Pretenţii. Răspundere civilă delictuală. Daune morale. Libertatea de exprimare. Fotografierea și publicarea de imagini ale unei persoane private însoțite de texte conținând termeni de natură a leza reputația persoanelor la care se referă

Pretenţii. Răspundere civilă delictuală. Daune morale. Libertatea de exprimare. Fotografierea și publicarea de imagini ale unei persoane private însoțite de texte conținând termeni de natură a leza reputația persoanelor la care se referă

- Codul civil, art. 70, 71, 74, 75, 1349, 1357

- Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8, 10

Prima instanţă a reţinut în mod corect, pe baza înscrisurilor de la dosar, că materialele difuzate pe postul Antena Stars şi publicate pe internet prezintă aspecte ce țin de viața privată a intimatei-reclamante, referitoare la o presupusă relație extraconjugală cu un fost fotbalist, sugerându-se, în mod tendențios, imoralitatea acesteia, prin folosirea unui limbaj specific presei de tip tabloid. De asemenea, prima instanţă a apreciat întemeiat că niciunul dintre materialele publicistice în discuţie nu este de natură a contribui la o dezbatere de interes general, nici măcar prin prisma faptului că au legătură cu un fost sportiv cunoscut publicului larg.

Intimata-reclamantă nu este persoană publică, chiar dacă are profesia de avocat şi este căsătorită cu un om de afaceri, lipsa notorietății acesteia imprimând un caracter nejustificat materialelor publicistice care abordează exclusiv aspecte ce țin de viața sa intimă. Împrejurarea că intimata-reclamantă are calitatea de avocat nu este suficientă pentru a-i conferi statut de persoană cunoscută publicului, în condiţiile în care apelanta-pârâtă nu a invocat faptul că aceasta ar fi oferit servicii juridice în litigii care să fi fost în atenția presei sau a publicului în general (cauza CEDO Bodrozic and Vujin c. Serbiei, § 34). De asemenea, realitatea că intimata-reclamantă este soţia unui om de afaceri, care a intrat în atenţia presei şi prin prisma unor afaceri judiciare, nu este suficientă pentru a se constata că intimata-reclamantă este persoană cunoscută publicului.

Proba verității nu se aplică atunci când în discuție se află chestiuni ce țin de viața privată a unei persoane, neaduse la cunoștința publicului anterior de către aceasta, astfel cum este cazul intimatei. Într-o atare situație se verifică doar dacă informația este de interes public, iar, în caz contrar, se va aprecia că divulgarea ei s-a făcut cu depășirea limitelor permise ale libertății de exprimare. Aceasta, întrucât proba verității poate conduce la încălcarea art. 8 din Convenţie, prin lezarea vieții private a persoanei vizate, prin chiar considerentele hotărârii judecătorești, ceea ce nu este permis.

(Secţia a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie,

decizia civilă nr. 18/A din data de 18 ianuarie 2020)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secţia a V-a civilă la data de 15.10.2018, reclamanta I. A. R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.TV Group SA, constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, prin săvârşirea faptelor prevăzute de art. 74 lit. c) - f) C.civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 euro, reprezentând daune morale, obligarea pârâtei la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulaţie, precum şi pe site-urile pârâtei şi în cadrul emisiunilor în care au fost săvârşite faptele delictuale, obligarea pârâtei de a înlătura toate articolele, materialele şi postările referitoare la reclamantă şi copiii săi minori din spaţiul public.

Prin sentinţa civilă nr. 560/21.03.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro, echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale, a obligat pârâta la înlăturarea articolelor referitoare la reclamantă și la familia sa din spaţiul public, respectiv de pe site-urile spynews.ro și antena3.ro, a obligat pârâta la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii pe site-urile spynews.ro și antena3.ro.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 09.10.2018, pârâta a publicat, în cadrul unei emisiuni tv Star Magazin, difuzată pe postul Antena Stars, un material despre reclamantă, ulterior fiind difuzate mai multe materiale pe același post tv şi pe site-urile www.spynews.ro și www.antena3.ro. În cadrul materialului, pârâta a prezentat o călătorie a reclamantei (de profesie avocat) la Alba Iulia, alături de un fotbalist cunoscut (S. B.), prieten și, totodată, clientul său.

Această călătorie a fost prezentată ca o escapadă amoroasă, materialul prezentat având scris pe banda de pe ecran: “Imagini bombă cu nevastă de milionar şi amantul fotbalist”; “Au fost filmaţi, pas cu pas, în escapada amoroasă”; “Au încercat toate manevrele posibile să nu fie prinşi, dar paparazzi spynews i-au filat ca la carte”; “Filmări bomba! Cel mai nou amantlâc din showbiz!”; „Fotbalist celebru, combinat cu soţia unui controversat milionar!”, așa cum rezultă din materialul video atașat de reclamantă la dosar, aspect care nu a fost negat de pârâtă. În cuprinsul materialului video difuzat, pârâta s-a referit la reclamantă și la prietenul acesteia folosind apelative precum “amanţi, îndrăgostiţi, porumbei“ și descrieri ale activităților acestora: “prudenţi, amanţii au coborât, pe rând, din maşina parcată într-o zonă întunecată”; “următoarea oprire a fost tocmai la Alba Iulia, unde porumbeii s-au cazat la un hotel de lux”; “după o noapte fierbinte, fierbinte, petrecută între patru pereţi, cei doi îndrăgostiţi au ieşit din hotel cu zâmbetul pe buze”; “fotbalistul a preferat să păstreze distanţa faţă de femeia cu care împărţea camera de hotel; cei doi s-au întors la hotel, pentru a continua lecţia de istorie”. Ulterior difuzării articolului video, invitații din emisiune au comentat cele prezente, emițând opinii personale (critice) cu privire la comportamentul reclamantei.

Postul Antena Stars a prezentat un alt material vizând-o pe reclamantă și respectivul fotbalist, sugerând din nou existența unei relații: “Un fotbalist de top, care a avut relaţii cu năbădăi cu femei celebre, l-a faultat grav pe un milionar extrem de cunoscut, atacând-o, prin alunecare, pe nevasta acestuia, o avocată la fel de cunoscută. Soţia de milionar şi-a pregătit cu grijă valiza pentru delegaţie şi, înainte de a pleca cu amantul, a trecut pe la şcoala la care învăţa copilul, semn că familia este mai presus de poftele sale. Apoi a revenit acasă, unde valiza era gata pentru escapadă. La un moment dat, menajera i-a dus valiza la maşina, apoi stăpâna casei a ieşit radiind de fericire şi a urcat la volan. Femeia a oprit pentru câteva minute în faţa unui magazin, a intrat şi a cumpărat câteva trabucuri, asigurându-se, astfel, că nu trebuie să coboare din camera de hotel, pentru ţigările de după. Următoarea oprire a fost la un restaurant de lux din capitală, unde la o masă o aştepta amantul, un fotbalist celebru. Cei doi au discutat timp de o oră, şi-au aruncat zâmbete pe furiş, iar nevasta de milionar, timidă ca o fată mare la prima întâlnire, îl sorbea din priviri pe sportivul musculos, trecându-şi, din când în când, mâna, emoţionată, prin păr”.

În data de 08.10.2018, pârâta a publicat pe site-urile spynews.ro și antena3.ro un articol care are acelaşi conținut cu al materialului video prezentat de postul Antena Stars, intitulat “Paparazzi/Imagini bombă cu nevastă de milionar şi amantul fotbalist! I-a arătat pe viu cum e cu Marea Unire”.

În data de 09.10.2018, pârâta a publicat un nou articol cu titlul “Paparazzi/Video exclusiv/Gestul neaşteptat făcut de nevastă de milionar, după escapada cu amantul fotbalist! Cum a fost filmată femeia!”. Acest articol se referă strict la reclamantă și prezintă un episod din viața acesteia, respectiv o ieșire la un restaurant alături de familia sa:

“După ce şi-a potolit setea de istorie în oraşul Marii Uniri, alături de un fotbalist extrem de priceput, avocata măritată cu un controversat om de afaceri s-a întors la bărbatul căruia i-a jurat credinţa, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În încercarea de a ține ascuns totul, nevasta de milionar a apelat la nişte strategii incredibile. Avocata şi-a lăsat la plecare bolidul în parcarea complexului rezidenţial în care locuieşte amantul. Nevasta de milionar a reuşit, în final, să satisfacă pe toată lumea: a făcut şi cu fotbalistul ce i-a poftit inima, a ieşit şi cu familia în oraş, demonstrând că ştie să fie doamnă în societate. Demonstrând că este nu doar o nevastă exemplară, ci şi o mămică model, s-a ridicat de pe scaun şi şi-a ajutat copiii să taie fripturile. La final, pozând într-o familie extrem de fericită, milionarul, nevasta cu chef de ducă şi copiii lor au defilat printre mesele localului şi au urcat la bordul maşinii. Aceeaşi maşină care fusese abandonată în parcarea blocului în care locuieşte amantul fotbalist”.

În data de 10.10.2018, pârâta a publicat un alt articol pe site-urile menționate, cu titlul „Paparazzi/Dovada că între nevasta de milionar şi amantul fotbalist nu a fost o aventură de o noapte! Imagini explicite”, în cuprinsul căruia erau prezentate următoarele:

“Cei doi porumbei surprinşi în timpul unei escapade la Alba Iulia, departe de agitaţia din capitală, par a avea o relaţie destul de serioasă. Aceştia au fost fotografiaţi în ultimele săptămâni de mai multe persoane, în câteva localuri din Bucureşti, în zile diferite”. În cadrul articolului este prezentată reclamanta, care ieșise la masă cu fotbalistul cunoscut, sugerându-se faptul că relația dintre aceștia este serioasă. Din articol reiese faptul că imaginile au fost surprinse de terțe persoane și nu de angajați paparazzi ai pârâtei.

Pentru întocmirea acestor articole, reclamanta a fost supravegheată în diferite zile, în diverse locații (Alba Iulia, restaurante din București, inclusiv în apropierea domiciliului său), atât alături de prietenul său cunoscut publicului, cât și singură sau alături de familia sa, aceste aspecte fiind dovedite de imaginile surprinse de pârâtă, chiar aceasta titrând în una dintre emisiuni că „au fost filmaţi, pas cu pas” sau că „paparazzi spynews i-au filat ca la carte”. Contrar susţinerilor reclamantei, din materialul video sau din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că pârâta a dezvăluit chipul vreunuia din copiii săi minori.

Cu privire la capătul de cerere constând în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, pentru încălcarea dreptului la onoare, demnitate, imagine și viață privată, și obligarea repararea prejudiciului moral, vor fi avute în vedere prevederile legale privind răspunderea civilă delictuală. Potrivit art. 1349 C.civ.: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. În ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie, art. 1357 C.civ. prevede: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”. 

Din aceste prevederi legale rezultă condițiile răspunderii civile delictuale: existența faptei ilicite, vinovăția autorului faptei, chiar sub forma celei mai ușoare culpe, producerea unui prejudiciu și existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul creat.

Referitor la prima condiție a răspunderii civile delictuale, fapta ilicită reprezintă elementul obiectiv reprezentat de o acțiune sau inacțiune, prin care s-a adus atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altei persoane, de natură a crea un prejudiciu. Ilicitatea conduitei făptuitorului se apreciază în raport de regulile generale de comportament instituite prin dispoziții legale sau norme morale.

Dispozițiile privind dreptul la viaţa privată sunt cuprinse în art. 71 C.civ.: „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”. Atingerile aduse vieții private sunt enumerate în cadrul  art. 74 C.civ.

Dreptul la liberă exprimare este reglementat la art. 70 C.civ.: „(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75”. La art. 75 se arată: „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.

Pentru determinarea caracterului licit sau ilicit al acțiunii de publicare a articolelor nominalizate, trebuie menționate dispozițiile legale incidente și, totodată, efectuată o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă în prezenta cauză.

Se constată opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva că nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Conform art. 20 alin. 1 și 2 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Prin Legea nr. 30/1994, cu efecte juridice începând cu data de 20.06.1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei. Hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului aparținând statelor contractante, motiv pentru care urmează a fi avute în vedere în cadrul analizei.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie, referitor la dreptul la viață privată, noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală, existând o zonă de interacţiune între individ şi terţi, care, chiar şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată. Prin urmare, publicarea unei fotografii interferează cu viaţa privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este o persoană publică. În ceea ce priveşte fotografiile, imaginea unei persoane este unul din principalele atribute ale personalităţii sale, având în vedere că exprimă originalitatea sa şi îi permite să se diferenţieze de ceilalţi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie una din condiţiile esenţiale ale dezvoltării sale personale. Aceasta presupune, în principal, stăpânirea de către individ a imaginii sale, care include, în special, posibilitatea acestuia de a refuza publicarea sa (cauza Von Hannover c. Germaniei, § 95-96). Sfera art. 8 se întinde asupra multiplelor aspecte care ţin de viaţa individului, raportate la persoana sa, la viaţa privată, la familia din care face parte, la locul în care trăieşte şi la legăturile pe care le poate stabili în diverse moduri de comunicare cu ceilalţi membri ai societăţii. Art. 8 protejează, de asemenea, dreptul la identitate şi la dezvoltare personală, precum şi dreptul oricărui individ de a lega şi dezvolta relaţii cu membrii săi şi cu lumea exterioară.

Fotografierea și publicarea de imagini ale unei persoane, chiar cu fața acoperită, împreună cu detalii de natură a dezvălui identitatea acesteia, fie și numai persoanelor care o cunosc, intră în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, la fel și supravegherea reclamantei în locurile frecventate, inclusiv în apropierea domiciliului, aceste fapte constituind o ingerință în dreptul acesteia la viață privată.

Pentru a fi conformă cu dispoziţiile Convenţiei, ingerinţa trebuie să fie justificată, în sensul de a fi prevăzută de lege, de a urmări un scop legitim și de a fi necesară într-o societate democratică. De asemenea, trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.

În cauză trebuie analizat dacă ingerința în sfera vieții private a reclamantei este justificată de dreptul la liberă exprimare al pârâtei.

Art. 10 din Convenție stabilește: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. Art.10 apără, aşadar, libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial. Sub rezerva paragrafului 2, libertatea de exprimare este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc. Acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitate deschisă, fără de care nu există o societate democratică (cauza Axel Springer c. Germaniei).

Dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut, paragraful 2 permiţând restrângerea exercitării sale în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim, precum protecția reputației sau a drepturilor altora. În acest sens, devine incidentă în prezenta cauză protecția dreptului la reputație, garantat de art. 8 din Convenție, fiind un element al vieții private.

Conform art. 8 din Convenție: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

În jurisprudența dată în interpretarea și aplicarea art. 8, Curtea a arătat că noțiunea de „viață privată” este o noţiune largă, care nu poate avea o definiţie exhaustivă şi care include integritatea fizică şi morală a persoanei şi poate îngloba multiple aspecte ale identităţii unui individ, precum identificarea şi orientarea sexuală, numele sau elemente legate de dreptul la imagine, precum și informaţii personale cu privire la care un individ poate avea încrederea legitimă că nu vor fi publicate fără consimţământul său (cauza Axel Springer c. Germaniei). Totuşi, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul asupra reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la respectarea vieţii private. De asemenea, Curtea a hotărât că nu poate fi invocat art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni, precum săvârşirea unei fapte de natură penală (cauza Sidabras şi Džiautas c. Lituaniei).

Cu privire la domeniul de aplicare al art. 10 din Convenţie, Curtea a statuat că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător.

Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcţia sa, care constă în diseminarea informaţiilor şi ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază”.

Libertatea de exprimare include publicarea de fotografii. Totuşi, este vorba despre un domeniu în care protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora are o importanţă deosebită, având în vedere că fotografiile pot conţine informaţii foarte personale sau chiar intime cu privire la un individ sau familia acestuia. În plus, fotografiile care apar în aşa-numita presă „de senzaţie” sau în „presa sentimentală”, care, de regulă, are ca obiect satisfacerea curiozităţii publicului cu privire la detaliile vieţii strict private ale unei persoane, sunt adesea realizate într-o atmosferă de hărţuire continuă, care îi poate genera persoanei în cauză un sentiment foarte puternic de intruziune în viaţa sa privată sau chiar de persecuţie (cauza Von Hannover c. Germaniei, par. 101-103).

Din jurisprudența Curții europene rezultă că drepturile prevăzute de art. 8 şi art. 10 merită a priori un respect egal, astfel că marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri. Așadar, trebuie verificat dacă a existat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi care pot fi în conflict în anumite cauze: pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10 şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 8.

În acest sens, Curtea a stabilit următoarele criterii relevante în speţă: contribuția la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul articolului; comportamentul anterior al persoanei; incidența unei fapte sau a unei judecăți de valoare.

În ceea ce privește contribuţia la o dezbatere de interes general pe care o are apariţia fotografiilor sau articolelor din presă, sunt avute în vedere aprecierile Curții potrivit cărora există un astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme politice sau crime săvârşite, ci şi probleme legate de sport sau artişti ai scenei.

În cauză, obiectul articolelor inițiale scrise/difuzate pe postul Antena Stars constă în prezentarea unor aspecte ce țin de viața privată a unui fotbalist cunoscut, referitoare la o presupusă relație a acestuia cu o persoană căsătorită, sugerându-se, însă, în mod tendențios imoralitatea acesteia, prin folosirea unui limbaj specific presei de tip tabloid (articolul din 08.10.2018). Ulterior, atenția pârâtei s-a concentrat asupra reclamantei, prezentându-se aspecte ce țin de viața sa privată (articol din 09.10.2018). Niciunul dintre aceste articole nu contribuie la o dezbatere de interes general, nici măcar prin prisma faptului că au legătură cu o vedetă a vieții sportive. Din modul de prezentare a articolelor și din dezbaterile televizate pe marginea acestora, care se focusează pe imoralitatea reclamantei, urmare presupusei relații amoroase, rezultă că acestea nu au ca scop simpla satisfacere a curiozităţii publicului cu privire la detaliile vieţii private ale unei persoane publice, ci tind la o analiză a reputației și moralității unei terțe persoane.

Referitor la notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice.

 În cauză, reclamanta nu este o persoană publică (este adevărat că se bucură de o anumită notorietate, având în vedere profesia acesteia de avocat, precum şi căsătoria cu un om de afaceri, însă nu poate fi considerată o persoană publică), conform distincțiilor făcute de Curte, atenția presei fiind îndreptată asupra sa urmare prieteniei, dar și relației avocat-client, pe care o are cu S. B., un fotbalist cunoscut, prezentată în presă ca o relație amoroasă. Prin urmare, lipsa notorietății reclamantei imprimă un caracter nejustificat articolelor de presă care abordează aspecte ce țin de viața privată a reclamantei.

Raportat la comportamentul anterior al persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au făcut deja obiectul unei publicări reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în calcul.

Totuşi, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze persoana în cauză de orice protecţie împotriva publicării fotografiei în litigiu.

În ceea ce privește situația reclamantei, aceasta nu a mai avut anterior apariții în presă și nu a expus în niciun fel elemente ale vieții sale private, care ar fi putut genera o reducere a protecției acesteia sub imperiul art. 8 din Convenţie, sarcina probei în acest sens revenindu-i pârâtei, potrivit art. 249 C.pr.civ..

Privitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării, trebuie avute în vedere modul în care sunt publicate fotografia sau reportajul şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în fotografie sau reportaj. Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de asemenea, importante, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj naţional sau local, important sau puţin important

În cauză, articolele scrise au apărut într-o publicație de tip tabloid - spynews.ro, precum pe site-ul antena3.ro și au fost prezentate şi în cadrul unor emisiuni televizate difuzate pe un post național, Antena Stars. Modul de prezentare a evenimentelor descrise în articol pun accentul mai mult pe presupusa infidelitate a reclamantei, făcându-se aprecieri denigratoare cu privire la moralitatea acesteia și nu s-au rezumat la prezentarea știrii raportat la persoana cunoscută, care ar fi putut genera interesul publicului.

Caracterul tendențios al articolelor rezultă din ansamblul prezentării lor: limbajul folosit (au fost utilizați termeni de natură a leza reputația persoanelor la care se referă: „amanţi“, „îndrăgostiţi“, „porumbei“,“prudenţi, amanţii au coborât, pe rând, din maşina parcată într-o zonă întunecata”; „după o noapte fierbinte, fierbinte, petrecută între patru pereţi, cei doi îndrăgostiţi au ieşit din hotel cu zâmbetul pe buze”; „fotbalistul a preferat să păstreze distanţa faţă de femeia cu care împărţea camera de hotel cei doi s-au întors la hotel, pentru a continua lecţia de istorie”; „nevastă de milionar a reuşit, în final, să satisfacă pe toată lumea: a făcut şi cu fotbalistul ce i-a poftit inima, a ieşit şi cu familia în oraş, demonstrând că ştie să fie doamnă în societate”), muzica și versurile de fundal („secret, discret, ne iubim cum vezi numai în filme! Nimeni nu ne poate judeca!”, “las-o să zboare, că aşa sunt ele, păsări călătoare!”), comentariile moderatorului și ale invitaților din platou (“ce ziceţi despre noua relaţie din showbiz? De obicei ne bucurăm când apare o nouă relaţie, dar ea este puţin căsătorită!”; „Aşa ca să ai amant, nu e deloc ok! Asta înseamnă să ai dublă personalitate şi te descrie pe tine, înseamnă că eşti fals”).

 Toate aceste informații care, pe lângă faptul că exced chestiunilor de interes general cu privire la care publicul are dreptul de a fi informat, privind-o pe reclamantă, iar nu persoana publică alături de care este surprinsă, reprezintă afirmaţii punctuale (în jurisprudenţa CEDO s-a făcut distincţie între judecăţile de valoare, în cazul cărora limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi şi afirmaţiile determinate, ce trebuie să aibă la bază anumite elemente concrete; cu toate acestea, CEDO a subliniat că, şi în cazul judecăţilor de valoare, acestea nu pot fi realizate oricum, ci trebuie să existe cel puţin o bază factuală, în caz contrar acestea neintrând sub protecţia art. 10) și nu au o minimă bază factuală, fiind simple opinii și interpretări, având în vedere că niciuna dintre fotografiile sau înregistrările video prezentate nu indică existența unei relații amoroase între reclamantă și S. B. sau măcar a unor gesturi de tandreţe sau care să exceadă relaţia profesională şi de amiciţie dintre aceştia (chiar şi dacă se apreciază că ar fi judecăţi de valoare, tot ar fi necesară o minimă bază factuală, care nu a fost însă prezentată de pârâtă).

Este adevărat că chipul reclamantei (şi al persoanei cu care era) a fost editat în articolele publicate, însă acest aspect nu este suficient, câtă vreme din întregul context prezentat aceasta a putut fi identificată de persoanele care o cunosc, dar și de terțe persoane care au văzut-o alături de S. B. (oricum, asocierea cu acesta este suficientă, având în vedere notorietatea de care se bucură fotbalistul şi faptul că poate fi recunoscut foarte uşor, chiar şi în condiţiile cenzurării feţei). Însă, gravitatea faptei ilicite a pârâtei rezidă mai ales în modul în care aceasta a ales să expună informațiile respective.

Astfel, fără a nega dreptul jurnaliștilor de a recurge la un anumit grad de exagerare sau provocare, atunci când, prin difuzarea unor informaţii,critică un anumit comportament, tribunalul nu poate trece cu vederea împrejurarea că informațiile prezentate nu au suport factual, ci reprezintă pure speculaţii prezentate în mod tendențios și nici modul în care

aceste informații au fost obținute, prin supravegherea vieții private a unei persoane necunoscute publicului, precum și a familiei sale, reclamanta fiind supusă unei supravegheri constante, sistematice, pentru o anumită perioadă de timp, aspect care este, în sine, contrar art. 8 din Convenţie. În ceea ce privește repercusiunile filmărilor, acestea sunt reprezentate de recunoașterea reclamantei de către persoanele apropiate și afectarea reputației sale atât pe plan personal, având în vedere împrejurarea că este căsătorită și are copii, cât și pe plan profesional, prin prisma activităţii de avocat pe care o desfășoară.

Referitor la circumstanţele în care au fost realizate fotografiile, este necesar să se examineze problema de a stabili dacă persoana vizată şi-a dat acordul pentru realizarea şi publicarea fotografiilor sau dacă acestea au fost realizate în urma sau cu ajutorul unor manevre. De asemenea, trebuie să se ţină seama de natura sau de gravitatea intruziunii şi de repercusiunile publicării fotografiei asupra persoanei vizate. Pentru o persoană de drept privat necunoscută publicului, publicarea unei fotografii poate fi considerată o ingerinţă mai gravă decât un reportaj scris.

În cauză, articolele publicate au fost rezultatul unei supravegheri la care reclamanta a fost supusă, echipa de jurnaliști paparazzi a pârâtei urmărind-o pe aceasta prin oraș, la restaurante, în apropierea domiciliului și în Alba Iulia, acolo unde aceasta a mers cu S. B., aceste aspecte reieșind din fotografiile și clipurile video publicate de pârâtă. Activitatea de supraveghere rezultă chiar din materialele video difuzate de pârâtă în cadrul cărora a titrat următoarele: „au fost filmaţi pas cu pas”; „paparazzi spynews i-au filat ca la carte”. Din probe nu rezultă că reclamanta și-ar fi dat acordul asupra fotografierii sau înregistrării video a acesteia și a familiei sale și nici asupra publicării acestora.

Având în vedere considerentele expuse, rezultă că dreptul la liberă exprimare al pârâtei nu justifică în cauză ingerința în dreptul la viață privată al reclamantei, faptele sale având natură ilicită.

Cu privire la condiția vinovăției, se constată îndeplinirea acesteia raportat la situația din cauză, pârâta având prevederea urmărilor faptei sale, constând în ingerința în viața privată a reclamantei, prin supravegherea și fotografierea sa și a familiei sale, precum și lezarea reputației reclamantei, prin difuzarea de articole calomnioase la adresa sa, acceptând producerea acestor rezultate.

Raportat la prejudiciul produs reclamantei prin difuzarea materialelor respective, acesta constă în lezarea onoarei, demnității și reputației, drepturi nepatrimoniale inerente ființei umane, urmare faptei ilicite săvârșite. Prejudiciul adus reclamantei a constat în denigrarea sa, pe plan profesional și moral, prin prezentarea sa, persoanelor care au putut să o recunoască în baza informațiilor furnizate, ca o femeie lipsită de moralitate.

Legătura de cauzalitate rezultă în mod neîndoielnic din fapta ilicită a pârâtei, având în vedere că intruziunea în viața privată a reclamantei și publicarea articolelor denigratoare la adresa ei au afectat în mod direct calitatea vieții personale și profesionale a acesteia.

 Cu privire la prejudiciul moral, acesta a fost definit în doctrină și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia din prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și integritatea corporală aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane – dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C.civ.), drept componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia europeană a drepturilor omului, și trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale/psihice fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

În stabilirea existenţei unui prejudiciu, trebuie luate în calcul caracterul şi importanţa valorilor  nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de sexul și vârsta acesteia, mediul social din care  victima face parte, educaţia, cultura, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei,  statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră în sfera art. 1 din Convenţia europeană (dreptul la viaţă), dar și de valori apărate de art.22 din Constituție și art. 58 C.civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor expuse.

Potrivit jurisprudenţei constante CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit şi toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţie), daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura  în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere  gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor, astfel  încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care le pretinde.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, nici sistemul legislativ românesc, nici normele europene nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă satisfacţie de ordin moral victimei.

Plecând de la aceste consideraţii teoretice, se impune în cauză analiza efectelor produse de supravegherea vieții private a reclamantei și a familiei sale și publicarea articolelor de presă de către pârâtă. Este fără îndoială că articolele de presă ce fac obiectul cauzei au avut efecte negative asupra reclamantei și familiei sale, prin faptul că viața lor privată a fost supravegheată în repetate rânduri și aspecte ce țin de acestea au fost expuse în presă și au putut fi recunoscute de persoane apropiate lor. Pe de altă parte, în aprecierea cuantumului despăgubirilor, nu trebuie ignorat nici aspectul că prelucrarea imaginilor prin ascunderea chipurilor persoanelor vizate au redus posibilitățile de identificare a reclamantei și a familiei sale la un cerc restrâns de persoane, acest lucru neechivalând, însă, cu lipsa totală a prejudiciului, cum susține pârâta. Se are în vedere, totodată, și profesia reclamantei de avocat, buna reputație fiind esențială pentru desfășurarea acesteia.

În aprecierea cuantumului despăgubirii, tribunalul s-a raportat și la nivelul de trai din România, suma solicitată de reclamantă fiind excesivă prin raportare la acest criteriu, având în vedere natura prejudiciului creat. Deși dreptul la viață privată reprezintă o valoare foarte importantă a ființei umane, despăgubirile ce pot fi acordate pentru lezarea acestuia trebuie cuantificate și prin raportare la alte valori ce țin de esența acesteia, cum ar fi dreptul la viață sau la integritate corporală și sănătate, a căror încălcare are repercusiuni mult mai grave și presupun acordarea unor despăgubiri semnificative.

Totodată, în situațiile în care prejudiciul moral rezultă din încălcarea drepturilor nepatrimoniale privind onoarea, demnitatea, reputaţia, imaginea prin săvârșirea unor fapte ilicite prin intermediul presei, în afară de reparația pecuniară se poate recurge și la alte remedii, precum cele solicitate de reclamantă și prevăzute de art. 253 alin. (1) și (3) C.civ., respectiv obligarea autorului la publicarea hotărârii de condamnare și/sau orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

În ceea ce privește despăgubirile pecuniare solicitate de reclamantă, judecând în echitate, având în vedere criteriile expuse şi întregul context cauzal, respectiv prejudiciile de imagine ce se poate reţine în mod obiectiv că au fost produse reclamantei, tribunalul a apreciat ca fiind suficientă suma de 3.000 de euro pentru repararea prejudiciului moral, având în vedere că parte a acestuia este reparat prin simpla constatare de către instanță a încălcării drepturilor nepatrimoniale, dar și prin măsurile reparatorii menționate anterior (publicarea dispozitivului hotărârii şi înlăturarea materialelor de pe site-urile pârâtei).

Împotriva acestei sentinţe, la data de 04.07.2019, a formulat apel pârâta, solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii în întregime a acţiunii.

Soluţia asupra apelului

Examinând apelul civil, în limitele stabilite de art. 477 - 478 C.pr.civ., Curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Plecând de la motivele de apel invocate, Curtea a reținut că litigiul de faţă impune soluţionarea unui conflict între două drepturi/libertăţi fundamentale, garantate de legislaţia internaţională, europeană şi internă, respectiv dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, context în care se impune a fi pus în balanţă dreptul apelantei-pârâte de a comunica fapte sau idei în mod liber cu dreptul intimatei-reclamante de a se bucura de protecţia reputaţiei, imaginii şi demnităţii sale, ca elemente ale vieţii private. S-au reținut a fi incidente prevederile art. 8 și 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 30, 26 și 53 din Constituția României, art. 58 alin. (1), art. 71 – 75, art. 252 – 253 C.civ..

La nivel infralegal, curtea a reținut și dispozițiile art. 30 – 32, art. 40 din Codul audiovizual, adoptat prin Decizia C.N.A. nr. 220/2011

Revenind la dreptul european, în ceea ce priveşte conflictul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, curtea a reținut că CEDO a dezvoltat unele principii jurisprudenţiale, dintre care relevante în cauză sunt următoarele: dreptul la reputaţie este un element al vieţii private, astfel că intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţie (cauza Polanco Torres şi Movilla Polanco c. Spaniei); noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputaţia reprezintă o parte din identitatea personală şi fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenţie impune nu numai obligaţia negativă a autorităţilor publice de a se abţine de la orice ingerinţe în viaţa privată, ci şi obligaţii pozitive, care constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenţei art. 8 din Convenţie, trebuie ca atacul asupra reputaţiei unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viaţă privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenţei unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputaţiei unei alte persoane, reclamă necesară păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franţei).

Sub acest ultim aspect, referitor la necesitatea păstrării unui just echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict, Curtea arată că soluționarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertății de exprimare sau a dreptului la viaţă privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferință unuia dintre ele, astfel cum corect a procedat judecătorul fondului, care, pe lângă corecta analiză a condițiilor din dreptul intern privind răspunderea civilă delictuală, a dovedit o cunoaștere aprofundată a jurisprudenței CEDO în materie.

Astfel, în ceea ce privește punerea în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la viaţă privată, criteriile care decurg din jurisprudența CEDO pot fi grupate în mai multe categorii: contribuția informaţiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor; conținutul, forma și consecințele publicării; gravitatea sancțiunii aplicate (cauza Axel Springer AG c. Germaniei, § 89-95).

Analiza acestor criterii reprezintă o tradiție în jurisprudența CEDO în materia conflictului dintre drepturile prevăzute de art. 8 și art. 10 din Convenţie, iar lipsa unei astfel de analize din partea judecătorului național naște puternice prezumții de încălcare a unuia dintre cele două drepturi (cauza Redaktsiya Gazety Zemlyaki c. Rusiei, § 44-45).

Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect prima instanță a procedat la soluționarea speței în urma unei analize minuțioase a criteriilor antemenționate.

Modalitatea în care prima instanţă a aplicat aceste criterii a fost criticată de către apelanta-pârâtă în cadrul primului motiv de apel, Curtea urmând a analiza în continuare fiecare dintre argumentele dezvoltate sub acest aspect în cadrul cererii de apel.

Astfel, referitor la contribuția la o dezbatere de interes general, apelanta-pârâtă a susţinut că prezentarea unor aspecte ce ţin de viaţa privată a unui fost fotbalist cunoscut, referitoare la presupusa relație cu o persoană căsătorită, contribuie la o dezbatere de interes general, sens în care a învederat că fotbalistul în discuție este prezentat în mass-media ca un element de referință, putând fi cu ușurință inclus în categoria formatorilor de opinie, numai prin simplul fapt că este o prezență frecventă în interviuri şi în mesaje publicitare, astfel că, dacă presa constată că acesta are un comportament contrar normelor sociale general acceptate, atunci are dreptul să furnizeze o atare informație publicului.

Curtea nu poate primi aceste susţineri, pentru considerentele ce vor fi arătate.

În primul rând, Curtea observă că apelanta-pârâtă aduce în discuţie persoana domnului B. S., deşi litigiul a fost iniţiat doar de către intimata-reclamantă, în calitate de persoană vizată de materialele video prezentate la Antena Stars şi de articolele publicate pe internet, cu scopul reparării prejudiciului suferit sub aspectul dreptului său la reputaţie, iar nu al domnului B. S. Cu alte cuvinte, apelanta-pârâtă încearcă să mute centrul de interes al discuţiei de la persoana intimatei-reclamante către cea a fostului fotbalist, care nu este parte litigantă. Chiar dacă şi domnul S. este vizat de materialele publicistice, Curtea nu are de analizat măsura în care a fost afectat dreptul acestuia la respectarea vieţii private, demersul judiciar fiind iniţiat doar de către intimata-reclamantă.

În al doilea rând, Curtea constată că prima instanţă a reţinut în mod corect, pe baza înscrisurilor de la dosar, că materialele difuzate pe postul Antena Stars şi publicate pe internet prezintă aspecte ce țin de viața privată a intimatei-reclamante, referitoare la o presupusă relație extraconjugală cu un fost fotbalist, sugerându-se, în mod tendențios, imoralitatea acesteia, prin folosirea unui limbaj specific presei de tip tabloid. De asemenea, prima instanţă a apreciat întemeiat că niciunul dintre materialele publicistice în discuţie nu este de natură a contribui la o dezbatere de interes general, nici măcar prin prisma faptului că au legătură cu un fost sportiv cunoscut publicului larg. Totodată, judecătorul fondului a remarcat justificat împrejurarea că din modul de prezentare a articolelor și din dezbaterile televizate pe marginea lor rezultă că materialul publicistic a avut ca scop simpla satisfacere a curiozităţii publicului cu privire la detaliile vieţii private a intimatei-reclamante.

Curtea arată că verificarea aspectului dacă afirmațiile litigioase contribuire sau nu la o dezbatere de interes general prezintă importanță din două considerente: pe de o parte, în cazul unui subiect de interes public, limitele criticii admisibile sunt mai largi, ceea ce antrenează consecințe directe asupra analizei proporționalității; pe de altă parte, temele de interes general se subsumează dreptului publicului de a primi astfel de informații.

Astfel, CEDO a stabilit că este de interes public tot ceea ce ține de mersul general al comunității, respectiv ”chestiunile care afectează publicul în așa măsură încât acesta poate, în mod legitim, să se intereseze de ele, care îi atrag atenția sau îl preocupă în mod semnificativ, în special pe motiv că se referă la bunăstarea cetățenilor sau la viața comunității; acest lucru este valabil și pentru aspectele care pot să creeze o mare controversă, care vizează o temă socială importantă sau care au legătură cu o problemă despre care este în interesul publicului să fie informat” (cauza Magyar Helsinki Bizottsagc. Ungariei, § 162; cauza Hachette Filipacchi Associes c. Franței, § 97-103). Spre exemplu, în jurisprudenţa CEDO s-a apreciat că sunt chestiuni de interes public aspectele legate de

rata șomajului, situația politică, modul în care oamenii politici își execută mandatul, sănătatea publică, mediul înconjurător, funcționarea justiției, corupția în sistemul public, gestionarea finanțelor publice, ilegalitățile comise de poliţişti, drepturile consumatorilor, modul de funcționare a sistemului privind restituirea proprietății, etc.

Pe de altă parte, CEDO a trasat o distincție clară între informațiile pentru care publicul ar putea avea în mod legitim un interes și cele care vizează exclusiv satisfacerea unei curiozități ”bolnăvicioase” a publicului, apreciind că detaliile care vizează strict viața privată a unei persoane nu contribuie la o dezbatere de interes general (cauza Bedat c. Elveției, § 65-66; cauza Aleksey Ovchinnikov c. Rusiei,§ 51; cauza Gourguenidze c. Georgiei, § 61-62). Mai mult, CEDO a stabilit că nu pot viza un interes public aspectele care țin exclusiv de viața privată a unei persoane publice și care au doar rolul de a satisface curiozitatea unui public amator de senzațional, arătând că ”interesul public nu poate fi redus la așteptările unui public amator de detalii referitoare la viața privată a altor persoane, nici la gustul cititorilor pentru senzațional și uneori chiar pentru voyeurism” (cauza Magyar Helsinki Bizottsag c. Ungariei, § 162; cauza Couderc și Hachette Filipacchi Associes c. Franței, § 97-103). Aceasta, întrucât orice persoană, indiferent de gradul de notorietate, are o speranță legitimă la protecția vieții private, în măsura în care nu a renunțat la acest drept, prin expunerea voluntară a unor aspecte ce țin de viața sa privată.

În acest context, este corectă aprecierea primei instanţe, în sensul că materialele difuzate pe postul Antena Stars şi publicate pe internet, care prezintă aspecte ce țin strict de viața intimă a reclamantei, nu contribuie la o dezbatere de interes general.

Referitor la notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului, în opinia apelantei-pârâte prima instanţă a reţinut greşit că intimata-reclamantă nu este o persoană publică, deși a subliniat că se bucură de o anumită notorietate, inclusiv din perspectiva căsătoriei cu domnul N. I., care este persoană publică, astfel că intimata-reclamantă este o persoană care suscită interesul publicului, putând fi inclusă în categoria persoanelor publice şi putând genera un interes justificat pentru un astfel de subiect. În opinia apelantei-pârâte, din motivarea sentinţei rezultă concluzia greşită că, dacă o informație vizează o persoană publică (cum este cazul fostului fotbalist) şi o persoană care nu este publică (precum se susține că ar fi intimata-reclamantă), atunci informația nu poate fi difuzată, limitarea fiind impusă de caracteristica celei din urmă. Apelanta-pârâtă a mai susţinut că intimata-reclamantă este persoană publică, aparițiile sale în presă fiind constante, iar nu sporadice, în toate domeniile (can-can, profesional, anchete jurnalistice).

Nici aceste susţineri nu sunt întemeiate, prima instanţă apreciind corect că intimata-reclamantă nu este persoană publică, chiar dacă are profesia de avocat şi este căsătorită cu un om de afaceri, lipsa notorietății acesteia imprimând un caracter nejustificat materialelor publicistice care abordează exclusiv aspecte ce țin de viața sa intimă.

Astfel, pentru a se determina limitele criticii acceptabile, CEDO a arătat că este important de stabilit statutul persoanei vizate, operând în această privință cu noțiunile ”persoană publică”, ”persoană cunoscută publicului” sau ”simplu particular” și acceptând că protecția vieții private suferă anumite atenuări în privința acelor persoane care beneficiază de notorietate și a căror existență se situează în atenția publică.

Pentru conturarea noțiunii de ”persoană publică”, CEDO a avut în vedere definiția dată în Rezoluția 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind respectul datorat vieții private, potrivit căreia sunt persoane publice cei care ”au funcții publice, folosesc resurse publice sau, într-un sens mai larg, au un rol în viața publică, indiferent de domeniu”. Pornind de la această definiție, CEDO a trasat o distincție semnificativă între noțiunea de ”persoană cunoscută publicului” și cea de ”persoană publică”, aceasta din urmă vizând doar persoana care acționează într-un context public, prin atribuțiile sale oficiale sau prin poziția sa, intrând astfel în sfera arenei publice (cauza Axel Springer AG c. Germaniei, § 67; cauza Krone Verlag GmbH c. Austriei, § 37; cauza Timciuc c. României, § 150). În ceea ce privește noțiunea de ”persoană cunoscută publicului”, în această categorie se încadrează, spre exemplu: un magnat care controlează una dintre cele mai puternice firma ale țării (cauza Verlagsgruppe New GmhB c. Austriei, § 36); reprezentantul unei comunități religioase (cauza Chalabi c. Franței, § 42); directorul unui spital (cauza Bugan c. României, § 26); patronul unui club de noapte (cauza Bjork Eiosdottir c. Islandei, § 68); purtătorul de cuvânt al unui candidat în campanie electorală (cauza Saaristo c. Finlandei, § 66); un avocat care a reprezentat o societate în insolvență într-un litigiu care a fost în atenția presei (cauza Bodrozic and Vujin c. Serbiei, § 34).

Din punct de vedere al standardului convențional, Curtea reţine că distincția dintre o persoană publică/cunoscută publicului şi un simplu particular este relevantă pentru a stabili limitele criticii îndreptate împotriva acestor persoane. Astfel, critica la adresa persoanelor publice, având ca obiect exercițiul funcției/poziției deținute, beneficiază de o protecție suplimentară, limitele libertății de exprimare fiind mai mari (cauza Axel Springer AG c. Germaniei, § 91 - ”în vreme ce o persoană necunoscută publicului poate pretinde protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice”). Cu toate acestea, în ceea ce privește aspecte ce țin de viața privată a persoanelor publice sau cunoscute publicului, limitele libertății de exprimare sunt mai reduse, dacă singurul scop este acela de a satisface curiozitatea publicului, iar dezbaterea nu corespunde unui interes public (cauza Van Hannover c. Germaniei, § 524; cauza MGN Limited c. Marii Britanii, § 151). În ceea ce privește persoanele necunoscute publicului, limitele libertății de exprimare sunt mai mici (cauza Sciacca c. Italiei, §28-29; cauza Peck c. Marii Britanii, §76-87; cauza Jupalla c. Finlandei).

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, Curtea constată că prima instanță a făcut o aplicare corespunzătoare a acestor principii jurisprudențiale, identificând în mod corect categoria în care se încadrează intimata-reclamantă și limitele criticii care o vizează.

Astfel, intimata-reclamantă nu are calitatea de persoană publică, nefiind politician și nici implicată în alte activități de interes general, în sensul în care sfera acestora a fost conturată în practica CEDO antemenţionată. Intimata-reclamantă nu are nici calitatea de persoană cunoscută publicului, notorietatea sa în România nefiind probată de apelantă.

Împrejurarea că intimata-reclamantă are calitatea de avocat nu este suficientă pentru a-i conferi statut de persoană cunoscută publicului, în condiţiile în care apelanta-pârâtă nu a invocat faptul că aceasta ar fi oferit servicii juridice în litigii care să fi fost în atenția presei sau a publicului în general (cauza Bodrozic and Vujin c. Serbiei, § 34).

De asemenea, realitatea că intimata-reclamantă este soţia unui om de afaceri, care a intrat în atenţia presei şi prin prisma unor afaceri judiciare, nu este suficientă pentru a se constata că intimata-reclamantă este persoană cunoscută publicului.

Depunerea la dosarul de apel (filele 13-31) a unor articole de pe internet, în care este menţionată intimata-reclamantă, în calitate de soţie a omului de afaceri N. I., nu este de natură a proba notorietatea acesteia, întrucât, pe lângă faptul că articolele identificate sunt în număr redus, aceasta nu a probat o chestiune esenţială, şi anume că intimata-reclamantă ar fi acționat într-un context public, prin atribuţiile sale sau prin poziția sa, şi că ar fi intrat în arena publică, statutul de soţie nefiind suficient, în lipsa altor elemente relevante. Din această ultimă perspectivă, nu poate fi primită susţinerea apelantei-pârâte, în sensul că „intimata-reclamantă, fiind soţia domnului N. I., este o persoană care suscită interesul publicului, putând fi inclusă în categoria persoanelor publice şi putând genera un interes justificat pentru un astfel de subiect”.

Totodată, împrejurarea că intimata-reclamantă a apărut într-un videoclip muzical, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 20-21 din dosarul de apel, nu-i conferă statut de persoană cunoscută publicului, fiind vorba despre o apariţie singulară, iar nu despre o activitate constantă în domeniul artistic, care să o facă cunoscută publicului pe scară largă. De altfel, chiar în cuprinsul articolului respectiv, intimata-reclamantă este identificată tot prin raportare la calitatea de soţie a domnului N. I.

În acest context, Curtea constată că intimata-reclamantă are dreptul de a i se proteja viața privată ca orice persoană particulară, limitele libertății de exprimare fiind reduse.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită critica apelantei-pârâte, în sensul că prima instanţă conchide greşit că dacă o informație vizează o persoană publică (fostul fotbalist) şi o persoană care nu este publică (intimata-reclamantă), atunci informația nu poate fi difuzată. Aceasta, întrucât, după cum s-a arătat deja, apelanta-pârâtă aduce în discuţie persoana domnului B. S., deşi litigiul a fost iniţiat de intimata-reclamantă, în calitate de persoană vizată de materialele video prezentate la Antena Stars şi de articolele publicate pe internet, cu scopul reparării prejudiciului suferit sub aspectul dreptului său la reputaţie. Chiar dacă şi domnul B. S. este vizat de materialele publicistice, Curtea nu are de analizat măsura în care a fost afectat dreptul acestuia la respectarea vieţii private, demersul judiciar fiind iniţiat doar de către intimata-reclamantă.

În ceea ce priveşte comportamentul anterior al persoanei în cauză, apelanta-pârâtă a susţinut că prima instanță a făcut o disociere nefondată între fostul fotbalist şi intimata-reclamantă, analizând speța exclusiv din perspectiva intimatei-reclamante.

Sub un prim aspect, Curtea nu poate primi aceste susţineri, în considerarea celor prezentate anterior, persoana vizată fiind intimata-reclamantă, iar nu domnul S.

În al doilea rând, Curtea constată că, în analiza faptei ilicite, prima instanță în mod corect a cercetat modul în care intimata-reclamantă a cooperat anterior cu presa sau s-a expus voluntar în presă, în contexte similare, apte a atrage atenția publicului, întrucât, potrivit jurisprudenței CEDO, dacă persoana vizată a dat publicității date despre viața sa

privată din proprie inițiativă, speranța legitimă de protecție a vieții private este semnificativ mai redusă (cauza Egeland și Hanseid c. Norvegiei, § 62; cauza Axel Springer AG c. Germaniei, § 101; cauza MGN Limited c. Marii Britanii, § 151).

Este de subliniat că nu trebuie evaluată doar relația generală a intimatei-reclamante cu mijloacele de comunicare în masă, ci inclusiv împrejurarea dacă fapta imputată acesteia a fost sau nu dezvăluită anterior publicului sau altor persoane de către intimata-reclamantă însăși. Cu alte cuvinte, nu are relevanță expunerea mediatică a intimatei-reclamante la modul general, ci se impune a fi stabilit dacă informațiile dezvăluite de apelantă-pârâtă au fost devoalate anterior de către intimata-reclamantă, respectiv dacă aceasta obișnuia să își expună viața privată în mass-media. În acest sens, este de amintit că, în cauza Rubio Dosamantes c. Spaniei, CEDO a subliniat următoarele: ”Faptul că reclamanta a beneficiat de atenția presei nu le oferea un cec în alb canalelor de televiziune, în sensul de a o excepta de la protecția împotriva comentariilor necontrolate referitoare la viața sa privată. (...) Notorietatea mondială nu poate fi utilizată ca argument pentru a justifica dezbaterea publică, de către mass-media de tip senzaționalist, cu privire la preferințele sexuale ale reclamantei, aspect ce ține eminamente de viața sa privată”.

În cauză, apelanta-pârâtă nu a probat că intimata-reclamantă ar fi avut, de-a lungul timpului, o colaborare susținută cu presa de tip tabloid și că ar fi dezvăluit din proprie inițiativă detalii ce țin de cadrul intim al vieții sale. Dacă apelanta-pârâtă ar fi reiterat informații aduse deja la cunoștința publicului chiar de către intimata-reclamantă, aceasta din urmă nu putea pretinde protecția dreptului său la viață privată, ceea ce nu este cazul în speță. Prin probele administrate, apelanta-pârâtă nu a dovedit că intimata-reclamantă ar fi căutat anterior să își promoveze viața intimă în ochii publicului sau că ar fi colaborat cu presa în legătură cu aspecte ale vieții sale private.

Referitor la conținutul, forma şi repercusiunile publicării, apelanta-pârâtă a susţinut că existenţa unei relații amoroase între intimata-reclamantă şi domnul B. S. este susținută de o bază factuală suficientă, în condiţiile în care între cele două persoane au existat mai multe întâlniri, niciuna neavând aparență profesională, ci eminamente personală, iar elementul decisiv care a determinat difuzarea materialului jurnalistic a fost deplasarea celor doi la Alba Iulia în week-end, fiind cazaţi la același hotel şi neavând loc deplasări care să fi determinat concluzia unor scopuri profesionale.

Curtea nu poate primi nici aceste susţineri, pentru considerentele ce vor fi arătate.

Sub un prim aspect, este de subliniat că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este deosebit de importantă, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, regula de tradiție este aceea că judecățile de valoare (opiniile) nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Turhan c. Turciei, Cumpănă și Mazăre c. României). Distincția dintre fapte şi judecăți de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul național, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenţie (cauza Dyuldin și Kislov c. Rusiei, § 49).

Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând ”fapte”, este vorba despre afirmații concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Pfeifer c. Austriei, § 47; cauza Prompt c. Franței, § 47; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand și alții c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Zakharov c. Rusiei, § 30; cauza Ferihumer c. Austriei, § 26; cauza Grinberg c. Rusiei, § 31; cauza Paturel c. Franței, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45).

Totuși, trebuie precizat că, atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputației (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franței, § 38-41; cauza Băcanu și S.C. ”R” S.A. c. României, § 96).

Pornind de la aceste principii jurisprudenţiale, prima instanţă a stabilit în mod corect că afirmaţiile litigioase referitoare la intimata-reclamantă, pe lângă faptul că exced chestiunilor de interes general cu privire la care publicul are dreptul de a fi informat, reprezintă afirmaţii concrete, punctuale, care nu au o minimă bază factuală, fiind simple supoziţii, având în vedere că niciuna dintre fotografiile sau înregistrările video prezentate nu indică existența unei relații amoroase între intimata-reclamantă și domnul S. sau măcar a unor gesturi de tandreţe, care să exceadă relaţia profesională şi de amiciţie.

Cu alte cuvinte, prima instanţă a apreciat în mod corect că este vorba despre fapte, iar nu despre judecăţi de valoare, arătând, în subsidiar, că şi dacă se apreciază că ar fi vorba despre opinii, tot ar fi necesară o minimă bază factuală. Fără a nega dreptul jurnaliștilor de a recurge la un anumit grad de exagerare sau provocare atunci când, prin difuzarea unor informaţii, critică un anumit comportament, astfel cum s-a statuat deseori în jurisprudenţa CEDO, prima instanţă a constatat în mod corect că informațiile prezentate nu au suport factual, ci reprezintă pure speculaţii, prezentate în mod tendențios.

Reținând că în speţă este vorba despre fapte, iar nu judecăți de valoare, Curtea subliniază, suplimentar celor reţinute de către judecătorul fondului, că proba verității nu se aplică atunci când în discuție se află chestiuni ce țin de viața privată a unei persoane, neaduse la cunoștința publicului anterior de către aceasta, astfel cum este cazul intimatei.

Într-o atare situație se verifică doar dacă informația este de interes public, iar, în caz contrar, se va aprecia că divulgarea ei s-a făcut cu depășirea limitelor permise ale libertății de exprimare. Aceasta, întrucât proba verității poate conduce la încălcarea art. 8 din Convenţie, prin lezarea vieții private a persoanei vizate, prin chiar considerentele hotărârii judecătorești, ceea ce nu este permis (cauza Markt Intern Verlag și Klaus Beermann c. Germaniei, § 35). Cu alte cuvinte, având în vedere că afirmațiile litigioase vizează o chestiune ce ține de viața privată a intimatei-reclamante, Curtea constată că această împrejurare este suficientă pentru reținerea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii morale. Chiar dacă apelanta-pârâtă ar fi adus mijloace de probă în susținerea afirmațiilor sale, fapta ilicită oricum exista, întrucât informațiile difuzate nu vizează o chestiune de interes public, astfel că simpla transmitere a acestora încalcă dreptul intimatei-reclamante la viață privată.

În aceeași ordine de idei, Curtea mai arată că, din punct de vedere probator, reputația morală - la un nivel mediu, rezonabil - se prezumă. Cât timp se dovedește aptitudinea, la modul general, a afirmațiilor litigioase de a leza reputația, revine apelantei-pârâte să facă dovada unei reputații ”negative” a intimatei-reclamante, care nu ar ”merita” protecția oferită de art. 8 din Convenţie. În consecință, nu se poate pretinde intimatei-reclamante să își dovedească, prin ipoteză, reputația de persoană familistă, ci sarcina probei faptului negativ contrar determinat revine apelantei-pârâte.

Mai mult, afirmațiile lansate, ce vizează fapte eminamente intime, privesc viața privată a intimatei-reclamante, care nu a atras niciodată atenția publicului prin viața sa privată și nu a dezvăluit anterior aspecte legate de aceasta. Fie doar și pentru acest aspect - devoalarea unor elemente ce țin strict de viața personală a intimatei-reclamante - Curtea constată că fapta ilicită a apelantei-pârâte există, iar aceasta nu poate invoca cu succes libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie.

Sub acest ultim aspect, CEDO acordă o importanță deosebită unei eventuale renunțări a persoanei vizate de articol la viața sa privată, analizând măsura în care aceasta a colaborat anterior cu presa relativ la viața sa intimă, deoarece dezvăluirea unor chestiuni ce

țin de viața privată din proprie inițiativă conduce la preexistența unei dezbateri în spațiul public cu privire la subiectul respectiv, astfel încât acesta devine de interes public.

Însă, atunci când expunerea publică voluntară a persoanei vizate nu a inclus aspecte ce țin de viața sa amoroasă, ci alte aspecte (ex. profesionale), publicarea unui articol privind o pretinsă relație extraconjugală a acesteia încalcă dreptul la viață privată, neputând fi de interes public (cauza Campmany și Diez de Revenga și Lopez Gariacho Perona c. Spaniei - această concluzie s-a impus în ciuda notorietății ambelor persoane pretins implicate în respectiva relație extraconjugală: o ducesă din înalta societate și un bancher).

CEDO a stabilit regula că nu sunt de interes public relațiile amoroase ale unei persoane sau viața sexuală a acesteia, aspecte atât de intime putând fi dezvăluite publicului, fără acordul expres al persoanei în cauză, doar în situații excepționale (cauza Couderc și Hachette Filipacchi Associes c. Franței, § 99). Astfel, referirile la viața sexuală ale unui fost prim-ministru nu servesc unui interes public, în ciuda notorietății sale (cauza Ojala și Etukeno c. Finlandei, § 55). De asemenea, publicarea unui articol despre viața amoroasă a unei actrițe nu corespunde unui interes general, în ciuda notorietății persoanei vizate (cauza Prisma Presse c. Franței). Similar, publicarea unui articol privind relația extraconjugală a președintelui unui stat nu contribuie la o dezbatere de interes general (cauza Standard Verlags GmbH c. Austriei, § 52-53). Totodată, nu prezintă interes public o dezbatere privitoare la preferințele sexuale ale unei soliste de renume mondial, aspect ce ține de viața sa intimă și depășește orice interes legitim al publicului de a fi informat, fiind o ingerință nejustificată pe terenul art. 8 din Convenţie (cauza Rubio Dosamantes c. Spaniei).

Conform jurisprudenței CEDO, un factor important care trebuie luat în considerare în examinarea proporționalității ingerinței este impactul potențial al modalității de exprimare. Astfel spus, nu doar conținutul mesajului trebuie analizat, ci și modalitatea în care acesta a ajuns la cunoștința publicului. Ca regulă, Curtea a statuat că mijloacele de comunicare audiovizuală au un impact imediat și mult mai puternic decât presa scrisă (cauza Von Hannover c. Germaniei, § 113; cauza Haldimann și alții c. Elveției, § 65; cauza Jersild c. Danemarcei, § 31; cauza Manole și alții c. Moldovei, § 97), precum şi că, în ceea ce privește mijloacele de comunicare audiovizuală online, acestea au un impact deosebit, care se amplifică în timp, și au vocația de a ajunge la orice destinatar, în orice colț al lumii, datorită accesibilității și capacității internetului de a stoca și disemina o cantitate semnificativă de informații (cauza Delfi AS c. Estoniei, § 133; cauza Ahmed Yidirim c. Turciei, § 48; cauza Times Newspaper Ltd. c. Marii Britanii, § 27).

În cauză, Curtea constată că afirmaţiile litigioase referitoare la intimata-reclamantă au fost prezentate atât la postul de emisiune Antena Stars, cât şi online pe www.spynews.ro şi www.antena3.ro, fiind incidente în cauză regulile jurisprudenţiale prezentate mai sus.

De asemenea, în înclinarea balanței dintre art. 8 și art. 10 din Convenție, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul şi limbajul folosite, precum şi modul de adresare, cunoscut fiind faptul că art. 10 din Convenţie protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se dorește a fi transmis, ci și forma acestuia. Din acest punct de vedere, toate aceste elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credință a autorului mesajului, iar, în cazul jurnaliștilor, acestea se interpretează prin raportare la obligațiile deontologice (cauza Reklos și Davourlis c. Greciei, § 68).

Din această perspectivă, prima instanţă a apreciat întemeiat că natura tendențioasă a materialelor publicistice rezultă din ansamblul prezentării lor: limbajul folosit („amanţi“, „îndrăgostiţi“, „porumbei“, “prudenţi, amanţii au coborât pe rând din maşina parcată într-o

zonă întunecată”; „după o noapte fierbinte, fierbinte, petrecută între patru pereţi, cei doi îndrăgostiţi au ieşit din hotel cu zâmbetul pe buze”; „fotbalistul a preferat să păstreze distanţa faţă de femeia cu care împărţea camera de hotel”; „cei doi s-au întors la hotel, pentru a continua lecţia de istorie”; „nevasta de milionar a reuşit, în final, să satisfacă pe toată lumea: a făcut şi cu fotbalistul ce i-a poftit inima, a ieşit şi cu familia în oraş, demonstrând că ştie să fie doamnă în societate”), muzica și versurile de fundal („Secret, discret, ne iubim cum vezi numai în filme! Nimeni nu ne poate judeca!”, “Las-o să zboare, că aşa sunt ele, păsări călătoare!”), comentariile moderatorului și ale invitaților din platoul emisiunii (“Ce ziceţi despre noua relaţie din showbiz? De obicei ne bucurăm când apare o nouă relaţie, dar ea este puţin căsătorită”; „Aşa ca să ai amant, nu e deloc ok! Asta înseamnă să ai dublă personalitate şi te descrie pe tine, înseamnă că eşti fals”).

Curtea constată că forma, stilul și modalitatea de prezentare a materialului publicistic depășesc limitele libertății de exprimare, iar apelanta-pârâtă nu a urmărit a atrage atenția asupra unei probleme de interes general, ci doar creşterea audienţei şi afectarea imaginii şi reputaţiei celor două persoane vizate de conținutul materialului. Este neîndoielnic faptul că aducerea la cunoştinţa publicului a unor informaţii reprezintă un mod de exercitare a libertăţii de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţie, însă articolele în discuţie conţin informaţii referitoare la viaţa privată a intimatei-reclamante, care are un vădit caracter şicanator, fiind prezentate într-o modalitate tendenţioasă şi denigrantă.

În opinia apelantei-pârâte, nu este corectă concluzia primei instanţe, potrivit căreia, în ciuda editării imaginilor, intimata-reclamantă putea fi identificată.

Curtea constată şi această susţinere este neîntemeiată, întrucât, în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă, prima instanţă a apreciat întemeiat că, deşi chipul i-a fost editat în materialele publicate, totuşi aceasta putea fi identificată prin raportare la informaţiile din cuprinsul articolelor (spre exemplu, s-a indicat profesia intimatei de avocat şi calitatea sa de „soţie de milionar controversat”). De altfel, nu are relevanţă majoră dacă intimata-reclamantă putea sau nu fi identificată de terţi, ceea ce contează fiind ingerinţa nepermisă în viaţa acesteia privată şi intimă, drept subiectiv fundamental garantat oricărei persoane. 

În ceea ce priveşte circumstanțele în care a fost realizat materialul jurnalistic, apelanta-pârâtă a susţinut că este criticabilă concluzia primei instanțe, în sensul că difuzarea materialului este ilicită, întrucât a fost realizat în urma supravegherii intimatei-reclamante. În opinia apelantei-pârâte, raţionamentul primei instanţe tinde la limitarea activității jurnalistice şi a libertății de exprimare, în condiţiile în care nicio imagine a unei persoane nu poate fi preluată decât prin intrarea în contact vizual cu aceasta. Apelanta-pârâtă a mai învederat, în această ordine de idei, că singurul criteriu pe care prima instanță trebuia să îl aplice este cel prevăzut de art. 34 alin. (2) din Decizia C.N.A nr. 220/2011 privind Codul audiovizual, potrivit căruia este interzisă difuzarea imaginii persoanei aflate într-un spațiu privat, iar nu public, fără acordul scris al acesteia.

Curtea nu poate primi nici aceste susţineri.

Astfel, în asigurarea balanței dintre drepturile protejate de art. 8 și art. 10 din Convenție, CEDO a stabilit că analiza modalității de obținere a informației joacă un rol important, deoarece poate crea efecte pe terenul bunei sau relei-credințe a jurnalistului.

Referitor la presa amatoare de senzațional, al cărei public ţintă urmărește doar să își satisfacă o curiozitate, CEDO a reţinut că atmosfera generală în care sunt realizate fotografiile și obținute informațiile - hărțuire și modalități frauduloase sau clandestine - creează o intruziune mult prea mare în domeniul vieții private (cauza Societe de Conception de Presse et d´Edition c. Franței, § 39; cauza Couderc și Hachette Filipacchi Associes c. Franței, § 123). În materie de presă amatoare de senzațional, poate cel mai cunoscut proces privind raportul dintre dreptul la viață privată și libertatea presei este cel intentat de către prințesa Caroline de Monaco împotriva Germaniei (cauza Von Hannover), în care CEDO a trasat anumite principii, pe care le-a preluat ulterior ca repere, printre care și pe acela că, în cazul publicării unor fotografii ce înfățișează o anumită persoană, este important a distinge dacă se vizează chestiuni de interes public sau privat și dacă fotografiile sunt realizate pentru uz personal sau pentru a fi transmise publicului. În speță, Curtea a subliniat că fotografiile vizau ipostaze din viața privată a prințesei, care nu exercita o funcție oficială în cadrul Principatului de Monaco, că aceasta a fost hărțuită, unele fotografii fiind realizate din zone în care jurnaliștii nu aveau acces, că prințesa prezenta interes public strict prin prisma apartenenței la familia regală și că aceasta nu exercita o funcție oficială. Prin urmare, Curtea a stabilit că instanțele naționale nu au realizat un echilibru just între art. 8 și art. 10 din Convenție, atunci când au respins cererea prinţesei Caroline de Monaco privind angajarea răspunderii civile delictuale a jurnaliștilor.

Dacă nici notorietatea sau funcția publică a unei persoane nu pot să justifice hărțuirea și publicarea unor fotografii care au fost obținute prin modalități frauduloase sau clandestine și care dezvăluie detalii cu privire la viața privată sau intimă, cu atât mai mult se impune aceeași concluzie în cazul simplilor particulari (cauza Couderc și Hachette Filipacchi Associes c. Franței, § 123), cum este situaţia intimatei-reclamante.

Prima instanţă a constatat în mod corect că articolele publicate au fost rezultatul unei supravegheri clandestine a intimatei-reclamante, echipa de jurnaliști paparazzi a apelantei-pârâtei urmărind-o pe aceasta prin Bucureşti (la restaurante şi în apropierea domiciliului), precum și în Alba Iulia (la hotel, în restaurante), aspecte ce reies din fotografiile și clipurile video publicate de apelanta-pârâtă. De altfel, activitatea de supraveghere ilitică a intimatei-reclamante rezultă chiar din materialele video difuzate de apelanta-pârâtă („Au fost filmaţi pas cu pas”; „Paparazzi spynews i-au filat ca la carte”).

Dat fiind că apelanta-pârâtă a invocat dispoziţii cuprinse în Decizia C.N.A nr. 220/2011 privind Codul audiovizual, Curtea atrage atenţia că multiplele drepturi de care presa se bucură atrag, în mod firesc, o serie de obligații și responsabilități, care trebuie respectate întocmai de către jurnaliști, pentru a putea reclama apoi cu succes protecția art. 10 în materia libertății presei (cauza Pentikainen c. Finlandei, § 90-91; cauza Bedat c. Elveției). Aceste obligații compun deontologia specifică profesiei de jurnalist, a cărei respectare este cu atât mai importantă cu cât mass-media nu doar informează cetățenii, ci și ”sugerează modul în care ar trebui să fie evaluată informația”, astfel că jurnaliștii au și rolul de formatori de opinie (cauza Stoll c. Elveției, § 104). Printre altele, CEDO are în vedere întotdeauna dacă persoana vizată de afirmațiile litigioase a fost contactată pentru un drept la replică anterior sau ulterior apariției articolului, întrucât pretinde ca un jurnalist să adopte o poziție echidistantă și profesionistă, acordând persoanei vizate posibilitatea de a combate acuzele prin expunerea propriei versiuni a faptelor, cu respectarea Recomandării (2011) 7 a Consiliului de Miniștri (cauza Europapress Holding D.O.O. c. Croației, § 68).

Potrivit standardului convențional în materia libertății presei, dreptul la liberă exprimare nu poate fi interpretat ca oferind mass-mediei un drept absolut de a acționa într-un mod iresponsabil, prin acuzarea unei persoane fără a-i oferi posibilitatea de a respinge acuzațiile (cauza Flux c. Moldovei, § 31). Din această perspectivă, Curtea constată, în baza înscrisurilor aflate la dosar, că apelanta-pârâtă nu a acordat intimatei-reclamante dreptul la replică, prin prezentarea unui punct de vedere sau prin intervenție telefonică, ceea ce întărește convingerea că nu s-a dorit o informare corectă și obiectivă a publicului, ci doar sporirea audienței și denigrarea sau deteriorarea reputației intimatei-reclamante.

În raport de toate aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a conchis că dreptul la liberă exprimare al apelantei-pârâte nu justifică ingerința în dreptul la viață privată al intimatei-reclamante, dând astfel prevalenţă art. 8 din Convenţie.

Curtea a constatat că, prin articolele publicate, apelanta-pârâtă a depăşit sfera caracterului informativ care prezintă interes legitim pentru opinia publică, fiind adusă o gravă şi nejustificată atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei intimatei-reclamante.

Dreptul fiecărei persoane la demnitate se reflectă în ocrotirea acestei valori sociale atât sub aspect subiectiv (sentimentul de onoare pe care fiecare om îl are faţă de el însuşi), cât şi sub aspect obiectiv (preţuirea morală de care se bucură fiecare om în cadrul familiei, prietenilor, colegilor etc., care se manifestă prin reputaţia, stima, consideraţia şi respectul semenilor). Ca atare, primul motiv de apel, vizând greşita reţinere în cauză a faptei ilicite, astfel cum a fost argumentat de apelanta-pârâtă, este nefondat.

Curtea a mai notat că, în legătură cu celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul, inclusiv cuantificarea lui, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia), apelanta-pârâtă nu a formulat critici de apel, astfel că, faţă de limitele devoluţiunii stabilite prin cererea de apel, nu se impune o analiză suplimentară.

În cadrul celui de-al doilea motiv de apel, s-a învederat că prima instanţă a obligat la înlăturarea articolelor de pe site-ul antena3.ro şi la publicarea dispozitivului pe site-ul antena3.ro, deşi, în opinia apelantei-pârâte, intimata-reclamantă nu a solicitat dispunerea niciunei măsuri în ceea ce privește acest site, care aparţine SC Antena 3 SA.

Curtea constată că şi acest motiv de apel este nefondat.

Astfel, din înscrisul depus la fila 35 a dosarului de fond rezultă în mod clar că articolul „Dovada că între nevasta de milionar şi amantul fotbalist nu a fost o aventură de o noapte! Imagini explicite” (al treilea link la căutarea pe google a informaţiei „amantul şi soţia de milionar”) a fost publicat şi pe site-ul www.antena3.ro, care, de altfel, este expres indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată (fila 8 din dosarul de fond).

De asemenea, nu are relevanţă împrejurarea că site-ul www.antena3.ro ar aparţine societăţii Antena 3 SA, iar nu apelantei-pârâte, întrucât, potrivit art. 253 C.civ., instanţa de judecată poate obliga autorul faptei ilicite, la cererea persoanei fizice al cărei drept nepatrimonial a fost încălcat, să îndeplinească orice măsuri considerate necesare pentru restabilirea dreptului atins, indiferent de administratorul/proprietarului site-ului.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de apel sunt nefondate şi că sentinţa apelată este legală şi temeinică, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C.pr.civ., a respins apelul ca nefondat.

Constatând îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 451-453 C.pr.civ., Curtea a obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 lei, sub forma onorariului de avocat, achitat conform chitanţei nr. 52/08.01.2020. Curtea a considerat că acest cuantum este rezonabil şi proporţional, în raport de valoarea şi complexitatea cauzei, precum şi de activitatea desfăşurată de doamna avocat în faza apelului (redactarea întâmpinării, reprezentarea la termenul de judecată când au avut loc dezbaterile).

Domenii speta

Spete similare