă, că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este aplicabil şi cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, la 1.07.2017. Astfel, reclamantul afirmă că este îndreptăţit a primi şi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, potrivit art. 14 alin. (1) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Referitor la dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 – conform cărora „(5) Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14. (...)” – instanţa reţine că acesta se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile de la art. 14 din acelaşi act normativ. Prin urmare, nu se poate reţine vreo încălcare a dispoziţiilor art. 39 al. 5 din Legea-cadru nr. 153/2017 prin Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3.993/2021, care face trimitere la regimul juridic stabilit prin art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 pentru acordarea în viitor a sporului pentru titlul ştiinţific de doctor.

De asemenea, instanţa a reţinut că nu au relevanţă în cauză reglementările privind obţinerea gradului didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor, întrucât nu se contestă legalitatea obţinerii acestui titlu sau a gradului didactic I.

Începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 – 1.07.2017 – regula generală în privinţa acordării sporului respectiv este stabilită de art. 14 alin. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017 – care prevede că „(1) Personalul care deține titlul științific de doctor beneficiază de o indemnizație lunară pentru titlul științific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, dacă își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizații nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensațiilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor prevăzută la art. 25.”

De la această regulă, instituită de art. 14 alin. 1, a fost reglementată o situaţie de excepţie prin dispoziţiile art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 impune cadrelor didactice – pentru acordarea sporului în cauză – condiţia suplimentară de a nu fi solicitat şi obţinut gradul didactic I prin echivalarea cu titlul ştiinţific de doctor, prevăzând – la teza întâi a textului – că „(3) Personalul didactic de predare care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învățământul preuniversitar, cu modificările și completările ulterioare, nu primește indemnizația pentru titlul științific de doctor.” În întâmpinarea sa, Ministerul Educaţiei a justificat această reglementare prin faptul că obţinerea gradului didactic în această modalitate reprezintă în sine un beneficiu acordat cadrelor didactice respective, condiţiile de acordare a gradului fiind mai puţin restrictive, dar şi pentru că obţinerea gradului didactic I determină avantaje financiare, prin aplicarea unui nivel de salarizare superior.

În vederea stabilirii legalităţii Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3.993/2021, instanţa constată necesitatea determinării efectelor dispoziţiilor art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât reclamantul susţine că acest articol nu vizează decât personalul didactic care solicită și obține în viitor – adică după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 – gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5561/2011.

Pe de altă parte, Ministerul Educaţiei susţine că ar. 14 alin. 3 din lege se referă şi la personalul care a obținut gradul didactic I prin echivalare, şi anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv anterior datei de 1.07.2017.

Astfel, din lecturarea dispoziţiilor art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017, instanţa reţine – în acord cu autoritatea pârâtă – că noua lege a salarizării unitare a introdus următoarele noutăţi în privinţa drepturilor financiare aferente titlului de doctor:

1. schimbarea naturii acestui drept din spor în indemnizaţie în cuantum fix de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, astfel cum prevede art. 14 alin. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017;

2. regula de bază conform căreia această indemnizaţie este achitată oricărei persoane care deţine acest titlu ştiinţific de doctor dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul, tot conform art. 14 alin. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017;

3. reglementarea unei singure excepţii de la plata acestei indemnizaţii: personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalarea doctoratului, astfel cum prevede art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017;

4. introducerea – conform art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017 – a unui drept de opţiune pentru cadrele didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalarea acestui doctorat – ulterior dobândirii titlului de doctor – în sensul de a opta între menţinerea în plată a indemnizaţiei de doctorat, cu pierderea gradului obţinut prin echivalare, sau păstrarea gradului obţinut prin echivalare şi pierderea indemnizaţiei de doctorat.

În litigiul de faţă se contestă incidenţa acestui drept de opţiune în cazul personalului didactic care a obţinut gradul didactic 1 prin echivalare, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, la 1.07.2017.

Prin dispoziţiile art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a urmărit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011, prevăzând că „Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic 1 prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.”.

Conform tezei secunde a art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017, „Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.”.

În opinia reclamantului, obligaţia de a opta pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I se aplică exclusiv cadrelor didactice care şi-au obţinut titlul de doctor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu şi cadrelor didactice care au obţinut acest titlu şi, corelativ, gradul didactic I, anterior lunii iulie 2017.

Astfel, reclamantul a apreciat că este nelegal Ordinul nr. 3993/2021, care statuează că prevederile art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.

Interpretarea reclamantului este exclusiv una gramaticală, acesta arătând că formularea alin. 3 este la timpul prezent, textul menţionând:

- „solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare” - ceea ce are în vedere situaţiile născute din momentul intrării în vigoare a legii, şi

- „nu primeşte indemnizaţia” - situaţie în care nu se află cadrele didactice care au beneficiat anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor (acordat ca sumă compensatorie sau ca spor) şi care, de la intrarea în vigoare a acestei legi, având în vedere şi prevederile art. 39 alin. 5 din aceeaşi lege, au primit indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, până la data intrării în vigoare a art. 1 alin. 2 al O.M.E. nr. 3993/2021.

Referitor la această interpretare, instanţa observă că utilizarea timpului prezent este specifică reglementărilor normative, dar utilizarea acestui timp nu poate avea semnificaţia exclusivă a unei acţiuni care se desfăşoară în momentul edictării normei – sau exclusiv în momentul intrării în vigoare – ci trebuie ţinut seama că legea se aplică tuturor situațiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, deci implică şi acţiunile viitoare. De altfel, chiar reclamantul este de acord că dispoziţiile art. 14 alin. 3 sunt aplicabile tuturor celor care solicită şi obţin prin echivalare gradul didactic I după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. Prin urmare, utilizarea formulării la timpul prezent nu exclude faptul că texul vizează şi acţiuni care nu se desfăşoară exclusiv în prezent, ceea ce denotă că interpretarea exclusiv gramaticală nu este suficientă pentru determinarea efectelor juridice ale reglementării în cauză.

În acest context, instanţa subliniază însă că interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale aplicabile speţei de faţă nu trebuie realizată numai gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor şi modul cum sunt ele aşezate şi legate în frază, ci şi teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părţile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită textelor şi care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului, dar şi sistematic, metodă care să ţină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în contextul legii sau în contextul întregii legislaţii conexe, şi nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se ţină seama şi de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că legea specială derogă de la cea generală – „specialia generalibus derogant”, că excepţia este de strictă interpretare – conform adagiului „exceptio est strictissime interpretationis”, sau că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos”, ori că dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un sens contrar – „actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat”.

Astfel, conform art. 1267 Cod Civil (Legea nr. 287/2009), referitor la interpretarea sistematică a clauzelor contractuale şi aplicabil şi cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale, în lipsa unor reglementări speciale, „clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.”

De asemenea, pentru determinarea efectelor unui act juridic se impune stabilirea intenţiei emitentului nu numai în funcţie de textul supus interpretării, respectiv în funcţie de sensul literal al termenilor, având în vedere dispoziţiile art. 1266 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora „contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”.

Se impune, aşadar, interpretarea efectelor dispoziţiilor art. 14 alin. 3 şi în raport cu semnificaţia termenilor utilizaţi şi în funcţie de efectele juridice pe care le-ar putea genera interpretarea reclamantului sau a autorităţii pârâte.

Referitor la sfera de aplicare a art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017, instanţa subliniază în primul rând, că textul constituie o excepţie de la regula instituită de art. 14 alin. 1 din lege. Prin urmare, conform adagiului „exceptio est strictissime interpretationis”, excepţia fiind de strictă interpretare.

De aceea, excepţia neacordării indemnizației pentru titlul științific de doctor este aplicabilă exclusiv personalului care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare.

În al doilea rând, din interpretarea art. 14 alin. 3 teza I rezultă că textul nu interzice cumulul indemnizaţiei pentru titlul științific de doctor cu drepturile salariale cuvenite pentru deţinerea gradului didactic I în cazul persoanelor care au obţinut gradul didactic I prin examenele specifice de acordare a acestui grad. Astfel, în dezacord cu opinia reclamantului, art. 14 alin. 3 teza I se referă exclusiv la persoanele care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului nr. 5561/2011.

Interpretând sistematic cele două teze ale art. 14 alin. 3, instanţa reţine, în acord cu autoritatea pârâtă, că sensul dreptului de opţiune la care face referire teza a II-a a articolului precizat nu poate fi decât subsumat premisei, respectiv voinţei legiuitorului expusă în teza I a art. 14 alin.3, conform căreia nu se mai permite cumulul indemnizaţiei de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obţinut exclusiv ca efect al echivalării aceluiaşi doctorat.

Teza a doua a articolului 14 alin. 3 din Legea nr. 153/2017 nu se poate referi decât la cadrele didactice care au obţinut doctoratul şi gradul didactic I în baza acestuia anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, întrucât pentru cadrele didactice care au obţinut doctoratul şi echivalarea sa în grad didactic I ulterior lunii iulie 2017 se aplică direct prevederile art. 14 alin. 3 teza I. Astfel, în cazul personalul didactic care solicită şi obţine – după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 – gradul didactic 1 prin echivalare, nu şi-ar găsi logica instituirea unui „drept de opţiune” (în sensul tezei finale a art. 14 alin. 3 din Legea nr. 153/2017), întrucât preferinţa lor pentru abandonarea indemnizaţiei de doctorat în favoarea obţinerii gradului este evidentă încă de la momentul în care au decis să demareze procedura administrativă pentru obţinerea acestui grad. Pentru aceste persoane ar fi complet inexplicabilă legiferarea unui „drept de opţiune” ulterior finalizării procedurii administrative de obţinere a gradului, în contextul în care mANIfestarea de voinţă a fost clară ab initio, aceste cadre didactice cunoscând conţinutul legii în vigoare, şi anume că dacă obţin gradul didactic I prin echivalarea doctoratului nu vor primi indemnizaţia de doctorat, după cum prevede teza I a art. 14 alin. 3.

Raţionamentul ad absurdum demonstrează imposibilitatea logică a situaţiei în care, ulterior lunii iulie 2017, un cadru didactic care a obţinut titlul de doctor optează, conştient de prevederile tezei I a art. 14 alin. 3 din Legea nr. 153/2017, pentru parcurgerea procedurii de echivalare a doctoratului cu gradul didactic I, pentru ca, la finalul acestei proceduri încununate de succes, să i se recunoască dreptul de opţiune pentru indemnizaţia de doctor sau păstrarea noului grad didactic. Aşadar, din punct de vedere logic, este posibilă numai o singură interpretare a tezei a II-a art. 14 alin. 3 din Legea nr. 153/2017: dreptul de opţiune aparţine doar cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic prin echivalarea doctoratului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Astfel, în acord cu opinia pârâtului, instanţa reţine că acest drept de opţiune a fost expres reglementat de legiuitor exclusiv pentru situaţia cadrelor didactice care şi-au obţinut echivalarea gradului profesional didactic I în baza acestuia, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, având în vedere că pentru aceste persoane, obţinerea gradului anterior anului 2017 nu atrăgea, conform legislaţiei de la acel moment, şi pierderea sporului de doctorat. Dimpotrivă, în trecut, acest spor se cumula cu beneficiile financiare aferente gradului didactic superior obţinut.

Această opţiune (între indemnizaţia de doctor şi drepturile salariale cuvenite pentru gradul didactic I) reprezintă noutatea legislativă introdusă prin Legea nr. 153/2017 şi presupune, prin ipoteză, coexistenţa alternativelor (titlul de doctor şi sporul aferent pe de o parte şi, pe de altă parte, obţinerea gradului didactic I prin echivalare cu indemnizaţia aferentă). Or, aceste alternative coexistă juridic doar pentru cadre didactice care au beneficiat anterior lunii iulie 2017 de ambele drepturi, cadrelor didactice care au solicitat obţinerea gradului prin echivalarea doctoratului, ulterior lunii iulie 2017, nefiindu-le evident achitate aceste drepturi, cumulat, în virtutea art. 14 alin. 3, teza I din Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte chestiunea în sine a imposibilităţii cumulului indemnizaţiei de doctorat cu un alt beneficiu derivat din titlul ştiinţific de doctor (în speţă, echivalarea cu gradul didactic I), instanţa subliniază că aceasta reprezintă opţiunea legiuitorului şi nu poate face obiectul cenzurii puterii judecătoreşti fără încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. În acest sens, instanţa reaminteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, decizie în care, la paragraful 16, Curtea Constituţională a reţinut că „indemnizația pentru titlul științific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparține sferei drepturilor și libertăților fundamentale. Prin urmare, acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opțiunea legiuitorului. Mai mult, având în vedere că acest drept se acordă din fonduri publice, legiuitorul, raportându-se la resursele financiare disponibile, stabilește condițiile de acordare a indemnizației pentru titlul științific de doctor, iar atunci când aceleași temeiuri o impun, poate dispune suspendarea dreptului sau chiar încetarea acordării acestuia. În acest sens sunt și cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.520 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 896 din 22 decembrie 2009 ori Decizia nr. 329 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 14 august 2013.”

Rezultă, aşadar, că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv.

De altfel, această interpretare a fost confirmată indirect de instanţa supremă prin Decizia nr. 52/2020 din 20 iulie 2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020, citată anterior.

Conform acestei hotărâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – deşi a respins ca inadmisibilă sesizarea – a reţinut că „… instanţa de trimitere a apreciat că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv. Aceeaşi instanţă a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor, norma de la art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 fiind aplicabilă indiferent de data dobândirii titlului, evocând în acest sens dispoziţiile art. 39 alin. (5) din acelaşi act normativ.

 61. În plus, lipsa dificultăţii în interpretarea acestor norme legale rezultă şi din punctele de vedere arătate în cap. VII din prezenta decizie, fiind conturată o singură opinie care concordă cu cea a instanţei de sesizare.”

Reţinând că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, instanţa constată concordanţa cu art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017 a textului a cărui nelegalitate se invocă – art. 1 alin. 2 din Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3.993/2021 prevăzând că ”(2) Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.”

Nu se poate reţine nici lipsa de claritate a acestui text, cel puţin sub aspectul aplicării lui şi cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017. Modul posibil defectuos de punere în aplicare a acestei reglementări de către unele instituţii de învăţământ nu are relevanţă în stabilirea clarităţii textului legal contestat, text care concordă voinţei legiuitorului exprimată în art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum a fost interpretată de instanţă şi în acord cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2020 din 20 iulie 2020.

Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii, conform cărora „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.“, instanţa reține că prevederile art. 38 teza întâi din Codul muncii, potrivit cărora „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege“, se referă la instituția renunțării la un drept substanțial în materia dreptului muncii.

În speţă, dreptul reclamantului la indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor a fost supus prin dispoziţiile art. 14 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017 unei obligaţii de opţiune. Obligaţia de a opta pentru acordarea sau nu a acestei indemnizaţii a fost instituită, aşadar, prin lege, iar nu prin voinţa Ministerului Educaţiei, respectiv prin Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3.993/2021, astfel cum susţine reclamantul. De aceea, nu se poate reţine încălcarea art. 38 din Codul muncii, întrucât limitarea dreptului la indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor a survenit prin lege, iar nu prin acte încheiate între angajator şi reclamantul angajat, nefiind întemeiată această critică.

Referitor la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, curtea a reţinut că, potrivit principiului neretroactivităţii legii – reglementat de art. 15 alin. 2 din Constituţia României, conform căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile” – legea civilă se aplică tuturor situațiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare.

De asemenea, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, legea civilă se aplică, de la data intrării în vigoare a acesteia, tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia).

Instanţa consideră ca fiind relevante sub acest aspect, consideraţiile Curţii Constituţionale cu privire la aplicarea legilor în timp. Astfel, în Decizia nr. 3/1993, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 17.05.1993, Curtea Constituţională – refuzând aplicarea Constituţiei României din 1991 pentru evaluarea neconstituţionalităţii unui act normativ adoptat anterior intrării în vigoare a acestei legi fundamentale – a arătat că „pentru soluţionarea conflictului legilor în timp este necesar a se deosebi dreptul subiectiv, constituit potrivit legii anterioare, de cel constituit potrivit legii posterioare. Legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna că legea nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice. Noua lege poate modifica regimul juridic al dreptului anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce, în fond, este similar, îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naşte, cum ar fi în cazul reconstituirii dreptului abolit de legea anterioară. Dar, fără retroactivitate, noua lege nu poate desfiinţa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, această modalitate fiind supusă regulii „tempus regit actum". De aceea, chiar dacă naţionalizarea nu este constituţională potrivit prevederilor Constituţiei din 1991, legiuitorul actual neavând un suport constituţional pentru a adopta o asemenea măsură, dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor naţionalizate, întrucât s-a constituit anterior Constituţiei, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia. Desigur, acest drept - ca, de altfel, orice alt drept de proprietate - se poate exercita, în prezent, numai cu respectarea prevederilor constituţionale referitoare la proprietate. Este un aspect care, însă, nu priveşte existenţa dreptului, ci regimul său juridic”. Aceleaşi considerente au fost reiterate de Curtea Constituţională şi în Decizia nr. 5 din 23 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1993.

De asemenea, în Decizia nr. 69 din 10 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 70 din 8 aprilie 1996, Curtea Constituţională a subliniat că „aplicarea legii noi situaţiilor juridice în curs nu are caracter retroactiv, întrucât astfel nu se modifică şi nici nu se sting efectele produse anterior, legea referindu-se numai la efectele acestei situaţii ulterioare intrării sale în vigoare”.

Astfel, potrivit jurisprudenţei Curții Constituționale, o lege nu este retroactivă atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (în acest sens fiind pronunţate, de exemplu, Deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).

Totodată, situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului „tempus regit actum” nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale. Potrivit Deciziilor nr. 169/2019 și nr. 44/1996 ale Curții Constituționale, „faptul că, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective”.

Cu privire la obligativitatea hotărârii Curţii Constituţionale, Curtea  aminteşte că art. 147 alin. 4 din Constituţia României stipulează că „deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

De asemenea, după cum a arătat însăşi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, de pildă, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Curtea Constituţională a constatat „că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul prezentei decizii”.

Raportat la caracterul obligatoriu al jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţa are obligaţia interpretării legii în acord cu această jurisprudenţă, sens în care constată că situaţia juridică a reclamantului implică faptul că domnului X i s-a recunoscut dreptul la indemnizația pentru titlul științific de doctor de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, fiind-i plătită această indemnizaţie până la momentul emiterii Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3.993/2021, prin care s-a prevăzut necesitatea opţiunii pentru indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I şi pentru cadrele didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.

Deşi prin acţiune se susţine că domnul X şi-a câştigat dreptul la această indemnizaţie în baza unor acte normative anterioare şi nu poate fi înlăturat prin Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3.993/2021, instanţa subliniază că recunoaşterea dreptului la indemnizaţie a dat naştere unei situaţii juridice care implică plata pentru viitor a acestei indemnizaţii în acord cu eventualele modificări legale ce pot surveni în perioada ulterioară. Astfel, prin recunoaşterea anterioară Legii-cadru nr. 153/2017 a dreptului reclamantului la sporul pentru titlul ştiinţific de doctor (acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază), acesta nu a dobândit un drept de proprietate asupra tuturor indemnizaţiilor ce i s-ar fi putut plăti în viitor, regimul juridic al acestei indemnizaţii putând suferi modificări, indemnizaţia fiind plătită lunar conform legislaţiei în vigoare în perioada pentru care se datorează indemnizaţia, în prezent fiind aplicabilă Legea-cadru nr. 153/2017 – aceasta fiind o situaţie juridică în curs, iar nu una cu efecte juridice epuizate, astfel cum susţine reclamantul. Instanţa reaminteşte considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 69/1995, potrivit cărora „aplicarea legii noi situaţiilor juridice în curs nu are caracter retroactiv, întrucât astfel nu se modifică şi nici nu se sting efectele produse anterior, legea referindu-se numai la efectele acestei situaţii ulterioare intrării sale în vigoare”, precum şi cele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 3/1993, în care s-a arătat că „Noua lege poate modifica regimul juridic al dreptului anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce, în fond, este similar, îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naşte, cum ar fi în cazul reconstituirii dreptului abolit de legea anterioară. Dar, fără retroactivitate, noua lege nu poate desfiinţa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, această modalitate fiind supusă regulii „tempus regit actum”. Aplicând acelaşi raţionament în speţă, legea nouă poate modifica sau chiar suprima dreptul la indemnizaţia în litigiu, fără a putea însă aduce atingere modului în care acest drept a fost constituit în favoarea reclamantului în perioada anterioară şi fără a se putea dispune o restituire a indemnizaţiilor plătite până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. Prin urmare, dispunând sistarea plăţii acestei indemnizaţii numai de la data intrării sale în vigoare – şi fără a aduce atingere efectelor deja produse pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 – Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3.993/2021 nu poate fi considerat ca o reglementare retroactivă, astfel cum se susţine în cererea de chemare în judecată.

În concluzie, instanţa consideră că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate prin raportare la dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ. În acest sens, cadrul didactic care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data acordării acestuia, nu mai beneficiază de spor ca sumă compensatorie în cazul obţinerii didactic I prin echivalare, fiind obligat să opteze între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

Având în vedere cele arătate mai sus, curtea reţine că nu mai este permisă cumularea unei duble bonificaţii pentru aceeaşi calificare, respectiv pentru titlul ştiinţific de doctor şi pentru gradul didactic, dacă gradul a fost obţinut ca urmare a echivalării acestuia cu titlul ştiinţific de doctor.

Examinând cererea de suspendare executării actului în litigiu, instanţa reaminteşte reglementările legale şi jurisprudenţiale din materia suspendării actelor administrative.

Astfel, cu privire la condiţiile suspendării executării actului administrativ, curtea aminteşte că, potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.

De asemenea, potrivit art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond”.

În privinţa definiţiilor legale ale pagubei iminente şi cazurilor bine justificate, instanţa constată că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. ş) şi t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, acestea sunt astfel definite:

„ş) pagubă iminentă - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public;

t) cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;”.

În legătură cu interpretarea acestor reglementări legale, Curtea reaminteşte – având în vedere rolul esenţial al instanţei supreme în unificarea jurisprudenţei – jurisprudenţa relativ recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 3856 din 22 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în care s-a reţinut că:

„În mod constant, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a reţinut că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, rezultă că măsura de excepţie a suspendării executării unui act administrativ poate fi dispusă numai în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii expres prevăzute de lege: existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, şi iminenţa producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.

În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa realizează doar o examinare sumară a situaţiilor de fapt şi de drept invocate de reclamant şi care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării. Astfel, în speţă, instanţa a constatat că există un caz bine justificat în sensul celor sus-menţionate, în situaţia în care, prin actul administrativ în privinţa căruia se solicită a se dispune măsura de suspendare a executării, societatea reclamantă a fost obligată la plata unei obligaţii fiscale care fusese deja achitată statului, împrejurare de fapt dovedită fără echivoc prin probatoriul administrat”.

De asemenea, în Decizia nr. 1531 din 19 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în temeiul art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004 numai în măsura în care se probează îndeplinirea cumulativă a cerinţelor referitoare la existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, şi prevenirea unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin.(1) lit. ş) din aceeaşi lege.

Pentru a se dispune măsura suspendării executării actului administrativ, nu este suficientă simpla afirmaţie a persoanei vătămate în sensul că sunt îndeplinite cerinţele arătate, în lipsa mijloacelor de probă din care să rezulte temeinicia susţinerilor referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi la prevenirea unei pagube iminente”

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut constant că „suspendarea actului administrativ ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu, şi care poate fi primită doar în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea producerii unei pagube iminente”.

Cu referire la condiţia existenţei unui caz bine justificat, instanţa remarcă faptul că examinarea acestei condiţii impune însăşi examinarea legalităţii actului administrativ atacat, de vreme ce instanţa trebuie să constate – pentru a soluţiona cererea de suspendare a executării actului administrativ – existenţa împrejurărilor care creează îndoieli serioase „în privinţa legalităţii actului administrativ”.

Pe de altă parte, pentru verificarea existenţei unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, instanţa realizează doar o examinare sumară a situaţiilor de fapt şi de drept invocate de reclamant şi care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării.

Instanţa atrage atenţia, în acest context, că simplul fapt al formulării unei contestaţii împotriva actului respectiv nu poate conduce la concluzia existenţei unor astfel de împrejurări, de natură a crea îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului administrativ respectiv.

În acest sens, instanţa face trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme, amintind, de pildă, Decizia nr. 442/2013/30 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. 651/64/2011, decizie în care instanţa supremă a examinat o cerere de suspendare a executării actului administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cerere a cărei temeinicie impune verificarea îndeplinirii condiţiei „cazului bine justificat”, fiind menţionat în considerentele aceste hotărâri că „într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ”.

De asemenea, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, rezultă că măsura de excepţie a suspendării executării unui act administrativ poate fi dispusă numai în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii expres prevăzute de lege: existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, şi iminenţa producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.

Examinând cererea reclamantului prin prisma acestor consideraţii teoretice, instanţa reaminteşte că a reţinut anterior legalitatea acestui ordin, conform motivelor arătate mai sus.

Raportat la reţinerea legalităţii actului contestat, în mod consecvent se impune a se reţine inexistenţa cazului bine justificat la acest moment, pentru aceleaşi motive care au determinat soluţia de respingere a cererii de anulare a acestui act.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, curtea reaminteşte că paguba iminentă este desemnată de lege drept „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”. Această reglementare nu poate fi înţeleasă în sensul că orice pagubă materială, indiferent de dimensiunea acesteia, este suficientă pentru îndeplinirea cerinţei legale, întrucât o astfel de interpretare ar lipsi de orice eficienţă concretă reglementarea respectivă, de vreme ce această condiţie ar fi îndeplinită în toate cazurile în care actele administrative produc un prejudiciu material, adică în cvasi-totalitatea actelor administrative. O astfel de interpretare ar conduce la inutilitatea instituirii unei astfel de condiţii, or, interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată din punct de vedere logic, context în care trebuie să se ţină seama şi de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin adagiul „actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat”, în conformitate cu care dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un sens contrar. Prin urmare, paguba iminentă se impune fi una care să afecteze în mod semnificativ modul de trai al reclamantului şi al familiei sale, iar nu orice diminuare a veniturilor sale.

În acest sens, în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 96/16.01.2015, pronunţată în dosar nr. 4099/1/2014, s-a reţinut cu referire la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, că „Plecând de la definiţia pagubei iminente dată de legea contenciosului administrativ se poate considera că este îndeplinită această condiţie numai dacă prejudiciul creat urmare a emiterii actului administrativ a cărui suspendare se solicită ar fi greu sau imposibil de recuperat, condiţie ce nu este îndeplinită în cazul unui act administrativ prin care s-a dispus o diminuare salariară ce poate fi recuperată în cazul în care actul administrativ este anulat.”

Astfel, Curtea remarcă faptul că examinarea acestei condiţii impune analizarea situaţiei economice a reclamantului, a fondurilor de care dispune, comparativ cu valoarea sumei de care ar fi lipsit conform actului administrativ pus în executare.

În speţă, Curtea constată că reclamantul nu a depus la dosar nici un înscris din care să rezulte situaţia sa economică precară, situaţie care să fie agravată de executarea actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o. Nu au fost depuse la dosar înscrisuri din care să rezulte care sunt veniturile curente ale familiei domniei sale, câte persoane are în întreţinere reclamantul, care sunt eventualele bunuri pe care le deţine şi care ar putea fi pierdute prin lipsirea reclamantului de veniturile salariale suplimentare pretinse, după cum nu au fost depuse nici înscrisuri referitoare la eventualele obligaţii pecuniare curente ale reclamantului şi ale familiei sale (credite bancare, obligaţii fiscale sau de întreţinere etc.).

În acest sens, lipsa unor date relevante despre situaţia financiară a reclamantului determină Curtea să reţină că simpla lipsire a reclamantului de drepturile salariale pretinse nu poate fi considerată ca determinând o pagubă iminentă în patrimoniul reclamantului, cu atât mai mult cu cât acesta beneficiază în continuare de drepturile salariale cuvenite funcţiei deţinute, chiar dacă acestea au fost diminuate  – conform copiei fluturaşilor de salariu de la filele 18-19 dosar.

În consecinţă, instanţa constată că în speţă, reclamantul nu a justificat îndeplinirea acestei condiţii, privind existenţa pagubei iminente cauzate de executarea actului a cărui suspendare a solicitat-o.

Întrucât reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei unei pagube iminente prin executarea actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o, Curtea constată caracterul nefondat al cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 3993/2021, emis de Ministerul Educaţiei, în condiţiile în care nu sunt întrunite cumulativ ambele cerinţe menţionate mai sus.

În privinţa efectelor altor hotărâri judecătoreşti invocate de părţile litigante cu titlul de precedent judiciar, curtea  atrage atenţia asupra faptului că, în pofida unei uzanţe extinse de justificare a opiniilor juridice pe baza unor hotărâri judecătoreşti (hotărâri care sunt menţionate uneori ca argumente în motivarea altor hotărâri judecătoreşti) în sistemul românesc de drept hotărârile judecătoreşti nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.

Astfel, Ccrtea subliniază că, din punct de vedere legal, referirile la hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe nu pot fi luate în considerare, dat fiind faptul că, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. 4 din noul Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), potrivit cărora „este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii” – dispoziţie care reia principiul enunţat de art. 4 din vechiul Cod Civil, conform căruia „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse” – jurisprudenţa unei instanţe naţionale nu constituie izvor de drept şi nu este obligatorie, cu excepţia deciziilor Curţii Constituţionale – conform art. 147 alin. 4 din Constituţia României – precum şi a soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii sau în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), în care instanţa supremă este competentă să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Aşadar, nu toate hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa supremă sau alte hotărâri judecătoreşti definitive sunt general obligatorii, iar raţionamentele punctuale exprimate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o speţă determinată nu pot fi aplicate în toate speţele aparent similare soluţionate de alte instanţe judecătoreşti.

De asemenea, Curtea Constituţională a subliniat – în Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 16), că „în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor”.

De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014, instanţa de contencios constituţional a reiterat opinia sa cu privire la acest aspect arătând că „prin Decizia nr. 617 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 30 iulie 2012, Curtea a observat că, în speţă, subsecvent controlului judecătoresc asupra unui act administrativ al unei autorităţi publice, şi anume o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin care a fost constatată nelegalitatea acestui act administrativ, a fost emisă o ordonanţă de urgenţă, act normativ cu putere de lege, prin care, în temeiul art. 2 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes local "Pasaj rutier denivelat superior Basarab", expropriator fiind municipiul Bucureşti.

De asemenea, Curtea a constatat că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti este circumscrisă unei situaţii determinate, hotărârea judecătorească neavând valoarea juridică a unui izvor formal de drept constituţional. Astfel, nu se poate susţine că această modalitate de declanşare a procedurilor de expropriere, respectiv printr-un act normativ, iar nu printr-un act administrativ, contravine principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat.

În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, cu referire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectul executării hotărârii judecătoreşti, a constatat că hotărârea judecătorească nu poate fi transformată în izvor de drept în sistemul constituţional românesc; obligaţia constatată prin hotărâre judecătorească se întinde atât timp cât subzistă temeiul legal care a stat la baza pronunţării hotărârii; pe toată perioada de timp cât temeiul legal în baza căruia a fost pronunţată hotărârea judecătorească subzistă, autorităţile publice sunt obligate să execute întocmai hotărârea judecătorească ce consfinţeşte dreptul subiectiv al persoanei îndrituite; după ce temeiul legal în baza căruia a fost pronunţată hotărârea judecătorească a fost modificat sau abrogat, începând cu data intervenirii evenimentului legislativ menţionat, autoritatea publică urmează să aplice noul cadru normativ existent.

Toate cele de mai sus se impun prin prisma faptului că în sistemul constituţional românesc hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului constituţional.”

Având în vedere opinia explicită şi obligatorie a Curţii Constituţionale, Curtea de Apel reţine necesitatea examinării prezentei cauze făcând abstracţie de argumentele decurgând din existenţa unor presupuse precedente judiciare, ţinând seama că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat pe calea unui recurs în interesul legii asupra chestiunilor dezbătute în prezenta cauză.

Astfel, o hotărâre judecătorească singulară exprimă un raţionament juridic strict individualizat în raport cu o situaţie de fapt determinată şi cu argumentele părţilor litigante, care nu coincid în totalitate cu argumentele ce pot fi invocate în alte cauze cu elemente de similaritate. De aici rezultă şi relativitatea raţionamentului juridic exprimat printr-o hotărâre judecătorească, care nu exprimă o judecată general valabilă, ci una determinată în funcţie de împrejurările speţei soluţionate şi de apărările formulate, ceea ce implică inaptitudinea unui astfel de raţionament de a fi invocat şi în alte speţe.

Concluzia aceasta – referitoare la caracterul relativ al raţionamentelor exprimate în hotărâri judecătoreşti – poate fi înlăturată numai în cazul dovedirii unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti definitive care – soluţionând situaţii juridice similare – au exprimat acelaşi raţionament juridic, raţionament care poate obţine, astfel, statutul unei „speranţe legitime” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului creată în interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Or, în speţă, nu s-a probat existenţa unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti în sensul pretins de reclamant, fiind vorba despre mai multe hotărâri prin care se aplică aceleaşi dispoziţiile legale dar în raport cu situaţii de fapt a căror similaritate nu a fost probată.

Pentru aceste motive, curtea – având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei.

- a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea Ministerului Educaţiei la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv pentru modificarea alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. (2) al aceluiaşi articol.

- a respins acţiunea în justiţie formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, acţiune având ca obiect:

a) anularea parţială a Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv, anularea alin. 2 al art. 1 din acest ordin;

b) obligarea ministerului la emiterea unui ordin de modificare a Ordinului nr. 3993/2021, respectiv, modificarea alin. 3 al art. 1, în sensul eliminării referirilor la alin. 2;

c) suspendarea executării art. 1 alin. 2 din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021.