Dreptul muncii. Imposibilitatea aplicării salariatului a unei sancţiuni disciplinare care nu este prevăzută de lege.

- art.248 din Codul muncii

Prima instanţă a reţinut în mod corect că nu există o sancţiune disciplinară de tipul celei aplicate părţii reclamante, respectiv  suspendarea Contractului Individual de Muncă pe o durată de 10 zile, în cuprinsul  art. 248  din Codul muncii, care reglementează sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicabile angajaților din România, nefiind efectiv prevăzută o astfel de sancţiune.

În acest sens, s-a menţionat în mod corect că prin Legea nr. 40/2011 s-a abrogat în mod expres sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 264 (1) lit. b (articol numerotat înainte de republicare), privind "suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare", neexistând aşadar un temei legal pentru aplicarea unei atare sancţiuni în prezent.

Prin intermediul cererii de apel, apelanta nu a indicat critici concrete referitoare la aceste considerente reținute de către instanța de fond, ci a făcut numai aprecieri legate de fondul abaterii disciplinare reținute în sarcina contestatoarei.

Prima instanţă s-a pronunţat mai întâi asupra aspectelor de nelegalitate ale deciziei de sancționare disciplinară şi găsind întemeiate susţinerile contestatoarei, nu a mai cercetat aspectele legate de fondul abaterii disciplinare, motiv pentru care motivele de apel formulate în acest sens de către apelantă sunt lipsite de relevanţă.

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată că prin Sentinţa civilă nr. 88 din data de 13.02.2020 a Tribunalului Covasna – Secţia civilă s-a dispus următoarele:

„Admite cererea de chemare în judecată formulată de partea reclamantă A., […], în contradictoriu cu partea pârâtă DIRECŢIA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ B./C., cu sediul în […] şi, în consecinţă, dispune:

Anularea Deciziei nr. 47/2019 emisă de pârâtă ca fiind nulă absolut.

Repunerea părţii reclamante în drepturile avute anterior emiterii deciziei, şi obligarea  părţii pârâte la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsită pe perioada suspendării contractului individual de muncă. 

Obligă partea pârâtă să plătească părţii reclamante suma de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.”

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanță a reţinut următoarele considerente:

În fapt, între părţi s-a încheiat un contract individual de muncă cu nr. xxx/01.01.2016 prin care  partea reclamantă  A., în calitate de angajat, s-a obligat să presteze în beneficiul pârâtei Direcţia de Asistenţă Socială B. - angajator,în principal, meseria de infirmieră la Creşa cu program de lucru zilnic B.

Prin  Decizia nr. 47/2019 emisă de partea pârâtă (fila 11) şi contestată în prezenta cauză, s-au constatat şi dispus următoarele:

 Având în vedere raportul Comisiei de Cercetare Disciplinară nr. 26/02.07.2019, având în vedere prevederile art. 51, alin. 2 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere prevederile Contractului colectiv de muncă al Direcţiei de Asistentă Socială B., valabil pe perioada 2019-2021; având în vedere Regulamentul de ordine interioară al Creşei cu program de lucru zilnic s-a decis, pe cale de consecinţă,  următoarele:

 Sancţionarea disciplinară a doamnei A., având funcţia de infirmier în cadrul Creşei cu program de lucru zilnic al Direcţiei de Asistenţă Socială B., prin suspendarea contractului individual de muncă pe o durată de 10 zile, respectiv pe perioada 02.09.2019-13.09.2019, conform art. 51. alin. 2 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborat cu prevederile art. 70 din Contractul colectiv de muncă al Direcţiei de Asistenţă Socială B., valabil pe perioada 2019-2020 şi art. 21, lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al Creşei cu program de lucru zilnic.

 Aşadar, partea reclamantă A. a fost sancţionată cu suspendarea contractului său de muncă pe o durată de 10 zile, respectiv pe perioada 02.09.2019 -13.09.2019.

În drept, tribunalul a constatat faptul că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 248  din Codul muncii, care arată  următoarele:

Art. 248 -(1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:

a) avertismentul scris;

b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;

d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;

e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

(2) În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta.

Aşadar, tribunalul a constatat că nu există o astfel de sancţiune ca cea aplicată părţii reclamante A. prin Decizia nr. 47/2019 emisă de pârâtă, respectiv suspendarea Contractului Individual de Muncă pe o durată de 10 zile, iar în cuprinsul  art. 248 din Codul muncii, care este în prezent textul de lege care reglementează sancţiunile care pot fi aplicabile angajaților din România, nu este efectiv prevăzută o astfel de sancţiune.

 Şi mai mult, tribunalul a constatat faptul că, anterior, Codul muncii, adică Legea nr. 53/2003, a fost modificat prin Legea nr. 40/2011 care a abrogat în mod expres sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 264 (1) lit. b (articol numerotat înainte de republicare), privind "suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare".

 Aşadar, s-a reţinut faptul că sancţiunea aplicată părţii reclamante prin decizia atacată este totalmente nelegală, iar acest fapt atrage nulitatea absolută a acestei decizii de sancţionare de mai sus, iar ca şi consecinţă se impune anularea acesteia.

Totodată, tribunalul a constatat că se impune, ca efect al constatării nulităţii absolute a deciziei atacate şi făcând aplicarea şi a principiului de drept restitutio in integrum, revenirea la situaţia anterioară emiterii acestei decizii. Astfel, se impune a se dispune de către tribunal repunerea părţii reclamante în drepturile avute anterior emiterii deciziei şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsită pe perioada suspendării contractului individual de muncă.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 Noul Cod de procedură civilă, a fost obligată partea pârâtă să plătească părţii reclamante suma de  600 lei  reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

În concluzie, faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată a părţii reclamante ca fiind întemeiată, iar pe cale de consecinţă, a dispus în conformitate cu dispozitivul de mai jos.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal pârâta Direcţia de Asistenţă Socială B., solicitând admiterea căii de atac şi pe fond, respingerea acţiunii formulată de către reclamantă.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a învederat că reclamanta prezintă lipsuri în ceea ce priveşte relaţia cu colegii, nu comunică în mod eficient cu colegii, nici în situaţiile în care influenţează siguranţa copiilor.

Se mai consideră că decizia de sancţionare este legală, deoarece cuprinde toate elementele obligatorii, se face referire la Raportul Comisiei nr.26/02.07.2019, care este documentul de bază a emiterii deciziei de sancţionare, face parte integrantă din decizia de sancţionare, care conţine toate informațiile necesare şi obligatorii ale deciziei şi care a fost înmânat reclamantei odată cu decizia de sancţionare.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform dispoziţiilor art. 270 din Codul muncii.

Intimata contestatoare A. a depus întâmpinare (f.11-12) prin care a solicitat respingerea apelului formulat ca neîntemeiat şi menținerea sentinţei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată, întrucât decizia emisă de către apelantă este lovită de nulitate absolută, fapt ce determină inutilitatea cercetării fondului, soluţia primei instanțe fiind astfel corectă.

În apel, nu au fost administrate alte probe noi.

Analizând sentinţa apelată în raport de probele administrate în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că motivele de apel nu sunt fondate.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că nu există o sancţiune disciplinară de tipul celei aplicate părţii reclamante, respectiv suspendarea Contractului Individual de Muncă pe o durată de 10 zile, în cuprinsul art. 248 din Codul muncii, care reglementează sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicabile angajaților din România, nefiind efectiv prevăzută o astfel de sancţiune.

În acest sens, s-a menţionat în mod corect că prin Legea nr. 40/2011 s-a abrogat în mod expres sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 264 (1) lit. b (articol numerotat înainte de republicare), privind "suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare", neexistând aşadar un temei legal pentru aplicarea unei atare sancţiuni în prezent.

Prin intermediul cererii de apel, apelanta nu a indicat critici concrete referitoare la aceste considerente reținute de către instanța de fond, ci a făcut numai aprecieri legate de fondul abaterii disciplinare reținute în sarcina contestatoarei.

Prima instanţă s-a pronunţat mai întâi asupra aspectelor de nelegalitate ale deciziei de sancționare disciplinară  şi găsind întemeiate susţinerile contestatoarei, nu a mai cercetat aspectele legate de fondul abaterii disciplinare, motiv pentru care motivele de apel formulate în acest sens de către apelantă sunt lipsite de relevanţă.

Faţă de considerentele expuse şi în raport de prevederile art.480 alin.1 Cod procedură civilă, se impune respingerea cererii de apel formulate de către pârâta Direcţia de Asistenţă Socială B. şi păstrarea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Totodată, în raport de prevederile art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi ţinând cont de faptul că apelanta se află în culpă procesuală, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial achitat pentru faza procesuală a apelului.

Domenii speta

Spete similare