Rezoluțiune pentru neexecutare contractuală – repararea integrală a prejudiciului - întinderea reparaţiei trebuie să fie în concordanţă cu întinderea prejudiciului, mai exact să fie în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.

Rezoluțiune pentru neexecutare contractuală – repararea  integrală a prejudiciului - întinderea reparaţiei trebuie să fie în concordanţă cu întinderea prejudiciului, mai exact să fie în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.

Simpla dovadă că debitorul nu şi-a executat obligaţia nu poate constitui o probă suficientă a prejudiciului suferit de creditor. Acesta din urmă este obligat să justifice atât existenţa prejudiciului, cât şi întinderea acestuia, întrucât art. 1537 Cod civil prevede în mod neechivoc că „dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului când prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede astfel.”

Reclamantul nu poate solicita cu  titlu de daună efectivă (damnum emergens) echivalentul prețului contractului,  deoarece acesta  a solicitat rezoluțiunea contractului. În aceste condiții, reclamanta avea obligația să demonstreze în fața instanței de ce prejudiciul suferit în urma neexecutării contractului se ridică la valoarea prețului contractului, în condițiile în care bunurile au rămas în proprietatea acesteia în urma desființării contractului.

Secția de contencios administrativ  și fiscal, Decizia nr.88 din 12 februarie 2020

Prin Sentinţa nr. 1431/CA/2019, pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. S  S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Municipiul L. - Serviciul Public pentru Administrarea Domeniului Schiabil SL, s-a dispus rezoluţiunea contractului de furnizare nr…/41/26.02.2018, fiind obligată  pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.081.710 lei, reprezentând prejudiciu nerealizat, a sumei de 18.417 lei, reprezentând costurile aferente livrării produselor şi a sumei de 7.298,50 euro, reprezentând servicii de consultanţă juridică, anterioare promovării cererii de chemare în judecată, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data punerii în întârziere, 23.07.2018 şi până la data plăţii efective.

Totodată, s-a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Turismului, formulată de pârâta Municipiul L. - Serviciul Public pentru Administrarea Domeniului Schiabil SL, fiind obligată pârâta Municipiul L. - Serviciul Public pentru Administrarea Domeniului Schiabil SL, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 26.644,70 lei şi 2.250 euro.

Prin recursul declarat de către pârâtă Municipiul L. - Serviciul Public pentru Administrarea Domeniului Schiabil SL, s-a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei atacate nr…/ CA/ 26.11.2019 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr…/ 97/ 2019 şi pe cale de consecinţă să respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată, iar în cazul în care se trece peste această solicitare să se admită cererea de chemare în garanţie a Ministerul Turismului astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că între Municipiul L.- Serviciul Public pentru Administrarea Domeniului Schiabil SL, pe de o parte şi reclamanta S.C.  S  S.A. s-a perfectat contractul de furnizare nr…/ 41/ 26.02.2018 având ca obiect furnizarea a 10 tunuri pentru producerea zăpezii artificiale.

Instanţa reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1.350 Cod Civil care prevăd că, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare nu îşi îndeplineşte această îndatorire este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligat să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii, drept pentru care, instanţa de judecată, a procedat la verificarea existenţei sau nu a unei neexecutări a contractului din partea pârâtei, astfel cum a susţinut reclamanta.

Cu privire la reţinerea instanţei de judecată cum că, ordinul de începere a livrărilor trebuia emis în intervalul de 60 de zile prevăzut la art. 6.1 din contract arată faptul că, nu se putem emite acest punct de vedere motivat de împrejurarea că, nu a fost obţinută finanţarea investiţiei de la Ministerul Turismului, astfel încât, a solicitat să nu fie livrate tunurile de zăpadă până la data emiterii ordinului de începere a livrărilor. Deci în mod justificat a solicitat să nu fie livrate tunurile întrucât nu putea achita contravaloarea acestor tunuri de zăpadă, deci în concluzie nu sunt întrunite dispoziţiile art. 1350 Cod Civil.

Referitor la faptul că nu a depus la dosarul cauzei nici o dovadă în sensul condiţiilor meteo nefavorabile existente la acea dată (temperaturi mai mari de -2,5 grade Celsius) arată instanţei de recurs faptul că admiterea acţiunii pe acest aspect nu este justificată şi argumentată corect de către instanţa de fond întrucât la dosarul cauzei nu există nici o dovadă depusă din partea reclamantei că, condiţiile meteo din perioada 09.03.2018 - 28.04.2018 erau poprice pentru a putea avea loc realizarea recepţiei calitative stabilită în contractul perfectat între părţi, mai exact la art. 15.4 din contract.

Prin urmare, nu există între părţi nici o înţelegere prin care să se prevadă posibilitatea de a se preda bunurile contractate la o dată anume, iar recepţia să fie realizată la o dată ulterioară, recepţia calitativă şi cantitativă nu se poate realiza decât împreună, drept pentru care, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte prejudiciul nerealizat în cuantum de 1.081.710 lei solicitat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată arătă faptul că nu se justifică în nici un fel si nici nu a fost dovedit de către reclamantă.

Reclamanta a cuantificat acest prejudiciu ca fiind echivalentul contravalorii celor 10 tunuri de zăpadă care fac obiectul contractului de furnizare nr…/ 41/ 2018 a cărui rezoluţiune se solicită. Ori, nu poate fi reţinut ca prejudiciu nerealizat contravaloarea acestor bunuri din moment ce s-au aflat şi se află şi în prezent în proprietatea reclamantei.

Cu atât mai mult lipsa fondurilor de la Ministerul Turismului este un motiv bine întemeiat întrucât fără această finanţare nu ar fi putut perfectat contractul ce face obiectul prezentei cauze. Fondurile obţinute de la Ministerul Turismului intrau în bugetul local la capitolul 87.00.00 alin. 70.01.01, astfel încât, în mod corect s-a stipulat în contract faptul că, plata se va face din acest capitol, însă din fişa de date a achiziţiei reclamanta avea cunoştinţă, de faptul că, finanţarea va fi de la Ministerul Turismului.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Recursul formulat de Achizitor este nefondat. În mod legal instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 1.350 Cod Civil, deoarece în data de 24 aprilie 2018 reclamanta a livrat tunurile pentru producerea zăpezii artificiale,  însă Achizitorul a refuzat să recepţioneze tunurile astfel livrate.

Motivul de recurs referitor la emiterea ordinului de începere a livrărilor este nefondat.

Contractul este neechivoc în legătură cu termenul de executare a obligaţiilor asumate de către Achizitor, inclusiv a obligaţiei de emitere a ordinului de începere a livrărilor.

Prin recursul astfel formulat, Achizitorul susţine că nu poate să îşi însuşească argumentul primei instanţe referitoare la termenul pentru emiterea ordinului de începere a livrărilor.

Aceste susţineri sunt incorecte, Contractul este unul cu executare uno ictu, în care părţile au obligaţii si termene de executare clar stabilite, astfel încât nu se poate susţine că executarea obligaţiei Achizitorului de a recepţiona produsele furnizate de Achizitor este condiţionată de o manifestare de voinţă suplimentară a Achizitorului, exterioară prevederilor şi termenelor contractuale.

În art. 6 din Contract, părţile fixează o durată de 60 de zile a contractului ("6.1. Durata prezentului contract este de 60 de zile începând cu data semnării lui de către ambele părţi"), termen în interiorul căruia părţile trebuiau să îşi execute obligaţiile. Rolul ordinului de livrare este acela de a stabili perioada de timp în care furnizorul trebuie să îşi execute obligaţiile. Existenţa acestuia este necesară tocmai pentru ca Achizitorul să poată fixa, în interiorul termenului de la art.6, o dată convenabilă astfel încât să îşi poată executa, la rândul său, obligaţia de recepţie în termen de 3 zile asumată în baza art.10.1 din contract. (10.1 Achizitorul se obligă să recepţioneze produsele în termen de 3 zile lucrătoare de la data livrării)

Astfel, Achizitorul are obligaţia de a stabili perioada livrării, în termenul contractual de 60 de zile, obligaţie care rezultă cu claritate atât din prevederile Contractului, cât şi din obligaţia generală de executare a contractelor cu bună-credinţă.

Achizitorul trebuia să emită ordinul de începere a livrărilor, cu buna-credinţă, înlăuntrul termenului contractual. Orice altă interpretare ar încălca principiul efectelor obligatorii ale contractului, deoarece acesta trebuie să producă efecte (să nască drepturi şi obligaţii pentru părţi) înlăuntrul duratei sale de valabilitate.

A interpreta Contractul în sensul celor menţionate de Achizitor echivalează cu a da posibilitatea uneia din părţi, respectiv Achizitorul, debitor al obligaţiei de emitere a ordinului de începere, de a ieşi din durata de valabilitate a Contractului şi implicit de a nu executa obligaţia esenţială - plata a preţului pentru produsele achiziţionate - fără a răspunde pentru fapta proprie (neexecutarea obligaţiilor).

Prin recursul astfel formulat Achizitorul susţine că sarcina probei îndeplinirii condiţiilor meteo pentru recepţie revenea Supersnow şi această probă nu a fost făcută.

Acest motiv de recurs este nefondat întrucât lipsa condiţiilor meteo pentru recepţie a fost invocată chiar de Achizitor, ca un motiv pentru refuzul de a recepţiona produsele livrate de Supersnow.

Astfel, potrivit Contractului, Achizitorul avea obligaţia de a recepţiona produsele. Refuzul de a recepţiona, respectiv neexecutarea Contractului, a fost justificată de debitorul obligaţiei de a recepţiona prin invocarea unui fapt exterior - condiţii meteo. Potrivit regulilor care ţin de sarcina probei în această materie (art. 1357 şi art. 1351 Cod civil), cel care invoca un fapt exonerator de răspundere, are sarcina probei acelui fapt. în consecinţă, regulile de ia sarcina probei impuneau Achizitorului să facă dovada faptului exterior - condiţiilor meteo- care l-ar fi împiedicat să recepţioneze şi care i-ar exonera de răspundere.

Mai mult, trecând peste aceste reguli impuse de lege cu privire la sarcina probei. Oricum, reclamanta  nu putea face orice dovadă referitoare la condiţiile meteo pentru recepţie, întrucât la data livrării produselor, Achizitorul nu a invocat că refuzul de a recepţiona s-ar datora condiţiilor meteo.

Prin recursul astfel formulat, Achizitorul susţine că instanţa de judecată trebuia să ignore prevederile Contractului referitoare la resursele de finanţare (art. 5,5.) potrivit cărora plata preţului nu este condiţionată de nici o alocare de fonduri de la Ministerul Turismului, şi să aibă în vedere fişa de date a achiziţiei în care se prevede că finanţarea era asigurată, parţial, din fonduri de la bugetul local şi, parţial, de Ia Ministerul Turismului.

Or, lipsa fondurilor de la Ministerul Turismului nu este un motiv întemeiat / o cauză de exonerare de răspundere întrucât lipsa fondurilor se datorează culpei Achizitorului care nu a respectat prevederile legale prevăzute în Programul pentru dezvoltarea investiţiilor în turism - Masterplanul investiţiilor în turism - şi a criteriilor de eligibilitate a proiectelor de investiţii în turism.

Aşa cum rezultă din întâmpinarea formulată de Ministerul Turismului la cererea de chemare în garanţie, Achizitorul avea obligaţia să transmită ministerului documentaţia tehnico - economică aferentă proiectului în vederea obţinerii avizului Consiliului Tehnico-Economic, să încheie contractul de finanţarea cu ministerul şi ulterior să demareze procedura de achiziţie publică si semnarea contractului de furnizare cu Supersnow.

Or, Achizitorul nu a respectat procedura stabilită de lege, astfel încât Ministerul Turismului nu avea posibilitatea legală să asigure fondurile necesare finanţării executării Contractului încheiat între Achizitor şi Supersnow.

Oricum, nu există nici o prevedere, nici în fişa de date, nici în contract în care să se specifice contribuţia Ministerului Turismului la finanţare, astfel încât nu se poate determina impactul neacordării finanţării de către minister asupra posibilităţii de plată a Achizitorului.

Motivul de recurs referitor la nedovedirea prejudiciului de către Supersnow este nefondat Supersnow a suferit prejudicii ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de către Achizitor.

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare constante în materie de răspundere contractuală, prejudiciul care poate fi reparat vizează atât dauna efectivă (damnum emergens) cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans) pe care le suferă creditorul. în cazul în care debitorul acţionează cu rea-credinţă, prejudiciu) care trebuie să fie acoperită cuprinde atât prejudiciul previzibil cât şi pe cel imprevizibil.

În speţă, prejudiciul suferit de reclamanta este cert şi de compune din mai multe categorii, astfel cum au fost dezvoltate în petitul cererii de chemare în judecată şi a cererii modificatoare.

Chematul în garanție Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Turismului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Lupeni.

UAT Lupeni, în conformitate cu prevederile HG nr.558/2017, modificată prin HG nr.1022/2018, avea obligaţia să transmită instituţiei noastre documentaţia tehnico-economica aferentă proiectului: "Schi în România, Staţiunea Straja, municipiul Lupeni” în vederea obţinerii avizului Consiliului Tehnico Economic al Ministerului Turismului, ulterior să încheie contractul de finanţare cu Ministerul Turismului si apoi să demareze procedura de achiziţie publică și semnarea contractului de furnizare, nr…/41/26.02.2018 cu Societatea S SA.

Prin decizia nr. 88/2020 Curtea a admis  recursul formulat de recurenta-pârâtă UAT Municipiul L.- Serviciul Public pentru Administrarea Domeniului Schiabil SL, împotriva Sentinței nr. 1431/CA/2019, pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal.

A casat  în parte sentinţa atacată şi rejudecând în limitele casării:

A respins  ca nefondat petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.081.710 lei, cu titlu de prejudiciu generat de neexecutarea obligațiilor contractuale.

A obligat  pârâta să-i plătească reclamantei suma de 21.634,70 lei - taxă judiciară de timbru și suma de 450 euro – onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.350 Cod Civil și a HG nr.1022/2018, critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă. 

În primul rând, în ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte conform căreia tunurile de zăpadă nu puteau fi livrate de către reclamantă până la emiterea ordinului de începere a livrărilor din partea pârâtei, Curtea a  reținut că interpretarea aceasta excede voinței părților și prevederilor Contractului de furnizare nr…/41/26.02.2018.

Astfel, în mod corect a arătat prima instanță că prin stabilirea clară a duratei contractului, respectiv la 60 de zile începând cu data semnării sale, este evident că emiterea ordinului de începere a livrărilor trebuia să se facă în interiorul acestui termen.

Sunt elocvente în acest sens prevederile art. 6.1 din contract: ,,Durata prezentului contract este de 60 de zile (livrarea se va face în 10 zile, conform ofertei depuse), începând cu data semnării lui de către ambele părţi", și prevederile art. 9.5: ,,Data limită estimată pentru livrarea produselor este 28 aprilie 2018".

A interpreta contractul în sensul celor menţionate de recurentă echivalează cu a da posibilitatea uneia dintre părţi de a amâna sine die executarea propriilor obligații contractuale (recepționarea bunurilor corelativ cu achitarea prețului), ceea ce în mod ostensibil nu a fost voința părților, din moment ce termenele de livrare au fost expres prevăzute în contract.

Potrivit art. 1267 Cod civil, Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, astfel încât prevederea contractuală de la art. 8.1 lit. e) -livrarea produselor nu se putea face fără emiterea ordinului de începere a livrărilor- trebuie interpretată împreună cu clauzele de la art. 6.1 și art. 9.5 din contract, mai exact că emiterea ordinului de începere a livrărilor trebuia să se facă în interiorul termenului de 60 de zile.

În al doilea rând, raportat la susținerea recurentei potrivit căreia reclamanta avea cunoştinţă din fişa de date a achiziţiei de faptul că finanţarea va fi de la Ministerul Turismului, Curtea a reținut că în mod judicios prima instanță a respins această apărare, arătând că potrivit art. 5.5 din contract executarea obligaţiei de a plăti preţul livrării nu este condiţionată de alocarea de astfel de fonduri.

De asemenea, s-a  observat că în  cuprinsul fișei de achiziție nu există nicio prevedere concretă în care să se specifice care va fi contribuția Ministerului Turismului sau temeiul legal în baza căruia va fi asigurată această finanțare, ci doar se precizează că principalele modalități de finanțare și plată sunt de la bugetul local și Ministerul Turismului. Or, din moment ce în cuprinsul contractului s-a prevăzut că ,,plata se va efectua din bugetul local al Municipiului L.”, fără nicio altă referință la obținerea finanțării de la Ministerul Turismului, rezultă în mod evident că recurenta-pârâtă nu poate invoca lipsa fondurilor de la Ministerul Turismului drept cauză de exonerare de răspundere, pentru simplul fapt că nu s-a prevăzut expres în contract. De asemenea, este excesiv să i se pretindă reclamantei să nu își execute obligația de a livra tunurile de zăpadă la termenul prevăzut în contract doar pentru că în fișa de date a achiziției este menționat și Ministerul Turismului ca finanțator, deși în contract este trecut numai Municipiul L.  în această calitate.

În plus, referitor la obținerea acestei finanțări, chematul în garanție Ministerul Turismului a relevat în mod corect că recurenta-pârâtă nu a urmat pașii legali prevăzuți de HG nr.558/2017 în vederea obținerii finanțării, astfel încât Ministerul Turismului nu avea posibilitatea legală să asigure fondurile necesare executării Contractului încheiat între părți.

Astfel, conform art.14 al. 1 din HG nr. 558/2017 (în forma in vigoare la data încheierii contractului de furnizare nr…/41/26.02.2018): (1) Unitățile administrativ-teritoriale care solicită finanțarea propunerilor de proiecte prevăzute în anexa nr. 1 lit. B au obligația să depună la Ministerul Turismului, în vederea avizării, documentația tehnico-economică a proiectului și autorizația de construire până la data de 31 decembrie 2018.

Prin urmare, raportat la textul legal de mai sus, în vigoare din 8 august 2017, rezultă în mod expres că, pentru a beneficia de finanțare, UAT Municipiul L.  avea obligația de a obține avizul Ministerului Turismului prioritar față de încheierea contractului administrativ previzionat, obligație pe care în mod evident recurenta nu a respectat-o, așa cum în mod corect a constatat și prima instanță.

Deși prima instanță a motivat cererea de chemare în garanție raportat la prevederile art. 14 al. 1 din HG nr.558/2017, modificată prin HG nr.1022/2018, prevederi care nu se aplicau în cauză raportat la data încheierii contractului, totuși Curtea a constatat că prevederile art.14 al. 1 din HG nr.558/2017 (în forma nemodificată) oricum instituiau în sarcina UAT Municipiul L. obligația de a obține avizul Ministerului Turismului prioritar față de încheierea contractului administrativ, așa cum s-a menționat în paragrafele anterioare.

Pentru aceste motive, Curtea a constatat  că este judicioasă soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a  Ministerului Turismului, pârâta fiind singura răspunzătoare de nerespectarea obligațiilor contractuale.

Susținerile recurentei cu privire la condițiile meteorologice nu au nicio relevanță în prezenta cauza, deoarece refuzul recurentei de a recepționa bunurile nu s-a bazat pe lipsa condițiilor meteo favorabile, ci pe lipsa fondurilor de la Ministerul Turismului necesare plății bunurilor achiziționate, așa cum reiese din adresa nr…/25.04.2018. Mai mult, dacă pârâta ar fi vrut să invoce în favoarea sa forța majoră sub forma lipsei condițiilor meteo prielnice, putea să o facă imediat după ce a primit din partea reclamantei Notificarea din data de 09.03.2018, în care însăși reclamanta îi învederează că există riscul de a nu mai avea temperaturi scăzute pentru testul de producere a zăpezii artificiale dacă se mai amână predarea bunurilor.

Pe de altă parte, deși prima instanță în mod corect a constatat că recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligaţiile asumate prin contract și că este întemeiată cererea reclamantei privind rezoluţiunea contractului de furnizare nr…/41/26.02.2018, cu toate acestea, Curtea a reținut că instanța de fond a aplicat greșit normele art. 1350 alin. 2 Cod civil coroborat cu art. 1.549 alin. 1 și art. 1.531 Cod civil.

Astfel, reclamanta a susținut în cuprinsul cererii de chemare în judecată că, în materie de răspundere contractuală, prejudiciul care poate fi reparat vizează atât dauna efectivă (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans) pe care le suferă creditorul, și că, în speță, acesta este cert şi se compune din suma de 1.215.042,34 lei, din care 1.118.217 lei și 7.298,5 euro - damnum emergens - și suma de 96,825,34 - lucrum cessans.

Or, din cuprinsul sentinţei contestate prin acest recurs se poate observa că prima instanță a obligat pârâta la plata sumei de 1.081.710 lei cu titlu de prejudiciu (beneficiu) nerealizat, deci cu titlu de lucrum cessans, deși însăși reclamanta a calificat suma de 1.081.710 lei ca reprezentând dauna efectivă (damnum emergens).

Fără a observa cauzele juridice diferite invocate pentru pretinsele prejudicii, judecătorul fondului în mod greşit a tratat global cererea, motiv pentru care Curtea a apreciat că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, Curtea a reținut  că intimata-reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în cuantum total de 1.215.042,34 lei, din care suma de 1.081.710 lei, reprezentând prejudiciul generat de neexecutarea obligaţiilor contractuale, suma de 18.417 lei, reprezentând costurile aferente livrării produselor care fac obiectul contractului la termenul contractual, 28 aprilie 2018, suma de 11.158 lei, reprezentând costurile aferente depozitării produselor care fac obiectul contractului, și sumele de 6.301 lei şi 7.298,50 euro, reprezentând costurile suportate de reclamantă în legătură cu executarea contractului. De asemenea, s-a solicitat și suma de 98.825,34 lei, cu titlu de dobânda legală aferentă sumelor menţionate la punctele de mai sus, calculată de la data punerii în întârziere – 23.07.2018 şi până la data prezentei, la care se adaugă dobânda pentru plăţile efectuate în moneda străină.

În ceea ce privește suma de 1.081.710 lei, Curtea a  observat că reclamanta nu a detaliat în cuprinsul cererii de chemare în judecată cum s-a calculat această sumă sau ce reprezintă în mod concret, ci doar a precizat că o solicită cu titlu de prejudiciu generat de neexecutarea obligațiilor contractuale, însă fără să depună niciun document justificativ în acest sens.

Or, potrivit reparării integrale a prejudiciului - la care reclamanta este îndrituită -  întinderea reparaţiei trebuie să fie în concordanţă cu întinderea prejudiciului, mai exact să fie în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.

Simpla dovadă că debitorul nu şi-a executat obligaţia nu poate constitui o probă suficientă a prejudiciului suferit de creditor. Acesta din urmă este obligat să justifice atât existenţa prejudiciului, cât şi întinderea acestuia, întrucât art. 1537 Cod civil prevede în mod neechivoc că „dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului când prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede astfel.”

Mai mult, Curtea observă că suma de 1.081.710 lei solicitată cu titlu de daună efectivă (damnum emergens) este echivalentul prețului contractului, preț care în mod evident nu mai poate fi solicitat, deoarece reclamanta a solicitat să se dispună rezoluțiunea, fiind opusul executării contractului. În aceste condiții, reclamanta avea obligația să demonstreze în fața instanței de ce prejudiciul suferit în urma neexecutării contractului se ridică la valoarea prețului contractului, în condițiile în care bunurile au rămas în proprietatea acesteia în urma desființării contractului.

Curtea a apreciat ca fiind întemeiată susținerea intimatei-reclamante că modalitatea în care îşi conduce afacerile cu terţe persoane nu poate să fie considerată un motiv de exonerare a Achizitorului de la repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului. Cu toate acestea, Curtea a reținut că reclamanta putea și trebuia să dovedească prin orice mijloc de probă că a suferit o daună efectivă ca urmare a neexecutării contractului de către recurenta-pârâtă, fiind alte modalități de a proba acest prejudiciu decât cele pe care pârâtă le-a invocat în acest litigiu.

În concluzie, Curtea constată că, în ceea ce privește suma de 1.081.710 lei, reclamanta nu a reușit să dovedească existența și întinderea acestui prejudiciu, el nefiind astfel cert, motiv pentru care recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la plata sa.

Referitor la criticile recurentei cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în suma de 5.010 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport la termenele de judecată, în suma de 2.250 euro, cu titlu de onorariu de avocat, Curtea reține că acestea nu pot forma obiect al recursului, conform Deciziei nr. 3 pronunţată în recurs în interesul legii în şedinţa din 20 ianuarie 2020: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În lumina acestor considerente precum și în temeiul art. 20 al. 3 teza întâi din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 498 al. 1 Cod procedură  civilă  coroborat cu art. 488 al. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea constată că se impune admiterea recursului formulat de către recurenta-pârâtă, casarea în parte a hotărârii atacate şi, urmare a rejudecării, instanța va respinge ca nefondat petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.081.710 lei, cu titlu de prejudiciu generat de neexecutarea obligațiilor contractuale.

Având în vedere că s-a respins capătul de cerere de mai sus, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 453 al. 2 Cod procedură civilă: Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Curtea a observat că sumele în cuantum total de 7.298,50 euro, solicitate cu titlu de servicii de consultanță juridică anterioare promovării cererii de chemare în judecată, reprezintă veritabile cheltuieli de judecată, care, teoretic, urmează același regim juridic cu cel al cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite în cursul litigiului. Cu toate acestea, având în vedere că prima instanță le-a admis cu titlu de prejudiciu în urma neexecutării contractului, deci cu o altă calificare juridică decât cea de cheltuieli de judecată, și raportat la faptul că recurenta-pârâtă nu a avut critici în cuprinsul cererii de recurs asupra acestei calificări (având doar critici asupra cuantumului acestora), Curtea reține că ele rămân în sarcina pârâtei cu titlu de prejudiciu nerealizat, intrând în puterea de lucru judecat.

Prin urmare, raportat la faptul că singurele petite admise au fost cele privind rezoluțiunea contractului și obligarea pârâtei la plata sumei de 18.417 lei și la plata sumei de 7.298,50 euro, celelalte petite fiind respinse, Curtea a obligat pârâta la suportarea acestor cheltuieli de judecată proporțional cu admiterea petitelor și a dispus să-i plătească reclamantei suma de 21.634,70 lei - taxă judiciară de timbru și suma de 450 euro – onorariu avocațial.

Domenii speta

Spete similare